sâmbătă, 26 iulie 2014

Sindromul Argetoianu


MIRCEA MIHĂIEŞ




Chiar şi într-o ţară a controverselor, precum România, există totuşi câteva lucruri indiscutabile. Ca, de pildă, faptul că G. Enescu este, aşa cum spune orice dicţionar, „cel mai important muzician român”. Pianist şi dirijor de mare talent, el a fost, indubitabil, un violonist de geniu. Autor de simfonii, sonate, lucrări de cameră, cvartete, suite orchestrale etc., Enescu este şi autorul unei opere, Oedip, compusă pe libretul lui Edmond Fleg.

A lucrat la ea vreme de zece ani, începând cu 1921. A încheiat partea muzicală în 1922, însă orchestrarea a durat până în 1931. Dacă datele pe care le am sunt complete, opera a fost montată în ţară doar de patru ori: în 1958, de Jean Rânzescu, în 1991, de Cătălina Buzoianu, în 1995, de Andrei Şerban şi în 2003, de Petrică Ionescu. Toate aceste spectacole au avut girul Operei Române din Bucureşti.

Am avut privilegiul să asist la premiera americană a operei, în 2005, la University of Illinois, Urbana-Champaign, într-o „semi-staged performance”, orchestrată de maestrul Şerban Lupu. Spectacolul, un succes real, a fost însoţit de un simpozion, „Oedipus and Its Interpretations”. Am şi acum în minte vibranta comunicare a lui Andrei Şerban, nu doar un mare regizor, ci şi un intelectual de o rară distincţie. În ceea ce priveşte opera ca atare, m-au fascinat sunetele şocant de „actuale”, ceea ce mă făcea să sper că destinul acestei creaţii copleşitoare abia urma să înceapă. Deocamdată, nu prea sunt semne că marile scene lirice sunt interesate să monteze tragedia de inspiraţie greacă, dar timpul nu e pierdut…

Premiera mondială a operei a avut loc pe 13 martie 1936, la Opéra Garnier din Paris, bucurându-se de un mare succes. Compozitorul român se alătura astfel vedetelor vremii, atingând o nouă culme. Activitatea lui Enescu era bine cunoscută în România şi te-ai fi aşteptat ca muzicianul să se bucure de o apreciere unanimă. Nu ştiu ce a scris presa de la Bucureşti despre Oedip, dar îmi sunt cunoscute impresiile unui personaj foarte influent în epocă, politicianul Constantin Argetoianu, om de afaceri, diplomat, fost ministru în mai multe rânduri şi autor al unor extraordinare texte confesive. Ele sunt depozitate în unsprezece volume de Memorii (publicate între anii 1995 şi 2008 la Editura Machiavelli) şi zece tomuri de Însemnări zilnice, apărute începând cu 1998 la aceeaşi editură şi ajunse la volumul al X-lea. A existat şi o încercare de tipărire a primelor cinci secvenţe din Memorii la Humanitas). Spirit vitriolant, Argetoianu a lăsat o cronică extrem de amănunţită a vieţii politice, diplomatice şi mondene. Nu putea să-i scape, în aceste condiţii, un eveniment de importanţa montării pe scena uneia din marile opere ale lumii a tragediei lirice enesciene.

Chiar pentru cineva familiarizat cu vituperările năucitoare ale lui Argetoianu, a cărui părere despre sine era, prin contrast, superlativă, rândurile scrise despre Enescu te lasă mut: „14 martie. Prima zi a Babelor — vreme posomorâtă şi vânt rece. Aseară a avut loc la Opera Mare din Paris «premiera» multaşteptatului şedevru al lui George Enescu, Oedipe. Opera a fost transmisă prin telefon şi radiofonie, cu solemne precuvântări în toate unghiurile României. Pentru toată fustărimea, pentru tot jăvrăretul muzical valah a fost o zi — sau mai bine zis o seară — mare. Poporul valah îşi trimisese până acum reprezentanţii glorioşi în curvărimea şi în teatrele de la Paris, în vicleimul de la Geneva, dar până aici nimeni de la noi nu avusese parte să fie aclamat ca autor genial pe o scenă franceză şi încă pe una subvenţ ionată. N-am auzit decât actul I din opera lui Morcovescu, şi m-am dus să mă culc, fiindcă n-am simţit nici o dorinţă să ascult pe celelalte trei. Când am auzit iarăşi doinele şi dansurile «naţionale» mi-a venit să leşin. Partitura lui Morcovescu e partitura unui muzicant savant lipsit de acea flacără care nu se stinge nici după moartea omului şi luminează mai departe opera. Aplauze multe la sfârşitul reprezentaţiei, sala fiind ticsită de putorile coloniei valahe din Paris şi de puterile cooperaţiei internaţionale (vezi secţiunea specială a fondurilor secrete Titulescu). Probabil că în cursul nopţii, Elena Văcărescu a încălecat pe Bidet, care i-a servit o viaţă întreagă de Pégase, şi a compus o odă. Dacă Elena Văcărescu s-ar mărgini la meseria ei de proxenetă şi ar lăsa literatura în pace, dacă Morcovescu s-ar mulţumi să fie primul violonist şi pianist din lume şi ar lăsa altora «compoziţia», toate ar fi în regulă şi România fericită.”

