80 de ani de la foametea din Ucraina

Adrian Cioflâncă

S-au făcut 80 de ani de la foametea din Ucraina, Holodomorul. O crimă oribilă decisă de la distanță de mințile ideologice ale comuniștilor de la Moscova.

Termenul „Holodomor” prin care statul ucrainean desemnează această tragedie are, în ciuda asemănării fonetice cu „Holocaust”, o etimologie ucraineană care trimite la „moartea prin înfometare”. Este vorba de înfometarea țăranilor ucraineni sub patronajul regimului sovietic, ca urmare a deciziilor și politicilor aberante dictate de Stalin și subordonații săi în acea perioadă.

Înainte de toate, câteva vorbe despre evenimente. Trebuie spus că foametea din 1932-1933 nu este decât o tragedie, cea mai mare, dintr-o serie de tragedii petrecute pe teritoriul Uniunii Sovietice. Războiul împotriva propriilor cetățeni declanșat de comuniști prin campaniile de colectivizare și „deculacizare” (lupta împotriva „chiaburilor”, țărani mai mult sau mai puțin înstăriți) făcuse deja milioane de victime pe teritoriul sovietic. Înaintea „marii foamete”, republica sovietică Ucraina mai trecuse prin foametea sovietică, cauzată de (dez)organizarea agriculturii după aberante criterii ideologice, de continua vânătoare de vrăjitoare îndreptată împotriva culacilor (de fapt, segmentul cel mai activ în agricultură), împotriva tuturor celor care dețineau depozite de alimente sau recoltau fără permisiunea regimului, în fine, împotriva celor care nu făceau față sau se sustrăgeau rechiziționărilor forțate stabilite conform unor cote de producție iarăși aberante și nerealiste. În condițiile în care Ucraina era covârșitor agrară (până la 85% din populație locuia în zona rurală) este de imaginat impactul devastator pe care l-au avut aceste măsuri asupra populației. Înaintea marii foamete, ucrainenii erau deja slăbiți, înfometați, hărțuiți și împuținați.

Radicalizarea
Marea foamete a fost rezultatul radicalizării politicii sovietice din Ucraina de „transformare a agriculturii”. Sovieticii au decis în 1931 „colectivizarea totală” în Ucraina și au fixat o cotă de producție imposibil de atins (de două ori și jumătate mai mare decât în cel mai bun an agricol dinainte de colectivizare). Rezistența țăranilor ucraineni față de aceste politici, dar mai ales incapacitatea lor de a le face față au înverșunat autoritățile de la Moscova, care manifestau deja o aversiune pronunțată față de Ucraina, ca urmare a fricțiunilor din primii ani ai formării statului sovietic, dar și a tensiunilor istorice acumulate între ruși și ucraineni. Țăranii nu aveau voie să beneficieze direct de munca lor, totul trebuind a fi predat la stat (sub amenințarea pedepsei cu 10 ani de închisoare), iar redistribuirea produselor agricole era condiționată de îndeplinirea cotelor care nu putea fi îndeplinite.

Natura criminală a unui stat totalitar vine din faptul că nu-și revizuiește comandamentele ideologice sub presiunea realității, ci dimpotrivă își radicalizează tonul împotriva acesteia. Eșecul Ucrainei de a îndeplini planul a atras furia Moscovei, care a ordonat pedepsirea tuturor „sabotorilor”. Au fost organizate noi campanii pentru descoperirea culacilor care ascundeau cereale (în fapt, gropile ascunse pline cu grâu erau demult un mit fără acoperire în Ucraina), au fost arestați mii de oameni, unii sfârșind executați, pentru recoltarea pe ascuns a unor cantități derizorii de cereale sau legume, distribuția alimentelor la țară a fost oprită sau încetinită, în orașe au fost fixate rații de care beneficiau în special funcționarii partidului și ai statului, circulația țăranilor spre orașe și spre Rusia a fost interzisă.

A rezultat o mare nebunie. Milioane de oameni, femei și bărbați, copii și vârstnici s-au stins în chinuri groaznice căutând o bucată de pâine. Culmea absurdului, mulți au murit stând la coadă ca să predea recolta autorităților. De multe ori, grânele au putrezit pe câmp pentru că nu mai era nimeni în stare să le predea.

În termeni clinici, inaniția macină progresiv resursele corpului până la distrofie, pielea îmbătrânește vizibil și își schimbă culoarea, apar umflături dureroase și urât mirositoare, se instalează diareea cronică, pentru ca în final slăbiciunea generalizată să predispună la atac de cord sau la colaps. Descrierile care ni s-au păstrat din epocă sunt înfiorătoare. Iată câteva exemple, citate de Robert Conquest, în faimoasa sa lucrare despre foametea din Ucraina. „Zăpada se topea, oamenii începuseră să se umfle, din cauza nemâncării: fețele umflate, picioarele ca niște perne, în stomac – apă, urinau tot timpul, nici nu mai apucau sa iasă din ogradă… Mâncau orice! Șoareci, șobolani, ciori, vrăbii, furnici, râme scoase din pământ, pisau și oase să le facă făină, tăiau ca tăițeii tălpile de la ghete și piei vechi și puturoase, fierbeau clei”. Animalele de casă, pisicile, câinii au dispărut de peste tot. Povestește un occidental: „Într-o colibă i-am văzut gătind ceva într-o oală; imposibil de identificat ce era – un amestec de oase, păr de porc și piele, și ceva cu aspect de carâmb de cizmă. Religiozitatea cu care cei șase supraviețuitori, dintr-o populație de patruzeci de oameni câți existaseră în acel sat, își aținteau privirea asupra acelui amestec grețos spunea totul despre starea lor de înfometare”.

S-au înregistrat și numeroase cazuri de canibalism – membrii aceleiași familii devorându-se între ei, capcane folosite împotriva copiilor sau ambuscade vizându-i pe cei care nu erau din partea locului. Erau frecvente sinuciderile sau cazurile în care mamele își ucideau copiii ca să-i cruțe de suferință. Un martor scria: „Pentru capul familiei nu poate fi nimic mai dureros decât sentimentul propriei neputințe în fața rugii disperate a mamei care nu are ce da de mâncare copiilor flămânzi. Nici o durere nu poate fi mai cumplită pentru o mamă decât să-și vadă copiii cu chipul schimonosit de foame”. Circa 3 milioane de copii au murit atunci. Drumurile spre orașe, periferiile orașelor, gările erau pline de cadavrele celor plecați în disperare de acasă pentru a găsi ceva de mâncat pentru ei și familie. Miliția, OGPU îi vânau peste tot.

Obtuzitatea criminală și criza imaginației
Când un activist ucrainean i-a relatat lui Stalin despre foametea din Ucraina, acesta i-a reproșat că are o imaginație bogată și aberează. Alții care au vorbit despre grozăvia din Ucraina au terminat mai rău, fiind acuzați de contrarevoluție, propagandă hitleristă sau trădare. Subiectul era tabu, pentru că autoritățile proclamaseră că nu exista foamete în Uniunea Sovietică.

Un eficient baraj mediatic i-a împiedicat pe ziariștii străini să pătrundă în Ucraina. Unii dintre ziariști occidentali detașați în Uniunea Sovietică au fost corupți sau înșelați. O parte mică, dar semnificativă din Occident era încă sedusă de „iluzia comunistă”. Așa se face că informațiile nu au circulat foarte bine. Acum câțiva ani, autoritățile ucrainene au declanșat o campanie internațională pentru a cere retragerea premiului Pulitzer acordat în 1931 unui corespondent „The Times”, Walter Duranty, care a relatat entuziast de la Moscova despre planul cincinal stalinist și a negat că s-a produs foamete în Uniunea Sovietică. Au existat însă și notabile excepții, ale unor occidentali care au putut vizita zona, au relatat la întoarcere cu lux de amănunte tragedia și au declanșat campanii pentru sensibilizarea statelor occidentale. De o bună memorie se bucură Gareth Jones, fost secretar al lui Lloyd George, care a vizitat fără știrea autorităților câteva sate din Ucraina și a povestit apoi ce a văzut.

Totuși, lipsa unei imagini de ansamblu, imprecizia informațiilor, numărul redus de relatări de la fața locului, nu în ultimul rând puținătatea dovezilor grafice ale tragediei disponibile la acel moment (care, în cazul Holocaustului, au fost esențiale pentru sensibilizarea Occidentului), la care s-au adăugat diferite jocuri politico-diplomatice, precum și „iluzia comunistă” pomenită au făcut, toate, ca reacția Occidentului în acest caz să fie înceată și niciodată fermă. A contat și „criza imaginației” în fața unei tragedii fără precedent de acest fel, pentru că era greu de imaginat că un stat își poate ucide proprii cetățeni într-o asemenea pondere și într-un mod atât de pervers.

Uniunea Sovietică ori a negat existența foametei, ori, atunci când a admis-o, a pus-o pe seama îndărătniciei ucrainenilor în fața colectivizării. Acest procedeu infam de a blama victimele, întâlnit și în cazul Holocaustului, a fost folosit până în timpul lui Gorbaciov, dar și după căderea comunismului.

În prezent, există trei mari dezbateri – politice și academice – legate de foametea din Ucraina. Prima, cum era de așteptat, privește numărul victimelor. Controverse similare au apărut în cazul tuturor celorlalte tragedii de asemenea anvergură și este de anticipat că dezbaterea nu se va încheia niciodată. Estimările variază între 5 și 10 milioane.

A doua controversă privește responsabilitatea pentru această tragedie. Totuși, deși există încă voci care neagă vinovăția statului sovietic sau chiar implicarea lui Stalin, este clar astăzi că autoritățile comuniste de la Moscova în frunte cu Stalin sunt principalele responsabile. Dar aici trebuie evitate două greșeli, făcute adesea și în cazul Holocaustului.

Nu trebuie să ne imaginăm că Stalin a plănuit din capul locului și în detaliu crima. Nici Hitler nu a plănuit de la început exterminarea evreilor prin gazare. Planul s-a conturat pe măsura consumării evenimentelor, printr-o „radicalizare cumulativă” (H. Mommsen), tipică statelor totalitare. Ceea ce trebuie reținut este că tocmai grila de lectură aberantă prin care un stat totalitar deformează realitatea în detrimentul oamenilor este criminală. Impunerea fără rest a unor măsuri absurde izvorâte dintr-o transcendență ideologică a făcut să moară milioane de oameni. Astfel ajungem la a doua greșeală. Genocidul și crimele împotriva umanității nu sunt în totalitate rezultatul unui act criminal direct, produs cu arma, ca urmare a unei intenții criminale evidente, premeditate și vizând un scop precis. În literatura de specialitate privind genocidul și crimele împotriva umanității, există o largă categorie de fapte criminale, denumite „crime indirecte” sau, mai puțin fericit, „crime ne-intenționale”. Acestea se produc, sub regimuri dictatoriale, prin plasarea unor grupuri de oameni în locuri și situații în care este provocată moartea prematură, ca urmare a expunerii la malnutriție, boli, frig, mizerie, a privării de tratament medical, a suprasolicitării prin muncă forțată sau a unor acțiuni disciplinare cu efecte fizice și psihice fatale. Tot în categoria crimelor de acest fel intră și declanșarea de acțiuni periculoase ale căror consecințe nu sunt luate în calcul sau sunt tratate cu indiferență și refuzul celor responsabili de a reacționa, atunci când există posibilitatea, pentru a corecta o situație care duce la moartea în masă a oamenilor.

Crimele indirecte
Dimensiunea diabolică a statelor totalitare vine din faptul că au pus la punct mecanisme criminale care nu apar ca atare la prima vedere. Ele pot ucide de la distanță, prin simple decizii politice și administrative, fără vărsare de sânge și fără să lase multe urme. Iar aici marele expert a fost chiar statul comunist. Cele mai importante cazuri de foamete provocată intenționat cu consecințe dezastruoase s-au înregistrat sub regimuri comuniste, în Uniunea Sovietică, Coreea de Nord și Etiopia. Tragedia din Gulag nu poate fi înțeleasă dacă nu avem în vedere în primul rând „crimele indirecte”, adică moarte rezultată din condițiile inumane create deliberat acolo. Aici există o diferență importantă între Holocaust și Gulag. În timp ce în Holocaust au prevalat crimele intenționale, produse ca urmare a unui plan genocidar explicit și sistematic, în Gulag s-a înregistrat un număr mai mare de morți premature rezultate din mediul nefavorabil creat cu rea intenție. În Holocaust, conform unor aprecieri, au existat între 500.000 și 1 milion de victime ale „crimelor indirecte”, în timp ce autoritățile sovietice sunt responsabile pentru aproximativ 1 milion de victime ucise intențional.

În paranteză fie spus, participarea României la Holocaust nu poate fi înțeleasă dacă nu luăm în calcul „crimele indirecte”. În Transnistria, o bună parte a evreilor au murit în urma plasării lor, prin deportare, într-un cadru infernal, unde nu aveau condiții să supraviețuiască. Au fost, desigur, numeroase și cazurile în care evreii au fost omorâți direct și imediat, prin împușcare sau alte metode brutale. Masacrul de la Odessa este cel mai important dintre ele. Pogromul din Iași combină cele două tipuri de crime, masacrul de pe străzile Iașului și de la Chestură fiind dublat de uciderea unui număr și mai mare de oameni prin închiderea în „trenurile morții”, unde au murit sufocați. Autoritățile de la acea vreme au micșorat numărul celor împușcați și au pretins că moartea celor din trenuri a fost un accident, deși au supraaglomerat în mod intenționat vagoanele, au plimbat trenurile pe o căldură insuportabilă pe trasee absurde și mai ales au refuzat, până târziu, să ofere apă celor închiși.

David Marcus, un specialist în drept internațional, distinge patru nivele de responsabilitate și gravitate în cazul foametei provocate: gradul 4 – foametea este produsă de incompetență și incapacitate de a reacționa; gradul 3 – foametea este rezultatul indiferenței autorităților; gradul 2 – autoritățile implementează măsuri care duc la foamete în masă și refuză, atunci când le observă consecințele, să le corecteze, deși ar putea; gradul 1 – guvernul utilizează anume înfometarea ca mijloc de anihilare a unor grupuri, populații. În cazul Ucrainei, întâlnim responsabilitățile de gradul 1 și 2. Incompetența și indiferența au jucat un rol, dar nu acesta a fost decisiv pentru a explica numărul extrem de mare de victime.

Genocid sau politicid?
Acum ajungem la a treia controversă: dacă foametea din Ucraina poate sau nu să fie numită genocid. Robert Conquest, autorul celei mai importante lucrări pe tema foametei, crede că da. La fel a crezut și inventatorul termenului „genocid”, Raphael Lemkin. Mai multe comisii și conferințe care s-au ocupat de tragedia din 1931-1932 au recomandat catalogarea acesteia ca genocid. Parlamentul ucrainean a votat în două rânduri (2003 și 2006) rezoluții prin care foametea este calificată drept „un act de genocid” îndreptat împotriva „națiunii ucrainene”, a „poporului ucrainean” și a cerut ONU să facă o declarație similară. Parlamentele sau guvernele din mai multe state au admis acest lucru (între care SUA, Vaticanul, Republica Moldova, statele din Europa Centrală, câteva state sud-americane, nu și România etc.). În schimb, Duma din Federația Rusă a votat o rezoluție care afirmă că foametea nu poate fi numită genocid pentru că „nu există nici o dovadă că a fost organizată pe criterii etnice”.

Rusia a exploatat o omisiune din Convenția ONU privind genocidul, dar pe care a creat-o tocmai Uniunea Sovietică. Stalin s-a opus includerii în definiția genocidului, ca grupuri-țintă vizate de crimă, a grupurilor politice, profesionale și economice. Convenția se referă doar la „o comunitate națională, etnică, rasială sau religioasă”. Cartea lui Norman Naimark Stalin’s Genocides insistă mult pe acest episod.

În lucrările din ultimele decenii, crimele în masă comise de comuniști sunt calificate adesea drept „politicid”, pentru că au fost, înainte de orice, motivate politic, nu etnic. Problema este că „politicidul” nu este obiectul unor reglementări internaționale importante.

Între specialiștii în istoria Uniunii Sovietice este încă deschisă dezbaterea între cei care afirmă că foametea a fost gândită de Moscova ca o armă împotriva națiunii ucrainene și cei care susțin că aceasta a fost, de fapt, îndreptată împotriva tuturor celor care, indiferent de etnie, erau văzuți drept adversari sau obstacole în calea proiectelor politice, economice și sociale ale regimului. Dezbaterea este atât de complicată și încărcată politic încât este evident că nu o putem noi tranșa aici.

Dincolo de controverse, este însă important să ne amintim că acum 80 de ani au suferit milioane de oameni din vina unei ideologii tembele, de care unii sunt încă și astăzi fascinați.


Adrian Cioflâncă
Cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” şi membru al Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Membru în Comisia Wiesel şi expert în Comisia Tismăneanu, coautor al Rapoartelor Finale redactate de cele două comisii. Lector asociat la „Al. I. Cuza”, la masteratele de „Istoria comunismului” şi „Istoria evreilor”. Membru în delegaţia României la Holocaust Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance and Research.