Monte Cassino (4)

Sven Hassel


Sven Hassel:
Cartea aceasta este dedicata celor ucisi
în manastirea si fortareata Monte Cassino.


Două plutoane de tancuri erau ascunse pe via di Porta Labicana.
— Sbricatevi, per Bacco, strigau prin întuneric voci răguşite.
Oameni inspăimântafi săreau din şarete. Mişunau agenţi fascişti şi de la Siguranţă. Câinii lătrau întărâtaţi. Copiii plângeau. O fetiţă şi‑a pierdui păpuşa. O bătrână s‑a împiedicat. Bocancii cu ţinte împărţeau lovituri. Porţile grele erau ferecate cu lanţuri de fier. Locomotiva scuipa aburi.
— Ticăloşii, mârâi careva. Toate vagoanele sunt ticsite de lume. Nici nu pot să se aşeze.
— Ce‑ar fi să aruncăm câteva grenade în ticăloşii ăştia de la Siguranţă? propuse Micuţul cu voioşie.
— Ar fi zadarnic, şopti Bătrânul, furios.
— Când i‑au ridicat pe evrei la Varşovia era mult mai rău, începu să povestească Porta. Pe aici nu se folosesc bicele. Îşi fac treaba doar cu lovituri de cizmă.
— De ce nu încearcă să fugă? se miră Barcelona.
Au apărut alte vagoane şi s‑au umplut cu oameni tăcuţi.
— Mă întreb dacă îi ucide pe toţi? întrebă muzicantul, fostul SS‑ist.
— Ba bine că nu! râse Heide. Direcţia Polonia, punctul terminus: camera de gazare!
— Oamenii nu pot face una ca asta altor oameni, şopti naiv Bătrânul.
— Nu ştii oare. explică Porta, că floarea creaţiei se numeşte om, acest ticălos.
În noaptea aceea, erau deportaţi evreii din Roma. Două plutoane de tancuri ale armatei germane asigurau încărcarea lor în gara principală. Evreii au fost vânaţi ziua în amiaza mare până sub zidurile Vaticanului. La Vicolo del Campanile avusese loc o luptă scurtă şi violentă, după ce fuseseră arestaţi un bărbat şi două femei. Una dintre femei a fost târâtă de picioare până la vagonul de marfă care era tras pe via della Conciliazione.
Acţiunea era condusă de către însuşi şeful Gestapoului din Roma, Obersturmbahnfürerul SS Kappler. Încercau să provoace un protest oficial din partea papei. Aceasta ar fi însemnat împlinirea vechiului vis al lui Hitler, Himmler şi Heydrich, vis pe care îl nutreau încă de pe vremea venirii la putere: lichidarea papalităţii.
Dacă Vaticanul ar fi protestat în ziua aceea, şi‑ar fi semnat condamnarea la moarte. La Berlin, la biroul central al Siguranţei, mâinile se întindeau spre telefoane şi buzele se pregăteau să rostească cuvântul de ordine „Rabat", care urma să declanşeze operaţia.


Capitolul 4 - SPELUNCA LUI PORTA
Aveam parte de câteva zile liniştite, întrerupte doar noaptea de organiza­rea poziţiilor şi de plantarea minelor. Desigur, mai pierdeam câte un om ici şi colo. Dar cu toate acestea erau timpuri bune. Munca nu era prea grea pentru noi. Doar într‑o singură noapte am avut cu adevărat necazuri. Surprinşi de un foc susţinut de artilerie, ne‑am rătăcit şi am depăşit liniile noastre. Asta ne‑a costat patruzeci şi trei de morţi şi de două ori pe atâţia răniţi. Dar noi, cei vechi, ne‑am întors teferi. Ba am şi râs de Heide care fusese pe jumătate scalpat de o schijă de obuz. O parte din părul său negru şi lins, de care era foarte mândru, fusese smuls. Ne‑au trebuit două pachete cu pansamente să‑i oblojim pielea însângerată. Era atât de furios, încât înjurăturile sale se auzeau pesemne până în iad. Fu cât pe‑aci să tragă în Micuţul când acesta se apropie cu o oglindă uriaşă, şterpelită din salonul unui castel din apropiere. Dar a trebuit să avem grijă să nu spargem oglinda, căci asta ne‑ar fi atras şapte ani de nenorocire, aşa cum o ştie oricine.
Blestemam afurisita asta de oglindă. Devenise o adevărată pacoste. O ofeream la toată lumea, dar nimeni nu voia s‑o ia. Până la urmă am cărat‑o până la Ida‑Gălbejita.
Am izbutit s‑o prindem de tavan într‑una din odăi. Aveam sentimentul că scăpasem de‑o piază rea. Ida‑Gălbejita zicea că e şi la loc sigur, tavanele fiind înalte în coşmelia ei.
Porta dibuise o casă singuratică, aşezată printre pini, la adăpost de privirile curioşilor. A deschis acolo un tripou în care trona un motan, închis într‑o colivie pentru păsări, deasupra capului lui Porta. Motanul avea în chip de pat o pernă roşie care înainte folosise uneia dintre fetele de la Ida. Micuţul o adusese într‑o seară când ne bătusem cu italienii din regimentul 7 vânători de munte. Nu‑i puteam suferi. De altfel, nici nu prea ştiam de ce.
Porta „găsise" o masă elegantă de joc. Micuţul se aşeza pe o găleată, cocoţat pe masă. De acolo supraveghea pe jucători în caz că s‑ar fi încurcat lucrurile; şi întotdeauna se încurcau. Zarurile erau bineînţeles măsluite, dar cu mare artă. Dacă doreai, puteai să te uiţi la ele mai de aproape, dar rareori se întâmpla să‑i vină cuiva pofta, văzându‑l pe Micuţ instalat cu un automat pe genunchi şi cu o măciucă de sticlete american atârnându‑i neglijent în încheietura mâinii.
Plutonierul major Wolf, şeful garajului, era în mână în seara aceea. În faţa lui, grămada de bani se mărea întruna. Cânta Drei Lilien, mândru şi foarte bucuros.
— „Domnul" are noroc, zâmbi cu fineţe Porta.
— Voi face să sară banca, râse Wolf fără a da atenţie şuşotelilor dintre Micuţul şi Porta.
— Vrei să am grijă de nărodul ăsta când pleacă?
Porta făcu semn că nu. Micuţul nu mai înţelegea nimic. Ar fi fost cel mai simplu lucru să‑i tragă lui Wolf o măciucă în cap şi să‑l uşureze de câştig după ce va ieşi din cabană. Dar în seara aceea, Porta avea un plan cu totul deosebit.
Wolf se sculă, strângându‑şi banii. Avea buzele umflate. Scoase un pistol din cizmă şi îl roti în jurul degetului.
— Bănuiesc că ştiţi că jucăria asta este un Colt 11? Ca să fie mai cu folos, vă previn că ştiu să mă servesc de el... Am luat lecţii de la unul dintre oamenii de la garaj... un vechi gangster care pe vremuri se îndeletnicea cu hold‑up‑uri la San Francisco. A scăpat de închisoare din cauza războiului. Dacă vreunul dintre voi deschide uşa la mai puţin de cinci minute de la ieşirea mea, se va trezi cu o gaură în plus faţă de cele pe care le are din născare. Şi vorbesc mai mult pentru tine, Creutzfeldt.
Rânjind cu toată gura, cu revolverul în mână, ieşi de‑a‑ndărătelea. Dezlegă cei doi uriaşi câini lupi pironiţi de un pom. Două animale fioroase care îl urmau întotdeauna. Într‑o zi, aproape că erau să‑l sfâşie pe Micuţul când acesta voise să şterpelească un Jeep pe care Wolf avea de gând să‑l păstreze pentru el.
Wolf sosise triumfător, la urletele Micuţului. Drept pedeapsă, acesta fu silit să trudească timp de trei săptămâni la garaj şi se jurase să‑l piardă pe Wolf. Dar lucrul acesta nu era uşor, plutonierul se ferea. Fusese auzit des­cărcându‑şi automatul prin uşă, înainte de a păşi în cotlonul său. Încerca­sem zadarnic să‑i otrăvim jigodiile, dar nu mâncau decât ce le dădea stăpânul lor. În afară de câini, Wolf mai avea drept gardă personală doi soldaţi prizo­nieri. Erau doi asiatici pe care îi numea Wong şi Thung, pentru că nimeni nu era în stare să pronunţe numele lor adevărat. Cei doi au surprins o dată un subofiţer din compania a 3‑a pe când acesta încerca să‑l împuşte pe Wolf. A fost găsit legat de un copac, cu sârmă ghimpată. Medicii au cârpacit şase săptămâni la el până să‑l pună din nou pe picioare. Subofiţerul zicea că partizanii îi făcuseră festa, dar toată lumea ştia care era adevărul.
Oamenii de la garaj alcătuiau o bandă de gangsteri. Nu se ştie cine îi dăduse voie lui Wolf să folosească prizonieri de război. Dar de fiecare dată când erau aduşi prizonieri, personalul său se înmulţea văzând cu ochii. Şi‑i alegea înainte de sosirea ofiţerului de la Siguranţă. Cei aleşi erau întotdeauna vlăjgani care avuseseră neplăceri cu legea în propria lor ţară. Cu cât era vorba de fapte mai grave, cu atât mai mulţumit era Wolf.
„Un bărbat nu este demn de numele acesta decât dacă a trecut pe la puşcărie, spunea, la fel precum o târfă care nu a fost dusă la Moravuri, nu‑i o târfă bună".
Wolf petrecuse el însuşi doi ani la Torgau şi un an la Glatz, înainte de război. Şi dintre toţi, doar el fusese la răcoare la Torgau. Nu vorbea niciodată despre asta. O aflasem de la Vier.
Îndată ce Wolf aflase că Vierul face parte din companie, se arătase atât de bucuros încât părea de‑a dreptul ciudat. Îl „împrumutase" pe Vier de la birouri şi îl trimisese cu două blocuri‑motor ruginite pe acoperişul unui coteţ de găini de unde nu‑l lăsase să cobore până când piesele nu au devenit lucitoare ca argintul. Treaba asta durase patruzeci şi opt de ore. După ce Vierul isprăvise, Wolf i‑a şoptit la ureche:
— Pe data viitoare, Stahlschmidt, ăsta nu‑i decât un început. Noi doi avem de încheiat anumite socoteli.
Vierul pocnise călcâiele cu zgomot şi strigase:
— La ordin, domnule plutonier major.
L‑am hărţuit cu întrebările dar n‑am putut scoate nimic de la el. Nici după ce Micuţul l‑a înţepat cu baioneta în fund.
Râsul lui Wolf se auzea printre lătrăturile javrelor sale, în timp ce se îndepărtau pe drumeagul dintre pini.
Micuţul sări de unde era cocoţat şi se năpusti spre uşă. O deschise şi se trezi nas în nas cu mutra galbenă a lui Wong.
— Tu nu ieşi. Şeful garaj nu dat voie!
Micuţul s‑a dat înapoi din faţa pistolului mitralieră a cărui ţeavă era îndreptată direct spre burta lui. Ceva mai încolo, printre pini, se zărea Thung.
Micuţul trânti uşa zgomotos şi se întoarse la căldarea lui.
— Ce mai parşiv şi Wolf ăsta, exclamă el indignat, să asmută ucigaşii împotriva unor oameni cumsecade! Numai să apară el pe front, măcar câteva minute!
— Nu va face niciodată una ca asta, profeţi Porta. Domnilor, faceţi jocurile! Sună dintr‑un clopoţel de argint.
Micuţul a lovit cu măciuca o potcoavă de fier agăţată de tavan făcând‑o să se legene. Porta a aruncat zarurile. Erau măsluite, aşa cum am mai spus. Când apăsai într‑un anumit fel, se mişca o greutate, ceea ce avea drept urmare faptul că zarurile cădeau aşa cum o dorea crupierul.
— Pot să joc şi eu cu voi? întrebă sfios Vierul din colţul său.
Micuţul coborî de pe găleată şi îl făcu K.O. cu o lovitură de măciucă.
— Goleşte‑i buzunarele, porunci Porta, a jucat şi a pierdut tot ce avea. Asta l‑a ameţit.
— Paznicul ăsta de latrine are doi dinţi de aur, observă Micuţul, cerce­tându‑l pe fostul plutonier major ce zăcea în nesimţire.
— Nu pentru multă vreme, hotărî Porta. Pe aici, vă rog!
Micuţul smulse dinţii de aur.
— Ce nevoie are un tip ca el de dinţi de rezervă? râse Porta cu neruşi­nare. Cei doi dinţi de aur s‑au făcut nevăzuţi în săculeţul de pânză unde se mai aflau şi alţii.
— De fapt, câţi dinţi ai strâns până acum? întrebă curios Heide, trăgând cu ochiul spre săculeţ.
— Ce‑ţi pasă ţie? Asta nu‑i de nasul tău.
Scuipă peste Vier, care începea să se mişte.
— Ia uitaţi‑vă la animalul ăsta. Acum trei luni era mare ştab. Haupt und Stabsfeldwebel, făcu el în batjocură. Îmi dădea picioare în fund şi mă înjura de mă treceau apele. Se ţinea pe la porţile închisorii umflându‑se în pene şi crezându‑se general, lepădătura! Ridică o mână a Vierului.
— Îşi făcea manichiura, porcul. Credea că asta va face din el un domn!
— Hai să‑l trimitem la americani, cu un degeţel tăiat în buzunar, propuse Marlow.
— Ce nărod mai e şi ăsta, strigă Legionarul. De ce nu s‑a trezit să‑i facă asta pe vremea când era la putere în puşcărie. Aiureli!
Vierul se ridică greu. Îşi şterse fruntea joasă şi îşi pipăi ceafa, acolo unde îi răsărise un cucui.
— M‑ai lovit zbieră el întorcându‑se către Micuţ.
— Da, şi ce‑i cu asta îi râse acesta în nas. Ce‑ţi închipuiai? Ai încercat să ne furi după ce ai pierdut.
— Pierdut, murmură Vierul gâtuindu‑se şi scotocind prin buzunare, cu o expresie uluită pe chip.
— M‑aţi furat. Nici măcar n‑am jucat, urlă.
— Fii atent ce vorbeşti, îl preveni Porta. Nu eşti gradat.
— Nu înţeleg nimic. Sunt sigur că n‑am jucat. Am fost buzunărit. Ceasul meu! zbieră Vierul scos din fire.
Ţipetele sale au devenit hohote care îţi sfâşiau inima:
— Inelul meu de argint cu vulturul Reichului, pe care mi l‑a dăruit gauleiterul Lemke!
Deschise gura. În ochi i s‑a ivit privirea ce se poate vedea uneori la cei care, după ce au făcut‑o lată într‑o seară, se trezesc dintr‑o dată într‑o celulă capitonată. Îşi plimba limba cleioasă prin gură.
— Nu se poate, şopti, refuzând să‑şi creadă limba.
Cu înfrigurare, îşi vârî degetul jegos în bot. Încet, a înţeles. Cei doi canini de aur, de care era atât de mândru, dispăruseră.
— La dracu' Unde îmi sunt dinţii de aur? lătră aruncând priviri disperate în jurul său.
I‑au răspuns doar râsete grosolane, pline de triumf.
— Doar nu puteţi smulge dinţii aşa din gura oamenilor!
— Nu ţi‑e bine? îl întrebă Porta cu răceală. De care dinţi vorbeşti?
— Ştii tu bine, se smiorcăi Vierul. Aveam doi dinţi de aur, nici nu sunt zece minute de atunci.
Cu o ultimă încercare, se întoarse spre Marlow şi Barcelona.
— Sunteţi amândoi plutonieri. Trebuie să mă apăraţi de tâlharii ăştia. Asta‑i într‑adevăr lucrul cel mai de necrezut care mi s‑a întâmplat vreodată! Voi depune plângere!
— Caramba, râse Barcelona încântat. Nu te va crede nimeni dacă vei pretinde că ţi s‑au furat dinţii.
Marlow râdea ţinându‑se cu mâinile de burtă.
Vierul scutură din cap. Tare ar mai fi avut chef să ţipe, să facă gălăgie, mijlocul care pentru un subofiţer se dovedise de atâtea ori a fi cel mai bun pentru a ieşi din încurcătură. Dar ceva îl îndemna să fie prevăzător. Mutrele celor din spelunca asta plină de fum nu‑i plăceau de loc. Ah! frumoasele zile de la închisoarea garnizoanei din Altona. S‑ar fi mulţumit să fie din nou măcar la Neumunster, la regimentul 46 infanterie. Glasul său poruncitor era cunoscut, invidiat şi admirat. Cum se ivea, cei noi făceau pe ei. Acolo nimeni nu şi‑ar fi bătut joc de el! Să smulgi dinţii de aur unui caporal şef prusac şi membru al partidului nazist! Nu şi iară nu. Era prea de tot. Ce‑ar spune Führerul despre aşa ceva. Vierului îi făcea plăcere să se gândească la una ca asta. Se şi vedea ducând întreaga companie a 5‑a la Neuengamme.
— Micuţule, scoate‑l pe dumnealui de aici, porunci Porta.
Micuţul puse jos, măciuca şi automatul, coborî de pe tron, deschise uşa, îl puse pe Vier în dreptul ei, se dădu puţin înapoi şi îi trase un picior de care nu i‑ar fi fost ruşine nici unui jucător din echipa naţională.
Vierul zbură printre pini.
Ne‑am apucat iarăşi să jucăm.
După un sfert de ceas, a apărut plutonierul major Hoffmann, cu un aer energic.
Cum nimeni nu se învrednici să strige: „Drepţi", o făcu el. Bineînţeles că nu se mişcă nimeni. Hoffmann era uluit şi nu era de destulă vreme în companie pentru a‑şi da seama că trebuie să nu se încreadă în Porta.
— N‑aţi auzit că am ordonat drepţi? Apoi, arătându‑l cu degetul pe Porta: Dă‑ţi jos jobenul ăla galben!
— Cu neputinţă, domnule plutonier major. N‑am decât două mâini. Într‑una ţin zarurile, în cealaltă ciomagul. Dacă le las jos, se strică jocul.
Hoffmann mugi:
— Revoltă! Nesupunere! Ne zise în fel şi chip încheind: „Vă interzic jocurile de noroc!"
Porta scoase un carnet uriaş din buzunarul dinăuntru şi după ce‑şi umezi degetul mic, îl răsfoi gânditor. Îşi potrivi monoclul spart cu un gest caraghios.
— Dar... să vedem... falsificare de acte... incest. Răsfoia paginile... Furt de bunuri ale Wehrmacht‑ului, nu, viol...
Hoffmann deschise şi închise gura de câteva ori. Nu pricepea nimic.
Porta urmă, dus pe gânduri:
— Escrocherie, mărturie falsă, căutat pentru paternitate.... Intendentul Meissner, ce mai lepădătură şi ăsta; o va sfârşi la Torgau.
Porta răsfoia încet caietul său negru. Îşi aţinti asupra lui Hoffmann o privire plină de devotament.
— Domnule plutonier major, serviciul meu de informaţii mi‑a adus la cunoştinţă că un anumit colonel Engel, care pierde vremea pe la statul major al diviziei, a câştigat acum o săptămână zece mii de mărci. Domnii aceia de la statul major jucau ghicind numărul de hârtii de o sută de mărci dintr‑un teanc. Între două jocuri hotărau noi atacuri, pe care le aşteptam cu toţii.. Lucrul acesta este strict secret, domnule plutonier major. Colonelul Engel este un om înzestrat. Câştigă de fiecare dată.
Porta se trase de ureche şi îi împinse lui Hoffmann o bucată de tutun de mestecat din cutia sa de argint.
Hoffmann refuză, furios la culme. Obrazul său se făcu încet‑încet violaceu.
— De necrezut câte poţi afla, urmă Porta voios. Chiar în dimineaţa asta, am auzit vorbindu‑se despre un anumit plutonier major din preacinstitul nostru regiment disciplinar. Închipuiţi‑vă că se pare că acest domn ar fi trimis soţiei sale mătase de paraşută. Curtea Marţială numeşte aşa ceva pur şi simplu furt de material militar. Urmări neplăcute... degradare. Torgau, fortăreaţa de la Gemersheim sau de la Glatz... Plictisitor lucru. Să rişti una ca asta pentru un capăt de mătase! Drace! Am tras concluzia că singurii băieţi cinstiţi din Wehrmacht sunt plutonierii majori!
Porta îşi mângâie cele două galoane de pe mânecă. Închise carnetul la loc, lăsă să‑i cadă monoclul şi îşi puse un trabuc gros în gură.
— Din Brazilia, zâmbi el. Mi l‑au dat când am fost ultima oară oaspete la englezi. Băieţii ăştia au relaţii. Au linii directe cu Rio. Asta îmi aduce aminte de domnul Balum. Otto, după numele mic. Locuia...
Hoffmann clănţănea din dinţi ca un măgăruş cuprins de febră. Din violaceu, chipul i se făcuse galben. Bâlbâi:
— Cap...Cap... Caporal şef Porta. Ceva se întâmplă. Da! Asta nu mai poate să dureze... Se răsuci în jurul lui însuşi şi fugi clătinându‑se. Mai apucă să‑l audă pe Porta destăinuindu‑se Legionarului:
— Curând vom avea alt putonier major.
— De ce? s‑a mirat Bătrânul.
— Ei! mârâi Porta. Încă n‑ai aflat că trebuie să deschizi mereu ochii şi urechile! Asta trebuie neapărat; într‑o ţară civilizată, dacă ţii la pielea ta, trebuie să afli câte ceva şi despre alţii. Tu, Bătrânule, găseşti că tot ce face Adolf e bine? Eşti de părere că‑i un ticălos, nu‑i aşa?
— Desigur, mormăi Bătrânul.
Porta râse, îşi scoase iar carnetul negru şi luă notă grijuliu.
— Iată o pată urâtă pe care doar înfrângerea necondiţionată a armatei germane o poate şterge. În locul tău, m‑aş duce la preot să mă rog ca băieţii din infanteria marină americană să defileze cât de curind prin Berlin. Puse mâna pe flaut şi cu toţii am început să cântăm.

De Hitler puţin ne pasă,
Iar de Goering la fel,
Pe trădători îi slăvim,
Şmecherii nu‑i suferim.

— Sunteţi nebuni, râse Marlow. Hoffmann se va răzbuna.
Porta i‑a dat motanului din cuşcă o bucată de cârnat.
— Dacă se întoarce, va juca aici cu noi. De acum încolo, îmi va lustrui cizmele dacă îi vor cere. Îi ştiţi perna sa verde, cea cu căprioare, de care e atât de mândru. Mâine va fi a mea.
— Cum de nu eşti plutonier! se miră Marlow.
— Neghiobule! zise Porta. Încă n‑ai priceput că eu, caporalul şef, sunt şira spinării a armatei? Eu hotărăsc dacă un superior va avea sau nu dureri de măsele, de şale, sau altele. În Ucraina, aveam un oarecare căpitan Meyer, decorat cu stele, căruia îi plăcea să treacă drept învăţător. A murit.
— Ce i s‑a întâmplat? vru să ştie Gregor Martin.
— S‑a aşezat pe o mină T, îl lămuri cu amabilitate Porta. Haideţi, domnilor! Faceţi jocurile! unul la o mie, dolarul sau lira pentru marca lui Adolf!
— Primeşti şi bani de‑ai lui Churchill? îl întrebă curios Gregor Martin.
— Desigur, dacă ies din Bank of England. Din partea mea, puteţi veni şi cu ruble, yeni, zloţi şi coroane. Mandea şi bursa din New York hotărâm cursul. Dar atenţie la marcă, scade văzând cu ochii. Perlele, lucrurile de aur şi alte obiecte sunt evaluate în dolari. Nu‑i nevoie de certificat de proprietate. După ce vom isprăvi de jucat, oricum toate vor fi ale mele.
Şi zarurile se rostogoleau. Ceasurile se scurgeau. Soarele a asfinţit. Ţânţarii bâzâiau, înţepând braţele goale şi gâtul. Nu simţeam, nu vedeam decât zarurile. Încăperea era plină de fum. Flacăra de la felinarul de furtună tremura: lipsă de oxigen.
Perle, inele, tablouri, bancnote din cele două emisfere, pistoale rare şi arme albe treceau dintr‑o mână în alta, într‑o bojdeucă din Italia.
Plutonierul Marlow a ieşit să dea o raită cu puţin înainte de revărsatul zorilor. S‑a întors cu trei cupoane de mătase. Un locotenent italian de la bersaglieri, un conte autentic, zvârli un teanc de hârtii în faţa lui Porta, certificatele de proprietate ale unui castel din apropiere de Veneţia.
— Douăzeci de mii de dolari, mormăi.
Porta trecu hârtiile Legionarului. Acesta le cercetă cu grijă, sfătuindu‑se cu glas scăzut cu Porta, care se uita pieziş la conte.
— Îţi dau şaptesprezece mii cinci sute, deoarece eşti italian; de‑ai fi un Graf prusac cu crucea de fier şi cea de „Merit" în jurul gâtului, n‑ai fi primit decât zece mii.
— Optsprezece mii, făcu contele pe un ton pe care şi l‑ar fi dorit nepăsător.
— Şaptesprezece mii, zâmbi prietenos Porta.
— Bine, dar adineauri erau şaptesprezece mii cinci sute!
— Adineauri da, domnule conte, dar evenimentele se desfăşoară repede. Mâine castelul dumitale va fi poate luat de mămăligari şi cine credeţi că va putea vinde un castel ocupat?
Contele înghiţi în sec.
În clipa aceea, un caporal de vânători a dat lovitura. Strânse cu ochi învăpăiaţi un teanc mare de hârtii.
Contele se uita hipnotizat la jobenul galben al lui Porta, apoi privirea i‑a alunecat spre pisica din cuşcă şi, în sfârşit, surprinse o a doua lovitură norocoasă a vânătorului. Italianul nici nu bănuia că asta făcea parte dintr‑o tactică psihologică. S‑a convins la repezeală că de fapt castelul veneţian nu mai era decât o ruină. Cu un strigăt răguşit, primi oferta lui Porta, strângân­du‑şi pălăria cu pene în mână. Zarurile au fost arucate şi iată că nu mai era decât fostul proprietar al unui castel de lîngă Veneţia. Înainte ca Micuţul să‑i golească buzunarele, mai avu totuşi timp să blesteme pe anumiţi indivizi.
— Sunt ofiţer al armatei regale italiene, zbieră el cu faţa către soarele care răsărea.
— Cu atât mai bine pentru tine, a fost răspunsul Micuţului, după care trânti uşa după el.
Contele plecă pe drumeag, supărat foc. Înainte chiar de a ajunge în drep­tul celor trei stejari, s‑a întâlnit cu o patrulă mixtă de jandarmi comandată de un căpitan fascist italian şi de un locotenent neamţ. Contele îşi uitase în bojdeucă portofelul şi toate actele sale. Lucrurile s‑au limpezit repede. Tocmai fusese proclamată legea marţială, deoarece foarte mulţi se lăsau la vatră de capul lor.
— Ticălos de‑al lui Badoglio! strigă căpitanul cu ciudă, silindu‑l pe conte să îngenuncheze.
I‑au zburat pălăria şi epoleţii. Cu o clipă înainte de a fi împuşcat strigă ceva despre „un tripou clandestin şi jefuire".
— Ce nemernic, şuieră căpitanul fascist, scuipând pe cadavru. Auzi, să numeşti tripou Italia lui Benito!
În mai puţin de un ceas castelul contelui decedat atât de brusc schimbă de patru ori proprietarul. După o săptămână, Porta a dat actul drept plată unui tocilar care nu a crezut nici o clipă în autenticitatea documentului. Se lăsă pe vine într‑un şanţ şi se şterse cu el, blestemând Wehrmacht‑ul. După terminarea războiului şi după ocupaţia americană, statul italian a preluat castelul. Astăzi el serveşte drept reşedinţă unor înalţi funcţionari. Portretul nefericitului conte se mai găseşte şi astăzi agăţat pe unul dintre pereţi: simbol al eroului ucis de hoardele fasciste.
În cursul după‑amiezii, un medic aspirant, care venise să ne viziteze, îşi pierdu la joc spitalul militar. Mărinimos. Porta i l‑a împrumutat până la sfârşitul războiului.
Când soarele asfinţi din nou, Porta porunci o întrerupere de trei ore. Urlete de împotrivire din partea asistenţei, dar Micuţul îi potoli cu ajutorul măciucii.
Porta constată cu mulţumire că banca nu suferise nici o pierdere... Ba dimpotrivă.
Toţi aveam chef să sărbătorim câte ceva. Am proclamat deci că este ziua de naştere a motanului. Cât ai bate din palme, am făcut rost de toate cele de trebuinţă pentru festivitate: băutură şi femei.
Micuţul şi Porta „găsiră" un porc mare şi gras.
L‑am numit locotenent şi membru de onoare al partidului nazist.
Doi inşi au plecat la depozit. O sticlă de coniac şi ameninţarea unui denunţ la jandarmi sau Gestapo l‑au convins pe plutonier să le dea cea mai bună uniformă pe care o avea. Mantaua de aghiotant îi venea destul de bine porcului... Doar gulerul îi era puţin cam mic, dar porcul zbiera din pricină că era silit să poarte uniforma germană. L‑am legat bine de un scaun pe care l‑am sprijinit de perete şi iată acum porcul stând aşezat, semănând leit cu un ofiţer de carieră german care a mâncat prea mult.
Bătrânul râdea atât de tare încât, până la urmă şi‑a scrântit falca. Micuţul i‑o puse la loc cu un pumn. Când să‑i punem bocancii blestematului de porc, a trebuit să ne lăsăm păgubaşi şi fu nevoit să se mulţumească doar cu pantalonii, cu chipiul şi cu mantaua de aghiotant.
Marlow îi petrecu în jurul gâtului un anunţ pe care era scris: Eu, locote­nen­tul porc, sunt singurul porc cumsecade dintre toţi porcii din Wehrmacht.
— Dumnezeule, blestemă Heide. Vă atrag atenţia că nu vreau să am nimic de‑a face cu toată treaba asta. Ne poate costa capul. E mai mult decât o bătaie de joc. Este o adevărată jignire adusă armatei germane.
— Ei şi! şterge‑o, dacă ţi‑e frică, îl sfătui Porta sfidător. Nu te reţinem.
— Idiotule, mormăi Heide jignit, ştii bine că nu mă pot despărţi de voi.
— Vreţi să‑i scap una peste scăfârlie întrebă Micuţul agresiv, ridicân­du‑şi măciuca.
Heide scoase o grenadă din cizmă.
— Loveşete,dacă îndrăzneşti, matahală ce eşti.
Micuţul începu să‑şi legene braţele. Cuvântul „a îndrăzni" îl scotea întotdeauna din sărite.
Medicul împreună cu Wolf, şeful garajului, aduceau un butoi de bere ajutaţi de către furierul Krabbe. Acesta era un rival primejdios al lui Porta. La Krabbe puteai să cumperi orice, până şi un crucişător blindat, dacă aveai cum­va nevoie. Porta şi cu el se urau în chip sălbatic, dar îşi vorbeau întotdea­una politicos.
— Phii! strigă Porta zărind butoiul cu bere trecând pragul. Krabbe, nu cumva l‑oi fi furat?
Krabbe îşi ridică semeţ capul.
— Îţi dai seama că vorbeşti cu un caporal, Obergefreiter Porta? Berea asta este adunată din economiile pe care le‑am făcut pentru un prilej deosebit şi cred că seara aceasta este un asemenea prilej.
— Krabbe, eşti oaspetele nostru, dar înainte de toate, du‑te şi adu‑mi‑l pe Vier. Am nevoie de o ordonanţă.
— Asta‑i simplu! se amestecă şi Micuţul în vorbă. L‑am înhăţat adinea­uri. Ieşea bălăbănindu‑se de la comandantul regimentului cu un raport lung în mână. L‑am legat acolo pe grămada de gunoi, cu nişte izmene jegoase în gură... Se pornise pe zbierat urât de tot, când i‑am spus că mâine dimineaţă îi vom da foc de bucurie.
— Să fie adus, porunci Porta.
Vierul a fost adus. Ajutat de bocancii Micuţului, se rostogoli ca o ghiulea de tun la picioarele lui Porta.
— Drepţi, calicule îi ordonă acesta. Şi nu mai clipi din felinare ca un neghiob. Dar mai întâi salută‑l pe şeful de colo de pe scaun... şi ia un loc lângă dânsul.
Vierul fu obligat să salute porcul în uniformă. Mai întâi de cinci ori trecând prin faţa lui. Apoi din faţă. La fiecare grohăit al porcului trebuia să spună:
— Ordonaţi, domnule locotenent.
I‑am încredinţat o căldare cu bere şi apă minerală; la fiecare sfert de ceas trebuia să‑i dea de băut porcului apoi să tragă o duşcă din aceeaşi oală.
— Ce e bun pentru un porc e bun şi pentru altul, râdea Porta mulţumit. Între două înghiţituri îţi aşezi fundul tău cel mare pe scaun, în faţa locote­nentului şi saluţi.
Vierul se împotrivi, dar Micuţul îl făcu să înţeleagă că era mai bine să fie înţelegător.
— Asta îmi aminteşte de popa din Pistolenstrasse. Voia să se plângă de episcop, Excelenţa sa Niedermayer, începu Porta să povestească. A scris trei zile în şir...
— Tacă‑ţi gura, Porta strigă Bătrânul. Nu astăzi!
Porta ridică puţin capul şi se adresă Vierului.
— Iată la ce folosesc plângerile, măi turnătorule! Istoria nu ţine seama de aşa ceva. Dacă te ţii de turnătorii, gândeşte‑te că ai găsit ce‑ai căutat. Poartă‑te bine şi viaţa ţi se va scurge poate mai liniştită. Dacă nu eşti mulţumit, te dau pe mâna Micuţului. Te va face să pârâi ca o rachetă în noaptea de Anul Nou, cu cinci minute înainte de miezul nopţii.
Alb la faţă, dar resemnat, Mistreţul s‑a pus pe treabă.
După cea de a treia halbă de bere, Porta o întrebă pe una dintre fete, de ce poartă un slip. După cea de a patra, Marlow ceru un cântec.
— Un cântec de război, zbiera el solemn, lovindu‑şi crucea de fier.
Au început cu toţii:

In Afrika rollen die Panzer...

Dar schimbasem puţin textul:

Über die Scheide, den Maas und den Rhein,
Rollen die englischen Panzer herein.
Vorwärts, US‑Marineinfanterie
Die Nutten warten în Berlin.1

După cea de a cincea halbă de bere, Krabbe propuse să jucăm un poker. Berea simplă nu ne mai ajungea. Nu avea destul efect. Butoiul cel mare, pe jumătate golit, a fost completat cu tot ce mai aveam: whisky, chianti, vodcă, rachiu de ienupăr. Pentru a îmbunătăţi amestecul, am mai adăugat şi o jumătate de litru de sos picant. Porta zicea că aşa se face în lumea bună.
Mistreţul trebui să rostogolească butoiul de două ori până pe creasta dealului, pentru ca amestecul să fie uniform.
Când îl cobori pentru a doua oară, avea lacrimi în ochi.
Apoi am cântat:

Es geht alles vorüber
Es geht alle vorbei.
Den Schnaps vom Dezember
Kriegen wir im Mai
Zuerst fällt der Führer
Und dann die Partei.2

După câteva pahare din amestecul nostru venise vremea cuvântărilor. Porta a fost al patrulea care a luat cuvântul. Se ridică greu. L‑am ajutat să se urce pe masă, unde ridicasem un fel de tribună din bidoane goale de benzină. Pe cap avea un slip roşu în chip de pălărie. Pe deasupra hainei sale de camuflaj purta o vestă din piele de capră. Din pantalonii descheiaţi ieşea un capăt de cămaşă albastră.
— Camarazi, începu el, aşa cum se face la asemenea prilejuri, cred că v‑aţi dat seama că suntem într‑un război al dracului de serios. Ne vom bate în buricul pământului. Blestematul ăsta de munte de la sud de Monte Cassino! Duşmanii noştri sunt sălbatici, vânători de capete, păzitori de struţi, canibali, piei roşii, călăreţi pe canguri, codoşi, gangsteri şi alţi tipi bine. Vor să ne omoare. Asta‑i în regulă, căci şi noi vrem să‑i omorâm. Nu asta mă doare. Înţelegeţi‑mă bine, camarazi (Sughiţând, trânti un bidon de benzină în capul Mistreţului care încetase o clipă să salute).
„Nu, ceea ce mă scoate din sărite este faptul că nu mai există morală. Sentimentul de responsabilitate a dispărut! Semn de proastă camaraderie. Führerul nostru, Dumnezeu să‑l ocrotească, şi‑ar băga cinci deşte în fund dacă ar şti ce se petrece. Nu face pe şmecherul, Marlow, tu eşti dintre cei mai răi. Şi, tu Gregor Martin, trebuia să fii spânzurat de mult. Încotro mă uit nu văd decât feţe de fese. Nu vă gândiţi decât la femei şi la băutură. Iată, de pildă, Vierul. (Porta îl pocni din nou cu un bidon de benzină peste faţă.) — Iată‑l aşezat pe fundul său mare faţă în faţă cu locotenentul Porc. Cum se poate să mai existe încă un asemenea ins! Cum de nu s‑a ales încă praful şi pulberea de el. Asta dovedeşte că nu aveţi un pic de vână în voi. Dacă pe vremea când eram un simplu recrut, vreun caporal şef mi‑ar fi şoptit la ureche: nu‑l pot înghiţi pe tipul ăsta, ei bine, atunci păduchiosul ar fi dispărut de pe suprafaţa pământului în două secunde. N‑ar fi trebuit decât să mă gândesc că răsuflarea lui mă deranjează, pentru ca tipul ăsta să înceteze să mai răsufle. Şi totuşi, iată că pretutindeni dau peste şobolanul ăsta râios care se îngraşă pe zi ce trece, din oră în oră. Spurcăciunea spurcăciunilor, sunt un om dezamăgit.
Micuţul se ridică, îl puse pe Vier în picioare şi făcu un laţ dintr‑o frânghie.
— Totul are un sfârşit, spuse el cu voioşie, aruncând laţul în jurul gâtului Vierului. Frânghia asta este zdravănă. Ieşi afară şi arată‑ne că eşti bărbat. Caută un copac bun şi spânzură‑te!
Omul nostru se îndreptă tropăind spre uşă, urmat de Micuţul. Scoase un schelălăit când o lovitură de picior îl trimise pe pantă în jos. Frânghia zbură după el.
— Cum ajungi jos, zbieră Micuţul, găseşti un copac numai bun pe stânga.
— Asta a fost o treabă faină, aprobă Porta râzând. Micuţul are sufletul, care vouă vă lipseşte. Beat şi sughiţând; rotund ca o bute, doctorul îi făcu curte furierului pe care îl lua drept Greta Garbo.
— Pantalonii dumneavoastră sunt dintr‑o ţesătură aspră, Miss Garbo.
Krabbe îl pocni peste degete cu latul baionetei.
— Jos labele, specialist în spălături!
Doctorul izbucni în plâns. Chipul său aprins de băutură se lumină apoi ca după înmormântare. Scuipă pe jos.
— Să‑ţi fac un certificat de deces.
Scrise pe un jupon: „Fostul caporal Stabsfeldwebel Stahlschmidt a decedat. Sinucidere". Se prăbuşi apoi peste Marlow, care bea culcat.
— Eşti un cadavru, zbiera doctorul cu încăpăţânare. Nu vreau să văd un mort care se îmbată. Mortule, du‑te pe iarbă, sau chem die Feldgendarmerie să te ia.
— Popa n‑are voie să‑i dea Vierului binecuvântarea, urlă, Heide.
— Ah de‑ar îndrăzni cumva să se întoarcă vreodată viu, făcu Porta ameninţător, din capul mesei. Camarazi, să‑i mulţumim Domnului.
Heide sări să bată măsura imnului.
Cântam în picioare ţinându‑ne cu toţii de braţ. Mişcat, Micuţul plângea.

Mulţumim cu toţii bunului Dumnezeu
Din inimă, din gură fi din mâini:
Acest Dumnezeu care ne trimite nouă
Prinosul,
Care încă de la sânul mamei
Şi din copilărie
A avut grija noastră
Şi ne‑a dat nouă,
Cu mărinimie, din toate!

Am trecut apoi la salutul ritual. Superiorii îi salută pe subordonaţi. Dacă se întâmplă ca doi să aibă acelaşi grad, cel care are mai multe decoraţii îl salută pe celălalt. A început Porta. Îşi ridică halba către doctor, care ce‑i drept era aspirant, dar un aspirant adevărat.
— Te‑ai strecurat în asociaţia noastră, când ai ieşit de la universitate. Porţi o uniformă şi nici măcar nu ştii să deosebeşti o mitralieră de o praştie. Nu eşti în stare să comanzi unor hămesiţi să meargă la masă. Te salut.
Medicul s‑a ridicat în picioare, clătinându‑se şi a golit halba aşa cum o cere ritualul. Porta, cel care saluta, abia îşi muie buzele în halba sa.
Apoi Heide îl salută pe medic. După aceea, Marlow. Când îi veni rândul Bătrânului, doctoraşul nu mai putea să înghită nici o picătură. Se prăbuşi ca o paiaţă dezmembrată. L‑am scos afară în sunetul unui marş funebru şi l‑am depus pe grămada de gunoi.
Wolf, şeful de garaj, voia să‑l salute pe Porta, dar a fost trimis la plimbare cu semeţie. Porta îşi mângâie mândru pieptul înstelat de decoraţii.
— Drept cine mă iei? Adu‑mi întâi un smoc de păr de la un puşcaş din infanteria marină şi apoi vom sta de vorbă; bietul de el credea că războiul e o chestie de transport. Era atât de mândru de dungile roşii de pe nădragii lui încât şi le‑a pictat şi pe coapse, pentru a le putea admira şi în pat. Fetele de la Ida au vândut pontul în ziua în care le‑a cerut să‑i zică „domnule general".
— Bine, atunci iartă‑mă, sughiţă Wolf.
Încercă să facă o plecăciune, dar se poticni. Căzu în faţa porcului în uniformă pe care‑l luă drept o tânără fată.
— Domnişoară dragă, sunteţi indecentă, strigă Wolf. Faceţi trotuarul goală, într‑un loc public. Vă voi duce în Prinz Albrecht Strasse.
Sărută porcul pe rât, râse prosteşte şi strigă:
— Buzele tale sunt reci şi ademenitoare. Apoi deveni bădăran.
Deodată zări medaliile de pe uniformă. Salută cu stângăcie, ţinând degetele larg desfăcute.
— La ordinele dumnevoastră, domnule locotenent. Sunteţi un porc, domnule locotenent". În clipa acea îl zări pe Micuţul şi se hotărî să‑l salute de două ori, apoi se întinse pe jos cu un suspin lung.
O nouă înmormântare. L‑am purtat până la grămada de gunoi şi l‑am depus lângă doctor, cântând:

Adâncit în grijile de zi cu zi
Nici nu ştii cât de aproape
Ţi‑e sfârşitul vieţii.

Apăru părintele Emmanuel. Rămase o clipă lângă uşă cu capul ridicat. Marlow îl pofti să intre. Micuţul se ţinu după el, dar se prăbuşi grămadă peste gunoi. Văzând trupul inert al doctorului, Micuţul fu cuprins de disperare şi ceru iertare că‑l ucisese, jurând că nu va mai face niciodată. Zărindu‑l apoi şi pe şeful de garaj Wolf, mâhnirea sa nu mai avu margini şi se porni să hohotească.
— Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sunt un ucigaş! Îşi aminti deodată toate câte îl făcuse Wolf să îndure şi scuipă pe aşa‑zisul cadavru care alese tocmai clipa aceea să se ridice. Micuţul scoase un ţipăt de groază, scoase pistolul şi îl descărcă, dar nici unul din gloanţe nu nimeri ţinta.
— Drace! urlă Wolf, smucind o grenadă.
O aruncă asupra Micuţului, dar din fericire uitase să‑i scoată siguranţa.
Micuţul se întoarse în colibă ca o furtună.
— Afară‑i un mort care zvârle cu grenade! Mă duc acasă. M‑am săturat de războiul ăsta.
Wolf s‑a întors clătinându‑se. Îl arătă pe Micuţul:
— Ucigaşule!
Micuţul îşi ridică P.M.‑ul. I l‑am smuls din mână, dar nu se linişti până când Wolf nu consimţi să‑l salute.
Porta i‑a explicat de ce ne aflăm în Italia.
— Ne batem în fundul pământului. Asta ne arată cât de important este. Ai mai văzut pe cineva, trăind în fundul pământului? Fundul e la fel de important ca traheea.
În clipa aceea, doctorul se arătă pe uşă. Fiind specialist, se simţi dator să adâncească această interesantă discuţie.
— Traheea, sughiţă el scuipând pe jos — îl arată pe Micuţul cu degetul, ca şi cum despre el ar fi fost vorba — traheea, repetă el cu încăpăţânare — este canalul care duce direct la plămâni, care sunt formaţi din doi saci, unul lângă celălalt, şi care au nevoie de un aflux constant de oxigen. (Clătinân­du‑se primejdios, îşi ridică arătătorul. Barcelona îl repuse politicos pe picioare). Tubul digestiv se află puţin retras. În partea inferioară a corpului se află anusul, evacuarea omului, numită popular, de către anumite fiinţe inferioare, gaura fundului.
— Dă‑i la cap! porunci Porta. Ce neghiob!
Micuţul îl lovi de două ori cu halba, dar medicul se împotrivea.
— Loveşti pe cineva care‑i aproape ofiţer, strigă el după prima lovitură.
— Eşti un găinaţ de doctor, tună Porta.
Îşi urmă apoi cuvântarea savantă despre luptele noastre de la Cassino.
— Cu noi e la fel ca şi cu cei din infanteria marină. Burghezii îşi aduc aminte de noi doar atunci când se îngroaşă gluma în război. Şi eroul ăsta de aspirină nazistă, distribuitorul ăsta de ţucale, ofiţerul ăsta de trei parale, care nu ştie cum şi‑a luat diploma, îndrăzneşte să ne numească fiinţe inferioare pe noi, eroii. Dă‑i înainte Micuţule, dă‑i la cap!
— Jurământul de medic îl cunosc, strigă fără nici o legătură doctorul, înainte de se cufunda în întuneric.
Porta îi explica motanului un punct important de strategie din timpul unui atac de blindate.
Barcelona vorbea despre o chestiune de înaltă trădare cu un culegător de portocale italian.
— Alarmă, tancuri! urlă Marlow.
Într‑o clipă, ne‑am dezmeticit şi am pus mâna pe arme. Auzeam cu toţii zgomotul de oţel binecunoscut care făcea să le îngheţe sângele în vine şi celor mai curajoşi.
— Americanii, spuse Porta rânjind cu toată gura. Prinse patru grenade în jurul unei sticle pline cu benzină.
— Ce Dumnezeu, au aflat desigur că facem chef! râse Legionarul.
Uşa s‑a deschis cu putere. O santinelă cu casca pe cap îşi arătă faţa şi exclamă:
— Ia te uită, şi voi! Toţi din companie sunteţi beţi turtă. Mike sforăie în coteţ cu o muiere. La posturi! Zgomot de tancuri dinspre vale!
— Bine, micule. Ne descurcăm noi.
Micuţul căuta în patru labe o grenadă antitanc pe sub pat.
Am ieşit afară clătinându‑ne puţin. Auzeam acum şi motoarele. Bătrânul mergea în frunte ţinând câte un ciorchine de grenade în fiecare mână. În urma lui păşea Marlow, cu o mină T.
— Motoare Maybach, constată plutonierul major Wolf.
— Şenile de Tiger, răspunse Porta sigur pe el.
— Ceva nu se potriveşte, urmă Wolf. Nu avem tancuri în garaj şi suntem singurul batalion de Tiger din acest sector de front.
Ne strecuram prin pădurea de pini. Erau cel puţin cinci sau şase tancuri. Se auzeau glasuri înjurând în germană.
— Schimbă viteza, boule!
Pinioanele scrâşneau în cutiile de viteză. Motoarele se ambalau. Porta şi Wolf s‑au uitat unul la celălalt.
— Începători, şopti Wolf.
— N‑au învăţat niciodată cum se conduce un Tiger, spuse Micuţul. Nu sunt de pe la noi, pe cuvântul meu.
— Vor avea de‑a face cu mine, i‑o întoarse Barcelona, ridicând amenin­ţător un cocteil Molotov.
Heide se aruncă în spatele unei vechi pietre de măcinat care nici nu visase vreodată să folosească drept reazem unui aruncător de grenade. Îşi înfipse arma strivindu‑i fundul de piatră. În felul acesta efectul era mai mare dar era interzis de regulament. Dacă lovitura da greş, putea omorî un om la cincizeci de metri. Dacă însă reuşea, tancul inamic era făcut fărâme. Unul dintre trucurile primejdioase pe care le născocesc soldaţii pe front. Toate armele pe care le primeam aveau defecte, iar noi le îmbunătăţeam cum ne pricepeam. Foarte primejdios, dar eficace. Ne era în joc viaţa. O ratare ne putea fi fatală.
Îl priveam pe Heide strivind fundul aruncătorului. Părintele Emmanuel venise lângă noi. Îşi făcu semnul crucii. Era singurul din toată compania care nu era beat.
— Dumnezeu să ne ocrotească, şopti el.
Nimeni nu l‑a întrebat de ce ne‑ar ocroti Dumnezeu.
Porta se înfipse cu picioarele depărtate în mijlocul drumului. Se scărpina pe piept cu o grenadă. În mâna stângă ţinea o ceaşcă cu alcool de orez.
Zgomotul de şenile devena asurzitor. Barcelona îşi adăposti mitraliera în spatele unui arbore căzut. Ceruse zadarnic să fie ajutat. Înfipse cele trei pi­cioa­re ale afetului în pământ, verifică linia de ochire, corectă puţin înălţăto­rul, apoi aşeză lângă el trei cocteiluri Molotov.
Marlow şi Wolf au prins o grenadă de 7,5 cm pe un pom, legând‑o bine cu fire electrice. În câteva clipe se transformase într‑o capcană extrem de primejdioasă. Vai de nefericitul care ar atinge unul dintre fire.
Legionarul se afla ceva mai sus pe pantă, cu două aruncătoare de flăcări legate la un loc. Cine ar fi înaintat s‑ar fi dus la moarte sigură. Ar fi fost nevoit să străbată un zid de foc.
În curba foarte strânsă se ivi primul car. Am văzut apărând întâi ascun­zătorul de flăcări al tunului. Apoi turela. Era un Tiger II, ultimul nostru model, cu turela pe o parte. Prin trapa deschisă, se vedea un om în uniformă neagră. Dar făcuseră o mare greşeală trimiţând oameni din Comando. Comandantul de tanc din turelă purta un basc, acoperitoare pe care nici un soldat de la blindate n‑a mai purtat‑o din 1942. Duceam câteodată câte unul acasă în permisie, să ne fălim cu el.
Greu, lat, uriaş, Tiger‑ul urca dealul legănându‑se. Îl urma cel de‑al doilea, imediat în spatele lui.
Porta rămase înfipt în mijlocul şoselei. Ridică mâna spre monstrul de oţel, aflându‑se drept în faţa gurii tunului de 8,8 şi spuse zâmbitor coman­dantului de tanc care se apleca peste turelă.
— Fiţi bineveniţi!
Comandantul tancului îi răspunse politicos:
— Bună ziua. Greu am mai dat de voi! Bănuiesc că sunteţi compania a 5‑a a regimentului 27. Sunt plutonierul major Brandt din la compania a 2‑a. Noile tancuri aruncătoare de flăcări. Ştiaţi de noi?
Porta trase o înghiţitură de alcool din orez şi sărută pisoiul care i se urcase pe ceafa.
— E la marele fix, nu, motanule? S‑ar putea duce şi la circ!
Micuţul începuse să se joace cu o grenadă.
— Astâmpără‑te, şopti Porta. Ochii săi aruncau fulgere.
— Animalul ăsta de saxon e al meu, mârâi Micuţul jucându‑se cu inelul de porţelan al grenadei.
Bătrânul îl dădu la o parte pe Micuţ şi pe Porta. Mergând liniştit se apropie de tancul cel mare.
— Salut! Parola?
— Scharnhorst, răspunse comandantul râzând.
Marlow îi dădu un cot pe ascuns lui Heide.
— Ai văzut că netrebnicul ăsta poartă pe guler capetele de mort ale SS‑ului? Dacă ăştia sunt puşcaşii lui Mike, îmi vine să mor de râs.
— E o porcărie, şopti Legionarul. Parcă ar avea orbul găinilor!
Primul tanc a fost îndreptat către barajul de pe drum, unde se aflau cele opt mine T. Ne‑am căţărat pe el.
Căpitanul, deveni neliniştit văzând cocteilurile noastre Molotov.
— Vrei un trabuc? îi oferi amabil Porta, întinzându‑i o grenadă. Inelul de porţelan se legăna ameninţător în ştiftul deşurubat.
Cel de‑al doilea Tiger, un Tiger I, se opri chiar în spatele primului. Vechea greşeală tactică! Nu ne venea să ne credem ochilor când am văzut celelalte patru tancuri făcând la fel.
— Aveţi fete pe aici? întrebă comandantul primului tanc.
— Avem tot ce ne trebuie, zâmbi Porta.
— Veniţi de la Roma? întrebă Marlow aruncând o grenadă în sus ca ca şi când ar fi fost jongleur de meserie.
— De ce aveţi tancuri de toate soiurile? întreba Porta pe un ton inchizi­tor. Dacă sunt pentru noi, vă previn că de trei luni nu ne mai folosim de I. Unde ţi‑ai făcut ucenicia, drăguţule?
— La Eisenach, la regimentul 2 blindate.
Bătrânul mă împinse înainte cu un ghiont.
— Uite nişte camarazi de‑ai tăi din regiment.
Eu zâmbeam, făcând pe camaradul.
— Nu‑mi mai amintesc de tine. În ce companie erai?
— Într‑a patra.
— Aha, şeful vostru era căpitanul Krajevski. Cine era comandant?
— Maiorul von Strachwitz.
Era bine informat. Contele era într‑adevăr şeful batalionului I.
Bătrânul îmi dădu un cot. Nu prea ştiam ce voia. Am întrebat la noroc.
— Îţi mai aduci aminte numele aghiotantului major al regimentului? Îmi scapă mereu numele lui...
— Locotenentul von Kleist, râse plutonierul.
— Când ai plecat de la compania a doua?
— Imediat după Ratibor.
— Ştii unde se află acum contele von Strachwitz? i‑am întrebat.
Omul nu‑şi mai putea ascunde nelinişte.
— Ce v‑a apucat? strigă el supărat. Daţi‑vă la o parte din drum să putem trece. Suntem în misiune specială.
Ne întinse nişte documente, arătându‑ne cu degetul un sigiliu.
— Vedeţi, venim direct de la OKH. Daţi‑ne drumul!
— Ia‑o mai domol, îi rise Porta în nas. Nu‑i nici o grabă. Trebuie să vezi pe unde calci. Ieşiţi din tancuri. Ne vom ocupa noi de ele. Comandantului Mike îi place mai mult să vadă chipuri cunoscute în turelă.
— Ăsta‑i comandantul care a fost la infanteria marină?
— Da, drăguţule. Shuffield Barracks, Hawai.
Comandantul străin înghiţi o înjurătură.
Micuţul dădu ocol tunului. Puse o grenadă în ţeavă, jucându‑se cu inelul ca un copil fără minte.
— Ce naiba vă închipuiţi? urlă plutonierul major. Spuse echipajului ceva ce n‑am înţeles.
Am văzut mişcându‑se un aruncător de flăcări. Legionarul, care se aşezase pe partea din spate, privi plin de interes înăuntrul turelei.
— Tăiaţi‑le fuduliile îşi întoarse degetul gros, arătând în jos. Automatul său porni să tragă în aceeaşi clipă.
Comandantul căzu cu faţa înainte, ciuruit. Prin trapele deschise zburau cocteilurile Molotov.
Wolf duse braţul înapoi. Cu o aruncătură de campion plasă o mină T sub turela celui de‑al treilea Tiger.
O explozie îngrozitoare. Cinsprezece tone de oţel au zburat până în pădurea de pini. Trupuri sfârtecare se împrăştiau în toate părţile. Herbe de benzină aprinsă, o explozie după alta: era ca şi cum ar fi erupt un vulcan.
În mijlocul iadului acesta, doctorul se bălăbănea ţinându‑şi trusa în mână. Era acoperit de sânge peste tot şi îi lipsea o jumătate din nas.
Căldura ne izbi ca o lovitură de pumn. Uleiul aprins, benzină şi miros greţos de carne arsă.
Cele şase tancuri ardeau.
— Trădătorilor, murmura doctorul, aruncându‑se la adăpost alături de Porta.
— Americani născuţi în Germania, corectă Porta. La război ca la război. Dacă bobocii ăştia ar fi dat peste o companie cu tancuri în reparaţie şi nu ar fi ales un regiment disciplinar, le‑ar fi izbutit lovitura.
— Ar fi trebuit să poarte capetele de mort reglementare pe guler, mârâi Micuţul. Oricine ştie că la blindate nu există SS‑işti.
Porta se ridică privind nepăsător stratul de ulei în flăcări.
— Bun! Eu mă întorc la fete! ne vesti el.
Am sădit printre pini patruzeci şi doi de mesteceni cu numele celor din comando‑ul blindat american. După faptă şi răsplată.