Boris Marian
Rămas singur, după cheful de la vilă, tov. Stalin, sau simplu Stalin începu să depene amintiri. Era în ajunul zilei de 3 martie 1953. Nimeni nu știa ce o să urmeze. În tinerețe i se spunea Koba, de la numele de ilegalist-infractor, Iakob. I se spunea și Soso, de la Iosif, numele dat de tatăl său, cizmarul. Îl bătea cu sălbăticie acest tată. Soso nu i-a iubit pe muncitori, erau prea duri. El era delicat, scria versuri. Și-a iubit prima soție cu care a avut un copil, l-a numit Iakob. Pe Lenin nu l-a iubit, era prea intelectual. Nici pe Troțki, mai cu seamă când lovitura de stat din octombrie 1917, organizată de acest ochelarist înfumurat, a reușit. În 1918, Lenin a fost împușcat la un miting. Stalin s-a bucurat, deși nu avea șanse să ajungă în frunte. Nu i-a iubit nici pe militari, nu prea înțelegea el arta militară, chiar Troțki i-a spus-o în față, după rușinea îndurată la Țarițân (viitorul Stalingrad), ca și în Polonia, pe care rușii au pierdut-o. Lui Stalin îi plăceau vinul, femeile, cântecele rusești și gruzine.
Muncea mult, cu răbdare, verifica tot, mai cu seamă biografiile celor cu care venea în contact. Devenise un om de temut. Când a murit Lenin, în 1924, a preluat cu bucurie nu numai conducerea partidului, dar și lagărele cu politici. Nu erau mulți, zece-douăzeci de mii. A construit un Gulag cu milioane de deținuți. Pe Frunze, moldoveanul care se cam opunea măsurilor represive, l-a lichidat cu ajutorul medicilor. Când a murit Dzerjinski, s-a bucurat nespus, Ceka, temuta Cekă era a lui. A trecut la lichidarea micii burghezii, inginerilor, țăranilor mai bogați, apoi și a celor săraci. Erau obraznici, nu aveau orientare. El știa ce are de făcut, a învățat de la Troțki, care dorea o cazarmă pe tot spațiul URSS.
Pe acest om îngrozitor l-a terminat în 1940 cu ajutorul comuniștilor mexicani. Îl admira pe Hitler, cum știuse el să preia puterea fără luptă. Cum vorbea lătrăul acesta. Se cutremura o țară. Stalin avea vocea joasă, răgușită, nu-i plăcea să vorbească în public. Când nemții au trecut granița, la 22 iunie 1941, Stalin s-a speriat. Spera că nebunul de Hitler va termina cu Anglia, apoi, mai știi? A băut trei zile în șir. Aliluieva, a doua soție, care s-a sinucis nu știa de ce, îl mai ținea din scurt. Pe cât de firavă, pe atât de încăpățânată.
Pe militarii de frunte, Stalin i-a împușcat înainte de război, antipatia era reciprocă. În timpul războiului a văzut că URSS nu era controlabil, ba îl trădau tătarii, ba ucrainienii, moldovenii, caucazienii. Singurul care îl mai liniștea era Molotov. Omul avea un optimism nativ, nici nu era prost. Ca să-l țină aproape, i-a trimis nevasta în lagăr. Pe evrei i-a folosit să meargă, fruntașii lor intelectuali, în SUA după ajutor. A obținut mai mult decât spera. Arme, haine, alimente. După război, evreii aceștia parșivi trebuiau lichidați, prea știau multe. A lăsat în apropierea lui numai pe cei mai slugarnici. Populația să meargă în Extremul Orient. Să muncească. Hitler nu a înțeles cum să rezolve chestiunea, evreii nu erau un pericol, dar nu puteau fi iubiți. Nu se întreba de ce, Lenin nu avea nimic contra evreilor, era nepot de evreu, admira cultura lor.
Stalin iubea cărțile, dar nu oricare. În ultimii ani se temea de un complot al propriilor slugi, în frunte cu perversul de Beria. Simți că i se face rău. Căzu. Nu a vrut să cheme paznicii, se jena. Vomase. Apoi totul s-a scufundat în beznă. Îl durea îngrozitor capul. A văzut chipul radios al lui Beria, acesta vorbea tare, „A murit, amurit”, spunea nebunul. Stalin a ridicat mâna spre Beria, acesta i-a sărutat-o. Apoi marele Stalin sa stins. „Pe mine mă vrea urmaș ”, a strigat Beria isteric. Cei din jur s-au speriat. Istoria și-a continuat cursul.
Prin 1963 am fost la Gorj, satul unde s-a născut Iosif Djugașvili. O statuie mare, ca în fața parcului Herăstrău, din București, ca la Brașov, cândva, mai exista la Gori. Casa-muzeu mai funcționa. Eram mirat, deși nu știam multe despre fărădelegile tătucului popoarelor, eram edificat, omul fusese un dictator cumplit. Nu-l uram, dar nici nu mai aveam acea admirație prostească din copilărie. La cimitirul Novodevici din Moscova era mormântul Aliluievei. Stalin venea în fiecare an și depunea flori. Unii spuneau că el ar fi ucis-o, dar nu pare a fi adevărat. Stalin își iubea femeia cu care trăia. Dar nu permitea nimănui să intervină în planurile sale. Aliații lui Stalin din țările socialiste păreau niște caricaturi în comparație cu tătucul. Doar Mao din China și Tito, care s-a și dezis de Stalin păreau mai originali. Astăzi modelul stalinist există. Poate că în fiecare din noi, acest Cain al secolului XX trăiește ascuns. DAR NU AVEM CONDIȚII.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu