Pe 5 martie 2013 a început la Buenos Aires primul proces cu privire la organizarea şi aplicarea Planului Condor, operaţiune transcontinentală de eliminare a opozanţilor politici, coordonată în anii ’70 – ’80 de regimurile autoritare din Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Paraguay, Peru şi Uruguay. 24 de lideri militari argentinieni şi un uruguayan sunt acuzaţi de dispariţia, torturarea şi moartea a 106 persoane, provenind din ţările de mai sus. Argentina este iarăşi, aşa cum a demonstrat-o în repetate rânduri, un actor inovator al justiţiei de tranziţie şi al luptei împotriva impunităţii în societăţile post-dictatoriale.
În 1984, Argentina era primul stat din lume care asuma publicarea unui raport (Nunca Mas) -elaborat de o comisie naţională de investigare a dispariţiei opozanţilor politici (CONADEP, prezidată de scriiitorul Ernesto Sabato), raport despre crimele comise în timpul dictaturii militare de dreapta (1976-1983).
Astfel de comisii mai fuseseră organizate înainte numai în Uganda (1974) şi Bolivia (1982), dar ele nu au avut rezultate concrete şi în niciun caz impactul celei argentiniene. Raportul a identificat într-un singur an de funcţionare a Comisiei aproape 9.000 de persoane dispărute (numărul fiind totuşi mult mai mare, 30.000 după ultimele estimări) şi a expus mărturii despre tratamentele inumane din închisorile politice din timpul dictaturii. Nunca Mas, devenit un best-seller, a fost de fapt raportul care a lansat la nivel global modelul comisiilor de adevăr ca metodă de reconciliere cu trecutul.
După Nuremberg şi până la tranziţia argentiniană, procese împotriva foştilor lideri ai unui regim dictatorial au avut loc numai în Grecia, după regimul Coloneilor (1967-1974). Nici Spania post-Franco şi nici Portugalia post-Salazar nu au adoptat metode coerente de justiţie de tranziţie şi în niciun caz nu au făcut apel la justiţia penală. După căderea regimului militar în 1983, Argentina a iniţiat procese emblematice împotriva liderilor juntelor, acuzaţi de răpirea şi dispariţia a sute de persoane. Odată cu tranziţia argentiniană, justiţia penală revine pe agenda noilor democraţii şi va fi utilizată din ce în ce mai des ca metodă de raportare la crimele dictaturii.
Modelul argentinian al justiţiei penale în prima sa fază nu trebuie însă supraestimat. Confruntându-se cu rebeliuni ale armatei, care se simţea ameninţată de judiciarizarea trecutului, primul Preşedinte democrat Raul Alfonsin a decis limitarea drastică a proceselor prin adoptarea a două legi.
La Ley del Punto Final (1986) şi La Ley de la Obedencia Debida (1987). Prima oprea posibilitatea iniţierii unor cazuri noi de către procurorii argentinieni. Ce de-a doua făcea imposibilă judecarea militarilor de rang inferior, în virtutea „obligaţiei lor de a respecta ordinele superiorilor”.
Mai mult, următorul Preşedinte, Carlos Menem, i-a graţiat prin decrete succesive între 1989-1991 pe toţi militarii condamnaţi până atunci.
Dar impunitatea garantată foştilor lideri a determinat şi noi strategii ale actorilor civici argentinieni, atât la nivel naţional cât şi internaţional. În 1986, a fost creată în Argentina prima organizaţie forensică a drepturilor omului (Equipo Argentino de Antropologia Forensica – EAAE), cu misiunea de a investiga dispariţia şi uciderea foştilor opozanţi şi a înainta cazuri către justiţie, chiar dacă procesul fusese blocat de către stat. Începând cu 1986 şi până în prezent, EAAE şi-a extins activitatea în peste 30 de state, reprezentând un model pentru alte organizaţii similare din America Latină.
O altă inovaţiei a actorilor civici argentinieni au fost aşa-numitele “procese pentru adevăr”. În 1995, familiile victimelor au reclamat în faţa Curţii Interamericane a Drepturilor Omului dreptul de afla adevărul despre soarta dispăruţilor, iar Preşedintele Menem s-a văzut obligat să accepte astfel de procese care nu urmăreau sancţionarea vinovaţilor, ci simpla reconstituire a faptelor. Tribunalul federal argentinian a pronunţat sentinţe cu privire la răpirea şi uciderea a peste 2000 de persoane. Implicit, ele recunoşteau existenţa crimelor de stat şi responsabilitatea liderilor politici din acea vreme. Pornind de la aceste “procese pentru adevăr”, Centrul pentru Studii Legale şi Sociale din Argentina (un ONG creat de specialişti în drept) a iniţiat la finalul anilor 1990 o campanie la nivel naţional şi internaţional, arătând că prin menţinerea celor două legi care acordau impunitate militarilor, Argentina încălca numeroase tratate internaţionale şi regionale precum Convenţia împotriva Torturii, Convenţia asupra Imprescriptibilităţii Crimelor Împotriva Umanităţii sau Statutul Curţii Interamericane a Drepturilor Omului. În urma presiunilor civice, în 2003, La Ley del Punto Final şi La Ley de la Obedencia Debida au fost abrogate de Parlament, iar în 2005 declarate neconstituţionale, fapt care a condus la deschiderea unei serii întregi de procese începând cu 2006, finalizate cu numeroase condamnări.
Alături de Franţa, Argentina a fost unul dintre principalii susţinători ai Convenţiei asupra Dispariţiei Forţate a Persoanelor, adoptate de ONU în 2006; iar alături de Canada, Suedia, Norvegia şi Olanda, unul dintre cei mai activi actori în demersul de constituire a Curţii Penale Internaţionale. De asemenea, argentinienii de peste hotare, în special cei care beneficiau de cetăţenie europeană, au înaintat plângeri tribunalelor din Spania şi din Franţa, care au cerut extrădarea unor lideri militari, condamnaţi apoi în baza jurisdicţiei universale.
La 30 de ani de căderea dictaturii militare argentiniene, poate şi în mod simbolic, tribunalul din Buenos Aires îşi asumă o nouă misiune. Aceea de a judeca un plan pancontinental de oprimare şi distrugere a opozanţilor politici. Nu mai vorbim aici doar de operaţiuni la nivel naţional, ci de o colaborare transnaţională, negociată la nivel sud-american şi sprijinită într-o cel puţin primă fază de Statele Unite. Eventualele condamnări în acest proces vor deschide cu siguranţă calea judecării altor lideri politici din conul sudic, responsabili pentru una dintre cele mai vaste campanii de represiune şi violenţă politică din lumea postbelică.
Cazul argentinian al justiţiei de tranziţie reflectă rolul hotǎrâtor pe care mobilizarea societăţii civile şi a asociaţiilor de victime îl are în procesul de gestionare a trecutului dictatorial. În ciuda influenţei pe care armata a continuat să o deţină în timpul tranziţiei, în ciuda politicii de un pas înainte, un pas înapoi pe care statul a avut-o cu privire la condamnarea crimelor fostului regim, militantismul civic argentinian a readus sistematic pe agenda publică problema aflării adevărului despre trecut şi a pedepsirii vinovaţilor. Deşi partidele politice au încercat să modereze măsurile de justiţie de tranziţie, pentru a nu pune în pericol trecerea la democraţie, activismul civic le-a împiedicat să instituţionalizeze uitarea cu privire la abuzurile dictaturii şi a transformat Argentina într-un model de contracarare a impunităţii şi de promovare a unor mecanisme inovatoare pe plan internaţional.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu