Blindatele morţii (19)

Sven Hassel

 

    Vă voi povesti acum despre discuţiile lor, despre suferinţele lor mai mari sau mai mici, despre camaraderia lor.     Se treziseră în ei sălbăticia omului primitiv şi brutalitatea epocii pietrei, căci duritatea vieţii şi tirania războiului învinseseră, încetul cu încetul, civilizaţia.

PE LOC REPAUS

― Ei, băieţi, spuse Porta, asociaţia noastră de trăgători de elită a scăpat încă o dată basma curată! Ştiţi voi ce înseamnă asta?
Micuţul îl privi şi ridică o sprânceană:
 ― Pesemne că am avut noroc!
 ― Imbecilule, spuse Porta, ce să ne mai facem cu tine?
 ― Nu fi mojic, făcu Micuţul.
 ―  Întinde‑te aici, mălai‑mare, dacă nu vrei să vină Ivan şi să te muşte de fund. Nu, băieţi, asta înseamnă că eu sunt un luptător capabil şi inteligent fiindcă voi singuri, Prusaci puricoşi, n‑aţi fost în stare să vă scăpaţi pielea! Credeţi‑mă, războiul ăsta se va sfârşi atunci când eu, Jo­sef Porta, voi fi pensionat sau trecut în rezervă, cum se zice.
 ― Dacă‑i vorba de trecut în rezervă, spuse Bătrânul râ­zând, eu de zece ani aştept! Dar să nu‑ţi fie teamă, după război nu vei avea nici pensie, nici jumă - tate de soldă; cel mult un şut în fund, care o să te arunce afară din ar­mată, sau poate penitenciarul din care te‑au scos cu atâta blândeţe ca să te baţi pentru Adolf.
 ― Da, spuse Bauer visător, o să redevenim vreodată fiinţe omeneşti adevărate?
 ― Tu? Niciodată! strigă Porta. Ţi‑au împănat ţeasta cu prea mult nazism de când ai venit pe lume. Cu mine e altceva. Eu sunt de extremă‑stânga şi aveam carnet de Partid cu mult înainte ca tu să fii în stare să tragi o băşină după ce te‑ai îndopat cu fasole. Voi ăştia, fiinţe omeneşti? Îmi vine să râd! Sunteţi şi o să rămâneţi nişte animale. Cel mai bine ar fi să vă urez un glonţ foarte regulamentar, în­tr‑o luptă micuţă şi bună, înainte ca învingătorii să vină să vă spânzure pentru că aţi făcut războiul de partea lui Adolf!
 ― A, închide gura! bolborosi Pluto. Eu sunt un hoţ din Hamburg, dar mi se pare la fel de valabil ca un roşu din Berlin.
 ― Bineînţeles, strigă Micuţul, şi eu sunt un pungaş şi o să fie nevoie de noi după război.
Pluto se trânti pe spate pe un morman de paie umede, fluturându‑şi pe sub nasul lui Porta picioarele goale şi jegoase.
 ― Vezi , Porta, nu ştiu dacă ai o idee foarte clară despre ceea ce este societatea. Când războiul ăsta se va termina, societatea va fi reconstruită. Bun, şi ce se va în­tâmpla? Va fi dată afară toată gaşca, tipilor care acum stau tolăniţi în fotolii şi va veni în locul ei o gaşcă nou‑nouţă, la fel ca cealaltă. Vor fi schimbate culorile şi eti­chetele, legile vor fi altfel numerotate, dar în ansamblu va fi acelaşi lucru. Cum nimic nu se va fi schimbat, se va fura în continuare în mod legal şi va fi şi mai multă nevoie de băieţi şmecheri ca Micuţul şi ca mine, decât de militanţi de stânga ca fudulul ăsta de Porta.
 ― Ajunge! strigă Porta ameninţător.
Micuţul întrebă pe un ton prefăcut naiv:
 ― Ia spune, Porta, n‑ai avut cândva necazuri cu afa­cerile?
 ― Eu? Nu.
 ― Totuşi se zice că atunci când erai băiat de prăvălie la un cârciumar din Bornholmstrasse şuteai din mâncarea pe care o duceai în oraş.
― Ţineţi‑vă gurile odată, spuse Porta şi adăugă brusc: Ce naiba pute aşa aici?
Stege se tăvălea de râs văzându‑l pe Porta, atât de ca­raghios cu joben şi monoclu, adulmecând aerul în timp ce Pluto îşi agita şi mai tare picioarele sale negre.
 ― Apleacă‑ţi puţin nasul, băiete, ca să simţi mai bine mireasma asta desfătătoare, şopti Pluto.
Porta îi descoperi abia atunci picioarele.
 ― Ce porc scârbos! Nu poţi să te speli pe picioare? Ai pe ele un strat de jeg vechi din Caucaz. Ce murdărie!
Micuţul se aplecă în faţă ca să vadă mai bine picioarele lui Pluto.
 ― Da, n‑arată rău! Totuşi n‑ai putea să mergi la fete cu picioarele astea!
 ― Tu ce te‑amesteci, răspunse Pluto, o să fac ca tine, o să rămân încălţat!


Bătrânul trăgea cu furie din pipă; în general acesta era un semn că are ceva important de spus.
 ― Bă, băieţi, vorbiţi mereu despre sfârşitul războiu­lui şi e normal să o faceţi. La ora asta chiar e subiectul de conversaţie cel mai răspândit în lume. Toţi îşi fac pla­nuri pentru când se va sfârşi războiul, iar soldatul de pe front visează şi el să se întoarcă acasă ca să se îndoape şi să doarmă.
 ― Da, şi apoi să facem o revoluţie, spuse Porta lingân­du‑şi gingiile ştirbe.
 ― Scuză‑mă, mai întâi şi înainte de toate o să facem dragoste, îl întrerupse radios Micuţul.
 ― Nu ţi‑a ajuns ultima dată? întrebă Legionarul.
 ― Să‑mi ajungă?! Mie? Niciodată! Să ţii minte, bă­trâne, că în privinţa asta Micuţul e neobosit.
 ― Atunci îţi promit un permis permanent pentru toate bordelurile marocane pe care o să le deschid după război.
Porta îşi aşeză mai bine monoclul şi se aplecă spre Legionar:
 ― Ia spune, puicuţele astea marocane ştiu într‑adevăr meserie?
 ― Ascultă, tot ce pot să‑ţi spun e că atunci când vor să‑şi dea osteneala, te fac să‑ţi pierzi capul!
 ― Chiar aşa? spuse Micuţul. În cazul ăsta mă anga­jez pentru şaptezeci de ani în Legiune.
 ― Tăceţi, spuse hotărât Bătrânul.
 ― Ce voiai să ne povesteşti? întrebă Stege.
 ― Era ceva legat de veşnicul refren „când războiul se va sfârşi"! Mai întâi că va mai trece încă mult timp până ce se va sfârşi şi e îndoielnic că vreunul dintre noi va su­pravieţui. N‑am putea oare să ne închipuim că ceea ce contează pentru noi este să trăim într‑un prezent în care impor­tanţa lucrurilor şi‑a pierdut orice semnificaţie? Îi blestemăm pe nazişti, pe comunişti, zăpada, îngheţul, fur­tunile; blestemăm când cantonamentele noastre sunt bom­bardate şi turbăm că trebuie să petrecem Crăciunul aici. Băieţi, dar noi suntem în război şi trebuie să ne obişnuim cu asta. Da, nu vom scăpa şi nu cred că Sven va putea să scrie povestea noastră. Regimen­tul 27 era cenuşiu şi ne­cunoscut când a început războiul; se va mistui în scrum cenuşiu înainte să se sfârşească. Gândiţi‑vă numai o clipă la toţi cei din 27 care au dispărut. Sunt grozav de mulţi! Şi voi încă vă mai faceţi iluzii că veţi scăpa? Credeţi‑mă, în situaţia în care ne aflăm, să aştepţi vizita medicală sau să te strecori într‑o căpiţă de fân înseamnă puncte culmi­nante în viaţă. Chiar curăţatul puştii poate fi o treabă plăcută, dacă o faci încetişor, fără să te gândeşti la nimic. În natură fiecare lucru are frumuseţea lui şi trebuie să căutăm mereu această frumuseţe dacă nu vrem să ne pră­buşim.
Se aplecă înainte, pe masă, şi începu să plângă în ho­hote, convulsiv. Eram încremeniţi de acest discurs care pentru noi era aproape de neînţeles.
 ― Ce te‑a apucat? strigă Porta, uimit.
Stege se ridică, se duse spre Bătrânul şi îl bătu pe spate.
 ― Hai, Bătrâne, lasă! Linişteşte‑te, totul va fi în re­gulă.
Bătrânul se ridică încet, îşi trecu mâinile peste faţă şi şopti:
 ― Iertaţi‑mă, nervii. Nu reuşesc să uit că în fiecare noapte cad bombe peste Berlin, unde stau nevastă‑mea şi copiii.
Apoi bătu de două ori, foarte tare, cu pumnul în masă şi urlă:
 ― Mă doare‑n cot! Curând o să fug! Îi dau dracului cu războiul şi curtea lor marţială. Reuşesc eu să scap! N‑am chef să crăp în Rusia pentru minciunile lui Hitler şi Goebbels!


Începu din nou să plângă cu disperare, apoi se linişti treptat. Fiecare dintre noi ne‑am cufundat în gânduri. În ciuda căldurii pe care o dădea soba mare din baracă, ne era frig până în adâncul sufletului. Ce‑au făcut din noi de am ajuns să ucidem din plăcere? Din când în când beam cu lăcomie, apoi, abătuţi, urmă- ream cu o privire absentă pe unul dintre noi cum îşi înfăşura meticulos un picior murdar, sau pe un altul care prindea păduchi şi se distra să‑i ardă, aruncându‑i în lampa Hindenburg.
Câteodată vorbeam în şoaptă, altădată urlam furioşi şi, înarmaţi cu o baionetă sau cu un pistol‑mitralieră, eram gata să‑l doborâm şi pe cel mai bun prieten. Dar aceste văpăi de mânie se stingeau la fel de repede. Afară se în­noptase şi se auzeau mugetul flăcărilor şi exploziilor obu­zelor. La fiecare detunătură, Stege îşi trăgea fără să vrea capul între umeri.
 ― E curios că nu te poţi stăpâni să faci mişcarea asta de fiecare dată când se trage, spuse Pluto.
 ― Sunt unii care nu se obişnuiesc niciodată şi eu fac parte dintre ei! Tu poţi să te obişnuieşti cu ideea că în­tr‑o bună zi o să primeşti un glonţ în cap?
 ― E‑n regulă, bătrâne, zise Pluto care scoase din bu­zunar un glonţ şi, ţinându‑l între degete, îl ridică pentru a‑l arăta tuturor. Ia priviţi, băieţi, chestia asta fermecă­toare pe care am primit‑o în labă când eram în Franţa. Într‑o zi stăteam întins comod şi eram hotărât să nu mă mişc, dar o nevoie cumplită de a urina m‑a obligat să mă ridic. În aceeaşi clipă am încasat glonţul ăsta în picior. Câteva secunde mai devreme l‑aş fi primit exact între ochi. Mărturisesc că mi‑a fost atât de frică încât am căzut pe spate şi am făcut pipi în chiloţi. Dar întâmplarea asta e semn că voi scăpa din război!
 ― Eşti un mare ticălos, spuse Porta care trăgea con­cluziile poveştii. Să faci în pantaloni, şi încă în pantalonii lui Hitler, astea, nu sunt maniere. Unde mai pui că te în­dopi cât zece şi te porţi cu fetele ca un armăsar în căl­duri. Zău, amice, între tine şi un porc nu‑i nici o deose­bire.
Afară bubuitul creştea; cădeau grenade de calibru mare.
 ― Uite că au luat‑o de la capăt, spuse Bătrânul.
 ― Da, n‑o să avem prea mult de aşteptat ca să fim iar pompierii diviziei, gândi Möller cu voce tare.
 ― Ah, aşteptarea asta veşnică mă scoate din minţi, strigă Bauer. Să aştepţi, să aştepţi mereu!
Este adevărat că un soldat îşi trece timpul aşteptând. În garnizoană aşteaptă să plece pe front; pe front aş­teaptă sfârşitul bombardamentului de artilerie ca să plece la atac; dacă a fost rănit aşteaptă să fie operat şi apoi îşi aşteaptă vindecarea; răbdător, aşteaptă moartea dar aş­teaptă şi pacea, care îi va reda bucuria de a privi zborul unei păsări sau de a contempla jocul copiilor.
Cu toate că uneori grupa noastră făcea foarte mult zgomot, efectivul ei era totuşi redus: unsprezece prieteni, sau mai degrabă unsprezece fraţi condamnaţi la moarte. Eram totdeauna schimbători, iar discuţiile noastre săreau de la ideile cele mai nebuneşti la ideile cele mai sumbre. Dorinţele noastre erau şi ele destul de ciudate şi, aşa cum spunea Stege, vom mai putea oare cândva să mângâiem un porc fără să ne gândim ce gust va avea când va fi fript? Cât despre femei? ele erau subiectul majorităţii conversa­ţiilor noastre. Dar erau femei şi femei. Dacă în prima ca­tegorie intrau, la grămadă, fetele din bordeluri, rusoaicele, infirmierele şi nenumărate femei ale blitz‑krieg‑ului, cea de‑a doua categorie era rezervată acelor fiinţe minunate, inaccesibile, care ne făceau să ne gândim la florile de pri­măvară. Acestea erau femeile care ne adresau un zâmbet amical, cele ce ne consolau cu o vorbă sau cu o mângâiere; într‑un cuvânt, erau femeile cu care visam să ne căsătorim!
Bătrânul era foarte diferit de noi. Adineauri se pusese pe plâns, dar clipele acestea de uitare de sine se petreceau adesea când primea o scrisoare de la ai săi. În realitate, Bătrânul comanda compania lui von Barring. Cuvântul lui era ordin şi persoana lui ne inspira o încredere deplină. Un sfat, o mângâiere, le căutam la Bătrânul. Însuşi von Barring îi cerea adeseori părerea şi Bătrânul făcea în aşa fel încât totdeauna comandanţii de vehicul sau şefii de grupă să fie aleşi dintre subofiţerii experimentaţi. Şi, în­tr‑adevăr, să fim sub comanda unui tânăr ageamiu, proas­păt ieşit de pe băncile şcolii, însemna inevitabil camarazi morţi sau schilodiţi.
Uneori, întovărăşit de Porta, Bătrânul se ducea să‑l caute pe medicul auxiliar. Puteam fi siguri că a doua zi unul dintre noi primea ordinul să se prezinte la doctor, care îl trimitea la spital „din cauza febrei"... Cum de reuşea? Nimeni nu întreba. Porta era o garanţie şi tot regimentul ştia că nimeni n‑avea dreptul să‑şi bage nasul în sectorul lui. De fapt Porta era o fiinţă deosebită. Nimeni n‑ar fi admis că exista în el un vechi fond de echitate, şi totuşi acest copil al străzii n‑avea suflet rău. Aşezat acolo, murdar, dezgustător, cu monoclu şi joben, bând şi râgâind rând pe rând, trebuie să recunosc că era un personaj prea puţin recomandabil. Porta era, fără îndoială, prototipul soldatului rătăcitor, al mercenarului care, fără măcar să încrunte din sprâncene, îşi înfige baioneta în pieptul inamicului şi, continuând să râdă, îi şterge lama de mânecă. Era în acelaşi timp omul care nu ezită să tragă un glonţ dum‑dum în ceafa unui ofiţer detestat, aşa cum a fost ca­zul cu căpitanul Meyer. Porta ucidea cu sânge rece pentru o bucată de pâine şi ar fi aruncat imediat în aer un adă­post plin de lume dacă ar fi primit ordinul s‑o facă.
Dar cine făcuse din el un animal de pradă? Maică‑sa? Camarazii? Şcoala? Nu: statul totalitar, plămada cazărmii şi fanatismul militarilor. Porta învăţase catehismul na­zist, acelaşi pentru orice guvern totalitar, care era con­ţinut în câteva fraze: fă tot ce vrei, dar să nu te laşi prins niciodată; fii dur şi cinic; altfel vei fi strivit; dacă te porţi omeneşte eşti pierdut. Aceasta fusese educaţia lui Porta.


Pătrundeţi în spatele zidurilor interzise ale cazărmii şi priviţi cu mare atenţie: veţi păli de ruşine. Toţi acei militari cu silueta ţeapănă ca o coadă de mătură, cu piep­tul ridicol bombat, cu faţa fără buze, cu ochii inexpre­sivi, de oţel, închipuiţi‑vi‑i consultaţi de un medic psihiatru. După dumneavoastră, care ar fi diagnosticul? Dacă aţi cunoaşte la fel de bine ca mine rasa aceasta periculoasă, n‑aţi ezita nici o clipă.


va urma