Monte Cassino (2)

Sven Hassel



Cartea aceasta este dedicată celor ucişi
în mănăstirea şi fortăreaţa Monte Cassino.


Eram la Milano să aducem materiale noi. În timp ce alţii trăgeau din greu, noi ne făceam de cap. La Biffi şi la Gran Italia făceam pe fanţii, luându‑ne la harţă cu ofiţerii de diferite naţionalităţi. Nu ne înghiţeau. Puţeam a hoit şi vorbeam cu grosolănie în gura mare. Dar ne‑am împrietenit cu Radi, băiatul care servea cafeaua. El ne‑a întocmit menu‑ul. Asta se petrecea la Biffi, peste drum de La Scala.
Printre galerii, pe terase, am băut fresa cu buchet de fragă.
Heide şi Barcelona au devenit melomani. Se duceau în fiecare seară la Scala, închipuindu‑şi că lucrul acesta era tot ce putea fi mai subţire: întregul Milano se întâlnea acolo.
M‑am îndrăgostit. Aşa se mai întâmplă atunci când bei fresa la mescioa­rele din galerii. Ea avea douăzeci de ani. Nici eu nu aveam mai mult. Când ne‑a prins în patul conjugal, tatăl ei ne‑a azvârlit jos. Dar când mi‑a văzut uniforma s‑a mai înmuiat; de frică şi nu din dragostea pe care o purta uniformei germa­ne. Aşa era pe vremea aceea în cea mai mare parte a Europei. În orice caz, nimeni nu ne vorbea de rău când s‑ar fi putut întâmplă să ne ajungă la urechi.
Mă hotărâsem să dezertez. Din păcate însă m‑am îmbătat; şi taman cu fresa. M‑am destăinuit lui Porta. Începând din clipa aceea nu am mai avut dreptul să ies singur. Auzi, să dezertezi! Aşa ceva nu se făcea, pur şi simplu!
Am jucat un meci de fotbal împotriva unei echipe de pifani italieni. Partida s‑a terminat la egalitate. Jucătorii şi publicul s‑au încăierat.
Când ne dădeau afară de la Biffi, făceam dragoste pe după coloanele galeriilor, iar apoi ne beţiveam pe acoperişuri cu cei de la apărarea antiaeriană.
Se spunea că la Milano s‑ar petrece unele lucruri nu tocmai curate. N‑am observat niciodată aşa ceva. Te pomeneşti că tocmai pentru că beam chianti şi fresa împreună cu partizanii?
După ora închiderii plecam de la Biffi şi ne duceam cu plăcere la Radi acasă, împreună cu colegii săi. Îşi avea cotlonul într‑un beci cu zidurile mucegăite. Din fotoliile putrede răsăreau arcurile.
Radi îşi descălţă pantofii lustruiţi şi îşi turna apă minerală pe picioare. Zicea că‑i face bine.



Capitolul 2 - BLINDATELE ATACĂ

Înspre sud‑vest era lată rău. Pocnetul sec şi rău al tunurilor de pe tancuri se auzea prin necontenita răpăială a mitralierelor, în spatele copacilor fulgerau lumini.
Locotenentul Frick îşi purta P.M.‑ul sus, de‑a curmezişul pieptului, pentru a nu‑şi murdări uniforma. Desluşeam uruitul sinistru al şenilelor.
Pe şosea apăru, mergând în zig‑zag, un tanc amfibiu. Frână atât de brusc încât derapă mai mulţi metri înainte de a se putea opri. Din el sări jos un colonel având insignele roşii de ofiţer de stat major. Era plin de noroi din cap până în picioare. Chipiul îi era împodobit cu Edelweiss‑ul vânătorilor de munte.
  — Ce dracu' căutaţi aici? urlă el furios. Sunteţi din regimentul 16?
  — Patrulă de recunoaştere, domnule colonel, răspunse locotenentul Frick. Plutonul doi, compania a 5‑a, batalionul special de blindate.
  — Aha, Panther‑ele, exclamă mulţumit colonelul. În sfârşit! Unde vă sunt trotinetele?
  — În pădure, domnule colonel.
  — Perfect, locotenente. Înaintaţi cu ele şi trageţi în plin asupra gangste­rilor. Hai, daţi‑i zor, domnilor. Divizia trebuie scoasă din încurcătură.
Locotenentul Frick pocni din călcâie.
  — Regret, domnule colonel, dar nu e chiar atât de simplu. Trebuie întâi să văd ce se petrece, apoi să raportez situaţia comandantului companiei. Un tanc de luptă, domnule colonel, nu poate ataca orbeşte. Iertaţi‑mă, domnule colonel, nu încerc să vă învăţ pe dumneavoastră.
  — Sper şi eu, dragul meu, altfel ţi‑ar pieri cheful s‑o mai faci.
Glasul colonelului era răsunător. Un glas făcut să dea ordine. Până şi un general i‑ar fi dat ascultare. De centironul său lat atârna un pistol greu, ofiţeresc. Fără îndoială că l‑ar fi scos din toc la cei mai mic semn de nesupu­nere şi că l‑ar fi culcat la pământ cu plăcere pe recalcitrant. Era tipul brutei.
Locotenentul Frick examina harta.
  — Există un pod, domnule colonel, dar va suporta el oare Panther‑ele noastre care cântăresc cincizeci de tone?
  — Cu uşurinţă, i‑o reteză colonelul sigur pe el. Tancurile mele de asalt l‑au trecut de câteva ori.
  — Permiteţi‑mi să vă atrag atenţia, domnule colonel, că între un car de asalt şi un Panther este o mare deosebire. Tancurile noastre sunt aproape de două ori mai grele decât ale dumneavoastră, iar şenilele noastre sunt de trei ori mai late.
Glasul locotenentului devenise mieros.
  — Îţi spun un singur lucru, mă locotenent de trei parale. Dacă nu apari cu tancurile cât ai bate din palme pentru a curăţa satul ăsta de gangsterii americani, ai de‑a face cu mine. Sunt ochitor bun. Scoţi tancurile? Da ori ba?
  — Îmi pare rău, domnule colonel, comandantul batalionului meu mi‑a ordonat o misiune de recunoaştere. Trebuie să execut ordinele sale şi nu pe ale dumneavoastră.
  — Ai înnebunit? zbieră colonelul cu o voce răguşită de fumător. Livretul dumitale militar!
  — Mi‑este cu neputinţă să vi‑l prezint, domnule colonel. Nimic nu dovedeşte că sunteţi dintre ai noştri. Mă numesc Frick, locotenent, comandant de pluton în compania a 5‑a a regimentului special de blindate... iar regimentul nostru, domnule colonel, depinde direct de comandantul şef al armatei din sud.
  — Pentru moment te afli sub ordinele mele! Sunt şeful statului major divizionar al acestei regiuni. Îţi ordon să aduci aici imediat compania voastră nenorocită. Refuzul dumitale miroase a laşitate.
  — Domnule colonel. Îmi este cu neputinţă să execut ordinul.
  — Arestaţi‑l! lătră colonelul, nebun de furie.
Cum nimeni nu se mişcă, se adresă Legionarului.
  — N‑ai auzit? Arestează‑l imediat!
Legionarul pocni alene din călcâie şi răspunse în franceză:
  — N‑am înţeles, domnule colonel.
Chipul roşu şi brutai al ofiţerului luă o expresie bovină.
— Pentru numele lui Dumnezeu!
Şi întorcându‑se spre mine:
  — Pune mâna pe locotenent!
Când i‑am răspuns în daneză, privindu‑l nătâng, uluirea sa atinse culmea. Îşi ieşi din pepeni, trase o lovitură cu piciorul într‑o piatră, apoi se întoarse din nou către Frick. Acum nu mai zbiera, dar se bâlbâia cu glas şuierător.
 — Locotenente, ordonă tâlharilor dumitale să te aresteze! Adunătură de bezmetici, dar faceţi odată ceva! De nu, veţi vedea voi.
Înjura, spumega, ameninţa.
Locotenentul Frick s‑a săturat dintr‑o dată. Luându‑şi din nou pistolul mitralieră sub braţ ne‑a ordonat:
  — Grupă de recunoaştere, în şir câte unul, după mine!
Dintr‑o singură mişcare colonelul îşi ridică revolverul.
Zbieră:
— Opriţi‑vă, sau trag!
Răcnetul său ar fi putut stăvili fuga unei divizii. Ne‑am oprit o clipă. Apoi am pornit mai departe fără a întoarce capul.
Colonelul îşi golea încărcătorul.
  — E într‑o ureche, comentă Legionarul în timp ce gloanţele ne şuierau pe la urechi.
Colonelul urla în urma noastră ca un sălbatic. O nouă serie de gloanţe.
Am aruncat o privire peste umăr. Omul înnebunise de‑a binelea. Lovea cu piciorul în roţile tancului amfibiu apoi sări în el, încercă să demareze, fără însă a reuşi. Apăru din nou, ţinând în mână un pistol mitralieră.
  — Atenţie, am strigat aruncându‑mă în şanţ.
În aceeaşi clipă m‑am pomenit cu locotenentul Frick şi Legionarul lângă mine.
Dintre toţi, doar plutonierul cel străin de compania noastră nu a mai avut timp să se adăpostească. A primit întreaga salvă în spate. Se prăbuşi, în timp ce sângele îi curgea în valuri din gură, iar casca i se rostogoli pe şosea.
  — N‑am mai văzut o asemenea vită, blestemă Legionarul. Omoară‑l Sven!
Am scos afetul puştii mitralieră.
  — Nu, şopti locotenentul Frick, ăsta‑i asasinat.
  — Închideţi ochii, domnule locotenent, sugeră Legionarul, sau daţi‑i ultima alinare camaradului nostru care este pe moarte.
Am sprijinit patul armei în umăr, am reglat înălţătorul şi am introdus banda răsucind puşca mitralieră.
Colonelul îşi reîncărcase pistolul. Asupra noastră se abătu o salvă de gloanţe. Silueta sa uriaşă se găsea tocmai pe linia mea de ochire.
  — Punct de ochire la mir, i‑am zis râzând Legionarului.
Am tras prea scurt. Proiectilele au căzut pe drum, la câţiva metri în faţa ofiţerului. Scoase un urlet şi sări la adăpost în spatele carului.
  — Răzvrătire, urlă el.
Ne asurzi un fluierat ascuţit. Deasupra noastră trecu o umbră. Ne‑am rostogolit în şanţ. Un avion de vânătoare cobora în picaj chiar deasupra noastră. Tunurile sale trosniră. Carul colonelului fuse lovit în plin de două proiectile rachetă. Colonelul fu aruncat în chip de torţă la peste o sută de metri, într‑un pâlc de arbori în flăcări. În scurt timp, din colonel nu a mai rămas decât o mumie calcinată.
Locotenentul Frick se ridică în picioare.
  — După mine, ordonă el.
Am rupt în două insigna aghiotantului mort şi am luat o jumătate.
Când am sosit în sat, infanteriştii şi artileriştii noştri fugeau în dezordine, urmăriţi de americanii victorioşi.
Un şef de escadron de blindate ne‑a picat drept în braţe.
  — S‑a sfârşit, hohoti el. Regimentul a fost măcelărit. Ne‑au luat toate blindatele. Am izbutit în ultima clipă să sar pe fereastra biroului în care mă aflam împreună cu aghiotantul meu. Grenadele ne ţiuiau pe la urechi. Sunt singurul care a scăpat teafăr. Întreg colectivul a fost ucis dintr‑o dată.
  — N‑aţi luat măsuri de pază? întrebă mirat locotenentul Frick.
Ofiţerul îşi scoase chipiul.
 — Ne credeam în siguranţă. Ieri seară erau la o sută şi cincizeci de kilometri. Fuseseră respinse două regimente de‑ale lor. Luasem prizonieri americani din regimentul 142 de infanterie marină şi nu era mare lucru de capul lor. Ne pregăteam să sărbătorim victoria. Nu am pus decât numărul regulamentar de santinele. Tunurile noastre de acoperire erau în spatele caselor, cu acoperitoarele pe gura ţevilor. Iar obuzele erau îngrămădite în camioane.
  — Dar santinelele? stărui locotenentul Frick. Ar fi trebuit să‑i vadă.
  — Americanii i‑au sugrumat cu cablurile. Băieţii noştri nu au mai apucat să zică nici pâs. Am fugit spre un atacator crezând că este unul dintre oamenii mei; mantalele verzi ale americanilor seamănă cu ale noastre. Avea pe umeri o pelerină germană, iar pe cap o cască de‑a noastră. Dacă ar mai fi întârziat încă două secunde înainte de a trage, m‑ar fi nimerit.
  — N‑ai fost în Rusia, constată locotenentul Frick.
Comandantul escadronului se prăbuşi sleit în mijlocul nostru. Era un bărbat în vârstă, cu părul alb, care până în clipa aceasta crezuse în invincibilitatea trupelor germane. Era un om cult, profesor la universitatea Freiburg, din Breisgau. Unul dintre acei savanţi care îi socotesc drept copii pe toţi cei sub treizeci de ani. Soldaţii americani de douăzeci de ani îi arătaseră că se înşelase. În mai puţin de o jumătate de oră, văzuse patru mii de oameni dispărând ca fumul. Iar acum şedea în spatele unui zid, pe cale de a fi interogat de alţi băieţi de douăzeci de ani. Un puşti în uniforma neagră a tanchiştilor, cu o medalie atârnată la gât, îi dădea sfaturi.
  — Nu trebuie niciodată să te crezi în siguranţă, zâmbea locotenentul Frick. De multe ori, când mă culc seara, ţin puşca mitralieră în braţe. Prin ce‑ai trecut dumneata acum, noi am trecut adesea, în Rusia. Aşa‑i la război.
Ofiţerul de vânători îşi privi crucea de fier din primul război mondial.
  — În '14—'18 era altfel. Făceam parte dintre ulanii contelui Hötzendorf. M‑au mobilizat din nou acum trei luni. Războiul ăsta de acum este o porcărie.
Locotenentul Frick aprobă.
  — Şi cred că‑l vom pierde, şopti comandantul de escadron.
În loc să‑i răspundă, Frick privea spectacolul care se desfăşura înaintea ochilor săi. Lăsă binoclul jos.
  — Domnule căpitan, ce s‑a întâmplat? Fiţi scurt, vă rog, nu avem timp de pierdut.
Legionarul aprinse o ţigară şi i‑o puse locotenentului Frick în gură.
Comandantul escadronului rămase cu gura căscată. Nu mai văzuse asemenea soldaţi. Un subofiţer, cu o cicatrice îngrozitoare, să‑şi pună ţigara băloasă în gura superiorului său. Ce se întâmpla cu armata germană? Pe când fugea din sat, ascuns pentru o clipă într‑u tufiş, mai auzise un simplu soldat american strigându‑l pe comandantul de batalion pe numele mic şi îi văzuse bind din aceeaşi ploscă. Înainte, în vremurile bune ale împăratului, aşa ceva nu s‑ar fi putut întâmpla. Clasele de jos îşi cunoşteau lungul nasului. Iar dacă nu, erau destule mijloace pentru a‑i învăţa să respecte distanţa.
  — Domnule căpitan, ce s‑a întâmplat?
  — Au apărut din senin.
Frick a început să râdă.
  — Ne‑am lămurit.
Comandantul batalionului i‑a aruncat o privire dojenitoare. Explică, desenându‑i cu un băţ pe nisip.
  — Cred că au pătruns pe aici.
Locotenentul Frick clătină din cap.
  — Desigur. Şi eu tot pe acolo aş fi intrat. Apoi s‑au ocupat de tancurile voastre de asalt, tot conform planului, domnule profesor.
  — Fără îndoială.
Îşi ascunse obrazul cu mâinile înmănuşate.
  — Nu înţeleg cum de am putut scăpa. Aghiotantul meu zăcea prăbuşit peste masă cu spatele sfârtecat. Era un tânăr profesor universitar de mare viitor. Kant nu avea taine pentru el.
Râsul locotenentului Frick deveni tăios.
  — Ar fi fost mai bine să se fi priceput la tunuri şi la manevrele de acoperire a flancurilor! Astăzi avem nevoie de soldaţi, nu de filozofi.
Căpitanul şi‑a ridicat privirea.
  — Va veni o vreme, tinere...
  — Bineînţeles. Dar dumneata nu vei mai apuca s‑o trăieşti, aşa cum n‑a apucat nici aghiotantul dumitale.
  — Ai de gând să mă denunţi pentru neglijenţă în timpul serviciului? întrebă nervos comandantul de escadron.
  — Nici prin cap nu‑mi trece aşa ceva, răspunse Frick cu nepăsare. Dacă ai şti cât de puţin îmi pasă mie de dumneata şi de aghiotantul dumitale, filosoful! Din partea mea vă puteţi propune şi pentru Crucea de Fier, clasa întâi, dacă scăpaţi. Singurul lucru care mă interesează acum este cum să opresc ofensiva celor din faţa noastră şi la asta îmi poţi fi de folos. Sunt locotenent dintr‑o companie de blindate şi am sarcina să dau iama prin americani şi să‑i împiedic să înainteze cu hodoroagele lor. De altceva puţin îmi pasă. După ce ne vei povesti tot ce ştii, poţi să lepezi ţoalele lui Adolf şi s‑o întinzi, dacă ai chef. Nu ne priveşte. Câte tancuri sunt în văgăuna asta, după dumneata?
  — Cel puţin o unitate.
  — Hm?! pufni pe nas locotenentul Frick. De necrezut, dar hai să zicem. Îţi dai seama cât loc îi trebuie unei unităţi de blindate? Optzeci până la o sută de bucăţi, başca buleandrele. Un carambol care i‑ar face părul măciucă şi celui mai priceput poliţai din Paris.
  — Erau foarte multe, sughiţă căpitanul. Au distrus cu o singură salvă douăzeci de tancuri de asalt...
  — Asta nu înseamnă nimic, i‑o reteză Frick. E o chestie de îndemânare. Şi noi am făcut aşa ceva de multe ori.
  — Şi un pluton poate face treaba asta, interveni cu mândrie Legionarul. E destul să ai un ţintaş în turelă şi un pilot care să n‑aibă orbul găinilor.
  — A fost un măcel, se apără căpitanul. Am văzut un Sherman trecând peste ordonanţa mea. Era student la drept, dintr‑o familie vieneză foarte aleasă. În escadronul meu aveam mulţi băieţi care promiteau; tinereţea studioasă, morţi cu toţii. Alcătuiam un fel de facultate. Comandantul nostru era şi el profesor universitar. Păstram spiritul universitar...
  — Nu sunt în măsură să judec asta, rosti sec locotenentul Frick. Dar, după părerea mea, ar fi fost mai înţelept să fi avut spirit militar. Aţi fi putut salva jumătate din escadron. — Îndepărtă din nou firul de praf imaginar de pe crucea sclipitoare de cavaler. — Nu‑ţi poţi respinge inamicul filozofând.
  — Dumneata, locotenente, eşti soldat, decoraţia dumitale dovedeşte că eşti curajos. Totuşi, eşti încă foarte tânăr.
  — Da, sunt soldat, din clipa în care m‑au scos de la şcoală. În ochii dumitale nu sunt decât un băieţandru, dar copilul acesta va scoate acum castanele din foc pentru dumneata şi cei de teapa dumitale. Uite, aici în spatele meu este un soldat de treizeci de ani. Şi‑a învăţat meseria — ei bine, da — la francezi, sub steagul Legiunii Străine. Tipul cu mitraliera este şi el dintre cei pe care îi dispreţuiţi, a fost adunat de pe maidan. Nici el şi nici subofiţerul n‑au auzit vorbindu‑se de Kant şi nici de Schopenhauer, dar cunosc legea aspră a lui Marte. Voi, profesorii universitari şi aristocraţii, în zilele fericite de pace, uitaţi de soldaţii aceştia înnăscuţi. Ţineţi prelegeri savante despre legionarii lui Cezar, dar ce ştiţi despre ei? Baliverne! Nici nu vă închipuiţi măcar cum erau bărbaţii aceia care luptau pentru gloria Romei. Vă băteaţi joc de garda rusească. Aţi râs de poveştile cu soldaţi ale lui Rudyard Kipling. Îl amintiţi pe curajosul soldat din Legiune, care se lasă de bună voie pradă dogoarei deşertului, doar pentru a‑l numi pe criminalul fugit. Dar, domnule profesor, dintr‑un criminal nu iese niciodată un bun soldat. Există o mulţime de cauze care îl fac pe un flăcău să se înroleze: foamea, mizeria, patriotismul, convingerile politice sau gustul pentru aventură. Un criminal care se ascunde în rindurile armatei dezertează la primul atac. Noi, soldaţii adevăraţi, ne lăsăm ucişi fără a crâcni. Dar dumneata şi colegii dumitale de la universitate ce faceţi? Vă împuiaţi capul cu o filozofie care nu este de nici un folos în lupta pentru viaţă. Vă închipuiţi poate că‑i ucidem din plăcere pe cei de dincolo? Nu, dar ne‑am învăţat să executăm un ordin, oricare ar fi el.
Căpitanul îl fixa pe tânărul locotenent. În colţul buzelor îi miji un zâmbet:
  — Ţi‑ai omorî propria mamă dacă ţi‑ar ordona comandantul dumitale?
  — Fără doar şi poate... Tot aşa cum aş trece peste trupul ei dacă mi s‑ar aşeza în calea tancului.
  — Sărmană omenire! murmură profesorul în uniformă de ofiţer, care îşi închipuise că poţi purta un război discutând despre Kant. Dumneata, locotenente, nu eşti decât un copil devenit peste noapte adult.
Se ridică aruncându‑şi pistolul şi chipiul în şanţ şi porni de unul singur înainte.
Legionarul îl urmărea cu privirea în timp ce îşi aprindea o nouă ţigară de la cea pe care o mai avea încă în gură.
  — O dată cu nătărăul ăsta drăgălaş şi naiv se stinge o generaţie.
Locotenentul Frick îşi pipăi decoraţia primită pentru nimicirea unei unităţi de tancuri de asalt ruseşti.
  — N‑are decât să creadă ce vrea. Să crape o dată cu iluziile sale. La întoarcere vom ticlui un raport frumos zicând că l‑am găsit, singurul supravieţuitor al escadronului, în spatele unui tun. Pentru părinţi este mult prea dureros să descopere că fiii lor sunt mai înzestraţi decât ei. Ducă‑se în pace!
 — Allah ştie ce face! a murmurat Legionarul.
Ne‑am întors pe drumul din vale trecând prin albia secată a unui mic râu.
Comandantul Michael Braun, zis Mike, noul nostru şef, care făcuse armata înainte de război la infanteria marină americană, ne‑a ascultat raportul în tăcere. Se întoarse râzând spre Barcelona, radiotelegrafistul, şi ordonă cu vocea sa groasă, de băutor de bere:
 — Chemi regimentul şi ceri parola pentru dezlănţuirea generală a măcelului. Scuipă un ghemotoc de tutun mestecat drept pe coada unei şopârle care se făcu pe dată nevăzută după un bolovan.
Barcelona începu apelul prin radiofonie:
 — Sunt Rinocerii, Rinocerii cheamă Scroafa. Terminat!
 — Aici Scroafa, Vorbiţi Rinocerii, vă ascult. Terminat!
Era rândul lui Barcelona. Noi toţi ne aplecasem capetele pentru a auzi mai bine convorbirea. Curată chinezărie pentru cei neiniţiaţi.
 — Aici Rinocerii, transmit către Scroafă. Punctul 12 AZ, apa 4/1. Căţeii fătaţi, înecaţi. Patru mămici. Poate chiar mai multe. Mistreţi difuzi. Cerem parola, Mike. Terminat. Vă ascult.
 — Aici Scroafa. Daţi‑i drumul, Rinocerii. Mike răspunzător parolă şi misiune. Fără mistreţi suplimentari. Baftă! Terminat.
 — Ce noutate! rânji Mike. Comandantul unităţii e răspunzător! De parcă n‑aş mai fi auzit ca boss‑ul să fie răspunzător, de o sută de ani de când fac meseria asta!
Se aşeză în faţa tancului 523, tancul nostru.
 — Să vină încoace şefii de echipaj. Îşi vârî în gură una din uriaşele sale ţigări de foi.
Comandanţii tancurilor s‑au apropiat fără grabă. Fularele lor de mătase străluceau în toate culorile curcubeului. Fiecare echipaj avea culoarea sa.
Mike îşi bălăbănea picioarele sale mari, număru' patruzeci şi opt lăbărţate ca la un răţoi. Privi deasupra noastră.
 — Curu' la pământ şi ochii la mine. Să nu mă faceţi să vorbesc de două ori. Iar dacă printre voi e vreo puşlama, care nu pricepe de prima oară, îl ţin eu minte. Vechii mei prieteni, yankeii, ne‑au prăjit câteva regimente. Acum tocmai le crestează fundurile cu baioneta. Se pregătesc să‑şi pună tunica victoriei. S‑au apucat să scrie cărţi poştale povestind despre izbândă. Succesul ăsta rapid li s‑a urcat la cap. Îi vom face să‑şi piardă încrederea asta frumoasă.
Îşi dădu drumul la pământ.
 — Scoateţi hărţile. Trebuie să cădem peste ei ca trăznetul. E o spărtură aici — arătă el pe hartă — pe acolo vom pătrunde. Trei kilometri de străbătut prin spatele pădurii, la loc deschis... păcătoasă treabă. Dar trebuie să o facem; cu orice preţ. Şi nimeni nu va veni să ne ajute. Suntem singuri. Cowboy‑i au dărâmat totul.
Se învălui într‑un nor de fum albăstrui.
 — Iată ce vom face. — Trabucul se mişca la stânga şi la dreapta. — Patru Panthere coboară în viteza a patra şi apar dintr‑o dată în sat. Îi vom lua pe băieţi pe nepusă‑masă. Scoase trabucul din gură şi îl ridică ameninţător. Trebuie însă ca yankeii să nu‑şi dea seama de prezenţa noastră până în clipa în care vom fi lângă ei, administrindu‑le doctoria.
Mike ridică una dintre sprânceneie sale stufoase şi negre.
 — Nici un foc, piedicile puse la toate armele. Şi mai trebuie ca nici yankeii să nu poată trage.
 — N‑ar fi mai bine să le trimitem o carte poştală? îşi dădu cu obrăznicie părerea Porta, aşezat în ultimul rând.
 — Gura! şi ascultă. Primele două tancuri străbat cloaca şi închid ieşirea în cealaltă parte a văii. Priviţi pe hartă că altă cale de ieşire nu mai e. Vor face apoi stânga‑mprejur: cu tunurile îndreptate în partea opusă. După ce a închis ieşirea, şeful formaţiei va trage un trasor roşu. Vor urma apoi alte patru tancuri. Cu opt tancuri Panther ar trebui să curăţăm cu uşurinţă cuibul ăsta. — Se întoarse către locotenentul nou venit care ne picase cu patru zile în urmă. — Tu rămâi aici, Herbert, la marginea pădurii, cu ultimele tancuri. Nu ne vei urma, asculta bine ce‑ţi spun, decât atunci când vei vedea o stea galbenă. — îl apucă pe tânărul locotenent de guler. — Dar dacă te mişti cumva înainte de a fi văzut steaua galbenă strălucind pe cerul bunului Dumnezeu, voi veni să te dezmorţesc cu mâna mea şi vei ieşi cu pielea tăbăcită!
Locotenentul Herbert, care nu avea decât nouăsprezece ani şi descindea dintr‑una din cele mai nobile familii din Germania, roşi până la urechi. La Şcoala de Război din Potsdam nimeni nu‑i vorbise în felul acesta. Dar despre câte nu li se vorbise nici o dată elevilor din Potsdam! Nici unul dintre instructori nu cunoscuse vreodată un comandant Mike sau un general Chiorul.
Nici unul dintre ei nu văzuse un puşcaş din marina americană debar­când cu o umbrelă roşie şi nici vreun soldat german din trupele de blindate cu un joben galben pe cap.
Comandantul Mike scuipă mucul trabucului şi scoase din buzunar o cutie metalică, puţin ruginită. Mirosi zdravăn, scoase un hârâit din gât, scuipă, deschise cutia, scoase din ea o bucată lungă de tutun de mestecat şi muşcă din ea răsfrângându‑şi buzele, apoi i‑o trecu Bătrânului.
 — Ia‑ţi o bucată, Beier.
Dintre noi doar ei doi mestecau tutun. Comandantul îşi punea întotdea­una cocoloşul între buza de jos şi dinţi. Bătrânului îi plăcea mai mult să şi‑l lipească pe falca dreaptă. Părea că are un abces enorm.
 — E nemaipomenit, lăudă Bătrânul.
 — L‑am lăsat să fermenteze două săptămâni în zeamă de prune, îi explică comandantul Mike tot răsucindu‑şi bucata de tutun ca pe un melc.
O puse înapoi în cutia lui ruginită.
 — Trebuie întâi să te obişnuieşti. La început îţi dă ameţeli şi‑ţi curg ochii, dar tabacul fermentat în zeamă de prune e cel mai bun leac împotriva tusei cât şi împotriva furnicăturilor din picioare. Un bătrân pescar de sardele din San Pedro mi‑a vândut pontul.
Locotenentul Herbert clătina din cap. Iată un comandant, un ofiţer german, împărţindu‑şi tutunul cu un plutonier, un calic din mahalalele Berlinului. De‑acum încolo te puteai aştepta la orice. Dacă i‑ar povesti tatălui său, acesta nu l‑ar crede nici în ruptul capului.
Cu mâna sa păroasă de gorilă, Mike îşi scoase bascul şi ochelarii de tanchist, aruncându‑i la picioare. Se scărpină sârguincios prin părul său negru, îşi isprăvi toaleta suflându‑şi nasul cu degetele, culese bascul şi goni câteva viespi.
 — Cum vă spuneam, ajungem cât putem de repede în sătuc şi, din clipa în care primele două tancuri dau semnalul roşu curăţăm bordelul. Trageţi în tot ce mişcă.
Se scobi cu degetul în ureche.
 — Ceva îmi spune că divizia de cowboy e pe verde, dar dacă vreunul dintre voi face un pas greşit, o vor schimba pe roşu. Brandt, te aşezi în poziţie cu maşina radio în albia secată a pârâului. Te ţii lipit de al patrulea tanc. Te camuflezi imediat. Scoţi antena. Asculţi, până când îţi vor cădea urechile. Şi zvârle naibii pozele porno să nu te distrugă. Dacă mă faci să aştept măcar o secundă, ai să primeşti şi tu veşti de la mine. Îţi vei putea lua rămas bun de la prieteni.
Mike mai scuipă o dată cu putere o bucată mare de tutun care căzu pe o stâncă, ceva mai departe.
 — Patru tancuri în sat. Primele două îl străbat. Închid ieşirea. Se trage în tot ce mişcă. Semnalul roşu: deschiderea balului. Steaua galbenă: atacaţi pe toată linia! Opt tancuri de rezervă. De semnal de retragere nu‑i nevoie. Ori îi lichidăm pe cowboy, ori ne lichidează ei pe noi. Întrebări?
Porta făcu un pas înainte. Comandantul se foi neliniştit.
 — Iosef Porta, te dobor pe loc dacă îţi baţi joc de mine.
Porta făcea pe timidul, ştergându‑şi mâinile pe pantaloni.
 — Aş vrea să ştiu, domnule comandant, dacă cei bolnavi de inimă sunt scutiţi să ia parte la petrecere?
 — Întinde‑o! Fără boli de inimă şi fără fudulii pe moaţe. Alte întrebări?
Din ultimul rând Micuţul ridică un deget. Aproape că ne aşteptam să‑l auzim zicând: „Îmi daţi voie până afară, dom'le?".
 — La dracu'! Ce mai e? mârâi Mike. După cât se vede, pricepi cam anevoie.
 — Domnule comandant, după regulamentul din 1925, cel al generalului Blomberg, orice soldat care a servit mai mult de şapte ani, poate fi scutit să ia parte la lupte. Domnule comandant, eu sunt de nouă ani sub arme. Cer voie să mă strecor pe scara din dos.
Micuţul se pregătea să‑şi scoată livretul militar pentru a‑şi întări spusele. Mike îl opri cu un gest.
 — Chiar dacă ai fi servit o sută de ani, îţi vei aşeza fundul tău ăla mare pe locul servantului, în numărul 523, iar cu regulamentul generalului Blomberg ţi‑l poţi şterge. Dacă mai aveţi şi alte întrebări, păstraţi‑le pentru Crăciun.
 — Amin, a murmurat Porta, cu ochii spre cer.
Mike îşi puse din nou bascul jegos pe cap şi ordonă scurt:
 — La posturi! Porniţi motoarele.
Încălecând peste rezervorul suplimentar, Micuţul strigă:
 — Porta, o pornim iarăşi la război! Şi când mă gândesc că sunt voluntar! Pesemne că aveam ceva la scufiţă în ziua în care m‑am prezentat.
Se aplecă peste containerele cu grenade dinăuntrul turelei. Îndesă în spatele bateriei haina sa neagră de tanchist, şi îşi scoase cămaşa care urmă aceeaşi cale. Îşi înnodă apoi în jurul gâtului combinezonul roz pe care i‑l dăduse Luiza‑Amărâta în timpul ultimului chiolhan de la Ida‑Gălbejita. Prinse doi purici de pe pieptul său păros şi îi strivi de periscop.
 — Iar războiul, măi Porta, e o treabă primejdioasă. Poţi s‑o încurci rău de tot, dar te şi poţi îmbogăţi ca‑n basme. Porta, ţi‑ai luat cleştele de dentist?
 — Te cred, rânji Porta, scoţându‑şi instrumentul din cutie. Se aplecă apoi asupra aparatelor sale, verifică nivelul benzinei şi pe cel al uleiului, ambreiajul, frânele, pornind apoi tancul cel greu roată împrejur.
Mike se căţără pe tancul‑comandant. Rămase o clipă călare pe turelă, cu picioarele larg desfăcute, tare ca o stâncă. Îşi lansă ghemotocul de tutun în direcţia apărătorii de pe gura tunului. Spre marea noastră uimire, o atinse tocmai în capătul ei. Un adevărat scuipat de campion pe care nimeni nu l‑ar fi putut imita. Îşi puse ochelarii de protecţie şi se strecură prin manloh. Îl auzeam ciorovăindu‑se cu echipajul. Capul său apăru din nou. Braţul drept vâsli prin aer: semnalul de plecare. Mai strigă către Bătrân:
 — Beier, te ţii scai după mine! Urmează apoi Legionarul şi Barcelona. Ceilalţi pe diagonală. Blin‑da‑aate, înainte!
Porta apăsă acceleraţia până la refuz şi începu să cânte:

Wozu sind die Straussen da'
Zu marschieren, zu marschieren.

Miile de cai putere nechezau. Se cutremura pământul. Întreaga pădure fremăta de grozavul huruit. Tancurile au intrat în formaţie unul după altul. Un copac se afla drept în calea noastră. Căzu, strivit.
Comandantul ne îmbărbăta din turela sa. Îşi luă încă o bucată de tutun de mestecat.
Legionarul i‑a răspuns din turela lui: şi‑a aprins apoi o ţigară înnodându‑şi în jurul gâtului un fular cu tricolorul francez.
Barcelona şi‑a trecut din buzunarul drept în buzunarul stâng vechea sa portocală sfrijită de Valencia.

Pe drumuri parte ne‑a fost dat
Să mergem, să mergem în marş forţat.

Porta se aplecă, scuipă pe accelerator şi desenă cu degetul două cruci în praful de pe tabloul de bord. Eu am legat o jartieră de periscop.
Micuţul şi‑a fixat pe lampa semnalizatoare tubul cu roşu de buze, purtător de noroc.
Heide se încredinţă că firul de alimentare al aruncătorului de flăcări funcţionează cum trebuie. Puse piedica la armă, îşi potrivi cartuşiera, apoi îşi agăţă în jurul gâtului un mic elefant din stofă albastru deschis.
Am verificat toate aparatele de emisie‑recepţie. Lucrul acesta era foarte important: trebuiau să funcţioneze perfect. De aparatele radio depindeau o mulţime de lucruri.
Agăţaţi de ţevile tunurilor, servanţii îndepărtau apărătorile.
 — "Gata pentru misiune", anunţă pe rând fiecare tanc.
 — Rinocerii gata de luptă, tună în radio glasul lui Mike.
Am ieşit din pădurea care până acum ne mascase. Americanii păzeau cu trei tancuri ieşirea dinspre nord a satului, iar până acolo era câmp deschis. Ne‑am repezit asupra lor în viteza a patra, fără să ne ferim; Porta cânta nepăsător:

Eine kleine Reise im Frühimg mit dir
Sag' mir, bitte, leise,
Was gibst du dafür...

Cu tine primăvara vreau să mă plimb.
Şopteşte‑mi la ureche,
Ce‑mi dai în schimb...

În picioare, conducea nebuneşte. Ne aşteptam ca tancul nostru să se sfărâme din clipă în clipă. Nimeni nu se putea ţine după noi. L‑am auzit pe Barcelona înjurând înspăimântător în radio.
 — Caramba, Scheisserei, Puta di Madona. Cum îl poate face să alerge în halul ăsta?
 — Doar Allah o ştie, i‑a răspuns Legionarul, blestemând în sinea lui pe propriul său şofer.
Totul depindea acum de viteză. La prima tură, cele trei tancuri Sherman de la intrarea în sat nu au reacţionat în nici un fel. Dumnezeu ştie ce şi‑au închipuit. Orice s‑ar spune, le lipsea experienţa: n‑au tras nici un foc.
Cât ai clipi, am fost în mijlocul satului, noi cei din primul tanc, urmaţi de aproape de comandantul Mike. Legionarul, la o sută de metri în spatele nostru, văzu turelele celor trei Sherman‑uri începând să se rotească. Se opri. Tunul său se întoarse fulgerător: zece secunde mai târziu toate cele trei tancuri inamice erau în flăcări.
 — Mergem înainte, şuieră Legionarul. Îşi aprinse o nouă ţigară, o grifa. Simţea nevoia să râdă.
Apoi totul s‑a petrecut foarte repede. Am străbătut uliţele întortocheate ale satului: oricine purta insignă sau stea albă era culcat la pământ. Trăgeam de la câţiva paşi. Ar fi fost cu neputinţă să greşim ţinta.
Scuipând foc la câţiva paşi, dintr‑o fundătură ieşi un tanc echipat cu aruncător de flăcări, un M—5, care se năpusti spre noi. O grenadă se înfipse în el; explodă în mii de bucăţi.
Din grădina de portocali, a ieşit clătinându‑se un T—14 de patruzeci şi două de tone. Turela se mişca încoace şi încolo. Nu mai ştiau încotro să se îndrepte.
 — Foc, pentru Dumnezeu! urlă Bătrânul.
Am apăsat pe trăgaci. În clipa următoare, tancul inamic luă foc. Din el ţâşnea un fum negru, des şi greţos. Prin manlohul pilotului îşi scoteau limbile flăcări roşii. Un locotenent încerca cu disperare să iasă din turela al cărei capac căzu în faţă. Rămase agăţat de ea. Flăcările săreau pe uniforma sa, îi cuprindeau părul. Se ridică pe jumătate scoţând un strigăt înfiorător. Încerca să stingă focul cu mâinile goale. Din manloh au ţâşnit din nou flăcări. Îşi duse mâinile în dreptul obrazului care ardea încet. Apoi dispăru în iadul din tanc.
Simţeam în nări un miros înăbuşitor de carne arsă. Cineva se avântă cu o grenadă în mână. N‑a mai apucat să o arunce spre noi. În clipa următoare zăcea strivit sub şenilele tancului nostru.
Câţiva infanterişti stăteau lipiţi de un zid, în speranţa prostească că vor putea trece neobservaţi.
Heide râse cu răutate. Mitraliera sa lătră. Infanteriştii au căzut grămadă cu burţile găurite.
Un bucătar fugea prin piaţă, încercând să se adăpostească în spatele unui Sherman care ardea. O rafală din mitraliera turelei şi omul se opri scurt, ca şi cum s‑ar fi lovit de un zid, îşi duse mâna la cap şi scoase un strigă ascuţit. Casca i se rostogoli în praf. Se răsuci, apoi se prăbuşi; picioarele i se mişcau încet. Dintr‑un tufiş apăru zgomotos un Sherman şi îi smulse un braţ care rămase agăţat de şenile. Aveai impresia că face semne de rămas‑bun cadavrului. Sherman‑ul fu lovit de două obuze de 8,8 şi explodă. Turela a fost aruncată în aer şi a căzut înapoi cu un urlet strident. Ţeava lungă a tunului se înfipse în pământ.
Apăru un nou Sherman. O lovitură bine ţintită i‑a smuls turela, aruncând‑o drept într‑o casă. Se putea vedea înăuntrul tancului. Din comandant nu mai rămăsese decât partea de jos a trupului. Fusese tăiat net, la mijloc. Agăţate între podea şi locaşurile grenadelor atârnau rămăşiţele trăgătorului. Câteva intestine erau răsucite în jurul a ceea ce fusese cu câteva minute mai înainte periscopul.
Tancul lui Mike, care avea montate pe turelă două aruncătoare grele de flăcări, prăji un detaşament de infanterişti. Unii ridicau mâinile în semn de predare. Au murit sub şenile. Tancurile nu pot lua prizonieri. Nu te poţi târgui cu aceste unelte ale războiului. Le distrugi sau eşti distrus de către ele. Capetele de mort rânjite de pe gulerele noastre simbolizează cum nu se poate mai bine arma noastră.
Apoi totul s‑a terminat, totul s‑a sfârşit. „Ei" nu avuseseră timp să tragă nici măcar un singur foc şi nu ne scăpase nici unul de‑al lor. Căzusem peste ei la fel de neaşteptat precum surprinseseră ei infanteria noastră cu câteva ore în urmă. Ne răzbunasem.
Am ieşit din tancuri. Cu ochelarii de protecţie ridicaţi pe frunte, de la fântâna din piaţă am băut aşa cum beau caii însetaţi şi am încercat să ne curăţăm chipurile de ulei şi praf. Aveam ochii injectaţi de sânge din pricina aerului acru din interiorul tancurilor. Răsuflăm cu greu. Ne durea gâtul şi pieptul.
Câţiva supravieţuitori au răsărit nu ştiu de unde. Ne priveau speriaţi. Unul dintre ei ştia câteva cuvinte germane.
 — Nicht schissen, kamerad, Wir nicht Juden, nicht Japsen. Wir von Texas. Wir O.K. (1)
După două minute, eram prinşi într‑o discuţie însufleţită. Ne arătam fotografii, începeam să râdem împreună, să schimbăm amintiri. Noi nu pierdusem decât un singur om. Trăgătorul tunului din tancul locotenentului Herbert. Se închisese ermetic şi nimeni nu observase că ventilatorul avea un scurt‑circuit. Murise sufocat. Aveam şi doi răniţi. Unul era şeful echipajului tancului 531, plutonierul Schmidt. Avea braţul drept rupt. Se aplecase să ridice o hartă de pe podeaua turelei, chiar în clipa în care tunul reculase. Braţul lui Schmidt fusese redus la un fel de terci. Din umăr îi ieşeau aşchii de os.
Unul dintre prizonieri, un infirmier american, i‑a făcut o transfuzie de sânge chiar acolo în piaţă, lângă fântână. Făcusem cerc în jurul lor, privind cu interes. De fapt plutonierul Schmidt avea noroc. Pentru el războiul se sfârşise. Asta însă nu l‑ar fi împiedicat pe Schmidt să moară, golit de sânge, dacă nu ar fi fost acolo americanul, cu banca sa portativă de sânge.
Celălalt rănit era un servant, venit de scurt timp la noi. Fusese atins în plămâni de o salvă de automat. Comandantul său de tanc, plutonierul major Brett, a vrut să‑şi reîncarce pistolul mitralieră. Scăpase rafala şi îl lovise pe servant. Povestea aceasta avea să‑l ducă pe bietul om până în faţa consiliului de război.
După trei luni am aflat că Brett a fost condamnat la moarte. La puţin timp după aceea a fost executat la Torgau. Servantul a murit după două săptămâni într‑un spital din Roma. Se zvonea că împuşcătura nu fusese întâmplătoare. Dar poliţia militară a cercetat timp îndelungat, fără a putea găsi vreodată probe suficiente. Oricum, sfârşitul a fost acelaşi pentru Brett. Nimic nu putea fi dovedit împotriva servantului. A murit singur în colţişorul lui.
La apelul prizonierilor, l‑am făcut pierdut pe infirmierul american — un caporal din Lubbok — cel care îi făcuse transfuzia lui Schmidt. După patru zile l‑am luat în tancul nostru pentru a‑l ajuta să ajungă în liniile americanilor. I‑am învineţit un ochi cu unt încins şi i‑am scos un dinte: un dinte îmbrăcat în aur, pe care, lucru destul de ciudat, nici Porta şi nici Micuţul nu l‑au vrut. Apoi l‑am bătut cu lovituri de centură peste fluierele picioarelor, care s‑au umflat zdravăn. Era pe jumătate evreu. Dichisit în felul acesta, va fi desigur trimis înapoi în Statele Unite şi nu se va mai întoarce niciodată pe front. Avusese o idee bună când ceruse să‑l lovim. Trebuie să fii prost să te duci voluntar pe front. Dar adevărat este că şi voluntarii aveau partea lor bună. N‑aş putea spune că îi dispreţuiam. Şi noi fusesem voluntari aproape cu toţii, aveam deci admiraţie pentru oamenii aceia aspri care nu se dădeau înapoi de Ia nimic şi care aveau curajul răspunderii faptelor lor.
Mulţi visau să se aleagă cu un Heimatschuss (2). Cel mai bine era un soldat duşman să‑ţi tragă un glonţ acolo unde trebuie.
Lucru uşor pentru un trăgător de elită înarmat cu o carabină cu lunetă. Dacă glonţul se oprea într‑un os, puteai fi sigur că treaba e ca şi făcută. Dar înainte de toate trebuia să ai un unghi bun de tragere, pentru ca nimeni să nu poată mirosi vicleşugul.
Circulau adesea poveşti despre câte un rănit scos din patul său de la spital şi pus la zid pentru mutilarea voluntară.
Într‑o zi, grupa noastră a fost desemnată pentru o astfel de execuţie. Era vorba de un subofiţer. Se folosise de o grenadă, dar socotise greşit distanţa. Trebuiseră să‑i amputeze amândouă picioarele de la şold. L‑au legat de o targă pe care au sprijinit‑o de zid. O execuţie mişelească.
Toate execuţiile sunt ticăloşii, dar aceasta era mai cu moţ decât toate! Aşa cum spunea Porta pe când mergeam să ne luăm tainul suplimentar — o sticlă de secărică de cap de om — era ca şi cum ai da cu piciorul într‑un biet caporal pe moarte, care îţi cerşeşte o bucată de pâine. Bătrânului i se făcuse rău, dar lui i se întâmpla adesea. Nu va fi niciodată un soldat adevărat. Dar ne uluise faptul că se poate înfuria unul cu tovalul gros ca Julius Heide, el care de obicei executa orice ordin fără să pună vreodată întrebări.
 — Să tragi într‑un bolnav, ce treabă spurcată! exclamă el dând cu cizma într‑o marmită. Ar trebui mai întâi vindecat şi apoi împuşcat. Aşa ar fi corect. El însuşi subofiţer, ştia că omul o făcuse într‑adins şi că îşi merita soarta. Un bun soldat nu face aşa ceva. Unor asemenea laşi le tai capul, dar e pur şi simplu o murdărie s‑o faci înainte de a ieşi din spital. Dar chiar aşa, să aduci în faţa plutonului de execuţie un om legat pe brancardă! Ar fi putut să mai aştepte câteva luni. L‑am fi adus într‑o maşinuţă. Atunci da, l‑aş fi doborât cu plăcere. Dezertor ticălos! Ca şi cum pentru el ar fi fost mai rău decât pentru noi!
Într‑un fel, Heide avea dreptate. Dar Barcelona îi luă apărarea tipului cu grenada.
 — Nu judeca niciodată atât de pripit. Oamenii au întotdeauna câte o scuză atunci când fac prostii. Legea e cu două feţe. Un ţânc de patru ani fură din cămară pentru că îi e foame, iar cele mai multe crime sunt făcute de oameni disperaţi. Un dezertor se apucă de prostii pentru că îi vine deodată să lase totul baltă sau i se face dor de ducă. Statul îi trage cam tare cu execuţiile capitale.
Consiliile de război ale armatei germane nu căutau niciodată scuze unui om. Judecătorii nu cunoşteau decât cele mai aspre articole din cod. Făceau întreceri între ei: cine va obţine mai multe capete. Într‑o zi, am auzit într‑un restaurant patru judecători lăudându‑se cu numărul condamnărilor la moarte pe care le pronunţaseră. În întreaga lume, nici o altă armată nu avea atâtea consilii de război ca cea a lui Adolf Hitler. Erau adevărate uzine.
I‑am întins pe răniţi pe drum. Am anunţat prin radio tancurile amfibii şi SPW3‑urile. În ele am înghesuit oamenii însângeraţi care gemeau.
Porta şi cu mine am ridicat un trăgător de la blindate. Printr‑o gaură mare din spate îi ieşea plămânul.
Micuţul apăru ţinând în braţe un caporal. Jumătate din craniu îi crăpase; se vedea creierul.
În spatele unei grămezi de bălegar, am dat peste un ofiţer cu obrazul smuls de o schijă de obuz.
Mai rele erau arsurile. Când le atingeai, carnea cădea de pe oase fărâmiţându‑se. Mulţi dintre răniţi mureau în mâinile noastre. Unii ne mulţumeau, alţii ne blestemau. Un negru încercă să‑l ucidă pe Micuţul cu cuţitul.
Am făcut două grămezi mari cu morţi. Unii dintre ei nu mai erau decât nişte mumii carbonizate.
Mii de muşte bâzâiau în jurul cadavrelor. Nu am săpat prea adânc groapa comună. Atât doar cât să acoperim leşurile cu pământ. Mirosul lor dulceag ne făcea rău.
Pe partea din faţă a tancului comandantului Mike era aşezat un sergent de stat major. Îl cinstisem cu rachiu şi era puţin afumat. Se porni să trăncănească: regimentul său nu era în stare de alarmă deoarece crezuseră regiunea curăţată.
Camarazii lui îl priveau cu scârbă. Citi apoi şi în ochii noştri dispreţui, îşi dădu seama că ceea ce‑i scăpase era un lucru îngrozitor. Dintr‑o săritură înşfăcă pistolul lui Barcelona şi‑l vârî în gură şi apăsă pe trăgaci. Creierul fu împroşcat până pe ţeava tunului. L‑am fi putut împiedica lesne, dar nimeni nu făcuse nici o mişcare.
Comandantul Mike lovi dispreţuitor cadavrul cu vârful bocancului.
 — Şi când te gândeşti că era cătană bătrână!
 — Ce, era un veteran? întrebă mirat locotenentul Frick.
Mike trimise un jet lung de tutun gălbui pe chipul mortului.
 — Insignele pe care le are pe mânecă ticălosul ăsta arată douăzeci şi cinci de ani de serviciu militar. Mai bine ar fi putrezit la Barrack Fields. Şi‑a condamnat la moarte proprii lui camarazi!
 — Scârbos lucru mai e şi războiul ăsta, mormăi Bătrânul.
Comandantul mâzgăli un raport pentru subofiţerul cu transmisiunile.
 — Rinocerii către Scroafa. Şeful. Treizeci şi şase care de luptă, zece camioane, şaptesprezece maşini distruse. Numărul morţilor şi răniţilor necunoscut. Pierderile noastre: un mort, doi răniţi, un sergent şi un subofiţer. Aştept întâlnire cu regimentul de blindate inamic. Continui operaţia pe proprie răspundere, întrerup contactul. Terminat.
Noi zâmbeam, pricepusem. Mike avea de gând să nimicească, de unul singur, regimentul inamic. Comandantul ieşit din rândul trupei dorea să strălucească în faţa dumnealor. Voia să le arate celor ce purtau insignele roşii ale statului major că nu numai ei îşi cunoşteau meseria. Să întrerupi contactul era un lucru destul de cutezător. Nimeni nu ne va mai putea auzi în următoarele trei sau patru ore. Juca o carte mare Mike. Dacă va izbuti, va fi acoperit de glorie. Dacă nu, va sfârşi la Torgau, presupunând că se va întoarce viu. Asta era legea aspră a războiului. Aşa cum spunea adesea micuţul Legionar:
 — Încearcă‑ţi norocul, flăcăule. Abia atunci vei afla dacă eşti un erou sau un ucigaş. Nu în fiecare zi te poţi alege cu o medalie într‑o luptă hotărâtă de dumnealor. De multe ori lucrul ăsta este rodul unei porniri în care pui totul pe o singură carte. Şi mai ales, mă‑nţelegi, lasă‑te pe seama lui Allah.
Micuţul Legionar era un tip ciudat. Era cel mai credincios dintre noi, dar totodată şi cel mai crud. Odată i‑a spintecat burta unui S.D. foarte încet, folosindu‑se de lungul său cuţit arab. Şi asta pentru că omul trăsese într‑o troiţă veche de la marginea drumului. Sfârşindu‑şi treaba de măcelar, Legionarul se mai înverşuna să lovească testiculele victimei sale, şoptind:
 — Nu trebuie să te atingi de lucrurile sfinte... Nu trebuie să le atingi...
 — La posturi, comandă Mike. Blindate, înainteee — marş!
Aplecaţi pe jumătate peste trapele deschise, am trecut prin tufişurile scunde, apoi prin albia unui râu, plină cu apă stătută şi noroi puturos. Din hoiturile vitelor se înălţa un miros respingător.
Maşina locotenentului Herbert se împotmoli.
Comandantul Mike se porni să înjure ca un păgân. Ieşi din tancul său. În noroi până la genunchi, dădu cu piciorul într‑un şobolan mort, şi îl ţintui cu privirea plină de mânie pe locotenent în turela lui.
 — Neisprăvitule! ce‑ai făcut?
 — Accident neprevăzut, mormăi locotenentul.
 — La mine nu ţin accidente de‑astea, zbieră Mike scos din fire. Nu eşti la plimbare pe Kurfürstendamm. Eşti la război şi răspunzi de un tanc care valorează un milion de Reichsmarks. De milion mă lipsesc, dar de ladă am nevoie. Cine‑i tontul care te‑a făcut locotenent? Scoate‑l de acolo, Beier!
Micuţul şi trăgătorul nefericitului tanc agăţau cablurile de remorcare.
 — Strânge‑l bine în chingi, râse Micuţul.
Cablurile groase de oţel cântau întinzându‑se ea strunele unei viori. Puteau să se rupă în orice clipă şi de‑ar fi nimerit pe cineva l‑ar fi ucis pe loc. Nu ar fi fost pentru prima oară. Cel însărcinat cu remorca deveni nervos. Dădu drumul cablului din mână şi fugi la adăpost în spatele tancului. Neavând la îndemână altceva, Micuţul îi aruncă o mână de noroi în obraz.
 — Pun eu mâna pe tine, nemernicule! Urcându‑se peste cablu îl ţinu apăsat cu toată greutatea trupului său pe cârligul de remorcaj.
 — Dacă nu rezistă cablurile, s‑a zis cu el, şopti Bătrânul.
 — Bun soldat, încuviinţă Legionarul.
 — Dar prost ca noaptea, râse Porta.
 — Asta‑i valabil pentru toţi soldaţii viteji şi tocmai asta îi împiedică să aibă noţiunea riscului.
 — Bagă de seamă, ameninţă Heide. Cred că nu vei pretinde totuşi că eu sunt un prost? De douăzeci de ani nu s‑a mai pomenit un subofiţer care să aibă note atât de bune ca mine la terminarea şcolii. Care dintre voi mă poate bate la tactică?
 — Dar ce, tu eşti curajos, măi aspirant de general?
Heide îşi lovi crucea mare din aur agăţată pe pieptul său.
 — Îţi închipui poate că am primit‑o la bordel?
Crucea germană din aur era mândria lui Heide. Nu se despărţea de ea nici atunci când se scălda.
 — Bine, bine interveni Bătrânul, dar curajul tău nu este ca cei al Micuţului. Tu te baţi din plăcere. Îţi place să ucizi. Micuţul nu prea ştie ce face. El omoară fără să gândească. De‑aş fi în locul bunului Dumnezeu, Micuţului i‑aş opri un loc în raiul meu, iar pe tine te‑aş azvârli afară. Astăzi te bucuri să‑i ucizi pe cei pe care îi numim duşmanii noştri. Când războiul se va sfârşi şi vei putea să faci pe al dracului prin curtea vreunei cazărmi, te vei aranja să‑i poţi perpeli la foc mărunt pe recruţi atunci când tipii te vor călca pe coadă sau vor avea o mutră care nu îţi convine. Eşti un asasin sadic, dar nimeni nu‑ţi poate face ceva. Legea te apără. Sunt puţini cei cu note atât de bune ca ale tale. Eşti un subofiţer trăznet, un soldat fără frică, corect până în vârful unghiilor. Când vom înceta să ne batem, vei fi mândria diviziei, un exemplu pentru cei noi. Dar, pe cinstea mea, mi‑e silă de tine!
 — Amin şi noroc! strigă Porta ridicându‑şi paharul. Predica pastorului Baier s‑a terminat.
Julius Heide era stacojiu la faţă. Doar Bătrânul îşi putea permite aşa ceva. Oricare altul ar fi fost răsplătit cu o lovitură de cuţit în spate cu primul prilej.
 — Hai, hai, mai repede! strigă comandantul Mike, fluturându‑şi braţele.
Am început să scoatem încet tancul din mocirlă. Micuţul se lungi cu burta peste cablurile de oţel. Comandantul îl ajută să le ţină să nu scape din cârlige. Blestema ca un surugiu, îl făcea cu ou şi cu oţet pe locotenentul Herbert, care ne privea neputincios din turelă.
Îndată ce tancul a fost repus pe pământ, Herbert fu nevoit să părăsească turela, unde îl înlocui Lehnert, un subofiţer. Dar nimeni nu‑şi bătu joc de bietul tinerel. Mai văzusem un căpitan pus pe liber şi înlocuit în fruntea companiei sale în plin atac de către un simplu plutonier. În timpul bătăliei de la Bielgorod, un colonel a fost despuiat de comanda regimentului său. Rămăsese întins între picioarele telegrafistului său cât timp a durat bătălia. Locul său din turelă a fost luat de un tânăr comandant. Colonelul ăsta o sfârşise rău. Trimis înapoi în Germania, condamnat să facă cinci ani la Torgau. Când ruşii au cucerit oraşul, a fost ucis din greşeală de către unul dintre deţinuţi.
 — Rămâi pe loc! mă preveni Porta.
Jabo‑ul dezlănţuit descrise un cerc. Trecu peste noi razant. Credeam că îşi va agăţa tinicheaua. Dar se urcă din nou şi se mistui după munte o dată cu camarazii săi.
 — Un Julius Heide canadian, făcu Porta cu răutate. Peste câteva minute se va lăuda la popotă că a omorât doi nemţi de la blindate.
 — Crezi că a riscat atât doar pentru asta?
 — Te cred! ţinea neapărat să aibă sânge de neamţ pe avionul său. Dacă dau vreodată ochii cu el seara la cârciumă! Ţinea morţiş să‑şi bată joc de noi înainte de a se face nevăzut. Dar dacă bunul Dumnezeu e cu noi, vom fi răzbunaţi. Dacă lichidăm tancurile care trebuie să treacă pe aici şi dacă patronii domnilor de adineauri îşi dau seama că au zburat pe deasupra poziţiilor noastre...
Nu m‑am putut abţine să nu râd, în ciuda spaimei.
 — Da, ai dreptate, cu siguranţă că se va lăuda că a doborât doi friţi de la blindate.
 — Iar la urmă şeful său de divizie va încheia socotelile, se bucură Porta, iar Julică‑canadianul va da de dracu.
Comandantul Mike chema echipajele. Ne‑am aşezat în jurul lui printre tufişuri.
 — Aveam înaintea noastră trei kilometri de drum descoperit. Când se vor arăta americanii, primul tanc va înainta până la curbă, acolo unde drumul pătrunde în pădure. Acesta va fi tancul tău, Beier. Rămâi pe flancul stâng. Frick, tu stai pe dreapta. Te vei ocupa de ultimul tanc din coloană, în clipa în care acesta va ieşi din curba, de după deal. Dar vă previn, să nu faceţi pe deştepţii! Dacă vreunul dintre voi se apucă să tragă prea devreme, îl dobor cu mâna mea.
Fu cât p‑aci să‑şi înghită trabucul şi urmă jovial:
 — Cele şaisprezece tunuri vor trage toate deodată. Fiecare obuz drept în ţintă. După prima salvă, terenul va fi împărţit în zone. Fiecare tanc face curăţenie în faţa lui.
Scuipă lung în direcţia unei păsări care ciugulea, o atinse şi pe faţă îi apăru un rânjet lat.
 — Am atins‑o! spuse el cu mândrie.
Muşcă din ghemotocul său de tutun şi îl trecu, ca de obicei, Bătrânului.
 — Trăgătorul care trimite un obuz în vânt, s‑ar putea să o ia pe urmele lui, dacă pun mâna pe el. Păstraţi‑vă mintea limpede, băieţi, lăsaţi‑i pe americani să înceapă marele pelerinaj la Muntele Părerilor de Rău. Habar n‑au de prezenţa noastră şi nici nu ne pot repera. Proba: cele trei avioane de adineauri. Rămânem ascunşi aici.
Privi bănuitor în jurul său şi întrebă, mieros:
 — Nădăjduiesc că printre trăgători nu sunt boboci. Dacă sunt, să fie înlocuiţi imediat cu oameni antrenaţi. Aşijderea şi tinerii comandanţi de tanc. Aici nu e vorba de grad, ci de experienţă. Puţin îmi pasă cine se caţără în turelă, cu condiţia să fie un maimuţoi bătrân. Unul singur să facă pe el şi ne jupoaie cowboy‑ii de vii. Se ridică, ordonă scurt:
 — La posturi, în poziţie de luptă!
Ne‑am strecurat pe locurile noastre. Am încercat aparatul de radio, am verificat dispozitivul electric de tir. Heide se întreţinu cu glas scăzut cu radiotelegrafiştii celorlalte tancuri. Plutonierul Slavek se însurase prin procură. L‑am felicitat. Fu nevoit să povestească tot ce făcuse cu logodnica sa pe care n‑o cunoscuse decât cinsprezece zile. O întâlnise în cursul ultimei sale permisii.
Pentru un soldat de meserie, însurătoarea era un lucru înţelept. Cei mai mulţi dintre răcanii vechi se însurau. Soţia primea astfel întreaga soldă, dacă nu, aceasta trecea în contul ajutorului de iarnă. Nu aveam prea multă consideraţie pentru această operă de binefacere, după cele trăite pe frontul de est.
Jucam zaruri pentru a ucide timpul. Deodată, Micuţul întrebă cu făţărnicie:
 — Ia spune, Porta, cine e moştenitorul tău? Dacă vei fi vreodată ucis? Eu îţi las ţie totul, doar ştii, se grăbi el să adauge. Aurul, pe care îl port în săculeţul verde din jurul gâtului, este al tău, dacă într‑o bună zi voi trece puşca pe stânga.
În colţul buzelor lui Porta miji un zâmbet şi el rostogoli zarurile, scuturând paharul deasupra capului.
 — Tare şmecher te mai crezi! Voi avea aurul tău? Ştiu eu la ce te duce mintea. Ia spune, ai scornit asta singur, din căpâţâna ta?
 — Doar nu‑mi poţi ghici gândurile! se împotrivi Micuţul indignat. Pe cuvântul meu de cinste, vei avea aurul meu. Mi‑am făcut testamentul, la fel ca doamna aceea din cartea pe care am citit‑o zilele trecute.
 — Mulţumesc, rânji Porta. Nu‑ţi face griji pentru mine. În Balcani, un tip bine, ziua paznic de cai, iar noaptea haiduc, mi‑a prezis viitorul. Într‑o seară pe când beam cafea stropită cu şliboviţă, mi‑a propus să‑mi citească în cafea. Era de‑a dreptul neliniştitor. Deodată, după ce s‑a holbat vreo zece minute bune în zaţ, în timp ce eu mă gândeam la o puicuţă pe care mi‑o pusesem de‑o parte numai pentru sufleţelul meu, iată că se porneşte deodată să sporovăiască:
 — „Porta, văd aici chipul tău strălucitor, cu un nimb de glorie. Ah! Nu! Mă înşel, e neon, nemaipomenit! Numele tău deasupra Berlinului. Vei fi un mare om de afaceri. Nu vei face nici un rău târfelor. Vei da codoaşelor ce li se cuvine. Vei fura fără să fii prins. Vei trece printr‑un război crâncen. Prietenii şi duşmanii îţi vor purta sâmbetele, dar vei scăpa. Vei supravieţui tuturor; vei vedea o mulţime de înmormântări, dar a ta este atât de departe în viitor încât nici n‑o văd în ceaşcă. Vei ajunge să trăieşti o sută de ani. Nu văd moartea."
 — Crezi că ar trebui să‑mi dau în cărţi? întrebă Micuţul interesat, mângâindu‑şi săculeţul verde.
 — Asta n‑ar strica, încuviinţă Porta. Dacă vor să te facă să înghiţi aiureli urâte, le tragi o mamă de bătaie. Dacă sunt chestii plăcute, le dai un ban şi crezi cu neclintire în palavrele lor. Un sfat, Micuţule! Fereşte‑te de testamen­te. E un lucru primejdios, mai ales atunci când moştenitorii tăi îţi bănuiesc bogăţia.
Micuţul îşi încreţi fruntea. Era atât de adâncit în gânduriule sale, încât uită şi de zaruri şi când i‑am amintit a fost degeaba.
Privea în gol, trecându‑şi mecanic degetul mare de‑a lungul lămpii de control de deasupra închizătorului. În sfârşit, izbucni:
 — Ticălosule, nepricopsitule, lepădătură, ai fi în stare să omori un prieten pentru o mână de aur?
Porta ridică din umeri.
 — Nu sunt decât un om slab, iar banul este ochiul dracului. Te împinge să faci lucruri ciudate. Dar cum spuneam: testamentele nu fac nici două parale.
Micuţul zornăi zarurile, lovi cu piciorul într‑o grenadă şi urlă scos din fire:
 — Îţi baţi joc de mine! Acum am priceput. Vă bag în mormânt pe toţi, pe cuvântul meu! Puse mâna pe o grenadă. Am cerut unui tip de la birouri să‑mi facă o hârtie precum că‑ţi las tot ce am, dacă bineînţeles nu te moştenesc eu pe tine când vei muri. Dacă nu, vei lua de pe jos.
 — Toate astea mi se par cam încâlcite, rinji Porta. Atunci când îţi faci testamentul, în primul rând trebuie să te asiguri împotriva spiritelor întunericului. Îmi spui că sunt moştenitorul tău. Eu sunt omul de afaceri, iar cei de teapa asta, cu tot gulerul lor alb şi unghiile lor lustruite, sunt nişte indivizi tare ciudaţi. Dacă unul dintre ei îţi dă un trabuc, o face cu nădejdea că‑i vei pasa o cutie întreagă. Oamenii de afaceri au toţi câte un fir direct cu Satana. Asta trebuie negreşit, din pricina concurenţei. Aşa‑i legea junglei. Bagă‑ţi asta bine în căpăţână, caporal Wolfgang Creutzfeld, doar cei tari ajung. Mulţi au încercat meseria asta, dar puţini sunt cei aleşi. Concurenţii te pândesc, ascunşi printre tufişuri, gata să‑ţi smulgă cămaşa de pe tine. Dar dacă ştii să te descurci, gologanii ţi se vor scurge singuri din buzunar. Iar toţi prietenii, cu toate că te vor urî, îţi vor cânta în strună. Cu cât vei fi mai mare şi mai urât de toţi, cu atât mai multe plecăciuni îţi vor face. Scuipă pe covorul din casa duşmanului tău: va spune că ai haz. Telefonează la ora două noap­tea unui preşedinte de tribunal şi ia‑l la zor: ţi se va da dreptate. Flutură‑le pe sub nas un teanc de bancnote, toţi vor fi la picioarele tale. Dar să nu stai prea mult să‑ţi alegi mijloacele. Trebuie să ai câţiva oameni de încredere, care să fie în stare să pună la cale un mic accident. Să tai cu ferăstrăul axul din faţă al Jaguarului rivalului tău, nu e nici asta o idee prea rea.
 — Păi ăştia sunt gangsteri! se împotrivi Micuţul.
 — Aşa‑i dacă vrei să fii om de afaceri. Trebuie de asemenea să ai o groază de spioane: le bagi în paturile adversarilor tăi. Cu capul pe pernă spui tot. Puicuţele astea sunt cam ca cercetaşii din armată, te informează.
Chipul Micuţului se destinse.
 — N‑ai decât să organizezi toată chestia, aşa cum fac militarii.
 — Întocmai. De asta sunt foarte atent la cursurile de tactică. Directorii tăi comerciali sunt trupele de blindate. Oamenii tăi secreţi, de încredere, sunt comandourile de şoc.
 — Iar infanteria mea?
 — Toţi amărâţii care trudesc pentru o leafă de mizerie. Stropitorii de cerneală din birouri. Când vreo târfă ţi‑a făcut serviciu mare, îi dăruieşti un palton de astrahan.
 — Habar nu am ce e asta exclamă Micuţul. Cum arată aşa ceva?
 — Negru şi buclat.
 — Aha! Chiorul se plimbă cu aşa ceva.
 — Ce neghiob, mârâi Porta cu dispreţ. Ce are el sunt zdrenţe de pudel roase de molii, pe care un şarlatan i le‑a plasat drept astrahan.
Aparatul de radio zbârnâie:
 — Tancuri inamice. Toţi la posturi. Întrerupeţi legătura radio cu exteriorul.
Îmi iau locul în spatele periscopului. Porta porneşte dinamul. Micuţul verifică piedicile de siguranţă. Introduce o grenadă antitanc în chiulasă.
 — Executat încărcarea, anunţă mecanic, ţinând o nouă grenadă în mâini. Buncărele cu muniţie stau deschise. Grenadele lungi lucesc, bine rânduite. Au un aer nevinovat, dar peste câteva minute ele vor răspândi groaza şi moartea, vor scuipa foc, vor face să ţipe de durere oameni înspăimântaţi. Prin trapele lăsate deschise, puteam urmări cu privirea mulţimea de tancuri inamice care înaintează în formaţie strânsă pe drumul asfaltat şi bătut de soare.
Apăs uşor pe pedală. Motorul electric vibrează. Turela se roteşte fără zgomot. Doi ochi exact printre cei doi copaci în clipa în care voi începe tragerea.
Comandantul Mike pândeşte la nivelul turelei sale, cu binoclul aşezat în faţa lui, ascuns de o tufă de iarbă. Când va veni clipa să deschidem focul, va face semn cu cascheta.
Un întreg regiment de care blindate. Visul oricărui comandant de tancuri. Ne era servit pe o tipsie de argint.
 — De necrezut, şopti Bătrânul. Dacă nu ne zăresc, în două minute s‑a zis cu ei.
O ciocârlie îşi înălţă trilul sub cerul albastru. La marginea pădurii o cireadă de vite priveşte curioasă toate tancurile acestea. Aşezaţi pe o şaretă de cărat bălegar, doi ţărani beau vin de chianti, îşi mai trag sufletul, nebănuind ce se află în spatele digului. În câteva clipe se vor trezi prinşi la mijloc în lupta dintre doi uriaşi.
Fac zâmbind semne către americani, care le răspund voioşi.
Suntem atât de încordaţi încât nimeni nu îndrăzneşte să vorbească. Ochii îmi sunt lipiţi pe cauciucul din jurul vizorului periscopului.
Peste câmp aleargă un câine. Unul dintre ţărani aruncă un băţ după el. În jurul florilor care ascund tunul, zumzăie albine. Pe turelă se plimbă o şopârlă. O stăncuţă ciuguleşte un melc mare.
Cei de dincolo cântă acum. Cel care îi conduce are un frumos glas de bariton.
Iată primul tanc în câmpul meu de ochire. În afară de pilot, întreg echipajul mi se înfăţişează drept ţintă.
Mike îşi înalţă cascheta.
 — Foc! ordonă Bătrânul.
Cele şaisprezece tunuri grele scuipă foc toate deodată. Deplasarea aerului culcă la pământ tufişurile. Toate cele şaisprezece grenade nimeresc în plin. Oamenii sunt azvârliţi în aer. De peste tot izbucnesc flăcări uriaşe.
Următoarea salvă incendiază alte tancuri.
Rotesc turela. Micuţul împinge încărcătura cu fruntea. Pieptul său gol este scăldat de sudoare. Tragem grenadă după grenadă.
Caii de la şaretă se cabrează. Unul dintre ţărani rămâne agăţat. Vitele forţează ţarcul şi se năpustesc drept înspre foc.
Toate carele inamice ard pe şosea.
 — Cu obuze explozibile, foc! ordonă comandantul Mike.
Obuzele explodează în mijlocul oamenilor, care urlă înnebuniţi de durere. Până şi morţii sunt azvârliţi în aer şi sfârtecaţi din nou. Pentru a încheia tragem cu obuze S.
Drumul pare acum o mare de flăcări.
 — Porniţi motoarele, comandă Mike. Blindate, înaintee‑marş!
Este rândul militarilor şi al aruncătoarelor de flăcări.
Înaintăm de‑a lungul acestui iad arzător. Turelele se rotesc, mitralierele latră. Răniţi şi morţi sunt sfârtecaţi de proiectile. Dintr‑o grămadă de cadavre se iveşte un soldat înnebunit, cu mâinile întinse înainte cu gura larg deschi­să, cu ochii încremeniţi. Flacăra unui aruncător îl linge cu limba sa galbenă de foc. Soldatul se carbonizează într‑un nor de fum negru.
Mike face semn de încetare.
 — În coloană marş! Direcţia: regiment!
Îşi freacă mâinile.
Restabilim contactele prin radio. Râdem. Yankeii nu au tras decât un singur foc. Datorită unui bătrân sergent american prea limbut am exterminat un regiment întreg fără nici o zgârietură de partea noastră.
Comandantul Mike a chemat statul major al regimentului. În glasul său se simţea mândria şi bucuria.
 — Rinocerii cheamă Scroafa. Vă ascult.
 — Aici Scroafa. Vorbiţi, Rinocerii.
 — Şeful Rinocerilor. Regimentul de blindate inamic, lichidat. Fără prizonieri. Nu avem pierderi. Preţ: o mie şi cinci sute de grenade, opt sute de obuze explozibile, trei sute de obuze S. Pentru cercetarea aeriană: harta nr. 3, drumul 6, punctul A2. Terminat. Vă ascult.
 — Scroafa către Rinocerii. Felicitări. La raport. Comandantul. Terminat.