Sven Hassel
Cartea aceasta este dedicata celor ucisi
în manastirea si fortareata Monte Cassino.
Sven Hassel
— Mie îmi place mai mult retragerea decât înaintarea, declară Barcelona. Iată‑ne sorbind fresa. Dacă mâine înaintăm, va trebui să ne bălăcim prin ochiurile de apă scârboase. Când înaintăm ne scot sufletul. Şi apoi m‑am săturat până în gât de fetele de la Ida. Au devenit un fel de tovarăşe de front. Le cunosc fiecare fir de păr. De două luni ne tot promite Ida prospătură. Minte de îngheaţă apele.
— Mâine, strigă Porta cu ochi strălucitori, înfăţişându‑ne două chiftele din măduvă. Mâine vreau să dorm în patul împăratului Abisiniei, să siluiesc regina şi toate prinţesele.
— Poate că vor fi de acord, spuse visător Gregor Martin. Poate că şi lor le plac puţin bruftuiala şi vlăjganii care put a hoit.
— Suntem în plin epos, decretă Bătrânul. Într‑o bună zi, toate astea se vor termina şi va trebui să ne spălăm.
— Când vom ajunge la Roma, vreau să mă înec în şampanie, să beau până îmi va ieşi pe nas şi pe urechi, spuse Porta. Vreau să torn în mine până când voi plânge cu şampanie, iar apoi mă voi duce să‑i caut pricină unui anumit individ şi să‑l desfiinţez. Un nemernic căruia nu‑i plac nici berea şi nici fetele.
— Dacă vom avea timp la Roma, spuse Heide, dacă ceilalţi nu ne vor zori prea tare, vreau în primul rând să mă bag într‑un pat mare cu baldachin şi perne de mătase. Şi aşa jegos cum sunt vreau să mă dezbrac. Apoi vreau să dorm şi să nu mă trezească nimeni. Voi ieşi apoi în oraş şi îmi voi dibui o cuconiţă adevărată, cu dessous‑uri elegante. Şi voi face dragoste cu ea, ba chiar de mai multe ori. După aceea mă voi îmbăta şi apoi nu avem decât să ne retragem din nou.
— Mai vreau fresa, strigă Porta. S‑o ducem aşa întruna. Să le golim butoaiele, să ne culcăm cu femeile lor, să le spurcăm culcuşurile. Roma, Milano, Innsbruck şi, pentru a încheia, ne vom da poalele peste cap la Berlin.
Şuieratul unui fluier ne‑a chemat la realitate.
— La posturi! Adunarea în faţa tancurilor, ordonă comandantul Michael Braun.
— Mor de somn, mârâi Porta.
Am ajuns împleticindu‑ne până la tancurile noastre. De patru zile nu mai închisesem ochii.
— Voi adormi în timpul mersului, ameninţă Porta.
Mike zbiera cu ochii injectaţi de sânge din pricina oboselii.
— Voi arunca în aer o coloană întreagă, dacă adorm, zise Porta.
— Regina n‑o să te mai vrea, dacă ţi‑e somn în halul ăsta! făcu Heide.
— Puţin îmi pasă mie de regină, bolborosi Porta. Vreau să aţipesc.
— Nu va fi mulţumită, urmă Heide, care era pus pe ceartă.
Pornisem la drum.
Două tancuri s‑au răsturnat în şanţ: piloţii adormiseră.
Capitolul 3 - COMANDANTUL MICHAEL BRAUN
Au apărut sute de Jabo, măturând totul în calea lor. Un singur tanc să fi trecut descoperit şi se repezeau câte două în picaj asupra lui.
Avioanele semănaseră panica în batalionul al 2‑lea. Atacul lor durase două ore. Compania noastră a pierdut toate Panther‑ele şi jumătate din oameni.
Porta a fost nevoit să se rostogolească pe povârniş să‑şi stingă uniforma care ardea.
Ridicasem tabăra în munţi şi aşteptam întăriri. Carele lor blindate sosiseră, tancuri Tiger de şaizeci şi opt tone cu tunurile lor de mare putere de 8,8 cm. Cei noi nu soseau ca de obicei în formaţii strânse, printre ei nu erau boboci, ci numai vulpoi bătrâni, trecuţi prin multe. Mare parte din ei mai purtau încă uniforma de pe frontul de est.
I‑a luat în primire plutonierul major Hoffmann, cea mai mare lepădătură dintre toţi Hauptfeldwebeln. Îi plăcea să‑şi audă glasul şi se umfla în pene la cel mai mic prilej. Când voia să facă pe binevoitorul, îi boteza pe subofiţeri cu nume biblice. Când era furios, din gură îi ieşeau numai murdării. Când era normal, adică precum o vită, se folosea de denumiri misterioase; taur de bălegar, căpăţână de iepure, şoarece de umbrelă etc.
Hoffmann avea două ordonanţe, cu toate că nu avea dreptul la nici una. Unul dintre oameni era pe post de valet. Pe vremuri, înainte ca soarta vitregă să‑l facă să ajungă în serviciul majorului, fusese maître d'hôtel într‑unul din cele mai mari hoteluri din Berlin. Celălalt era om la toate şi paharnic, însărcinat şi cu servirea mesei atunci când Hoffmann mânca singur.
Într‑una din zile, Micuţul fumase în front şi Hoffmann îl pusese să se caţere de douăzeci şi patru de ori până în vârful unui stejar. De fiecare dată când Micuţul ajunsese sus, Hoffmann îi ordona să croncăne.
Hoffmann avea un favorit: Vierul, fostul Stabsfeldwebel de la închisoarea militară din Hamburg‑Altona, aruncat acum în chip de şef de birou la companie. Încercasem să‑l încondeiem la Frick şi Mike. A fost zadarnic. Vierul nu se clintea de acolo, precum un melc din cochilia lui, sfidându‑ne.
Într‑o noapte i‑am făcut o glumă urâtă. L‑am înşfăcat în timp ce sforăia. Cât ai clipi, l‑am legat, cu ochii acoperiţi, de un copac. Am aţintit apoi asupra Iui o puşcă mitralieră italienească.
Dimineaţa, când a fost eliberat, Vierul era ca o cârpă.
Lui Hoffmann i se păruse că povestea are haz, tratându‑i pe autori drept glumeţi. Dar în ziua în care o grenadă dezamorsată a fost aruncată în faţa lui, pe masă, glumeţii au devenit ca prin farmec, ucigaşi, sabotori şi mai ştiu eu câte.
Alarmă poliţia secretă, care delegă un comisar de la secţia criminală; acesta după ce umblă beat timp de trei zile datorită pivniţei dosite a lui Hoffmann, se duse fără să fi rezolvat nimic. Nu uită însă să ia cu el patru cartuşe de Camel şi două şunci de miel afumate, făgăduindu‑i lui Hoffmann că se va întoarce curând să‑şi continue ancheta.
Hoffmann i‑a răspuns mârâind. Se plânse la conducerea regimentului, unde drept mângâiere i s‑a amintit că el însuşi făcuse apel la poliţia militară. Jură că de acum înainte va urma sfatul bătrânesc: nu trezi niciodată autorităţile, lasă‑le să doarmă în pace, căci e mai greu să le adormi la loc!
Eram adunaţi în faţa punctului de comandă şi ne era frig. Spilcuitul întârzia ca în fiecare dimineaţă. Pentru a ne enerva puţin. Cei vechi purtau câte o salopetă peste uniformă. În felul acesta eram siguri că vom fi aleşi pentru serviciul tehnic. Singurul loc unde nu ne putea controla nimeni. Porta ţinea în mâini un cleşte şi patru chei franceze. Din buzunar se ivea o cutie cu bujii ce sărea în ochi. Micuţul strângea sub braţ o pompă de benzină. De cinsprezece zile o tot căra cu el. Hoffmann încă nu mirosise vicleşugul.
Noii veniţi erau înşiraţi pe partea stângă cu raniţele în faţa lor. Aveau mantalele şi măştile de gaze noi‑nouţe agăţate pe după umăr, iar de centură le atârnau căşti de oţel.
Porta ascundea în căuşul mâinii ţigara aprinsă. Dacă Hoffmann l‑ar fi văzut, ar fi turbat.
Acesta a ieşit de la punctul de comandă urmat de aproape de Vier care ţinea ordinul de zi şi cele şase creioane colorate. Se ţinea exact la trei paşi de plutonierul major, oprindu‑se şi înaintând în acelaşi ritm cu el.
Hoffmann se înfipse cu picioarele răşchirate în faţa companiei. Deschise gura cât o şură scoţând un soi de muget sălbatec:
— Companie, drepţi! La dreapta!
Aşteptă câteva clipe să vadă dacă cineva îndrăzneşte să mişte şi rânji mulţumit.
— Pe loc repaus, ordonă. Şi aşa, zebre rozalii, vă închipuiţi că va ţine mereu chiulul cu serviciul tehnic? Astăzi e ultima oară, adunătură de puturoşi! Tehnicienii să iasă din rânduri! Două treimi din oameni au făcut câte un pas înainte. Ceilalţi au rămas pe loc cu ochii pierduţi în gol.
Hoffmann se îndreptă către ei, urmat mereu de Vier.
— Tu, cel de colo, strigă el, ţintind cu degetul întins un caporal şef, de unde ai pistolul ăla care ţi se bălăbăneşte pe fund?
Caporalul a fost nevoit să‑i dea pistolul. Spilcuitul era încântat. Să iei pistolul unui soldat, înseamnă să i‑l smulgi din suflet.
Invocând ţinuta neglijentă şi lipsa de disciplină, ordonă oamenilor trei exerciţii prin mlaştină. De fapt, voia să‑şi arate puterea absolută.
Când, năclăiţi de noroi şi de mătasea broaştei, oamenii au luat din nou poziţia de drepţi în faţa lui, era în al noulea cer.
— Măi păduchioşilor, cred că ştiţi acuma unde vă aflaţi; într‑o adevărată companie prusacă, unde domnesc ordinea şi disciplina. Vă daţi seama acum, urmă el plin de siguranţă, că nu faceţi nici cât o ceapă degerată. Aici eu comand, doar eu. Dacă am chef să vă turtesc căpăţâna, v‑o fac piftie. Dar dacă vreunul dintre voi, lucru care m‑ar umple de mirare, dovedeşte că are un dram de inimă în burtă, îl fac subofiţer.
Nici nu‑şi dădea seama că minimaliza importanţa subofiţerilor strigând în gura mare că este suficient să ai puţină inimă în burtă pentru a primi un galon. Cei de teapa lui Porta înţeleseseră lucrul ăsta de o veşnicie şi nu ţinteau deloc un asemenea grad: doar proştii vor să fie avansaţi, cei isteţi stau în banca lor, îi plăcea lui Porta să spună.
Dintre noii veniţi, trei au fost trecuţi la secţia noastră, printre care un caporal şef cu opt ani de serviciu. Raniţa din spate îi era plină cu lucruri furate. Se îndreptă către Bătrân.
— Tu eşti şeful secţiei? Sunt fostul şofer al comandantului suprem al Veneţiei. Am fost instruit special pentru serviciul de intendenţă... Habar n‑am de serviciul de pe front... de altfel nici nu vreau să‑l cunosc. Dacă îmi ceri să‑ţi aduc uniforma comandantului de divizie, n‑ai decât să‑mi spui şi ţi‑o aduc pe loc. Mă cheamă Gregor Martin. Sunt caporal şef. Înainte de a apăra palma aia de pământ care se cheamă patrie, eram şofer pe o dubă cu mobilă. Am fost cu maşina prin toată Europa. Am intrat cam în toate marile case, livrând mobilele mele de epocă, proaspăt ieşite din fabrică. Patronul mă învăţase să falsific marfa şi te pot face să crezi că un scaun din lemn încă verde i‑a folosit fundului lui Napoleon.
— De ce n‑ai rămas la generalul tău de la Veneţia? întrebă Porta curios.