Oribilă manifestare a „instinctului primar agresiv” la un personaj care şi-a dovedit cu asupra de măsură talentul scriitoricesc! Imprecaţiile nu se opresc însă aici. Trei zile mai târziu, în 17 martie 1936, spiritul retrograd loveşte din nou: „Zarva care continuă să se facă în jurul operei lui Morcovescu îmi confirmă un fenomen foarte interesant care învederează evoluţia săvârşită în muzică, în câteva decenii. Pe vremea tinereţelor mele, toată lumea era împotriva formulelor noi şi a inovatorilor. «Corul antic» al păzitorilor tradiţiilor se ciocnea cu câţiva oameni mai pătrunzători care luptau pentru încetăţenirea şi popularizarea formulelor noi. Astăzi, corul antic adoptă cu o nemaipomenită uşurinţă cele mai îndrăzneţe inovaţii, de multe ori lipsite de rost şi de gust, şi abia se mai găsesc câţiva oameni care să apere patrimoniul trecutului. Cine nu-şi aduce aminte, fie şi numai din auzite, despre luptele titanice ale câtorva iluminaţi în favoarea muzicii lui Wagner, ani de zile fluierată de masele de proşti din corul antic. Acum aceleaşi mase au adoptat pe loc jazz-urile negrilor, disonanţele pederaştilor şi sărăcia tematică a lui Morcovescu. O nesănătoasă ahtiere pentru tot ce e nou se manifestă de altminteri şi în celelalte arte.”

Inconsecvenţa lui Argetoianu sare în ochi: pe de o parte, îl scot din sărite tradiţionalele „doine şi dansuri naţionale”, pe de alta, inovaţiile… De fapt, enervarea îşi avea originea în incapacitatea de a digera succesul unui contemporan. Nu poţi să nu vezi în acest text resentimentar, vindicativ şi încărcat de ură o trăsătură de caracter a mult prea multor intelectuali şi personaje publice din România actuală. Exista pe vremuri o zicere conform căreia pentru a fi respectat la Bucureşti trebuie să fii mai întâi aclamat la Paris. În minte îmi vin însă numai exemple care infirmă această aserţiune. În România, ţi se aduc laude doar dacă ai murit. Suntem Ţara-petelor-în-soare.

Diferenţa dintre spirit critic şi ulcerare ţine la noi exclusiv de oportunitate şi de ocuparea unei poziţii în raport cu preopinentul. Cârcotaşi şi cusurgii, n-am recunoaşte în ruptul capului valoarea cuiva mai bun decât noi. Dacă nu-l putem doborî pe propriul teren, îl atragem pe maidanul nostru pestilenţial, unde în trei secunde îl umplem cu scârna unei conştiinţe etern vinovate. Ceea ce li se întâmplă de ani buni unor Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu ţine de invazia ciumei morale în primplanul scenei publice. Corul mediocrităţilor invidioase şi planctonul rataţilor vigilenţi intră în alertă de îndată ce radarul lor mai sensibil decât un ecorşeu detectează valoarea. Atacurile în haită contra personalităţilor sunt atât de frecvente încât au devenit regula, şi nu excepţia comportamentului public.


Injuriile la adresa lui Mircea Cărtărescu şi infamiile îndreptate contra lui Vladimir Tismăneanu, ambii, personalităţi validate pe plan internaţional, dovedesc nu doar micime de caracter, ci şi psihanalizabila reacţie înspăimântată a nulităţilor al căror nume nu şi-l amintesc nici măcar propriile mame. Argetoianu măcar avea talent literar. Ei nu au decât balele otrăvite ale nemerniciei.
















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu