ORBITOR (40)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

 

Mă aşez la masă şi iau pixul în mînă. Recitesc de zeci de ori ultima pagină, cea din vîrful topului tot mai gros, şi pe care n-am niciodată curajul s-o dau la o parte, aşa cum, cînd cădeam şi-mi însîngeram genunchiul, se făcea acolo o crustă pe care-o tot zgîndăream, pervers, savurîhd usturimea dezlipirii cîte unui colţişor, fără să îndrăznesc totuşi s-o smulg deodată şi să-mi contemplu rana mustind de sînge. Mereu pornesc de-acolo, de la ultima pagină, uneori atît de străină mie, atît de desprinsă de orice fire şi orice legături (deşi în hialinul de meduză al cărţii se văd bine şi nervii, şi venele, şi glomerulele sudoripare, şi muş­chii piloerectori care ajung în dermă şi o fac vie), încît parcă n-aş mai citi o pagină de text, ci aş încerca să-nţeleg dispunerea aleatorie a petelor de rugină şi sulf pe o piatră de rîu sau aş privi, ca altădată, mozaicul din sala de baie, văzînd în el cîmpuri de bătălie sau scene de bordel. Nu citesc, ci ghicesc, asemeni unei ţigănci, într-o palmă muncită, murdară, cu tăieturi înnegrite de păcură, în care liniile abia se mai văd iar podul palmei e puter­nic şi dominator ca un munte împădurit, palmă în care strălu­ceşte totuşi, printre milioane de drumuri, creste şi cărărui, trium­fătorul M aşezat oblic, reliefat de crevase adînci, format din linia capului, a inimii, a vieţii şi-a norocului, singurul semn real într-o Palmă altfel haotică la fel ca tot ce se-ntîmplă. Citesc de zeci de ori ultima pagină şi ghicesc astfel cum va fi următoarea, în care voi ghici de asemenea mîine. Îmi construiesc ghiocul ghicind În el, adăugîndu-i astfel strat după strat de sidef, pînă ce-l schimb într-un palat cu odăi tot mai vaste, crescînd asimptotic în spira­lă, fiecare odaie de zece ori cît cea precedentă, doar ultima rămî-nîndu-mi, mereu, accesibilă. Căci dacă-n orice castel există, aco-lo-n adînc, sub vedute, carcere şi capricii, o uşă condamnată, o cameră interzisă, în enormul meu mausoleu, secretat de mel­cul umed al vieţii mele, toate camerele sînt interzise, blocate, baricadate pe dinăuntru, în afară de ultima, în care încă mi se permite să locuiesc. Dar odăile în spirală ale palatului meu de sidef nu sînt clădite-n spaţiu ci în timp, ele sînt ţestele mele suc­cesive, de la pieliţa ce-mi învelea mugurul cerebral cînd încă pluteam în lichid amniotic pînă la zgîrciul ce-nfăşura creierul meu după naştere, la craniul încă moale de la un an, la cel de la cinci ani, de la zece şi şaptesprezece ani: odăi succesive, lus-truite-n interior, în care omida grasă a minţii vegetează, aşteap­tă clipa cînd va sparge în ţăndări bolta de os şi-şi va desface, în fine, aripile.

Privind în trecut, contemplu arhitecturi cerebrale, păduri de axom şi dendnte în constelaţii irepetabile, bolţi tot mai joase umplute cu idoli tot mai impunători, în hainele lor de piatră, în liniştea lor de mormînt. Şi-abia de sub ultima boltă de fildeş cranian, cea din clipa morţii mele, va ieşi, ca să se odihnească în creştet, pe fontanelă, nimfa halucinantă a psihicului meu, umflat[ de lichid şi cu aripi zgîrcite, pompînd substanţa din pîntec, perla aceea lichidă, în aripi, privind meta-lumea cu ochi tari, bombaţi şi impersonali, abia atunci va desface aripi multicolo­re, cu lacuri de carmin şi delte de negru şi franjuri de albastru electric, cu toate feţele şi peisajele lumii înghesuite pe fiecare solzişor invizibil, cu boabe mari de rouă între perişorii tora­celui, cu picioruşe subţiri ca aţele rotind încet viermele înari­pat, pregătindu-l pentru desprindere şi zbor. Abia atunci, în­conjurat de slava rotundă a Shahasrarei, marele fluture va zbura deodată în toate părţile, în cele patru dimensiuni vizibile şi-n cele şapte strîns înfăşurate, pînă ce puterea şi culorile lui vor umple ţeasta fără tîmple şi frunte, craniul fără etmoid, sfenoid şi occipital al Dumnezeirii.

Îmi imaginam uneori mîntuirea ca pe o ejaculare de fluturii levitînd cu miliardele într-o spermă de aur. Din miliarde de ţeste umane, ca din nişte icre străvezii, ieşea cîte-un fluture minunat, încondeiat cu stricnina, chinoroz şi şofran. Stolurile lor uriaşe înnegreau zarea. Toţi lopătau, într-un aer de aur topit, spre la-birintele şi labiile tărîmului celuilalt, toţi se înşurubau în viforul gelatinos al unor trompe gigantice. Fiecare dorea mîntuirea, era doar sete de mîntmre, dar în fiecare clipă piereau cu miile, epuizaţi sau devoraţi de monştri diformi. Un noroi gros de flu­turi avea să se scurgă apoi, fără glorie, din acea Vulvă. Milioane însă lopătau mai departe din aripile lor ţepene, ca de aeromo-dele, scrutînd întunericul umed cu ochii lor bulbucaţi. Se năpus­teau înainte, nor după nor, în rafale de vînt colorat, purtaţi de dragoste şi de chimism, fără să ştie ce caută, fără să caute, dar găsind în fiecare clipă unicul drum către redempţiune, calea faţă de care Tao şi Vedele şi idolii şi religiile şi drogurile şi poezia sînt doar triste surogate profane. Dar mîntuirea nu era pentru toţi, nici pentru mulţi, nici pentru unii, căci nici credinţa şi nici faptele nu ajută, ci este doar pentru unul, unul singur dintre toţi fluturii ce aleargă să cîştige cununa, ce iau cu asalt, clipă de clipă, împărăţia. Unul singur va fi mîntuit din fiecare lume posibilă, şi nu cel mai bun, nici cel mai adevărat. Iar mîntuirea nu e o fe­ricire, ci e teribilă ca o boală fără de leac. Căci noaptea se face tot mai îngustă şi mucilagiul tot mai vezicant. Aripile iau foc în acest jeleu. Rămîn doar nervurile, mănunchiuri de nuiele agăţate de-un pîntec martirizat. Şi totuşi cîteva sute de fluturi se mai împing înainte, se tîrăsc mai departe prin canalul de carne şi foc. Labe articulate ies din pereţi şi apucă, mandibule sfîşie cîte-un capăt de aripă ca pe-o pînză de corabie. Schelete de flu­turi se leagănă în plase dese de păianjen. Cînd planeta burtoasă apare deodată în gigantica ei cavernă, doar cîteva zeci o mai pot detecta cu penele moi ale antenelor. Atunci dragostea devine copleşitoare. Cu aripile în flăcări, fluturii zvîcnesc înainte. Lo­pătează prin cangrenă şi agonie. Se agaţă unii de alţii, se caţără unii peste alţii pentru încă o gură de dragoste. Sfera creşte în ţaţa lor, lumina ei depăşeşte miliarde de son. Lava din foto-sieră desenează pe pielea ei tatuaje mirifice, încheagă şi deschea-gă universuri. O duzină de fluturi o vînează ca nişte avioane vechi de război, se-apropie aşa de mult că deodată orizontul e doar lumină groasă ca mierea. Unul din ei, nu cel mai bun, nici cel mai adevărat, se-mplîntă primul în pieliţa vie, o sparge şi se topeşte-n minunea ei. Ceilalţi ajung doar la o nanosecundă dis­tanţă, dar porţile sînt deja-nchise. Un mare cutremur electric îi arde pe toţi, şi le arde apoi şi cenuşa.

Unul singur a fost mîntuit, un singur curier a transmis informaţia. Doar prin el se va naşte un inconcevabil copil din doi zei uniţi într-un rut astral. Da, sîntem spermii, şi zeii sînt tot spermii ai unei lumi mai înalte. Şi fluturii cerebrali, tot mai gigantici din lume-n lume, se înalţă din ţeste şi lopătează prin acelaşi aer de aur al mîntuirii. Nimic însă pentru ales. Pe el îl striveşte privirea zeului hiperbaric. Şi nu va şti niciodată că ma­rele copil de lumină ieşit din oul cu care el s-a unit va avea ochii lui, bărbia lui, un fel al lui de a-şi trece degetele prin păr. Căci mîntuirea nu o capeţi, ci se întîmplă prin tine, e minunea trece­rii de la un strat al lumii la altul. Tu eşti numai cheia porţii din­tre lumi, dar o cheie ce s-ar topi în broască şi împreună cu ea ar genera uşa şi spaţiul magic de dincolo.

Pe care-l contemplu acum, singur în frigul coridorului, coborînd tot mai mult în trecut, aşa cum tragi tot mai în spate pia­tra din praştie ca s-o proiectezi apoi, cu putere-nsutită, spre viitor.


Fierăstrăul verde, grosolan şi ameninţător, ocupînd tot ochiul holbat al lentilei şi revărsîndu-se şi pe dina­fară, se îngustă, cu efecte neaşteptate de concavitate şi îngroşare a contururilor, pînă deveni evident că nu e altceva decît picio­rul, multiplu articulat, al unei insecte. Curînd, porţiunea ei dor­sală, cu inelele abdomenului la fel de verzi (un verde mai închis decît al frunzei pe care stătea, iată, puricele de plante), intră tot mai mult în obiectiv, aşa încît, în cîteva secunde, întreaga gînga-nie, cu şase picioruşe filiforme şi o trompă ca un arcuşor de ceas înfipt în derma lucioasă a frunzei, deveni vizibilă în medalionul lupei de filatelie, ca un exponat de muzeu într-o lumină puter­nică, a minţii, ai zice. Pe măsură ce sticla bombată se ridica, in­secta devenea tot mai mică, lăsînd ca în jurul ei să apară, lăţite şi diluate către margini, alte porţiuni ale lumii ei, contextul ei de culori şi texturi: lobul, negru de verde, al marii frunze, apoi zonele ei mai luminoase pe care fibrele se aliniau în lungime, ca ale ierbii, avînd în stînga prima semilună portocalie, deocam­dată imposibil de identificat. Structuri galben-portocalu pînă la sîngeriu se dezvoltă acolo, în stînga sus, cărnoase şi rigide, fascinant de frumoase, cu ogive şi tije şi volute adînci, cu pe­rişori şi puf prăfuit, pînă ce întreaga floare de gura-leului se arată, acum, pe cînd insecta iniţială abia dacă se mai vede în cen­trul imaginii strălucitoare. Developarea şi elevaţia sînt tot mai rapide, mişcarea de blow-up cuprinde zone tot mai întinse, cu-nnd se vede, întreagă, tulpina de gura-leului cu patru flori dis­puse la distanţe tot mai scurte, iar la capătul codiţei, tot în stîn­ga sus, apar deodată vîrfurile unor degete (unghiile date cu un roşu destul de strident) şi cîteva structuri încă imposibil de de­criptat, una, două, trei benzi cafenii foarte late, cu asperităţi al­bicioase din loc în loc. Braţul, delicat şi rotund, e de femeie, aşa cum se şi cuvine, şi se sprijină pe benzile cafenii, reduse acum la nişte simple nuiele ale unui fotoliu de răchită. În secundele următoare culorile explodează, suprafeţele capătă o complexi­tate fără speranţă pentru descriptor: cutele pembe ale unui piept de rochie, modelate de o topologie subtilă şi schimbătoa­re, convexităţile unui şirag de perle, un obiect incomprehensi­bil la început, care se dovedeşte pînă la urmă a fi doar un bumb de os cusut cu fir aurit, pînă cînd, cu gîtul decupat deocamdată de marginea de sus a lentilei, devine accesibil privirii întregul corp, în rochie la modă (comandată la Leclerc, pe Podul Mogo-şoaiei), al unei femei pe care deja o bănuieşti jună şi ambetată, avînd în jur mobilier de grădină bălţat cu aur şi umbră, halbe de bere licărind galben pe masă, piciorul în pantalon vişiniu al cuiva şi un sfert din figura stupidă, cu guşă dublă, a altei cucoa­ne, purtătoare a unei pălăriuţe cu cireşe adevărate la panglică. Pe cînd în zonele laterale apar tot mai multe mese şi personaje, agitîndu-se şi pălăvrăgind, desfăcînd larg gazete, privind chiorîş la ceasuri de buzunar, tamponîndu-şi nasul cu pudră din pudriere dolofane, cu oglinjoară, pe verticală se iveşte capul, deo­camdată deformat grotesc, al tinerei femei, cu ochii scurşi către  buze şi buzele întinse pe bărbie, iar în partea de jos un picior' foarte uşor şi o botină din cea mai fină, între plăntuţe sîrmoase ivite dintre pietrele caldarîmului şi mucuri îndoite de ţigarete scumpe, cu dungă de aur. Sîntem, înţelegem abia acum, într-o grădină de vară cu garduri vii, grătar de mititei şi domni şi doamne stînd în jurul meselor pe scaune de răchită, pe cînd soarele, tremurînd prin frunzişul copacilor (duzi, duzi cu fructe albe şi violete) le punea pe feţe, pe fustele lungi şi pe costumele  vărgate pete de aur şi de vînt. Juna e roşcată şi are o figură viclenuţă de ţărancă gătită orăşeneşte. În clipa în care rezoluţia ima­ginii ajunge la un nivel realist telescoparea-ncetează şi sono­rul porneşte, aşa că o putem auzi pe cea numită "Eufrosina, ma mie" sau, mai des, doar "Frosico, puico" gîngurind alintată -vehement totuşi ― către posesorul piciorului în pantalon vişi­niu: "Dimpotrivă, dimpotrivă, domnule căpitan, eu sunt mîndră că sunt româncă şi crez din tot sufletul că Petrică are rezon. Ah! Atîtea sclifoseli auzi la damele din ziua de azi, cu pansioa-nele şi pianul şi franţozeasca lor de Dîmboviţa... Io n-am mai fost la pansion, şi tata a fost arendaş, săracu', în Ialomiţa, şi ma­ma, săraca, a fost fată de popă, da' nu mă dau pe o sută de sclifo­site cu nasul pe sus, cu toate mofturile lor..." "Trebuie să re­cunoşti însă, ma chere", interveni doamna cu cireşe la pălărie ce şedea cu cei doi la măsuţă ― şi pe cînd vorbea îşi aşeză uşor mîna adipoasă, cu vinişoare de-a lungul degetelor strînse-n me­talul brutal al cîtorva inele cu pietre rare, peste cea a tinerei femei ― "trebuie să recunoşti că Hajdău a furat ca-n codru din Les Precieuses ridicules. Dacă te gîndeşti numai la Musiu Jorj: ma chere, ce idiot! Oare toţi cei ce vorbesc franţozeşte să fie nişte spînzuraţi? Cest une caricature gogone! Ce-a mai aplaudat mojicimea la aria aia (cum zicea, soro?): «Ne-am strîns minţile cu fracul/ Şi simţul ne-am încărcat/ Cu haine de unde dracul/ Copiii şi-a botezat!»" "Şi-a înţărcat, madame Sophie!" "Pardon?" Căpitanul repetă: "Şi-a înţărcat. Dracul nu botează copiii." Căpitanul avea încă frizura un pic turtită de la strălucitoarea cască de pompieri ce trona acum pe un colţ al mesei, atît de lus­truită încît nu era norişor de pe orbitoarea boltă a verii care să nu-şi găsească imaginea comprimată pe arama căştii. Mai zăreai, adunată în luciul ei, întreaga clădire a otelului Dacia, în curtea căruia se aflau grădina de vară şi o parte din scena varieteului pe care trupa lui I. D. Ionescu tocmai reprezentase Trei crai de la răsărit. Aflată doar la cîteva degete de caschetă, o halbă de bere-şi proiecta şi ea pe metalul curb imaginea ciclopică, părînd a fi un edificiu mai înalt încă decît otelul însuşi. Brusc, imaginea halbei scăzu însă dramatic, aproape zbură către curbu­ra din stînga a căştii, căci căpitanul înşfăcase minerul de sticlă zgrunţuroasă şi ridicase halba către buze. Pe cînd sorbea, impregnîndu-şi mustaţa de spumă, îşi mai aruncă o dată, nerăbdă­tor, ochii negri, încruntaţi şi întotdeauna prea serioşi, către in­trarea grădinii, unde, pe uliţă, dormitau cîţiva muscali cu birjele. Avea pleoapele tivite cu o dunguţă albăstrie (cum avea să le aibă, peste un secol, şi strănepotul său Mircea), iar genele atît de groase, atît de întunecate, încît puteai vedea cioplitura în Patru muchii a fiecăreia dintre ele, fibroasă în arcuirea ei ca un fir din coada cailor, şi la fel de uscată. Faţa descărnată, smeadă, de bărbat trecut de patruzeci de ani, avea o frumuseţe răvăşi­toare pentru femei, poate şi fiindcă era mereu austeră şi tristă. Uniforma, cu toţi eghileţii strălucind ca în prima zi de purtare, era impecabilă, de fapt aproape prea corectă, de parcă ar fi îm­brăcat o figură de dioramă. Sistemul osteo-muscular al căpi­tanului Badislav părea să funcţioneze inefabil, fără să forţeze vreodată, în genunchi şi în coate, materialul vişiniu al uniformei. Ca să spunem adevărul pînă la capăt, uniforma era doar una I de paradă, prevăzută, alături de faimoasa cască, şi cu o sabie poleită, bună doar să zdrăngăne pe caldarîm. Cînd cele două dame l-au întîlmt plimbîndu-se îngîndurat prin faţa grădinii Alcazar, în dosul Pasagiului român, căpitanul tocmai se-ntorcea de la defileul dat în cinstea Majestăţilor Sale în faţa statuii luil Mihai Bravul şi numai chef de comedii n-avea. Dar M-me Zamphiresco era propnetăreasa la care şedea cu chirie şi care nu mau văzuse de două luni un ban de la el, iar Frosica ― graţioasa lui ve-l cină, nevasta mitocanului de la numărul 14. Nu putuse refuz» cu nici un chip, mai ales că simţise, cînd sărutase mînuţa înmănuşată a amantei lui, acea strîngere discretă care-i provoca ime-l diat o erecţie, pe care hainele ţepene cu greu o puteau ascundea De cîte ori degeţelele angelice nu i se plimbaseră, în sus şi-n jos, pe membrul său viguros de ţăran, în căldura parfumată a alcovului plin de penni... De cîte ori limbuţă de pisică nu insistase-ndelung pe sfîrcurile lui cafenii de pe pieptul fără un fia de păr! Aşa că mersese, vrînd-nevrînd, la grădina Dacia, muln dincolo de barieră, pe un soare toropitor şi în zgomotul agasânt al roţilor birjei pe drumul desfundat. Nici în împrejurară oarecare ieşirea asta nu i-ar fi făcut plăcere ― căci teatrul îl plictisea, mai ales cel cu cocarde tricoloare, după care se dădea-n vînt burtăverzimea ― şi, dacă era să ia o halbă-două şi nişte patricieni, prefera locantele şi grădinile din oraş, Gagel, Raşca sad Alcazar, unde era cunoscut şi i se făcea credit, decît să se-nece-n praful Herăstrăului sau să plătească treizeci de bani micul la Avedic sau Sans-Souci. Solda nu era mare: cu ce-i trimetea Mariei la Tîntava, cu ce-l costau birturile şi Frosica, başca tabacuţ şi cîte-o podăreasă din vreme-n vreme, se ducea totul pe apa sîmbetei. Noroc că ordonanţa i-o dădea garnizoana, căci altfel nu şi-ar fi permis un domestic. Cu atît mai mult după răvăşi-toarea dimineaţă de septembrie, după întîmplarea de la defileu şi în nerăbdarea întîlnini cu femeia de pe carul Justiţiei, numai de vorbit despre craii poligloţi ai lui Hasdeu (un bătrîn descre­ierat: îl văzuse de curînd cum umbla cu mersul lui de insectă nervoasă pe caldarîmul de sub ferestrele Vocii Poporului, vorbind în barbă de unul singur şi răşchirînd degete exaspera­te spre cer) nu avea poftă. Abia dacă avea puterea să pară că mai urmează în conversaţie pe cele două dame, aprobînd uneori sau zîmbind la-ntîmplare. Ochii ficşi, cu irişi neconvergenţi spre vreun lucru din această lume, deveniseră simple bile pasive, stră­vezii ca globii oculari cu contragreutate de plumb ai păpuşilor. Cît de stranie fusese dimineaţa! De cum deschisese ochii, în odaia sa cu chirie, privirea îi căzuse pe curba albastră a lighea­nului ce aştepta, smălţat şi pur, pe stativul său. Lumina pu­ternică dar rece a zorilor îl tăia din umbră cu o precizie şi-o cla­ritate a desenului cum numai o lanternă magică ar fi putut-o face. Ligheanul era mai adevărat decît tot ce s-ar putea vedea vreodată cu ochii. Vasile se frecase la ochi, se ridicase-n ge­nunchi în patul larg, cu înflorituri de alamă pe tăblii, se-nchinase la icoana din peretele de la răsărit şi, în cămeşa sa lungă pînă peste genunchi, prinsese a levita, în picioarele goale, prin odaie. Soarele n-avea nimic de-a face cu transparenţa scînteietoare ce umplea încăperea. Icoana parcă nu era pictată, ci se deschidea ca o fereastră spre lumea de nori văratici şi cer albastru a lui Dumnezeu, iar acesta era viu şi concret, în vestminte de pînză aspră, cu marele ceaslov din braţe nu numai îmbrăcat în piele, ci mirosind a piele şi a cerneală roşie, cu barba uşor înfoiată de o briză venind dintr-o parte, cu un mic os mort deasupra sprn> cenei, cu un coş pe gîtul înroşit. Păsările geometrice de pe scoar­ţa de deasupra patului se ţineau cu mîini de om de florile geo­metrice, vădind cum fiecare fir de lînă din ţesătură e răsucit din alte fire şi fiecare din acestea din alte fire şi aşa la nesfîrşit, toate la fel de vizibile în coaja lor subţire de vopsea organică. Ceasul cu capace de fier de pe masă era şi el mai greu şi mai dens decît ar putea fi vreodată un ceasornic. Privindu-i curbura de cristal, căpitanului i se păru că-i vede distinct fiecare rotiţă zimţată şi că-i poate auzi, sub bolta capacelor, ticăitul apocaliptic, de orologiu de catedrală. Căpitanul n-avea de unde să ştie că ast­fel ţi se arată lumea în ziua morţii tale, dar avu senzaţia limpede că se află undeva în miezul minţii lui, sau poate a altuia. Senti­mentul irealităţii nu-l părăsise nici în timp ce ordonanţa trezi­tă din zori (căci era zi de paradă) îl îmbrăca din cap pînă-n picioare. Căpitanul privise dinţii de baga ai pieptănului de parcă  ar fi fost o arătare mistică, un mesaj copleşitor. La fel se uită la faţa stupidă a soldatului, observînd prima dată cum îi picură uleiul de pe viţele de păr năclăite.


va urma