Masacru și umilință în tăcere

Traian Ungureanu 

Trăim un moment istoric periculos. Vladimir Putin înaintează pe un drum care poate coti oricând spre război. Occidentul e pus în fața unui pariu existențial elementar. Putin repetă vechea întrebare sovietică: noi ne putem trimite oamenii la moarte, voi puteți?


Multă lume aflată prea departe sau născută prea târziu s-a obișnuit să creadă că Rusia a demisionat. Cândva, trecutul a existat, dar istoria s-a oprit și ne-a făcut o favoare concediind răul. Pe terenul parfumat și nivelat al acestei epidemii de bunăvoință au înflorit clișee subțiri și albe ca bastoanele pentru orbi. Într-o zi, Vladmir Putin, un om cam smucit, dar încolțit de ex­pansionismul UE, a pus capăt idilei. Sau, poate, nu? Rebelii ruși din Ucraina au doborât un avion civil malaezian și au ucis aproape 300 de oameni care putrezesc și acum pe un câmp, în bătaia soarelui. Putin nu e străin, dar nici vinovat. Acest fel de a pregăti disculparea lui Vladimir Putin e parte, și nu soluție a problemei. Când știi ce mână a ținut arma, nu mai contează ce deget a apăsat trăgaciul. Rebelii pro-ruși au fost, din prima zi, bine conduși și excelent înarmați. De unde au venit instructorii și armele? Nu din Andorra.

După 1945, în vremuri de pace sau război, seria crimelor în masă cu premeditare a fost perfecționată fără răgaz de oamenii forte ai demnității de stat ruse. Pe fundația îngropată alături de 14.000 de polonezi, în 1940, la Katyń, au fost construite masacrele uitate, masacrele „rezonabile“ și masacrele ascunse ale demnității de stat sovieto-ruse. În ianuarie, se vor împlini 70 de ani de la eliminarea a 9.000 de refugiați germani înecați în Baltica de un submarin sovietic. Și avionul coreean doborât în 1983 cu 269 civili la bord, a rămas tot o comemorare. În 1986, explozia de la Cernobîl a fost ascunsă de restul lumii. Echipele de intervenție au fost trimise la moarte sigură. În 1999, cineva a aruncat în aer blocuri de locuințe din Moscova. Cel ce a pus masacrul în sarcina regimului Putin a fost asasinat, în 2006, la Londra, de agenți ruși, cu o doză generoasă de plutoniu. În 2010, avionul cu care călătorea președintele Poloniei s-a prăbușit la Smolensk, pe teritoriu rus. Cauzele nu sunt clare nici astăzi.

Această recapitulare sinistră și parțială nu omagiază gustul pentru teoria conspirației. Istoria stă la îndemâna tuturor, inclusiv a instituțiilor și oamenilor de stat care proiectează gândirea strategică a Occidentului. E bine să știi cu cine stai de vorbă. E și mai bine să înțelegi cu cine faci parteneriate. Fărădelegea din Donețk e, din nefericire, o coproducție. De partea occidentală, iluziile și ignoranța au luat puterea și au pregătit terenul pe care zac sfărâmate toate temele și zonele politice externe majore: Orientul Mijlociu, Siria, Estul ca par­te a Europei Unite. Tragedia a început în noiembrie anul trecut, la Vilnius, cu summitul ratat care urma să reconecteze la civilizația occidentală fostele colonii sovietice dintre Kiev și Tbilisi. Presupunerea profund estetică de la care a plecat Uniunea Europeană a fost că Rusia va aplauda, iar Ucraina, Moldova și Georgia vor face pasul decisiv sub cer senin. Eroarea e încă vie, după opt luni de șantaj, război mascat și propagandă. Replica Occidentului e o supă în care plutesc cereri formulate la telefon și sancțiuni angelice. Punctul cheie e energia. Europenii n-au avut tăria să scape de Gazprom. Dar, pentru a-l lovi pe Putin la capitolul energetic, liderii europeni au decis să îi ia boii de la bicicletă. Dacă mai lipsea ceva, atunci problema a fost rezolvată de Jean-Claude Juncker, viitorul președinte al Comisiei Europene, care a ținut să garanteze că extinderea UE va fi înghețată pentru cel puțin cinci ani. D-l Juncker a vorbit. Răspunsul Moscovei la politețurile și promisiunile Occidentului e neschimbat: ei și?

Cele două clișee sacre care au pensionat strategia occidentală trebuie puse, măcar acum, în discuție. Mai întâi, mistica soft power. Adevărul e că mesajul a fost descifrat corect la Moscova: soft power e un eufemism pentru slăbiciune. Vechea întrebare legată de diviziile Papei s-a modificat: câte seminarii mai poate organiza Occidentul? Al doilea clișeu e adagiul după care comerțul elimină războaiele. Promotorii acestui aforism nu știu că ultimele livrări sovietice de grâu către Germania nazistă au trecut granița în seara zilei de 21 iunie 1941. Mai nou, Rusia a folosit proverbul citat invitând afaceri occidentale care fac acum oficii de ostatic. De aici, poziția penibilă a Italiei care pare să folosească președinția UE doar pentru a proteja contractele industriei italiene în Rusia. Germania face același joc, sub presiunea a 100 de miliarde de euro investiții și tranzacții în Rusia.

Trăim un moment istoric periculos. Vladimir Putin înaintează pe un drum care poate coti oricând spre război. Occidentul e pus în fața unui pariu existențial elementar. Putin repetă vechea întrebare sovietică: noi ne putem trimite oamenii la moarte, voi puteți? Occidentul e incapabil să știe ce vrea, pentru că a suprimat ideea după care răul există și a instaurat dogma după care istoria e rațională (într-adevăr, stalinismul pre și post-Stalin e o formă de realism demonic).


Între timp, o trupă de brute bete face legea cu automatul în mână la marginea unui câmp în care se descompun cadavre. După masacru, umilință. După umilință, tăcere.