Abis (1)

Colin Forbes


NOTA AUTORULUI
Toate personajele înfăţişate sunt creaţii ale imaginaţiei autorului şi nu au nici o legătură cu vreo persoană în viaţă. De asemenea, mi-am luat libertatea de a face modificări în geografia regiunii Dorset, creând un vârf care nu există, Lyman's Tout. La fel am procedat şi în Elveţia şi am inventat un munte, Kellerhorn, şi alte două zone - Col du Lemac şi Col de Roc.


PROLOG

  - Poate fi periculos, zise Philip Cardon când simţi roţile Land Rover-ului alunecând în noroi.
  - Dacă eşti nervos, lasă-mă pe mine la volan. Mie îmi place să stau pe scaunul şoferului, sugeră Eve.
Pe Philip îl izbi nota provocatoare din tonul ei. Opri motorul, iar Eve, lângă el, îşi aprinse o nouă ţigară de la cea pe care tocmai o fumase. Era noapte, şi ei erau sus, pe dealurile din Purbeck (1), apropiindu-se de falezele care coborau până jos, în mare.
Philip se gândi că Dorset-ul (2), în februarie, semăna cu iadul. Plouase zile la rând, iar câmpiile joase pe care le lăsaseră de mult în urmă erau acum lacuri, mlaştini. Mergeau pe urmele adânci de roţi dintr-un drum care urca pe spinarea unui vârf înalt. Era un frig crâncen, şi Eve îşi încheie gulerul hainei din păr de cămilă în jurul
gâtului.
În acest punct erau la adăpost de vânt. Philip găsi tăcerea misterioasă, ca şi cum ar fi fost emis un avertisment. Cerul era senin, iar luna arunca o lumină tulburătoare peste vastul peisaj din dreapta lor. Doar la câţiva metri de drum, vârful cobora într-o pantă abruptă, spre o vale mărginită de o altă pantă, undeva, mai departe. Văzură prima dată marea de pe coasta aspră care se întindea înspre vest. Promontorii crestate se proiectau în marea furioasă. Valuri uriaşe, cu coame bune pentru surf, se rostogoleau într-o mişcare nesfârşită.


(1) Peninsulă situată la vest de portul Poole, în regiunea Dorset, renumită pentru carierele de calcar.

(2) Regiune în sudul Angliei.

  - Acolo, jos, trebuie să fie Sterndale Manor, remarcă Philip. La baza văii - puţin mai mare decât o trecătoare largă - se găsea o casă în stil elisabetan, cu coşurile îndreptate spre cer. În timp ce urmărea casa, luminile se aprinseră, iar Philip scoase o lunetă
din buzunarul hanoracului şi îi reglă imaginea.
  - Probabil că generalul Sterndale s-a întors de la hotelul nostru împreună cu fiul său. Cineva închide toate obloanele... Privi cum se aprindeau luminile, dispărând apoi, pe măsură ce tot mai multe obloane erau închise. E ca şi cum ar dispărea viaţa, reflectă el.

  - Acum eşti morbid, îl mustră Eve, sărind jos, aproape alunecând în noroi şi apucându-se de maşină.

  - Fii atentă. Terenul e mlăştinos. El continuă să privească conacul. Nu putea să scape de premoniţia unei tragedii iminente. „Trebuie să fie atmosfera ciudată de aici, de sus", îşi spuse, dar ştiu că se închide înăuntru pe timp de noapte, observă el.
  - Ştii, îţi aduci aminte că la barul din spate, la hotelul Priory, generalul zicea că e atât de izolat, încât noaptea transformă casa într-o fortăreaţă, îi aminti Eve. În toată casa aceea mare, doar ei doi şi servitorul. Marchat. Ciudat nume. Mă întreb de ce naţionalitate e. Afişă zâmbetul care-l atrăsese prima dată, când se întâlniseră, din întâmplare, la Priory. Dă-te la o parte, trec eu la volan.
  - Inapoi, la locul tău. Eu conduc, şi cu asta, basta.
  - Fii încăpăţânat, atunci, dar să nu ne trezim jos, în defileul acela. Era supărată că nu face ce vrea ea. Trecu înapoi, pe locul pasagerului, şi tonul vioi păru să-i revină. Ăsta pe care urcăm e Lyman's Tout? Ce înseamnă Tout?
  - Promontoriu. Punct de observaţie. Un cuvânt local. În stânga, avem Houns Tout. Să nu mă întrebi ce înseamnă Houns.
Philip porni motorul şi îşi continuară ascensiunea. În stânga lui se întindea, pe o suprafaţă extinsă, o iarbă pitică ce se căţăra pe un perete de piatră, încercase mai devreme s-o ia peste iarbă, dar o găsise îmbibată cu apă. Încă tulburat, se uită în jos, spre Sterndale Manor, şi continuă să urce mai sus şi mai sus.

  - Ne-au spus la hotel că vântul ne va lovi după ce vom trece de creasta vârfului ăstuia - drept dinspre mare. Lasă trapa jos.
Tocmai termină de vorbit, când ajunseră în cel mai înalt punct al vârfului. Vântul îi lovi, ca şi cum o uşă imensă s-ar fi trântit în faţa lor. Eve îşi trase pe cap gluga de la haină. Philip încetini pe pământul care devenise un platou întins de iarbă jalnică. În stânga, peretele de piatră se înclina spre est, ca lovit de un atac violent. Mugetul mării semăna cu o bătaie de tobă. Philip opri maşina, apoi motorul şi se aplecă, aşa încât Eve să-l audă.

  - Mă duc puţin pe jos. Cred că suntem aproape de margine.
  - Pentru mine e suficient de aproape.
  - Mă întreb a cui e clădirea aceea veche.
În stânga lui, destul de departe de mare, se ridica, umilă, o construcţie mare şi mohorâtă, înaltă cât două etaje, cu pereţi de granit. Părea părăsită, şi de la ea terenul cobora constant spre ceea ce el bănuia a fi marginea falezei.
Aplecându-se contra forţei vântului care-l dărâma, înainta cu grijă. Se opri brusc. Fără nimic care să îi indice primejdia, se trezi chiar pe margine şi-i mulţumi lui Dumnezeu că vântul îi bătea din faţă.
Prăpastia se prăvălea aproape perpendicular, o sută de metri în jos, peste aflorimente de roci, de unde marea tuna, spărgându-se la baza ei. Roci, ca nişte dinţi imenşi, ieşeau din mare. Un val uriaş îşi făcu apariţia, se sparse ca o bombă de stâncă şi rocile dispărură, iar Philip îşi simţi faţa umezită de stropi minusculi. Marea se retrase  repede, descoperind rocile care fură inundate din nou de un val proaspăt ce apăru urlând.
Privea marea, când îşi aduse din nou aminte de fosta lui soţie, Jean, care, pentru el, însemnase mai mult decât viaţa. „Dacă mai fac un pas, pământul se surpă şi mă ia şi pe mine cu el", gândi el. Atunci, s-ar sfârşi şi chinul de a trăi fără ea. Avea şi un martor care ar spune că a fost un accident. Scrâşni din dinţi şi îşi scoase ideea asta din cap. Jean n-ar fi vrut să se dea bătut, ar fi vrut ca el să meargă mai departe şi să vadă ce nou viitor îşi poate construi. Doar dacă...
Clipi. Dinspre mare, o lumină licărise de câteva ori. Cu colţul ochiului, prinse o licărire şi din interiorul ţărmului. Continuă să fixeze casa aceea de granit, cu aspectul ei apocaliptic, când văzu câteva licăriri de răspuns. Cineva de acolo schimba semnale cu cineva de pe mare. Apoi clădirea se cufundă din nou în întuneric. Fusese doar o iluzie? Se întoarse la locul unde Eve stătea protejată de Land Rover, cu ochii pierduţi înspre răsărit. Îşi dădu gluga jos, ca să-l poată auzi.

  - Ai văzut o lumină licărind din casa aceea mare şi întunecată? întrebă el.
  - Nu, n-am văzut.
  - Eşti sigură?
  - Da. Ai ajuns la marginea falezei?
  - E un perete perpendicular. O clipă m-am simţit ameţit.
  - De aceea şi vezi lumini. Sări pe locul şoferului înainte ca el să o poată opri. Cred c-ar fi mai bine să conduc eu la întoarcere. Hai! Sus!
El înjură cu voce joasă. Ei chiar îi plăcea să facă ce voia. În creier i se declanşă un semnal de alarmă. Când i se alătură, pe locul pasagerului, ea porni motorul. Apoi întoarse maşina într-un semicerc şi coborî înapoi pe urmele de pe drum.
Zdruncinat de experienţa de la marginea stâncii, Philip rămase tăcut câteva clipe. Curând realiză că ea era un şofer de primă mână, ceea ce era o uşurare. Privi în gol, spre vest, şirul de promontorii sălbatice, înfipte în mare, ca nişte ţepe gigantice. Se gândi că era una dintre cele mai aspre coaste pe care le văzuse vreodată, fără nici un copac, doar şiruri de creste care se terminau în promontoriile acelea uriaşe. Apoi apucă braţul lui Eve, uşor, să nu o sperie. Tocmai trecuseră peste o creastă, lăsând-o în spate, iar vântul se întoarse, ca şi cum cineva ar fi apăsat pe un buton. Liniştea aceea misterioasă se instală din nou.
  - Opreşte, pentru Dumnezeu! ţipă el.
Mai jos, în depărtare, văzu Sterndale Manor. Casa cea mare ardea ca o torţă gigantică. Întregul edificiu era în flăcări, de la un capăt la altul. Eve opri maşina, iar Philip scoase din nou luneta şi o focaliză. O flacără de un roşu sălbatic umplu lentila. Cercetă terenurile împrejmuite de un zid de piatră. Ascuns pe jumătate de un hambar de lângă casa care ardea, se găsea un Bentley vechi, cu trepte laterale şi faruri imense. Era al generalului Sterndale.
  - Nu putem face nimic, zise Eve, aprinzându-şi o ţigară.
Mai târziu, când îşi aminti remarca, lui Philip i se păru rece, indiferentă, dar ea avea dreptate. Nu putea ajunge la conac dându-şi drumul pe panta din stânga... era mult prea abruptă. Nu putea nici măcar s-o coboare cu frâna trasă, asta în cazul în care ar fi condus în jos, mai aproape de creastă... suprafaţa udă şi noroioasă era atât de înşelătoare, încât şi-ar fi pierdut echilibrul, iar distanţa pe care ar fi plonjat ar fi fost fatală.
  - Păcat că nu putem da alarma sau chema pompierii, îşi făcu el griji.
  - Nu ai un telefon mobil?
  - Nu.
Tweed, şeful lui şi directorul adjunct al SIS (1) de la Park Crescent, din Londra, le interzisese angajaţilor săi să folosească acest instrument. În zilele noastre era atât de uşor să interceptezi convorbirile telefonice, iar Tweed se păzea de un eventual grup ostil care era pe recepţie.
  - Nu văd cum Sterndale sau fiul lui ar fi putut să scape dintr-un asemenea pârjol, remarcă el.
Trecătoarea în care se găsea casa era netedă şi cobora spre mare chiar din dreptul conacului. Vântul urla în josul acestei pâlnii naturale, aţâţând flăcările şi dându-le forme nebuneşti. Philip îşi puse resemnat luneta înapoi în buzunar.
  - Să mergem, spuse el. O să anunţăm incendiul de îndată ce vom putea. Obloanele acelea nenorocite, pe care Sterndale ne-a spus că le închide în fiecare noapte, probabil că i-au prins ca într-o capcană. Stai! O clipă...
Văzuse mişcare în spatele casei aceleia condamnate. Pentru prima oară, luna fuse traversată de nori. Brusc, totul fu întunecat, în afară de conacul în flăcări. Continuă să încerce o focalizare mai bună a lunetei pe drumul din spatele conacului, care făcea o cotitură spre satul Langton Matravers. Nu văzu nimic în întunericul acela.

  - Ce cauţi? întrebă Eve, lăsând motorul să meargă în gol. E al naibii de frig aici, sus.
  - Mi s-a părut că văd o altă maşină plecând de la conac, cu câţiva oameni în ea.


(1) Secret Intelligence Service = Serviciul Secret de Informaţii.

  - Se poate să fi fost Sterndale şi fiul? întrebă ea pe un ton plictisit, aprinzându-şi o altă ţigară.
  - Nu. El ar fi folosit Bentley-ul... iar maşina e încă pe jumătate în interiorul hambarului. Mi-a spus că singurul lui mijloc de transport, în afară de Bentley, o altă piesă clasică, e la reparat.
  - Probabil că ţi s-a părut. Eşti încă ameţit de cât te-ai uitat în jos, de pe stâncă. Putem să mergem? îngheţăm aici.

  - Da...
Din nou Eve putea avea dreptate. Nu prinsese decât pentru o clipă imaginea unui vehicul ieşind în viteză din acel infern. Eve manevră Land Rover-ul cu multă abilitate, conducând mai repede decât el, ieşind adesea de pe  urmele de roţi, în porţiunile laterale cu aspect de burete, dar reuşind să rămână pe drum.

  - Imi place să-ţi conduc rabla. E distractiv... În condiţiile astea, e un test pentru nervi.
  - Oare?
Din nou primi un semnal din subconştient. Încetă să-i mai dea atenţie când trecură pe lângă conacul care căpătase aspectul unui rug funerar înnegrit, luminat de luna care apăruse din nou. Peisajul Dorset-ului era din nou deprimant... vârfuri golaşe mărşăluind spre vest, unul după altul. Coborau spre locul unde drumul întâlnea o şosea, când Philip auzi sirenele unei maşini de pompieri, o văzu trecând cu girofaruri albastre, apoi o alta.

  - Ia-o la stânga, spre Kingston, spuse Philip după ce intrară pe o şosea pustie, cu o suprafaţă decentă de asfalt, lăsând terenul mlăştinos în spatele lor.
  - Bine, dar de ce?
  - Aşa, e un drum lung, ocoleşte, dar, dacă o facem prima la stânga, ieşim, în cele din urmă, în drumul care duce spre Sterndale Manor. Am putea să raportăm ce am văzut.
  - Ce crezi tu că ai văzut. O adevărată pierdere de timp. Ştim că pompierii au venit în forţă. E vreun bar în Kingston? Mi-ar prinde bine ceva de băut.
  - E unul bun. Bine. Mergem în continuare spre Kingston.
Philip era confuz. Deşi mintea îi era tulbure - se resimţea după durerea provocată de moartea bruscă a soţiei
sale, în urmă cu un an şi mai bine, iar acum era pentru prima oară când simţea un interes crescând pentru o altă  femeie - o parte din el îi funcţiona încă normal. De ce Eve nu dorea să raporteze tragedia la care fuseseră martori?
Spre Kingston coborâseră pe un drum şerpuit şi înşelător. Eve devia uneori pentru a evita băltoacele cât nişte adevărate lacuri. Panta era foarte înclinată, iar Philip avu din nou dovada profesionalismului ei ca şofer. „Nu ştiu nimic despre ea, de când ne-am întâlnit prima oară, la cina de la Priory, se gândea el, în afară de faptul că e foarte frumoasă. Trebuie să-i pun câteva întrebări, aşa, la un pahar..."
Scott Arms, cocoţat pe una din înălţimile periferice ale Kingston-ului, era construit, ca şi restul satului, din
piatră veche şi neagră, din care se mai găsea încă sus, în Purbeck. Interiorul era format dintr-un labirint de
niveluri diferite şi separeuri izolate, unele având o masă pentru o singură persoană în faţa unei banchete.

 - Fii atentă aici, îi spuse Philip, luând-o de braţ. Trebuie să urci şi să cobori, iar treptele sunt înşelătoare.
 - Mă descurc.
Işi trase braţul, demonstrându-şi încă o dată independenţa aproape agresivă. Philip alese o masă la nivelul cel mai de jos, într-un separeu din faţa unei ferestre mari care dădea spre est. El comandă un pahar de vin franţuzesc alb, sec, iar Eve ceru o votcă mare.
  - Ar fi bine să conduc eu ce a mai rămas până la Priory, spuse el, zâmbind.
  - De ce? Crezi că un pahar mă face incapabilă? întrebă ea.
  - Să vedem cum o să ne simţim mai târziu.
  - Philip, cum îţi câştigi tu existenţa?
  - Mă ocup de asigurări. E ceva mai specializat, confidenţial, dar tu?
  - Eu sunt în securitate. Şi la mine e ceva special... Făcu o pauză. Probabil că am spus deja prea multe.
Işi gustau băuturile, când un tânăr solid, îmbrăcat din cap până în picioare în haine de piele neagră, trecu pe lângă ei cu o cască în mână. Nu se uită nici o clipă la masa lor. Lui Philip i se păru că nu se uită la ei aproape intenţionat şi simţi că era ceva ciudat la el.
  - Cât stai la Priory? întrebă Eve întâmplător.
  - Cam o săptămână. Asta dacă nu mă cheamă înapoi de la birou. Tu?
  - Eu sunt pe cont propriu. Hai să vizităm Purbeck-ul împreună. Ai nevoie de companie, după ceea ce mi-ai spus despre Jean. E prima excursie după moartea ei?
El înghiţi şi îşi controla cu greu emoţiile. Era felul degajat - ceva din trecut - în care ea îi amintise de moartea soţiei sale, care îl deranja. „Stăpâneşte-te", gândi el.
  - Bună idee, zise el, în cele din urmă. Da, aşa o să facem. Mă bucur să am o companie cât se poate de oportună.
Eve Warner îşi scosese haina şi rămăsese într-un costum bleumarin îngrijit şi o bluză albă, pe gât. Îşi coafase
părul foarte negru, lipit de cap şi de gâtul frumos. Faţa era aproape triunghiulară, terminată cu o bărbie ascuţită  dedesubtul unei guri mari care sugera o persoană hotărâtă. Avea un nas roman, dar ceea ce frapa erau ochii umbriţi de sprâncene negre. De un căprui întunecat, îl priveau ca şi cum ar fi fost în stare să-i citească gândurile.
O femeie impresionantă, căreia Philip îi dădea aproape patruzeci de ani, cu o personalitate puternică.
Barul era foarte liniştit şi nu era nimeni pe lângă ei când ea îşi etală zâmbetul atrăgător.
  - Philip, la ce te gândeşti? Pari cam departe.
  - Mă gândeam că mi-ar prinde bine o companie feminină.
  - La asta te gândeai, deci! Chiar vom vizita Dorset-ul împreună...

Mintea îi zburase înapoi cu câteva ore, la cină, când o întâlnise prima oară, în subsolul cu pereţi înalţi, din piatră veche, unde se servea masa. Philip stătea la o masă singur şi, lângă el, se aranjase o altă masă pentru o singură persoană. Singurii ocupanţi, în afară de el, era un cuplu de vârstă mijlocie, aşezaţi la o masă în cel mai îndepărtat colţ al sălii luminate de lămpi de perete.
Eve apăruse pe neaşteptate, coborând treptele de piatră în spirală care duceau spre subsol. După ce ajunsese jos, se oprise, inspectând ciudata încăpere, până ce un chelner se apropiase de ea.
Pe Philip îl atrăsese din clipa în care îşi pusese ochii pe ea. „Pun pariu că e cu vreun prieten", îşi spusese. Pe mâna stângă nu avea nici un inel.
  - Doamna aşteaptă pe cineva? întrebase chelnerul, grăbindu-se spre ea.
  - Nu. Aş dori masa de acolo. E liberă?
Arătase spre o masă de lângă peretele din fund, chiar aproape de locul unde stătea Philip. Aşteptase până ce ea se aşezase doar la câţiva paşi de el. Era slabă, înaltă cam de un metru cincizeci şi cinci şi purta pantofi de lac, aurii. În timp ce ea studia meniul, Philip îşi făcu curaj să-i vorbească. Nu se apropiase de o altă femeie de când murise Jean şi nici nu simţise vreo înclinaţie de acest fel. Ea se simţise privită, se uitase în stânga şi-n dreapta, zâmbise timid. Philip îşi luă inima-n dinţi.
  - Bună seara. Nu cumva sunteţi singură? Eu sunt. Vă pot recomanda calcanul (1). Asta dacă vă place peştele. Ea îi simţise imediat timiditatea şi îi surâsese şmechereşte, ca să-l facă să se simtă în largul lui.
  - De ce nu veniţi lângă mine? Atunci o să am cui mă plânge dacă peştele e stricat...
Aşa începuse totul. „Nu", gândi Philip, uitându-se din nou la ea în liniştea de la Scott Arms, în Kingston, totul începuse mai devreme, la Londra, în sediul SIS din Park Crescent. În biroul cel mare al şefului său, de unde se vedea Park Crescent până departe.
Tweed îi ceruse Monicăi, asistentei lui de încredere, care lucra de mult timp pentru el, să-i lase singuri pentru câteva minute.
  - Philip, cred c-ar trebui să-ţi iei o vacanţă.
  - Aş prefera să n-o fac.
  - Philip, îţi ordon să-ţi iei o vacanţă. Trebuie s-o faci. Ţi-am rezervat un apartament la un hotel interesant, în Dorset. La periferia Wareham-ului. Hotelul Priory. Apartamentul e rezervat pentru o săptămână, pe numele tău. A, şi cât stai pe-acolo, ai putea să faci nişte investigaţii discrete despre generalul Sterndale. Are peste optzeci de ani şi e proprietarul Băncii Sterndale, banca aceea privată care e în familie încă de la fondarea ei, pe la începutul anilor 1800.

(1) Joc de cuvinte: sole = „calcan"; „singur", „necăsătorit" (n.tr.)

  - Ce vrei să afli despre el? întrebă Philip.
  - Nu sunt sigur...
Tweed se ridicase de la birou, îşi scosese ochelarii şi începuse să-i cureţe cu o batistă în timp ce făcea înconjurul  camerei. De o înălţime medie, cu părul negru, când îşi punea ochelarii era bărbatul de vârstă mijlocie pe lângă care treceai pe stradă fără să-l observi. Ceea ce constituia un avantaj pentru foarte agerul director adjunct al SIS.

 - Ştii ce mi-ar plăcea să ştiu? Dacă mai e în toate minţile. Când l-am întâlnit la club, mai era, dar asta se
întâmpla acum câţiva ani. Atunci îşi sărbătorea cea de-a optzecea aniversare. Conduce personalul de la bancă cu  o mână de fier. Are operaţiuni secrete, aşa că, dacă vei putea lua legătura cu el, vei avea ceva greutăţi în a obţine vreo informaţie.
  - Ce fel de informaţie? insistă Philip, căruia nu-i plăcea deloc o astfel de idee.
Bănuia că Tweed e nerăbdător să-l scoată din casa în care locuia singur de la moartea lui Jean, dar acum când îi dăduse o anumită misiune, n-ar fi avut nici un rost să se mai certe pe acest subiect.
  - Altceva ce mi-ar mai plăcea să aflu - şi asta va fi, probabil, imposibil de obţinut dacă nu ajungi aproape de el - sunt numele clienţilor lui importanţi. Ia-ţi geamantanul pe care-l ţii aici, pregătit întotdeauna pentru o excursie de urgenţă. Afară e un Land Rover care te va duce acolo. Uite cheile. Philip, încearcă să te odihneşti în Dorset. Vorbeşte cu oameni...
  - Ai terminat de visat? întrebă Eve care începea să-şi pună haina din păr de cămilă, în Scott Arms. Eu sunt încă aici. Doar în caz c-ai uitat.

„Îi place să i se dea multă atenţie, se gândi el, îmbrăcându-şi haina de sibir. Nu, nu e corect. Probabil c-am tăcut prea mult. Nu mai ştiu cum să mă port cu femeile."
Se strecură repede în faţa ei şi urcă prima treaptă a scărilor de piatră. Podelele erau pavate cu lespezi din acelaşi material.
  - Cunosc drumul spre ieşire. Poţi rămâne blocat în labirintul ăsta ore întregi, glumi el peste umăr.
  - Pe fereastră, în lumina lunii, se vedea castelul Corfe, rosti ea brusc.
  - Parcă ziceai că e prima ta excursie în Dorset, replică el.
  - Ca mulţi alţii, studiez şi eu ghidurile de călătorie... au şi poze, în caz că nu ştiai, răspunse ea sarcastică.
Ajunşi afară, se grăbi spre parcarea din spatele barului şi se sui la volan, lăsând-o să alerge în spatele lui. Îşi scutură noroiul de pe cizme de marginea maşinii. Ea se urcă pe locul de lângă el.
  - Dă-te la o parte, îi ceru ea. Vreau să conduc.
  - Şi eu la fel. Ai condus destul.
  - Crezi că o votcă îmi afectează abilitatea de a-ţi conduce carul de luptă?
  - E rândul meu.
Părăsind parcarea, coborî un alt deal abrupt, cu multe curbe periculoase, intră într-o băltoacă, iar apa se scurse pe maşină şi intră pe o fereastră deschisă.
  - Mi s-a udat haina, spuse ea cu un ton de gheaţă.
Se uită scurt la ea. Haina din păr de cămilă era doar răzleţ stropită cu apă. Ea se uita fix, drept înainte, supărată pentru că el n-o lăsa să conducă. În depărtare, mult sub ei, două vârfuri din lanţul Purbeck coborau, împrejmuind un gol care, probabil, fusese o trecătoare strategică pe vremea lui Cromwell. Castelul Corfe era cocoţat pe o colină înaltă, în acest gol. Stâncile lui golaşe şi turnurile ruinate îi aminteau lui Philip de un schelet, ceea ce-l purtă cu gândul înapoi, la marele incendiu de la conacul Sterndale.
Erau acum, oare, generalul Sterndale şi fiul său, Richard, schelete adevărate, consumate de ceea ce mai mult ca sigur fuseseră temperaturi incredibil de mari? Un gând morbid, dar în aceeaşi seară, ceva mai devreme, îl întâlnise pe generalul Sterndale la un pahar, în barul de la Priory. Aflase că bătrânul crai făcea o vizită nocturnă. Fusese una dintre acele coincidenţe la care speri din tot sufletul, dar care se întâmplă rar. Prima oară, generalul îl fixase lung pe Philip şi, întrucât erau singuri, făcuse o remarcă:
  - Văd durere în ochii dumitale. Pari un om care a suferit...
Philip se trezise povestindu-i pe scurt despre tragedia morţii bruşte a lui Jean, ceva despre care vorbea foarte rar. Vorbiseră o vreme, aşa că Philip avea ce să-i raporteze lui Tweed la întoarcere.
Ajunseră la Corfe, un sat de căsuţe vechi, din piatră, aşezat pe o suprafaţă întinsă, şi urmară drumul care ducea înapoi spre Wareham, întorcând într-un semicerc chiar deasupra colinei de pe care străjuia castelul Corfe. Fu apoi o călătorie dreaptă, pe o şosea bună şi goală. Eve căzuse din nou într-o tăcere meditativă, fără să-l privească pe Philip sau să-i adreseze vreun cuvânt nici măcar o dată, de ciudă.
Un ochi mare şi orbitor îi umplu oglinda retrovizoare. Un motociclist în piele neagră, cu cască, i se ţinea de coadă. Philip îl aşteptă să depăşească, aşa cum fac întotdeauna şmecherii. Piele Neagră îi rămase lipit de spate. Philip şi-l aminti pe tânărul solid care intrase în Scott Arms. „Treci odată, fir-ai tu să fii!" îşi zise.
Motociclistul refuză să-i facă acest serviciu. Philip începu să-şi dorească să fi luat Walther-ul automat. În caz că urmăritorul era înarmat şi ostil...
Destul de ciudat era faptul că Eve părea că nu-şi dă seama că sunt urmăriţi. Stătea aproape nemişcată, cu mâinile strânse pe centura de siguranţă. Philip încetini, trecu podul de peste râul Frome de la periferia Wareham-ului, semnaliză, coti la dreapta într-o piaţetă veche şi coborî pe o alee scurtă până la Priory.
Parcă maşina aproape de un zid de piatră, lângă intrarea hotelului, când îl văzu pe motociclist oprind la capătul celălalt al pieţei şi stingând farul acela orbitor.
  - Ei bine, ne-am întors întregi, remarcă Eve, sărind jos, pe pavaj.
  - O nimica toată, îi răspunse Philip, încuind maşina.
Eve mângâie Porsche-ul cel nou şi roşu lângă care parcase Philip.
  - Asta e dragostea mea. Carul meu de luptă. Nu-i rău, nu crezi? Philip îngheţă în locul în care se afla. La plecarea din Park Crescent, avusese sentimentul că e urmărit de cineva într-un Porsche roşu. Maşina aceea ostentativă lăsase tot timpul câteva maşini în spatele lui, şi o pierduse în apropiere de Wareham. Şoferul purtase o cască, aşa că nu putuse să se hotărască dacă în spatele volanului era un bărbat sau o femeie. Apoi îşi reaminti că erau doar câteva Porsche-uri roşii prin împrejurimi. Se uită înapoi, în piaţetă, dar motociclistul dispăruse. Nu-l auzise ambalând, aşa că, probabil, îşi împinsese motocicleta în piaţă înainte să-i pornească motorul. Foarte ciudat. Făcu un cerc pentru a admira Porsche-ul... Eve părea că-şi recăpătase normala bună dispoziţie radiantă.
  - Asta iar e ceva. Trebuie să te fi costat o avere.
  - Maşina companiei.
O descuie şi lumina de interior se aprinse. Pe unul din locuri erau aruncate, la grămadă, haine scumpe, de parcă ar fi fost zdrenţe. Răscoli prin ele şi trase afară nişte pijamale din mătase albastră. De sub mormanul de haine, ceva căzu pe podeaua maşinii. O cască.
Intrară în hotelul Priory, o clădire veche de sute de ani, pe sub o arcadă de piatră care dădea într-o curte închisă, cu pavaj inegal. Luând-o înainte, Eve împinse uşa grea de lemn de la recepţie. Din spatele unei tejghele înguste, proprietarul, un bărbat cu o înfăţişare caldă, îl salută pe Philip.
  - Mă bucur să vă văd înapoi, domnule. V-a căutat Monica, un telefon de urgenţă. V-a rugat s-o sunaţi de îndată ce vă întoarceţi. Puteţi să folosiţi telefonul acesta...
Plin de tact, proprietarul dispăru, iar Philip apucă telefonul. În spatele lui, Eve îl interogă:
  - Şi cine e Monica?
  - Mătuşa mea, zise Philip repede. Are grijă de casa mea, continuă el, minţind cu uşurinţă.
  - Mă duc jos, în apartamentul meu. Ne vedem la bar...
Philip ar fi preferat un telefon mai puţin public, dar era singur când formă numărul de la Park Crescent. Monica, asistenta lui Tweed, vorbi grăbită:
  - Ţi-l dau pe şefu'...
  - Tweed la aparat, spuse familiara voce. Suni de la hotel?
  - Da...
  - Atunci treci câţi poţi de repede la un telefon public şi sună-mă. Telefonul amuţi.
Philip, cu haina de sibir încă pe el, se întoarse în noaptea acum uscată, dar foarte rece, cu un cer presărat de stele deasupra lui. Mai devreme, când ajunsese în Wareham, observase o cabină telefonică pe South Street, la nu mai mult de cinci minute de mers pe jos, în stilul lui. South Street era goală când intră în cabina telefonică, cu o lanternă pe care o luase din maşină. Avea un fascicul puternic şi era grea, acoperită cu cauciuc. O armă de nădejde, dacă s-ar fi întâmplat să dea peste Piele Neagră.
Tweed răspunse chiar el şi începu să vorbească rapid după ce verifică locul de unde vorbea Philip.
  - S-au cam încurcat iţele acolo. Casa generalului Sterndale a fost mistuită de flăcări. Pompierii au recuperat două cadavre... pe-al generalului şi pe al fiului său, Richard, carbonizaţi, dar încă posibil de recunoscut.
  - Noi am văzut conacul arzând de la distanţă...
  - Noi?
  - Îţi explic mai târziu. Cred că am văzut o maşină care pleca de acolo, cu mai mulţi oameni înăuntru...
  - Crezi?
  - Da, nu sunt sigur. S-a întâmplat totul aşa de repede.
  - În cazul ăsta n-ai văzut nimic dacă eşti întrebat de poliţie. Mă refer la vehiculul-fantomă.
  - De ce...?
  - Ascultă. Şeful echipei de pompieri de la faţa locului l-a chemat pe şeful poliţiei din Dorchester. Pentru că Sterndale era mare ştab, Dorchester-ul a contactat Scotland Yard-ul. Şi ce noroc - ghinion, mai bine zis - a avut, să vorbească cu vechiul şi certăreţul meu partener, inspectorul-şef Roy Buchanan. Se poate să fie în drum spre locul faptei, cu elicopterul. Te-ai putea trezi că te ia la întrebări, aşa că fii atent.
  - Dar nu înţeleg. Buchanan e de la omucideri.
  - Şeful pompierilor a raportat că tot exteriorul conacului a fost stropit cu benzină. Ăsta n-a fost accident. A fost incendiere premeditată. Crimă cu sânge rece.
  - O, Doamne...
  - Am zis ascultă. Tocmai i-am telefonat nepoatei generalului... o cunosc puţin. Mi-a spus că grosul capitalului băncii era ţinut de către general în biroul lui de la conac, sub formă de obligaţiuni la purtător - negociabile oriunde, fără prea multe întrebări. În filiale lăsase atâţia bani cât să-i meargă afacerea.
  - Despre câţi bani vorbim?
  - Trei sute de milioane de lire sterline. Plus. Trebuie să închid acum. Rămâi acolo. Mai dă o raită puţin de dimineaţă, dar ai grijă. Şi ţi-am trimis ajutor... să te susţină.
  - Pe cine?
  - S-ar putea să fie acolo deja. O să-l recunoşti când o să-l vezi...

Philip se întoarse cu paşi lenţi la hotel. Voia să-şi pună gândurile în ordine. Incendiere premeditată? Crimă? Iar el, împreună cu Eve, fusese martor. Aranjă faptele în ordinea în care se petrecuseră.
La marginea stâncii era sigur că văzuse semnale luminoase care licăriseră de pe mare şi cărora li se răspunsese din locul care părea a fi vechiul hambar gol al unei case, dacă le văzuse. Eva negase că ar fi văzut ceva, iar el deja observase că ei nu-i scăpau multe lucruri.
Apoi incendiul îngrozitor. Şi maşina pe care o văzuse dispărând pe câmp. Dacă văzuse o maşină. La Scott Arms, motociclistul voinic care trecuse pe lângă separeul lor. Aici, nimic. Doar că, mai târziu, fuseseră urmăriţi tot drumul până la Priory de un motociclist - un fapt sigur, care nu putea fi produsul imaginaţiei înfierbântate datorate lui Eve, care era diabolic de atrăgătoare.
Deschizând uşa de lemn spre holul hotelului, se simţi recunoscător lui Tweed pentru că îl avertizase să nu spună prea multe. Îşi scoase haina de sibir, porni pe coridor şi aruncă o privire în bar, care era o cameră separată la capătul acestuia. Avu un alt şoc.
Eve, aşezată aproape cu spatele la el, se schimbase într-o rochie de un albastru-închis, cu o curea aurie
încercuindu-i mijlocul şi cu picioarele lungi puse unul peste altul, descoperite de o crăpătură adâncă a rochiei.
Vorbea cu Bob Newman, care stătea şi o asculta, cu o figură inexpresivă şi un pahar de scotch în mână.
Aşadar, acesta era „ajutorul" pe care Tweed îl trimisese atât de urgent ca sprijin. Newman, corespondent de
presă, era un prieten apropiat şi de încredere al lui Tweed. Fusese verificat temeinic cu mult timp în urmă.
Trecut acum de patruzeci de ani, se implicase total şi cu multă eficacitate în câteva misiuni SIS.
Philip se hotărî să-i lase singuri câteva minute, cât să-şi adune gândurile. Nu-l văzuse nimeni strecurându-se în  confortabilul hol din spatele hotelului, gol acum, şi aşezându-se pe o canapea. „Mă întreb despre ce vorbesc", gândi Philip.
Bob Newman sosise ceva mai devreme în acea seară, pe întuneric, după un drum înspăimântător spre Wareham. Lui Newman îi plăcea să apese acceleraţia până la fund, dar niciodată nu băuse înainte să se suie la volan. După ce se trecuse în registrul hotelului, îşi dusese valiza sus, în camera lui, o deschisese, îşi pusese repede câteva haine pe umeraş, apoi coborâse la bar pentru mult doritul scotch.
În bar, o încăpere lungă, cu barul propriu-zis pe stânga cum intrase el, nu era nimeni, cu excepţia barmanului, şi a unei femei atrăgătoare, îmbrăcată într-o rochie de un albastru-închis. Ea făcu prima mişcare când îl văzu pregătindu-se să se aşeze la distanţă de ea.
  - Eu sunt singură. Crezi că ar fi posibil să stăm şi noi la un pahar de vorbă? Eşti Robert Newman, faimosul corespondent internaţional. Te ştiu din fotografiile din presa internaţională.
  - Nu faimos şi internaţional. Notoriu este cuvântul, îi spuse el, aşezându-se într-un fotoliu lângă ea. Noroc!
  - În ultimul timp n-am prea văzut multe articole de-ale tale, continuă ea, etalând un zâmbet cald. Bănuiesc că, probabil, bestsellerul pe care l-ai scris, Kruger: Computerul care a căzut, ţi-a adus o avere. A apărut peste tot în lume şi încă se mai tipăreşte.
  - M-a făcut să mă simt confortabil pentru o vreme, zise el scurt. N-avea nici un rost să-i mărturisească faptul că e milionar. Nu spui aşa ceva unor necunoscute. Newman n-o spusese nimănui. Ea îl studia.

Putea să aibă în jur de un metru şaptezeci şi cinci, bine făcut, trăsături puternice, proaspăt ras, păr castaniu deschis şi aura unui bărbat care umblase mult şi văzuse lumea, cu părţile ei bune şi rele. Un individ foarte dur, credea ea, dar plăcut în rarele momente când zâmbea.
  - Apropo, eu sunt Eve Warner, spuse ea.
  - Ce faci ca să-ţi câştigi pâinea cea de toate zilele? întrebă el. Sau eşti rentieră?
  - Arăt eu ca o rentieră? Se îndreptă indignată. Întotdeauna a trebuit să muncesc ca să trăiesc. Nu ca tine, îl tachină ea.
Ea îi zâmbi sarcastic, dându-i impresia de rânjet. El nu-i răspunse la înţepătură. Urmă o pauză lungă, şi el aşteptă ca ea să-şi dea seama că mai era ceva de spus. Ea nu spuse nimic, ceea ce lui i se păru interesant.

 - Atunci, ce meserie ai? întrebă el, în cele din urmă.
  - Mă ocup de echipamente de securitate.
  - Care anume?
  - E puţin cam secret. Toate sunt secrete.
Dar sunt plătită bine şi muncesc ca un troian.

 - Adică eşti un cal troian? o împunse el.
Işi miji ochii căprui, sfredelitori. O prinsese cu garda jos. Ea se uită în spatele lui. Philip intrase în bar, şi când ea se întoarse îi făcu cu mâna.
  - Eu plătesc. Tu cu ce te otrăveşti, Eve? O, bună, Bob! Nu ne-am văzut de mult.
  - Eu rămân pe votcă. Încă una dublă, răspunse Eve.
  - Pentru mine un Scotch, Philip, spuse Newman.
  - A, voi doi vă cunoaşteţi? întrebă Eve, surpriza trădându-i-se în voce.
  - Pe ici, pe colo, răspunse Newman, ridicându-şi uşor vocea, aşa încât Philip să audă ce spune. Philip lucrează în asigurări. Investigam odată o mare fraudă şi el mi-a vândut câteva ponturi...
Philip îl binecuvântă pe Newman pentru a fi bănuit atât de bine ce-i spusese el lui Eve. Pentru el comandă un pahar de vin alb, franţuzesc, sec şi le aduse băuturile şi celorlalţi. Eve îl urmări cu privirea. Având peste treizeci de ani, Philip era mai suplu decât Newman, mai sensibil, după cum bănuia ea, mai puţin capabil să facă faţă vieţii. Aici nu ghicise bine şi îl subestima pe Philip. Îşi trase şi el un scaun, iar acum formau un cerc închis. Eve bău din votca ei şi goli imediat jumătate de pahar. Îşi aprinse o nouă ţigară de la cea pe care o fumase. Newman scosese o brichetă, dar ea dădu din cap.
  - Pot să-mi aprind singură ţigara.
  - Bravo ţie! Cu timpul o să înveţi şi cum să o fumezi.
Ea îl privi rece, îşi strânse buzele pline, apoi zâmbi.
  - Apropo de fum, ai auzit de teribilul foc de lângă Lyman's Tout? îl întrebă ea pe Newman.
  - Ce foc?
Eve începu să-i vorbească despre experienţa pe care o avusese în timpul călătoriei cu Philip. Vorbi despre ea, ca şi cum ar fi fost un eveniment îndepărtat din trecut.
  - Un subiect puţin cam oribil pentru o seară atât de plăcută, concluzionă ea.
  - Oribil dacă zici că Sterndale şi fiul său erau încuiaţi în locul acela. De unde ştii că erau încuiaţi? Detaliul despre faptul că generalul însuşi închidea toate storurile în fiecare noapte sună ca şi cum l-ai fi cunoscut pe general, presă Newman.
 - Acum îmi dau seama de ce ai avut un asemenea succes ca şi corespondent de presă. De fapt, Philip mi-a spus şi mie. Înainte de cină l-a întâlnit pe general chiar în acest bar. Bătrânul crai a fost destul de vorbăreţ, bănuiesc. Eu nu l-am văzut. Eram la mine în apartament şi făceam un duş.
  - Am auzit că era foarte bătrân, comentă Newman. Mă gândesc că, într-un loc precum cel pe care l-ai descris, avea buşteni mari pentru foc. Unul s-ar fi putut să se rostogolească pe un covoraş şi gata. O tragedie.
 - Eu cred c-a fost o stivă de buşteni, medită Eve, cu obrazul sprijinit în mâna stângă, ţinându-şi votca în dreapta, ca să nu dispară. Era aranjată lângă o construcţie care semăna cu un hambar. Ridicată la capătul clădirii în care Sterndale îşi ţinea vechiul Bentley. Spatele maşinii ieşea în afară, descoperit.

Philip stătea tăcut, sorbind din paharul lui cu vin. Nu-şi aducea aminte de stiva de buşteni pe care o descrisese Eve, dar acolo, sus, în vârful stâncii, mintea lui fusese asaltată de emoţii - fascinaţia crescândă pentru Eve, amintiri ale soţiei moarte, Jean. Nu putea să jure că nu era nici o stivă de buşteni la capătul hambarului. Nu putea fi sigur de nimic. Se întrebă dacă Tweed mai era în biroul lui.

  - L-ai trimis pe Philip în Dorset, folosindu-te de nevoia lui de vacanţă, dar adevăratul tău scop a fost să-l ai la faţa locului, pentru a-l supraveghea pe generalul Sterndale. Şi acum uită-te în ce mizerie e băgat, îl învinui
Paula.
Era ora zece seara în cabinetul lui Tweed din Park Crescent. El şedea la biroul lui şi o studia pe Paula Grey, fără  să-i răspundă imediat: O brunetă subţire, foarte atrăgătoare, ea stătea în spatele biroului ei, aruncând fulgere din priviri. Asistentă-şefă şi cea mai apropiată confidentă, nu ezita niciodată să-şi spună punctul de vedere, lucru pe care Tweed îl admira. Paula, necăsătorită după o poveste de dragoste nefericită, avea în jur de treizeci şi cinci de ani.
Singurul alt personaj din încăpere, în spatele biroului său dintr-un colţ, era Monica, de asemenea, un adjunct de încredere. O femeie mică, de o vârstă nesigură, îşi purta părul cărunt într-un coc, iar acum asculta duelul de cuvinte, distrându-se.
  - În parte ai dreptate, admise Tweed, dar a petrecut prea multe nopţi şi weekenduri în casa aceea drăguţă în care a locuit cu Jean. Am vrut să-l scot puţin din atmosfera locului. Undeva, în ţara asta - nu afară, până nu sunt sigur că e stabil din punct de vedere emoţional. Cu siguranţă, nu aveam de unde să ştiu că această excursie o să aibă o întorsătură atât de dramatică. Şi, după cum ştii, Bob Newman s-a grăbit să se ducă acolo, la cererea mea, ca să-l susţină.
  - Asta ne va fi de ajutor, încuviinţă Paula, dar despre ce este vorba? Cum a început totul?
  - La Paris.
Aproape că-i plăcu uimirea de pe figura ei. Orice urmă de indignare dispăruse.
  - La Paris? repetă Paula. Cum?
La uşă se auzi un ciocănit sfios, Tweed strigă:
 - Intră.
Marler intră. Cel mai grozav ţintaş din Europa Occidentală, nou-veni-tul, un membru vechi al echipei lui Tweed, era de înălţime mijlocie, slab şi îmbrăcat elegant într-o jachetă de vânătoare, pantaloni de catifea cord şi pantofi maro, făcuţi de mână, care străluceau ca sticla. Proaspăt ras, avea un zâmbet cinic, şi se ştia că nu crede nici un cuvânt pe care îl spunea cineva, până nu îl verifica de trei ori.
  - Bună seara, zise el cu o voce tărăgănată de snob. Îmi pare bine să văd că aţi început cu toţii noaptea mai devreme, aşa, ca variaţie.
Adoptă o ţinută tipică şi se rezemă de un perete, aprinzându-şi o ţigară lungă.
  - Marler, începu Tweed, Paula nu prea înţelege ce se întâmplă. Spune-i despre excursia la Paris. Îmi închipui c-ai venit aici direct de la avion.
  - Bineînţeles. Paula nu înţelege? Nici eu nu înţeleg.
  - Spune-i ce s-a întâmplat, pentru Dumnezeu, sugeră Tweed.
  - Chiar te rog, îl îmboldi Paula.
  - A început cu un telefon de la un informator de-al meu din Paris. Joules Fournier. Pot să vă spun cum îl
cheamă acum, când bietul nenorocit e mort. Ne-am întâlnit la ora cinci - după ce se întunecase - în faţa unui bar  de pe rue St-Honore. La telefon mi-a spus că, în curând, ceva mare va exploda şi a menţionat un nume care m-a şocat puţin. Mi-am luat bilet la avionul de dimineaţă pentru a studia locul de întâlnire. Părea destul de sigur. O stradă principală din Paris când se preumblă multă lume pe-acolo. Nu mi-am dat seama că poate fi periculos. Ceasul rău.
  - Ce nume a menţionat? întrebă Paula.
  - Toate la timpul lor. Vă merge mintea prea repede. Aşa că aveţi răbdare cu mine. Fournier era o aşchie de om cu păr unsuros. În trecut a fost un informator de încredere. Mă sprijineam de un geam al barului, afară, şi mă prefăceam că citesc Figaro. Multă lume prin preajmă, grăbindu-se acasă de la serviciu, aşa cum anticipasem. Aveam la şold un Walther automat - îl împrumutasem de la un prieten din Paris, mai devreme. Nu poţi şti niciodată, într-o misiune ca asta. Fournier a apărut brusc de nicăieri.
  - Era pe jos? întrebă Paula.
  - Aşa mi s-a părut. Părea neobişnuit de nervos, uitându-se în spate, peste umăr. A turuit aşa-zisa informaţie în franceză. Nu prea avea nici o logică. A menţionat din nou numele, a spus că tipul e implicat într-o operaţiune de schimbare a lumii, că are legături peste tot. Asta îmi spunea când a apărut o bandă de motociclişti îmbrăcaţi în piele neagră, cu căşti pe figuri, clătinându-se pe asfalt. Am crezut că sunt beţi. Îşi croiau drum înghiontind oamenii, făcând semne obscene oricui protesta. I-am văzut clar, dar nu şi feţele, evident. Când s-au apropiat de Fournier, unul dintre ei s-a împiedicat. Am fost un idiot.
Făcu o pauză, trase adânc din ţigară, apoi o strivi în scrumiera de cristal pe care Monica o împinsese mai aproape de el pe biroul ei.
  - Nu te-am mai auzit spunând asta, zise Paula încet.
  - Eram prea preocupat de ceea ce încerca Fournier să-mi povestească. Mi-a spus că îmi trimisese o scrisoare. Asta s-a întâmplat. Încă mă mai blestem.
  - Ce s-a întâmplat? Mă îndoiesc c-ai fi putut să previi aşa ceva. Nu la o oră de vârf, pe rue St-Honore, comentă Paula.
  - Bădăranii ăia beţi, aşa credeam eu, aproape c-au format un cerc închis în jurul nostru. Atunci a început să-mi sune clopotul de alarmă, dar era prea târziu.
  - Ce era prea târziu? întrebă Tweed.
  - Tipul care se împiedicase - care părea că s-a împiedicat - a sărit pe Fournier. A zis „Scuze, amice", în engleză. După ce au dispărut, Fournier a horcăit o dată şi a căzut în braţele mele. L-am apucat de după piept, iar mâna mea dreaptă era lipicioasă. Sânge. Împiedicatul ăla îi băgase lui Fournier un cuţit chiar la subraţul stâng. În timp ce se prăbuşea i-am luat pulsul după ce l-am rezemat de o vitrină. Nimic. Era mort. Treabă de profesionist.
  - Ce e cu banda de motociclişti? întrebă Paula.
  - Au dispărut ca vântul. Am hotărât că cel mai bine era să fac şi eu la fel. Cu un Walther la mine, fără permis, nu-mi imaginam un interviu cu poliţiştii... sau cu şmecherii pe care-i folosesc ei. I-am semnalizat lui Archie şi l-am lăsat pe bietul Fournier, după ce i-am spus unei femei, care se oprise acolo, că omul a suferit un infarct şi dacă ar putea ea să cheme un doctor. N-am putut să fac nimic ca să-mi ajut informatorul.
  - Cine e Archie? se interesă Paula. Archie şi mai cum?
  - Numele de familie nu contează. E, probabil, cel mai bun informator din lume pe care îl am. E stabilit la Paris, dar se învârte cam peste tot. Când am ajuns pe aeroportul De Gaulle, la dus, l-am sunat şi l-am rugat să fie prin apropiere, ca sprijin. E o figură.
  - Unde era în momentul crimei? exclamă Tweed.
  - În capătul celălalt al străzii, într-un gang. Nu cred c-a văzut prea multe, cu tot traficul acela aglomerat, dar mi-a recepţionat mesajul şi a dispărut. Asta e.
  - Nu, nu e, insistă Paula. Ce nume ţi-a spus Fournier la telefon de te-a speriat aşa - şi pe care apoi l-a repetat la Paris înainte să fie ucis?
  - Cred c-am auzit bine. De fiecare dată a bolborosit cuvintele. Marler făcu o pauză pentru a-şi aprinde o altă ţigară lungă. Deşi calm în aparenţă, Paula îl simţi supărat pentru ceea ce el considera un eşec total din partea lui. Leopold Brazii, dacă vă vine să credeţi...
(va urma)