Liuba Chişinevschi

Sandu Alrox


(1911-1981)

Liuba Chişinevschi a fost un personaj important în angrenajul puterii comuniste, dar biografia sa politică este încă puţin cunoscută.

Născută în Basarabia, la bază legătoare de cărţi, membră de partid din 1930, Liuba Chişinevschi s-a afirmat ca activistă ilegalistă.

A şi fost condamnată pentru „pregătirea revoluţiei comuniste în România” la 10 ani de închisoare, în faimosul proces de la Craiova, din 1936, în care au mai fost condamnaţi Ana Pauker, Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroş şi alţii.

A fost închisă la Mislea şi Dumbrăeni, împeună cu Ecaterina Klein (viitoarea soţie a lui Chivu Stoica), Zina Brâncu, Estera Radosovetskaia (viitoarea soţie a lui Alexandru Moghioroş), Ileana Răceanu (sotia lui Bernath Andrei), Ivanca Rudenko, Sanda Rangheţ etc.

A început să primească funcţii, de la sfârşitul războiului, în diferite organizaţii de masă comuniste (Confederaţia Generală a Muncii, Uniunea Femeilor Antifasciste din România, ARLUS).

A fost primită în Comitetul Central al PCR din 1945, ca membru supleant, şi ca membru plin din 1948. În caracterizarea lui Alexandru Bârlădeanu, „Liuba era o tipică membră de partid, aparent principială, dar care ştia să se conducă după linia intereselor proprii cu multă pricepere”.

A fost adjuncta lui Gh. Apostol la conducerea Consiliului Central al Sindicatelor (CCS) şi membră a Prezidiului Mariii Adunări Naţionale.

Cea mai importantă poziţie a fost aceea de membru al conducerii Comisiei Controlului de Partid (CCP), unde l-a secondat pe Constantin Pârvulescu până în 1960.

După plenara din iunie 1958, când Liuba Chişinevschi şi Pârvulescu au fost anihilaţi politic, controlul efectiv asupra CCP a fost preluat de Dumitru Coliu şi Ion Vinţe.
CCP s-a ocupat de verificarea şi epurarea partidului pe criterii ideologice, judecând, printre altele, cazurile faimoase de abatere de la linia oficială.

Liuba Chişinevschi a fost implicată în judecarea apelului adresat CCP de către Belu Zilber, în urma căruia acesta a fost exclus din partid. Belu Zilber îşi aminteşte că Liuba Chişinevschi i-a reproşat că a intervenit pentru aducerea în ţară a comuniştilor evrei deportaţi la Vapniarka de către regimul Antonescu.

Pagini importante despre rolul Liubei Chişinevschi în epurări apar şi în memoriile lui Petre Pandrea, avocat antifascist, intelectual de stânga şi cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, arestat şi condamnat în două rânduri sub regimul comunist.

Soţul Liubei Chişinevschi, Iosif Roitman, important ideolog al PCR şi, un timp, responsabil cu cadrele şi „organele speciale” (MAI, Procuratură), a luat numele de familie al soţiei.

După excluderea lui Iosif Chişinevshi din conducerea partidului cu ocazia Plenarei din iunie-iulie 1957, Gh. Gheorghiu-Dej i-a propus, fără succes, să divorţeze, oferindu-i opţiunea de-a deveni “prima doamnă a ţării”.

Sub regimul Ceauşescu, Liuba Chişinevschi a ocupat funcţii minore, dar a beneficiat de privilegii ca importantă ilegalistă (pensie).

In mai 1971, la cea de-a 60-a aniversare a PCR, Liuba Chişinevschi a primit ordinul "Tudor Vadimirescu".



Cine a fost Liuba Chisinevschi? Ascensiunea si caderea unei amazoane comuniste
Vladimir Tismaneanu, ianuarie 12, 2012

Cantecele anticomuniste din exil ale lui Jean Moscopol sunt de fapt tot atitea acte de acuzare la adresa unui regim barbar pentru care insasi invocarea ideii de drepturi ale omului era o crima politica. Cine a citit “Memoriile mandarinului valah” de Petre Pandrea îşi va aminti nu numai atmosfera irespirabilă a epocii, ci şi referinţele la tandemul Iosif-Liuba Chişinevschi.

Nascuta in 1911 la Tighina, de formatie muncitoare tipografa, cea care s-a numit initial Liube Kisinevskaia, al cărei nume de familie a fost adoptat de cel pe care Iosif Sava îl numea “un croitoraş analfabet”, era una din amazoanele aparatului clandestin. Dupa 23 august, a fost propulsata pe ecranul gloriei supreme, aplaudata si adulata ca o “neinfricata luptatoare revolutionara”, principala discipola a Anei Pauker, militanta de varf a sindicatelor comuniste, presedinta a Femeilor Romane Antifasciste, membra in Prezidiul Marii Adunari Nationale, vicepresedinta a Comisiei Controlui de Partid, si cate altele.

In 1971, Nicolae Ceausescu a decorat-o cu ordinul “Tudor Vladimirescu” pentru meritele ei in istoria PCR.

La mijloc, Ana Pauker, Gheorghiu-Dej si Petru Groza. In dreapta, la capat, Iosif si Liuba Chisinevschi (fotografie din 20 octombrie 1951, la Teatrul Armatei, cu prilejul reprezentatiei de gala data de ansamblul de dansuri populare din URSS, Fototeca onnline a comunismului romanesc.

S-a stins din viata in 1981 ducand cu ea nenumarate secrete ale micului Bizant rosu. Pe lista personalitatilor ale caror urne se afla depuse la Crematoriul Cenusa, numele ei este intre Ana Pauker si Lucretiu Patrascanu. In 1947 primise ordinul “Coroana Romaniei”. In 1981 nu mai era decat o trista epava a timpurilor cand avusese in maini paine si cutitul. Ar merita scris un studiu despre aceste grandes dames ale aristocratiei rosii: Liuba, Tina Chivu, Ecaterina Borila, Stela Moghioros, Ghizela Vass, Ana Toma, Melita Apostol, Ofelia Manole, Zina Brancu, Vanda Nikolski, Tatiana Bulan, Alexandra Sidorovici, Constanta Craciun, Mia Groza, Sanda Ranghet.

Stalinista neinduplecata, din categoria numita true believers, Liuba nu a cunoscut indoiala, desi a trait in propria familie efectele terorii bolsevice. Iata ce-mi scria, la 26 septembrie 1989, fiul ei si al lui Iosif, Gheorghe Chisinevschi (intre timp decedat): “Am avut noi insine in familie victime ale terorii staliniste; un frate al mamei a fost impuscat in 1937, o sora de-a ei a stat in lagar etc” (textul complet al scrisorii l-am publicat in “Studii si materiale de istorie contemporana”, vol. 7, 2008, pp. 191-197). Aceste tragedii nu au zdruncinat convingerile de granit ale Liubei Chisinevschi. După 1945, ea a devenit membră a CC al PCR, secretara a Prezidiului Marii Adunări Naţionale, vicepreşedintă a Confederaţiei Generale a Muncii (cureaua de transmisie sindicală a PCR), figura de frunte a ARLUS şi a nenumărate comitete şi comiţii. În 1957, când s-a prăbuşit Ioşka, Gh. Gheorghiu-Dej i-a propus Liubei să divorţeze, oferindu-i opţiunea de-a deveni “prima doamnă a ţării”. Cântecul lui Moscopol vorbeşte despre le triste destin des dignitaires déchus.

Liuba a refuzat oferta lui Gheorghiu Dej. Daca l-ar fi dezavuat pe Ioska, in 1961, cand a implinit 50 de ani, ar fi fost devenit probabil “Eroina a Muncii Socialiste”. N-a facut-o, a fost atacata nemilos la Plenara din 30 noiembrie-5 decembrie, indeosebi de catre fostii ei apropiati colaboratori la Consiliul Central al Sindicatelor (CCS), Gheorghe Apostol si Anton Moisescu. Nu mai vorbesc de discursul lui Moghioros, de o rara virulenta. La vremea respectivă, ar trebui adăugat, Liuba era cunoscută drept o activistă modestă: circula în cartierul Primăverii pe bicicletă. Dupa Plenara din iunie 1957, cand Ioska a fost acuzat, impreuna cu Miron Constantinescu, de fractionism si “liberalism “(ce ironie!), familia Chisinevschi a trebuit sa paraseasca somptuoasa resedinta de pe Bulevardul Jdanov (azi Primaverii). Ei s-au mutat pe strada Haia Lifschitz, apoi Rozelor, azi Washington. In locul lor s-a instalat Mihai Dalea, apoi, in anii 70, Dumitru Popescu-Dumnezeu. În ultimii ani de viaţă, Liuba, care locuia in blocul Wilson, a dezvoltat un Parkinson agresiv. Primul dintre copiii Chisinevschi care a plecat din tara a fost Milea. Apoi au plecat Andrei si Gheorghe. Profesor de engleza, Gheorghe a fost unul dintre foarte putinii copii din acea lume a varfurilor piramidei staliniste a puterii care a avut curajul sa scrie cinstit despre rolul tatalui sau si despre intreaga oroare a bolsevismului. A murit mult prea devreme. Singurul care a ramas in Romania a fost Iuri.

Despre Plenara din noiembrie-decembrie 1961, acea reuniune ritualica pe care Dej a numit-o “cea mai frumoasa Plenara din viata sa”, avea dreptate Ghita Ionescu sa o considere un urias exercitiu al mistificarii. Grupul Dej, construit pe structura factiunii din inchisori din ani ilegalitatii, isi regla simbolic conturile cu cei priviti drept “moscoviti”. Evident, era vorba de plasmuiri propagandistice: Teohari Georgescu, Iosif Chisinevschi si Miron Constantinescu nu fusesera la Moscova in timpul razboiului. Pe alta parte, acuzatori gen Petre Borila, Dumitru Coliu, Gheorghe Stoica si Leonte Rautu erau cominternisti cu vechis state de functiuni. Imi amintesc cum, la zece ani, citeam fara sa pricep mare lucru paginile nesfariste din “Scanteia” cu speech-urile rostite la Plenara (dupa ani, citind documente de arhiva am realizat cat de forfecate si reconfectionate erau aceste discursuri in versiunea publicata). Exclus din partid pe atunci, tatal meu plecain zori de zi si revenea epuizat noaptea. Deci nu comentam acele revelatii decat cu bunicul din partea mamei, un om de o mare intelepciune, si cu colegul meu de clasa, Andrei Manoliu, fiul doctorului Nicolae Manoliu, directorul de la “Elias”, un respectat specialist in boli contagioase, ilegalist, fost detinut in lagarul de la Vapniarka. Numele unora dintre cei stigmatizati le stiam, erau parintii unor colegi de scoala.

Intr-o seara, am mers cu mama mea la prietena ei, doctorita neuroloaga Iulia Unger care locuia pe strada Pictor Rosenthal, nu departe de noi. Iulia locuia intr-o garsoneira dubla la etaj, alaturi de farmacista Sanda Sauvard,cea mai apropiata prietena a mamei mele, inca din anii Razboiului Civil din Spania. “Tanti Sanda”, cum ii spuneam, se maritase in Spania cu un comunist francez, Maurice,a luptat in Rezistenta franceza, a afost deprtata la Auschwitz si Ravensbruck, s-a intors in Romania in 1950. La parter locuiau Nestor Ignat, sotia sa, actrita Ana Barcan, si fiul lor Bebe. Nacuta in Bucovina prin 1912, vorbitoare nativa de germana, “tanti Iulia” studiase cativa ani medicina la Praga si Viena, fusese curiera a PCdR in acea perioada pe care W. H. Auden a numit-o “the low and dishonest decade”. Niciodata maritata, s-a ocupat de educatia fiului adoptat al Vandei, Ionel. A fost un timp vicepresedinta a Societatii Stiintelor Medicale din Romania, adjuncta doctorului Marius Nasta, cel “demascat” in inscenarea impotriva grupului Milita Petrascu-Mihail Andricu. In apartamentul ei l-am intalnit pe academcianul Arthur Kreindler, marele neurolog. Student la sociologie find, am apucat sa vorbesc cu ea despre Rosa Luxemburg, Sigmund Freud, Wilhelm Reich si Herbert Marcuse. Prin anii 70, Iulia si Vanda au devenit apropiate prietene cu Florica Neagoe, distinsa profesoara de istoria filosofiei, autoarea unor studii la vremea aceea heterodoxe despre Schopenhauer si Kierkegaard. Florica era o buna prietena a tatalui meu, inca din anii cand lucrase ca redactor la Editura Politica. In anii cand Leonte Tismaneanu a fost excomunicat, spre deosebire de alti fosti colegi de la Editura ori de la Facultatea de Filosofie a Universitatii numitia pe atunci “C. I. Parhon”, Florica a pastrat relatiile cu familia noastra. Eram in clasa a XI-a cand, afland ca vreau sa studiez sociologia, mi-a dat sa citesc in germana “Istoria filosofiei moderne” de Harald Hoffding. Tot Florica a fost cea care m-a indemnat sa-mi scriu teza de licenta pe o tema legata de Scoala de la Frankfurt.

Mama si Iulia au stat de vorba ore in sir despre discursul lui Petre Borila, cel care fusese unul dintre liderii emigratiei comuniste romanesti din URSS in anii razboiului. Cred ca au comentat si alte interventii, dar ceea ce-mi amintesc cu precizie este legat cealui Borila. Mama si Iulia studiasera impreuna medicina la Moscova, ii cunosteau bine pe Petre si pe Ecaterina. Iulia era prietena nedespartita cu Vanda Nikolski, pe vremea aceea vicepresedinta a CCS, apoi la Crucea Rosie (nicio legatura cu generalul de securitate Alexandru Nicolschi). Cred ca erau derutate, nu intelegeau ce se urmarea cu acele incredibile, halucinante rechizitorii. La Moscova, Iulia fusese parte a unei troici de prietene, alaturi de Hanna (Haska) Wolf (viitoarea sefa a Scolii Superioare de Partid “Karl Marx” din RDG) si Lena Berg, reprezentatanta PSUG la Praga, in colegiul revistei “Problemele Pacii si Socialismului”. Se pomeneau aproape in soapta nume stranii, cu rezonante exotice: Luximin, Stefanov, Spiru, Goldberger, Rakovski, Lenuta Filipovici, Sasa Gherea, Valter, Manuilski, Pasionaria, Dimitrov, Slansky. Acea seara mi-a ramas indelebil incrustata in memorie, m-am gandit la discutia dintre mama si Iulia citind “O cripta pentru Boris Davidovici” de Danilo Kis. Parintii mei nu fusesera niciodata apropiati de familia Chisinevschi, dar erau prieteni cu doctorul Cornel Kaplan si sotia acestuia, Tea, nepoata lui Ioska. In anii 50, Kaplan fusese seful sectorului special de la CC (grupul de medici insarcinat cu sanatatea “tovarasilor din conducere”), Tea lucrase in organizatia de partid de la Ministerul de Interne pana prin 1956. Eu eram pe atunci coleg de clasa, la “Petru Groza”, cu Vasea Borila, cu Ghita Goldberger, cu Mircea Alexa, cu Svetlana Schiopu, cu Nelu Bansoiu, cu Florica Jebeleanu, cu Vova Valeanu si, cum spuneam, cu Andrei Manoliu. Nicu Ceausescu, Lena Rautu, Ioana Pintilie erau in clasa paralela. INvatam poezia lui Victor Tlbure, Lenin si prichindeii” in care pionerii exemplari se numeau “Volodia si Svetlana”. Prilej de bascau in clasa intrucat Svetlana Schiopu si cu mine eram colegi de banca. Era cea mai mica dintre surorile Schiopu, fiicele lui Bucur (pe atunci ministru adjunct la agricultura, vechi ilegalist clujean) si ale Ursulei, nascuta Biji, profesoara de psihologia copilului la Universitatea din Bucuresti si poeta-aspiranta, autoarea unei plachete de versuri prefatata de, pe atunci, atotputernicul tartor Mihai Beniuc.

 Iosif Chisinevschi

Petre Pandrea greşea într-o singură privinţă: tovarăşa Liuba nu era nepoata aghiotantului lui Stalin, Lazar Moiseievici Kaganovici.
Nu avea nevoie de aceasta relatie opentru a domina in elita stalinismului din Romania. Avea destule “credite” revolutionare pe cont propriu, inclusiv relatii speciale cu Ana Pauker, cu Dej, dar mai ales faptul ca facea un tandem perfect cu marele sforar al partidului care a fost Iosif Chisinevschi. In “Raportul” lui Dej la Plenara din noimebrie-decembrie 1961, se vorbea despre “esenta slugarnica si carierista a lui Iosif Chisinevschi”, o caracterizare perfecta, introdusa, cel mai probabil in speech de cel care ii fusese ani de zile mana dreapta la propaganda, Leonte Rautu, adevaratul regizor al acelei uriase masluiri menita sa consolideze cultul lui Dej si sa fortifice stalinismul national, anti-hrusciovist si anti-reformist.

Am întâlnit-o de câteva ori în viaţă când ne-a povestit, mie şi altor prieteni, întâlnirile cu I.V. Stalin şi ne-a relatat lucruri fascinante despre prima fază a ascensiunii cuplului Ceauşescu. Era in 1956, cele doua cupluri, Chisinevschi si Ceausescu, locuiau la cateva case distanta. Ioska a sunat la telefon sa-i invite pe Nicu si pe Lenuta la o plimbare. “Venim sa va luam” a spus seful propagandei. Dupa ce s-a sfatuit cu consoarta, Ceausescu i-a rugat pe sotii Chisinevschi sa vina un pic mai tarziu. Cand au ajuns in fata vilei secretarului insarcinat cu cadrele, i-au gasit pe Nicu si pe Lenuta spaland scarile de la intrare. Perechea Ceausescu pusese in scena un show al modestiei. “Aste ne ingroapa pe toti”, i-ar fi soptit Ioska Liubei. Diagnostic perfect, intemeiat pe decenii de experienta stalinista, venit din partea celui pe care l-am numit in cartea mea “Arheologia terorii” (Curtea Veche, 2008) supremul fariseu al partidului.

Concluzia: oricâte servicii ai fi adus de-a lungul timpului cauzei “providenţiale” a proletariatului, Kremlinul (Partidul) nu iartă. Ioska si Liuba, Miron si Sulamita, Vincze si Constanta, Chivu si Tina, Patrascanu si Hertha, Luximin si Ana, Luca si Betty, Borila si Ecaterina, Draghici si Martha, Pantiusa si Anuta Toma, Nicolae si Elena, au fost cu totii stalinisti infocati, revolutionari de profesie, o specie de exaltati sectari , maniaci ai conspiratiilor, intrigilor si vendetelor, care a facut ravagii in politica veacului al XX-lea. La stanga si la dreapta, extremismul s-a dovedit morbid, devastator, nefast, criminal.

Iata asadar ce scria Petre Pandrea, un intelectual anti-totalitar autentic, cumnatul lui Patrascanu si prietenul lui Gheorghi Dimitrov, arestat si inchis de aceiasi comunisti pe care ii aparase in anii clandestinitatii: “Am cunoscut cativa revolutionari de profesie si as vrea sa-i descriu in amanunt, desi acesti oameni sunt mai fugaci decat vantul, mai neasteptati decat hazardul si mai stupizi decat pietrele. Seam,ana cu habotnicii, cu adventistii, cu vladimiristii, cu dogmaticii. Au dogme, intransigente pe fleacuri si stele polare pe care noi, laicii si spiritele libere, nu le vedem pe cer. Immanuel Kant obisnuia sa spuna: Hume, empiristul englez, m-a desteptat din somnul dogmatic. Acesti profesionisti sunt niste dogmatici letargici. Revolutionarii de profesie sunt niste dogmatici si niste fanatici dezagreabili. Altminteri–in alte chestii–sunt oameni ca toti oamenii,cu nas, urechi, cap si picioare. Ei nu cunosc proverbul valah: unde nu-i cap este vai de picioare! Au cap, dar nu gandesc cu capul lor, ci cu al altora, dogme adoptate si ale dogmaticilor similari. Au picioare, dar sunt de plumb, daca li se ordona rezistenta. Au suflet, dar pot deveni asasini oricat ar fi de delicati si candizi. Am cunoscut cativa revolutionari de profesie dintre cei mai prestigiosi in sud-estul european. Max Weber a scris despre Berufspolitiker, despre politicienii de profesie ai burgheziei, democratiei sau aristocratiei. Ii cunosc si pe astia. Acum este vorba despre revolutionarii de profesie, despre huliganii de stanga si huliganii de dreapta la noi, in Balcani, despre fenomenul comitagiilor si gangsterilor” (“Memoriile mandarinuului valah”, Ed. Albatros, 2000, pp. 338-339).

PS: Pentru a ilustra absurditatea, chiar demenţa epocii şi, mai ales, contribuţia personală a şefului suprem al propagandei comuniste, iată un fragment dintr-o şedinţă a Consiliului de Miniştri din aprilie 1953, când s-a discutat modificarea după model sovietic a Codului Penal:
“Astfel, I. Chişinevschi întreaba “care este deosebirea dintre mijloace si instrumente”. Raspunde un participant, Feller: “Prin instrument se întelege când cumperi, de exemplu, un revolver; unele intra la fel aici, mijlocul are sfera mare; instrumentele sunt scule”.

Totusi, insista I. Chisinevschi, “se spune despre guvernele marionete care sunt în mâinile imperialistilor ca sunt unelte si instrumente”. “Instrumentul – precizeaza Al. Voitinovici – este obiectul fizic pe care îl folosesc ei, iar mijloacele sunt conditiunile din afara pentru a putea utiliza aceste instrumente”. Prim-vicepresedintele Consiliului de Ministri staruie si asupra stilului de redactare a fiecarui articol. “Dvs. stiti ce importanta are stilul; un cuvânt de prisos strica aspectul articolului. In problema continutului, stilului uitati-va în aceasta [probabil Codul Penal], nu va este drag când citiţi definitia”?

In definirea tentativei si a infractiunii, dupa ce este citit textul sovietic, I. Chisinevschi accentueaza: “Cel mai indicat este (Andrei Ianuarievici) Vâsinschi, are indicatii foarte bune, apoi folositi, studiati concluziile la raportul tov. Stalin despre rezultatele primului plan cincinal; este un capitol de ascutirea luptei de clasa, unde da o serie de definitii infractiunii”. Se staruie si asupra definitiei vinei si vinovatiei. Intervine Feller care da citate din codurile penale din Bulgaria, Cehoslovacia si U.R.S.S. “In ce consta slabiciunea aceasta” îsi exprima. I. Chisinevschi dezacordul. Ca “ati copiat. Trebuie sa aprofundati, pentru ca aci se da o definitie. Definitia trebuie studiata si dezvoltata, prelucrata si aplicata la subiectul respectiv care se preocupa. Ce spune legea penala sovietica, considera crima… (citeste ruseste).”.

Notă (VT): La vremea respectivă, Chişinevschi era omul nr. 2 în Partid, membru al Biroului Politic, secretar al CC al PMR, prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, supervizor al propagandei şi culturii (aghiotantul său fiind Leonte Răutu), al cadrelor – adjunctul său a fost Nicolae Ceauşescu. De asemenea, Chişinevschi era coordonatorul acţiunilor represive, cu funcţii de îndrumare a Securităţii, Miliţiei şi “Justiţiei”. Exclus din Biroul Politic in 1957, trimis la “munca de jos”, Chisinevschi era infierat de fostii subalterni deptr un agramat impertinent, o canalie intriganta, agentul lui Lavrenti Beria in Romania. In 1968, la Plenara din aprilie, Ceausescu il mentiona, alaturi de Dj si de Draghici, drept organizator al inscenarii judicare care a dus la executarea lui Lucretiu Patrascanu in aprilie 1954. Venerat in anii 50 drept “creierul Partidului”, complicele lui Dej in atatea miselii, infamii si crime politice, ardent stalinist si fanatic anti-sionist, Chisinevschi fugureaza pe veci, alaturi de ceilalti potentati comunisti, in galeria teratologica a comunismului din Romania. Intr-adevar, roata lumii se-nvarteste.