— Vechea poveste: o femeie, lămuri Gregor Martin cu suspine în glas. Mi‑a făcut semn de peste Canal1. Am vrut s‑o văd mai de aproape, am trecut podul Rialto. Eram grăbit şi, aşa cum poate ştiţi, pe afurisitul ăsta de pod e mare înghesuială. Poţi întâlni pe el pe cine nu gândeşti. M‑am trezit faţă în faţă cu un idiot de locotenent de marină. Mânca‑l‑ar rechinii sau peştişorii roşii! N‑am căzut la învoială în privinţa felului în care trebuie să salute un caporal şef. N‑am ştiut să‑mi ţin limba în frâu.
— Ce i‑ai spus? întrebă Micuţul plin de curiozitate, suflându‑şi nasul cu degetele.
— Nu‑mi mai aduc bine aminte, dar în orice caz i‑am zis să nu confunde Podul Rialto cu curtea unei cazărmi. M‑a luat de guler vrând să mă înhaţe. Nici nu ştiu cum s‑a întâmplat, dar l‑am lungit la pământ cu o dreaptă. L‑am şi burduşit puţin când s‑o întind. Asta să‑mi fie învăţătură de minte să nu stau de vorbă pe un pod, căci deodată au apărut copoii, tăindu‑mi amândouă ieşirile.
— Eu m‑aş fi aruncat în apă, spuse Porta.
— Ţi‑ai găsit, pe Rialto! Au ridicat nişte chestii în amândouă părţile. Marinarul de apă dulce mă ameninţa că mă doboară cu Walter‑ul său; a trebuit să‑l oprească copoii. După aceea au vrut ei să mă cureţe, deoarece în învălmăşeală i‑am scăpat unuia dintre ei o scatoalcă peste mutră iar altor doi le‑am turnat un ghiveci cu flori în cap. M‑am refugiat într‑o cârciumă. Ca să glumesc puţin, am zbierat din uşă: trăiască Frontul Roşu, jos cu Mussolini!
— E adevărat, naziştii au luat‑o pe coajă? mugi barmanul scoţând strigăte de bucurie.
— Acum câteva minute, i‑am răspuns şi nu minţeam, erau lungiţi pe Rialto printre flori.
Ne‑am pornit să sărbătorim pe loc victoria. Patronul a făcut ciriste cu şampanie. Eram atât de grăbiţi încât nu mai aveam timp nici să desfundăm sticlele, le spărgeam pur şi simplu de tejghea. Am dat foc fotografiilor lui Hitler şi ale lui Mussolini în mijlocul încăperii. În timp ce toată lumea cânta: Qu'on est bien dans les bras d'une blonde...
Doi dezertori s‑au repezit să‑şi scoată uniformele şi puştile din pivniţă. Au început să tragă pe fereastră. Un sticlete se zorea să‑şi lepede ţoalele într‑o ladă de gunoi de sub poartă. Se întoarse apoi la noi să ne dea o mână de ajutor la sărbătorirea victoriei.
Ne‑a spus că de multă vreme avea legături cu partizanii. Iată că‑şi pune deodată o brasardă roşu‑alb‑verde şi se numeşte singur şef al poliţiei din Veneţia, începând chiar din clipa aceea. Era un lucru hotărât de multă vreme. Ne atribui tuturor câte o funcţie.
Eram la umblătoare când a izbucnit tărăboiul. Aud focuri de puşcă, comenzi bine cunoscute. Latrinele din Italia nu au aproape niciodată ferestre. Încerc deci să mă strecor uşurel, dar mă vede un găinar. M‑au băgat la răcoare la Mestre, apoi la Chioggia. Dar primul2 nostru, o secătură de colonel, nu m‑a vrut. Nu‑i plăceam nici lui, nici lui Porsche şi nici generalului meu.
— Ce are a face Porsche în toată treaba asta? întrebă Barcelona care nu mai înţelegea nimic.
— Aflasem încă de pe vremea când generalul şi cu mine eram în Rusia, lângă Kerci, că bătrinul, mă înţelegi, avea o slăbiciune pentru maşinile de curse. M‑am gândit bine şi mi‑am zis: Gregor, camionagiule, nu scăpa prilejul! Dacă eşti în stare să hurducăneşti un cinşpe tone peste crestele munţilor şi să faci dintr‑un lucru nou unul antic, te vei descurca tu şi cu automobilele sport. Am început să mă laud cu o cursă de automobile la care luasem parte — în vis, se înţelege! Am povestit că‑l cunoşteam personal pe Sir Malcolm Campbell. Până la urmă, bătrânul n‑a mai putut. A pus să mă cheme şi m‑a poftit să iau loc pe canapeaua lui... Să mor dacă mint!
Bătrânul era într‑atât de curios să asculte descrierile mele despre maşini, încât a fost cât pe‑aci să uite că trebuia să străbată trecătoarea Kerci cu divizia lui.
L‑am făcut să înnebunească după un Porsche. A făcut el ce‑a făcut şi a dibuit două. Trebuie să recunosc că generalii ştiu nişte trucuri care nu sunt de nasul nostru. Pe scurt, iată‑mă ajuns şoferul său favorit. Ce mă mai îmbuiba când ne repezeam la Graz şi Innsbruck. Bătrânul uita de divizie. O lăsa pe seama primului, secătura de colonel. Aveam regim special. Trei oameni mă ajutau la întreţinerea maşinilor. Când eram surprins dormind ziua în amiaza mare, n‑aveam decât să spun: ordin de la general să mă odihnesc înainte de a pleca cu dânsul. Aveam uniforme făcute pe măsură. Uitaţi‑vă, mi‑a mai rămas una. Ce timpuri! Eram plin de bani. Vindeam benzina la negru. Ce i‑o fi venit ţărăncii ăleia să treacă pe lângă Rialto!
Colonelul m‑a dus la general, la Lido. S‑a pornit să mă facă albie de porci, dar a încercat să mă scape. Puteau să mă învinovăţească de orice, puţin îi păsa generalului. El voia să alerge cu Porsche şi ştia că se putea încrede în mine. Doar că, ce vrei, o cămaşă neagră mă văzuse urinând pe Mussolini... adică pe fotografia lui. Atât a trăncănit încât bătrânul a făcut un semn poliţiei noastre militare să‑l ia pe individ să facă o mică plimbare. Când l‑au adus înapoi după câteva zile, îi vâjâia capul. Eram de faţă şi i‑am zis:
— Asta te va învăţa minte, blegule, să învinovăţeşti oamenii de încredere ai Wehrmacht‑ului. Ba am şi aruncat cu o piatră după el, tocmai când să dea colţul, gândindu‑mă: nu‑l voi mai vedea pe prostul ăsta. Dar mă înşelam. Feciorul ăsta de târfă avea un babac care cunoştea la Roma un pârlit care îl cunoştea pe mareşalul Kesselring. Aşa am aflat cât de mici suntem. Generalul meu mi‑a uitat până şi numele. M‑a lăsat în voia soartei ca pe un gunoi. M‑am prăbuşit din ce în ce mai jos: M‑au băgat la răcoare, cu cătuşe la mâini între doi cai din jandarmeria italiană! Nu se cade să faci aşa ceva unui şofer. Dacă m‑ar fi pus să alerg în spatele unei maşini, n‑aş fi avut nimic de spus. Dar între două gloabe! Ah! Asta nu! Şi acum iată‑mă la voi!
Vierul se îndrepta spre noi.
— Ordin pentru adunare, şopti el.
— Şi pentru ce, mă rog? întrebă Porta încetişor.
— Comandantul vrea să vă dea bună ziua şi să‑i vadă pe cei noi. E în toane rele în dimineaţa asta. I‑a scos pe furieri de cinci ori la raport.
— Iar eu, ştii ce voi face? rânji Porta cu blândeţe. Te voi lua într‑o zi cu mine în prima linie şi te voi trimite apoi dincolo, la Gurka sau la Mauri, cu un deget sau două tăiate în buzunar. Come triste la vita!
Vierul se făcu repede nevăzut.
Rudolf Kleber, muzicianul nostru, fostul SS‑ist, sună cu trompeta o măsură din Stingerea.
— Mii de draci! Nu apucă ăsta zile multe, râse Legionarul.
Iată‑ne plecând la adunare, nu fără să fi avut grijă să ne dăm puţin pe mâini cu unsoare murdară. Eram doar echipa tehnică a lui Hoffmann, îi putea trece prin minte să ne controleze mâinile. Comandantul Michael Braun sosise înaintea noastră. Sprijinit cu spatele de un zid, îşi tot trecea trabucul său mare dintr‑un colţ al gurii în celălalt. Despre comandantul Michael circulau zvonurile cele mai ciudate. Unii susţineau că n‑ar fi german ci american. Julius Heide, bine informat ca de obicei, ştia că fusese caporal în infanteria marină americană. Se născuse la Berlin. Emigrase în Statele Unite împreună cu cei şapte fraţi şi surori şi cu bunicii săi, imediat după primul război mondial. Maică‑sa se măritase a doua oară cu un om de afaceri american, care nu se interesa decât de business şi de femei. Pentru acesta, Statele Unite însemnau lumea întreagă. Cine nu era de aceeaşi părere nu putea fi decât un negru murdar. Când Michael Braun s‑a întors din garnizoana din Hawai cu capul plin de noi idei politice, tatăl său vitreg l‑a dat pe loc pe uşă afară, cu aceste cuvinte în chip de bun rămas:
— Eşti o pată pe onoarea Statelor Unite.
Michael o scoase la capăt un timp, trăind din prima de debarcare. Apoi, deveni peştele unei actriţe din Los Angeles, care avea o oarecare faimă. Dar într‑o seară, fiind la o petrecere într‑un drugstore din Lincoln Road, Mike vorbi prea mult. Întorcându‑se acasă la cucoană, o găsi pe aceasta foarte pornită după nouă whisky‑uri, două ginuri, trei rachiuri de ienupăr şi după zvonul pe care îl aflase la telefon. A avut loc o scenă violentă, toate mobilele au fost făcute bucăţele, iar Mike s‑a trezit din nou în stradă.
Ajuns la fundul sacului, încercă meseria de văcsuitor de ghete. Din nenorocire încă nu învăţase ce înseamnă prudenţa. Se culcă cu nevasta unui poliţai, o mexicană cu părul ca smoala, căreia îi plăcea din când în când să‑şi facă de cap. Poliţaiul, care era irlandez, nu prea se descurca. Plătea doi japonezi din Yokohama să se ocupe de micuţă. Unul din ei avea o spălătorie pe Little Street. Celălalt era ajutor de cofetar la un emigrant austriac ce făcea prăjituri vieneze, pe care nici un vienez nu le‑ar fi putut recunoaşte vreodată.
Michael s‑a încurcat într‑o orgie filmată cu aparate de filmat ascunse. Totul s‑a sfârşit printr‑un mare scandal.
Michael nu avea noroc. Se trezi la închisoare acuzat că el ar fi făcut fotografiile. Puţin noroc tot a avut. Ar fi putut lua zece ani. Nu se alese decât cu unul singur, deoarece judecătorul tocmai mâncase bine la prânz şi era bine dispus. Apreciase fotografiile care constituiau dovezile acuzării. Ele au fost copiate în mai multe exemplare pentru a fi distribuite judecătorului, procurorului, avocatului, înalţilor funcţionari din poliţia criminalistică.
Ieşit din închisoare, Michael Braun plecă la New York, călătorind clandestin cu un tren de marfă. Se duse să se prezinte la oficiul de recrutare al armatei, pe Washington Road. Ajunse acolo foarte sigur pe sine. Doar era un vechi marinar cu stagiu! Dar un afurisit de sergent cu o tinichea pe piept — era un veteran din luptele de pe Somme — îi ceru un certificat de bună purtare. Michael încercă să‑l ducă. Aici, pentru prima oară în viaţa lui, a fost snopit în bătaie. L‑au făcut să "înţeleagă" că în armată nu au ce căuta deţinuţii.
Se duse pe Millwall Dock, se ascunse pe bordul lui Brême, din linia maritimă Hapag. L‑au descoperit în larg, la 375 mile marine de Halifax. Fu uluit de numărul de farfurii pe care le poate spăla un om într‑o singură zi! Cum spărgea una, avea dreptul la o lovitură de scândură peste scăfârlie. O dată cu sosirea sa la Hamburg, fu predat în mâinile poliţiei. Loviturile celor trei sergenţi de la oficiul de recrutare din New York nu erau decât nişte mângâieri, în comparaţie cu cele încasate în Standthausbrücke nr. 8.
Petrecu nouă luni la Fuhlsbüttel, în grija Pocitaniei, Obersturmbahnführer‑ul SS, cel mai nesuferit dintre cizmele lungi. Instinctul îi spunea că dacă vrea să‑şi scape pielea trebuie să plece spinarea şi să jure credinţă. Se mângâia la gândul că „din jale s‑a întrupat Electra". Vechiul său instinct de soldat l‑a mânat către un flecar din celulă. Scăpă câte un cuvânt ba ici, ba colo, în legătură cu infanteria marină americană; despre garnizoana de la Shuffield; despre munca prizonierilor la cariere; despre marşuri disciplinare ucigătoare sub arşiţa soarelui. Vorbi în treacăt despre noua carabină automată M 1, lăsând să se înţeleagă că ar cunoaşte şi puşca 276 Garand a lui Pedersen.
Pocitania începu să se intereseze de el. Mike rămase două ore în poziţie de drepţi, aşa cum numai un puşcaş din marină este în stare să facă. Pocitania dădea din cap mulţumit. A fost pus la încercare. Mike dezarmă cu mâinile goale trei SS‑işti, dintre cei trei duri. Asta s‑a petrecut în curtea ce dă spre aerodrom, acolo unde l‑au executat pe Andre.
Pocitania era uluit. Urmărea scena ascuns după o perdea, de la etajul al doilea. Mike fu pus apoi să alerge trei kilometri, şi asta după ce postise timp de şase zile. L‑au băgat apoi în camera frigorifică de unde l‑au scos aproape congelat. După aceea l‑au legat cu frânghii pe un radiator, aruncându‑i peste faţă câte o găleată cu apă rece ca gheaţa din sfert în sfert de oră. Lui Mike începuse să i se facă dor de închisoarea garnizoanei din Shuffield, unde domnea Crestatul, cel mai ticălos dintre toţi ticăloşii de sergenţi.
Pocitania îl scuipă pe Mike, dar în capul acestuia răsunau trompetele de la Shuffield. Pocitania făcuse o greşeală. Aplicase unui vechi soldat tratamentul deţinuţilor politici. Mike se puse ca prin ceaţă în poziţie de drepţi şi îl privi drept în ochi. De patru ori îl scuipă Pocitania drept în faţă.
După şaptezeci şi trei de zile. Mike a fost mutat într‑un lagăr de muncă, în apropiere de Eisenach. Pe căi întortocheate îşi făcu relaţii în sânul familiei partidului nazist. Se împrieteni cu un Gauleiter. Amândoi aveau spirit de afaceri, mai ales pentru cele deocheate. Mike deveni şef de companie într‑un timp record, într‑o Allgemeine SS‑Kompanie. Cineva îi şopti la ureche că poliţia face cercetări. Cei de sus erau miraţi că mare parte din raţiile de alimente din Eisenach dispăreau fără urmă. Mike şi‑a dat seama că sosie timpul să schimbe birtul. În câteva fraze sforăitoare, aduse la cunoştinţă ca datoria îl sileşte să se pună la dispoziţia armatei. Şeful său, SS — Gruppenführer‑ul Nichols, înghiţea cu lingura mare asemenea cuvântări patriotice.
Într‑o zi rece şi ploioasă de aprilie, Mike se prezentă la regimentul 131 de frontieră, la Tibor Lager, dar căpitanul Tilgner, de la compania a 2‑a, nu‑l prea înghiţea pe acest ciudat jumătate‑de‑neamţ. L‑au trimis într‑un colţ îndepărtat, la Tapiau, în Prusia Orientală, în apropiere de frontiera cu Polonia, unde servi timp de şase luni în batalionul 31 de mitraliori. Acolo, se remarcă prin precizia tirului său. Câştigă concursul de trageri cu mitraliera. Când comandantul îl întrebă ce grad avusese în infanteria marină, a răspuns cu îndrăzneală:
— Locotenent, domnule comandant!
S‑a trimis un raport la Berlin în legătură cu Michael Braun. După opt zile, acesta era numit caporal, având pe umeri insignele de elev‑ofiţer de rezervă. După alte trei luni era aspirant clasa a doua, şi după un an aspirant clasa întâi şi prevenit ca din întâmplare că aveau de gând să‑l trimită la Academia Militară din Postdam. Acolo şarlatania sa ar fi ieşit la iveală în câteva ore. Dădu de veste, pe diferite căi, cunoscuţilor săi din partidul nazist.
Mike călători din nou. Petrecu un timp la Stettin, la batalionul 2. Învăţă să construiască plutoane şi, de fiecare dată când venea vorba de Academia Militară, se descurca şi se făcea nevăzut. În 1939, la izbucnirea războiului, puţine erau garnizoanele pe care să nu le cunoască. La sfârşitul campaniei din Polonia se afla la Lwow, cu grad de locotenent, comandând o companie. Era bine văzut.
Mike se certă cu superiorul său, care îşi pusese în gând să‑l trimită cu de‑a sila la Academia Militară. Până la urmă Mike a fost vărsat la regimentul 79, iar în livretul său militar a mai apărut o notă care spunea: „Nedisciplinat, fire certăreaţă şi nesupusă; nu este recomandabil a i se încredinţa o comandă independentă".
O asemenea recomandare nu înlesneşte începuturile într‑un regiment în care păşeşti pentru prima oară. Timp de şase luni, Mike străbătu regiunea în lung şi în lat ca şef al unei companii, la coloanele de camioane. Într‑o bună zi, a apărut la Eisenach împreună cu camioanele sale, iar jumătate din încărcătură se făcu nevăzută în depozitul prietenului său, Gauleiter‑ul.
În felul acesta stagiul locotenentului Michael Braun la coloanele auto ale armatei a luat sfârşit. Cu o repeziciune uimitoare deveni căpitan şi, cinci luni mai târziu, comandant; toate acestea datorită prietenului său Gauleiter‑ul. Lucrul cel mai de mirare este însă faptul că Michael Braun — comandantul — nu se apropiase niciodată de vreo şcoală de ofiţeri la mai puţin de o sută de kilometri. În toate bătăliile, lui i se încredinţau misiunile cele mai grele problemele fără ieşire. Se descurca într‑un fel sau altul, dar onoarea izbânzii revenea altora. Ultimul colonel îi mai înscrise încă o notă neplăcută în livret, aşa că Mike a fost expediat într‑un regiment disciplinar. Pricina era gravă. Beat, zvârlise o halbă de bere drept în portretul lui Hitler urlând: În sănătatea ta!
Prietenul său, Gauleiter‑ul, nu mai putea face nimic pentru el. De vreo două luni spărgea pietre pe şantierul unei noi autostrăzi. Simplul fapt de a‑l cunoaşte devenise periculos. Mike se grăbi să‑l uite.
Iată deci personajul, comandantului Michael Braun, cel care dorea să‑i salute pe noii sosiţi în companie. Era în stare să înjure câte o oră şi jumătate fără a se repeta vreodată.
— Neisprăviţilor! tună el. Eu sunt şeful vostru. Nu vreau chiulangii pe aici! Dacă vreunuia dintre voi îi vine poftă să‑mi tragă un glonţ în ceafă, mai întâi să‑şi facă testamentul. Am ochi la spate şi un radar în fund.
Îl ţinti pe Micuţul cu degetul:
— Creutzfeldt, care‑i cel mai al dracului şef de companie pe care l‑ai văzut în viaţa ta?
— Tu, Mike.
Pe chipul comandantului se lăţi un zâmbet. Arătă spre Legionar.
— La dreapta mea, se află subofiţerul Kalb. Ascultaţi‑i sfaturile şi poate că aşa veţi reuşi să scăpaţi teferi. A fost pe la crescătorii de capre şi ştie multe! Tâlharul ăla mare cu fularul galben, din stânga, din primul rând, care are neobrăzarea să poarte stelele de plutonier, este Marlow. A fost în comandourile mareşalului Göring. Se jucă puţin cam mult cu şişul. De asta a şi fost dat afară. Vă va iniţia în tehnica luptei corp‑la‑corp. Subofiţerul Julius Heide vă va arăta ce este ordinea şi disciplina. De la căpitanul Willie Beier, zis Bătrânul, veţi învăţa arta de a conduce oamenii precum şi despre umanism. Acest ultim punct nu vă va fi de mare folos. Caporalul şef Joseph Porta vă va da lecţii de furat. Dacă aveţi cumva nevoie de o vorbă bună pentru pacea sufletului vostru, adresaţi‑vă preotului nostru, părintele Emmanuel. Nu‑l judecaţi greşit, e în stare să doboare un taur cu mâna stângă.
Comandantul îşi ridică pistolul greu, calibru 38.
— Aşa cum puteţi vedea, eu port un pistol automat, nu un Walther, una din jucăriile acelea pe care le preferă cei mai mulţi dintre ofiţeri. Dacă printre voi se află vreo lepădătură care dă cel mai mic semn de laşitate atunci când vor sosi americanii, îl culc la pământ cu mâna mea. Şi să nu vă închipuiţi că pe la noi se împart cruci de fier. Cei din SS trebuie să fie propuşi de două ori până să primească o decoraţie. La noi trebuie să fii propus de şase ori. Sunteţi scursoarea omenirii, dar veţi deveni cei mai buni soldaţi din lume.
Răsuflă adânc şi băgă pistolul la loc în toc.
— Luaţi lecţii de la oamenii despre care v‑am vorbit. Întorcându‑se către caporalul şef Hoffmann, Mike ordonă: Două ore de exerciţiu special la râu. Cel care ucide un camarad va primi o permisie de trei săptămâni. Un cartuş din zece şi o grenadă din douăzeci sunt de război. Vreau să văd cel puţin o mână ruptă. De nu, încă patru ore de exerciţii.
Începu atunci unul dintre exerciţiile favorite ale lui Mike, care ne făcea să‑l urâm, dar adevărul este că numai datorită lor deveneam duri, inumani. Un soldat adevărat trebuie să ştie ce este ura. Trebuie să poată ucide un om aşa cum ar strivi un purice. Avusesem mulţi şefi de companie şi comandanţi, dar germano‑americanul, comandantul Michael Braun, care nu pusese vreodată piciorul într‑o şcoală de ofiţeri, ne învăţa acest lucru mai bine ca nimeni altcineva. La ora 11 ne urla dispreţul său scuipându‑ne în obraz; la amiază ne punea să ucidem; dar la ora 13 bea whisky şi juca zaruri cu noi.
Făcea super‑soldaţi din oameni scoşi din mocirlă. Ne obliga să mergem în pas de gâscă prin mlaştini în care ne scufundam în noroi până la genunchi. Şi cu muzica în frunte: zece trompete, zece flaute, zece tobe. Obţinuse ca muzicienii noştri să poarte o fâşie de blană în jurul căştilor.
Multe gloanţe fuseseră retezate şi puse deoparte pentru ceafa sa. Lucru care nu a împiedicat ca Porta şi Legionarul să‑l aduca până acum de două ori înapoi, rănit, din no man's land. Nici măcar nu le mulţumise. Dacă o misiune era deosebit de grea: să te strecori prin surprindere în spatele liniilor inamice; să arunci în aer un obiectiv important; să acoperi în grupuri retragerea; să dezamorsezi mine; să înoţi împreună cu geniştii sub apă; să pui mâna pe un general inamic, Mike lua aproape întotdeauna poarte ca simplu soldat. Într‑o zi a adus în spate trei răniţi, iar în ziua următoare s‑a dus să‑l caute pe al patrulea care, cu ochii scoşi, rămăsese agăţat între firele de sârmă ghimpată.
Nu puteam uita prea uşor nici povestea cu Lukas. Îl căutasem timp de trei zile. Îl auzeam chemându‑şi mama de acolo din no man's land. Era culcat cu capul în iarbă, deci greu de reperat. Ne înnebunise cu ţipetele sale. Îl căutam cu toţii, atât noi cât şi cei din faţa noastră. Aruncam cu grenade nădăjduind să‑l nimerim, ca să ne lase odată în pace. Mike şi‑a scos echipamentul şi s‑a strecurat prin sârma ghimpată. L‑a căutat pe Lukas patru ceasuri încheiate. Noi îl acopeream cu opt mitraliere. Mike îl găsi pe nefericit îl luă în spate şi se întoarse mergând în picioare. Atât noi cât şi cei din faţă l‑am ovaţionat. Uitasem că suntem duşmani. Strigam ura şi aruncam căştile în sus. Mike sări în tranşee şi îl predă pe Lukas în mâinile preotului Emmanuel să‑l ducă la postul de ajutor principal. Apoi ne făcu cu ou şi cu oţet pentru că nu trăsesem asupra americanilor care se descoperiseră.
Mai era şi povestea cu ziua în care artileria noastră trăgea prea scurt. Mike se târî până la observator, care era rănit, îl puse sub stare de arest pentru neglijenţă şi îi luă locul. Timp de două ore a condus tirul bateriilor drept asupra ţintei, lucru care ne‑a îngăduit să cucerim poziţiile inamice, aproape fără pierderi. Altă dată a amânat cu zece minute un atac poruncit de către statul major. Atacul a izbutit peste toate aşteptările, mulţumită comandantului Mike.
Se putea foarte bine întâmpla să ne lase uneori în picioare în apă până la gât, într‑o noapte friguroasă, doar pentru a ne antrena în mânuitul armelor. Dar avea întotdeauna grijă să ne aştepte cu paie uscate atunci când ne întorceam din primele linii.
Şi vai de bucătarul care nu‑şi aducea bucătăria de campanie până la combatanţii din prima linie, chiar dacă ar fi avut de străbătut un tir de baraj ce se întindea pe trei kilometri în spatele liniilor!
Mike era o vită, dar era cinstit. Făcea ce credea el de cuviinţă, fără ocolişuri. Şi, mai ales, nu se cruţa niciodată. Mike era singurul comandant fără ordonanţă pe care l‑am cunoscut vreodată. Cât ai bate din palme, era în stare să înmoaie o pereche de cizme tari ca fierul şi să le facă moi ca untul. Ştia să cucerească o tranşee cu câteva grenade; cunoştea jeturile scurte cu maximum de efect ale aruncătorului de flăcări. Când plecam la atac, avându‑l pe Mike în fruntea noastră, ne simţeam pe jumătate salvaţi. Mike era, la fel ca noi toţi, un fel de câine vagabond care, în lipsă de ceva mai bun, aterizase la armată, într‑un regiment al cărui drapel nu era decorat.
Plăcerea sa cea mai mare era să pună întrebări.
— Care sunt cei mai buni soldaţi din lume?
Ştiam răspunsul pe care‑l dorea: puşcaşii marini americani, dar ne plăcea să‑l necăjim. Bineînţeles că legionarul răspundea:
— Legiunea Străină.
Mike răspundea întotdeauna la fel:
— Drojdia scursorilor din Europa!
Şi de fiecare dată Legionarul se făcea alb la faţa. Dacă Mike îl întreba pe Barcelona, răspunsul nu se lăsa aşteptat:
— 4. Ingeniero del Ejercito Espanol, cei mai viteji dintre toţi.
Comandantul rânjea, măsurându‑l pe Barcelona din ochi.
— Am auzit că încă mai visezi portocali! Cum ai nimerit în războiul civil?
— Navigam pe unul dintre vapoarele acelea mari pe care cuconiţele bogătaşilor se bronzează la soare încercând să mai uite de soţii lor neputincioşi.
— Le mai dădeai şi tu câte o mânâ de ajutor muierilor acelora?
— Se mai întâmpla uneori, domnule comandant. În ziua în care generalul a debarcat în sud, eram la Barcelona. La început s‑a râs. Ziceau că‑i o glumă bună. Dar era treabă serioasă.
Comandantul ridică capul.
— Ia povesteşte‑ne, Feldwebel, cum ai ajuns în armata spaniolă?
— Cum spuneam, eram la Barcelona şi m‑am trezit dintr‑o dată într‑un camion împreună cu o şleahtă întreagă. Ne‑au trimis la Madrid, unde ne‑au pus să învăţăm pe dinafară o grămadă de chestii, dar asta nu ne‑a folosit la mare lucru atunci când eram lungiţi în tranşeele din faţa Madridului. Într‑o bună zi am şters‑o împreună cu un camarad. În timpul luptelor din cetatea universitară.
— Erai pe Ebru, Feldwebel? Ah! de‑aţi fi avut cu voi unul singur dintre batalioanele de infanterie marină. Asta ar fi grăbit lucrurile!
Barcelona nu avea chef să protesteze. Cum ar fi putut explica unui militar fanatic grozăvia unui război civil? Pentru Mike, Guadalajara nu însemna decât un nume. Nu ar fi putut înţelege cât de îngrozitoare fusese dimineaţa aceea în care apele Ebrului se coloraseră în roşu. Regimentul lui Barcelona era în frunte. Cu o zi înainte, cămăşile negre, vlăjgani de douăzeci de ani, încercaseră o ofensivă. Ar fi vrut ca victoria lui Franco să se datoreze lui Mussolini. Lucrul acesta îi făcea să râdă pe generalii spanioli, dar i‑au lăsat în pace. Tinerii italieni nu ştiau că pe celălalt mal al râului se aflau unii dintre cei mai buni soldaţi din lume, fanaticii politici, oameni care îşi sacrificaseră soţiile şi copiii pentru praful roşu al Spaniei.
Cămăşile negre au încercat să treacă Ebrul într‑o vineri, dar n‑au izbutit. Băieţandrii s‑au retras în fugă. Ba îşi lepădau şi bocancii pentru a putea fugi mai repede... Panică generală. Spaniolii din amândouă taberele mureau de râs. Sâmbătă seara, la asfinţitul soarelui, legionarii din Ceuta, având în frunte un general spaniol, străbătură Ebrul şi prinseră picior pe malul nordic. Se sfâşiau unii pe alţii ca fiarele. Soldaţii învingători de pe Ebru nu au primit nici o medalie. Înaintau către nord pe drumuri pline de praf, în etape lungi, umezind cu sudoarea lor tranşeele uscate şi având drept raţie zilnică câte o portocală sfrijită.
— Cât a costat războiul civil din Spania? întrebă într‑o zi comandantul.
— Un milion de morţi, domnule comandant.
Mike nu a mai întrebat nimic. Un milion de morţi este mult, chiar pentru o ţară mare.
Stătea acolo, cu picioarele depărtate, în faţa companiei.
— Nici unul dintre regimentele voastre nu ajunge nici până la genunchii puşcaşilor marinei americane, se grozăvi el.
Se lovi mândru peste pieptul muşchiulos.
— Eu, conducătorul vostru, sunt mândru că am făcut parte dintre puşcaşii marini!
Într‑o zi, după o asemenea declaraţie a comandantului, Bătrânul rânji furios:
— Mike e un tip periculos. N‑are decât un singur Dumnezeu: armata. Îl admirăm când străbate un foc susţinut pentru a culege câte un rănit. N‑o face pentru rănit, ci pentru că aşa îi e firea. Asta este megalomanie, boala profesională a militarilor. Dacă ne‑am descotorosi de el şi de cei de teapa lui, lumea ar face un mare pas înainte către pacea veşnică. Un singur Mike este mai primejdios decât un întreg corp de armată de recruţi.
— E un tip bine, spuse Mike.
— Da, un tip bine, întări Ole Karlsson.
— Vedeţi, strigă Bătrânul. Asta dovedeşte că am dreptate. Este un asasin patentat al Statului, îi place să se întoarcă acoperit de sânge de pe front. Fără îndoială că i‑ar place să agaţe scalpurile duşmanilor la el în odaie. Nădăjduiesc din inimă să fie ucis înainte de terminarea războiului.
— Vor fi zece de felul lui care să‑l înlocuiască, râse Porta. Găsesc că este un om cumsecade. Nu te‑am văzut refuzându‑l niciodată atunci când îţi oferă tutun de mestecat. Bun! Cine vine la umblătoare pentru o partidă de cărţi?
Se îndreptă către colină, unde se aflau, aşezate în cerc, căldările noastre.
Ne‑am aşezat confortabil. Porta avea o surpriză pentru noi, un butoi plin cu fasole roşie. Ne‑am scos cuţitele din cizme. Butoiul cu fasole a fost aşezat în aşa fel încât să fie la îndemâna tuturor. Fasolea era rece, dar lucrul acesta nu avea nici o importanţă.
Barcelona scoase din buzunar o ţigară şi o rupse în trei bucăţi, trăgeam câte un fum pe rând.
Porta împărţi cărţile.
— Ia spuneţi, băieţi, zâmbi Bătrânul. Nu găsiţi că stăm bine aici pe deal, jucând foiţe, cu un butoi de fasole în faţă, ştiindu‑ne la adăpost de obuze?
Şi noi gândeam la fel. Ce bine ar fi fost dacă am fi putut rămâne aici pe hârdaiele noastre personale, războiul ar fi putut dura atunci şi o sută de ani din partea noastră. Nu aveam, cei mai mulţi dintre noi, nici douăzeci şi cinci de ani. Uitasem viaţa civilă de‑o veşnicie. Cel mai mare lux al nostru erau aceste tihnite umblătoare de pe colină, sub cerul liber. Erau sute de feluri de a ucide. Le învăţasem în curtea cazărmii. Când ucideam, o făceam mai ales de frică. Dacă vedeam un rus, un american sau un englez mort într‑un şanţ, puţin ne păsa. N‑am fi fost mai impresionaţi nici dacă ar fi fost vorba de un german sau italian.
Într‑o bună zi, am ajuns într‑un sătuc în apropiere de Cassino. Jandarmii din poliţia militară, pe care nu‑i puteam suferi, veniseră să ridice trei prizonieri de război care evadaseră şi se refugiaseră într‑o casă. Un englez şi doi australieni. Pe englez l‑au omorât cu paturile armelor. Apoi, fiind foarte cald, pe australieni i‑au împuşcat pur şi simplu. Pentru a‑i pedepsi pe ţăranii din sat care‑i ascunseseră pe prizonieri, jandarmii au îmbrâncit într‑un puţ părăsit trei femei bătrâne şi câţiva copii. Apoi i‑au silit pe ţărani să astupe puţul cu pământ.
Oare lucrul acesta ne‑a lăsat indiferenţi? Fără îndoială că nu. Dar am făcut ceva? Nu! Am ucis cu priviri şi cuvinte incendiare — şoptite — poliţia aceasta militară blestemată de toţi. Laşitate? Poate. Bătrânul numea asta înţelepciune. Până şi partizanii din munţi nu ne‑ar ajuta dacă am fugi.
Mai văzusem dezertori trecând la partizani. Furnicile n‑au mai lăsat din ei decât craniile curăţate şi câteva zdrenţe de uniformă.
Odată partizanii au legat pe o roată doi vânători de blindate; i‑au stropit cu ulei şi cu benzină, apoi au împins roata la vale să se rostogolească până la poziţiile germane. Un comando SS se răzbună crunt asupra unui mic sat din munţi. Apoi, la primul prilej, partizanii au răspuns. De fiecare dată era mai rău. Cum spunea Bătrânul, lumea era plină de răutate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu