America (4)

Franz Kafka

ÎN DRUM SPRE RAMSES

După un marş scurt, Karl ajunse la o oarecare staţie ter­minus a liniilor de camioane new-yorkeze, unde se afla un mic han, în care se dormea extrem de rar; Karl ceru patul cel mai ieftin, căci se văzu în situaţia de a începe imediat a-şi chibzui cheltuielile. Hangiul îl invită printr-un gest familiar să urce scările, unde îl primi o femeie bătrînă, zburlită şi supărată că a fost trezită din somn. Fără a-i acorda vreo atenţie, aceasta îl conduse în cameră, punîndu-i mereu în ve­dere să păşească uşor şi, după ce îl avertiză iar cu un „pst!", închise uşa.
Era atît de întuneric încît, pînă una, alta, Karl nu-şi putu da prea bine seama dacă erau lăsate perdelele ori odaia aceea n-avea nici o fereastră. Descoperi în sfîrşit un mic oblon acoperit cu o cîrpă pe care o dădu la o parte; în ca­meră pătrunse astfel puţină lumină de afară. Se aflau acolo două paturi, dar acestea erau de acum ocupate. Dormeau în ele buştean doi tineri care nu-i inspirau lui Karl mare încre­dere; dintr-un motiv de neînţeles, aceştia dormeau îmbrăcaţi, ba unul din ei nici nu-şi scosese cizmele.
In clipa în care Karl dădu la o parte cîrpa din dreptul oblonului, unul dintre cei doi indivizi care dormeau îşi ridică în aer braţele şi picioarele într-un mod atît de caraghios, încît îl făcu pe Karl să zîmbească, în ciuda grijilor care îl frămîntau.
Lăsînd la o parte faptul că acolo nu întrevedea vreo mo­dalitate să închidă ochii — o canapea, un divan — Karl mai înţelese că nu va putea dormi şi dintr-un cu totul alt motiv: nu-şi putea pune în pericol geamantanul abia regăsit şi banii pe care-i avea asupra lui. Dar nici să plece n-ar fi vrut, nu se încumeta să părăsească netam-nesam stabilimentul, să defi­leze iar prin faţa femeii de serviciu şi a hangiului. Conveni în cele din urmă că aici era totuşi mai în siguranţă decît pe şo­sea. Totuşi faptul că, după cît se putea vedea la lumina aceea chioară, nu descoperea vreun bagaj, era un lucru cam bătător la ochi. Puteai admite însă că cei doi tineri sînt în serviciul casei, deci trebuiau să se trezescă cu noaptea în cap, să fie la dispoziţia clienţilor şi, ca atare, dormeau iepureşte, îmbrăcaţi. In acest caz, nu era, desigur, o onoare prea mare să dormi alături de ei, însă, ce-i drept, pericolul scădea simţi­tor. Numai că atît timp cît nu era sigur de acest lucru, nu tre­buia să se culce şi să adoarmă în nici un caz.
Umblînd tiptil, Karl găsi jos, lîngă pat, o luminare şi chi­brituri. Nu stătu pe gînduri, făcu lumină, pentru că, în defini­tiv, înţelesese din spusele hangiului că odaia îi aparţine în aceeaşi măsură ca şi celorlalţi doi, care apucaseră să doarmă o jumătate de noapte; făcînd o comparaţie, aceştia se mai bucurau de avantajul, destul de serios, de a avea paturile lor. De altfel, îşi dădu toată osteneala să nu-i trezească şi umblă cu mare grijă, în vîrful picioarelor.
Dorea să-şi controleze, înainte de toate, geamantanul, să-şi facă un inventar al lucrurilor pe care le avea asupra sa; îşi amintea de ele mult prea vag şi era aproape sigur că lip­sea de acolo tot ce era mai valoros. Cum să rămînă întreg un lucru pe care Şubal apucase să-şi pună mîna ?! Pe de o parte, era sigur că şeful maşiniştilor putea conta, cu siguranţă, pe un bacşiş gras din partea unchiului, dar nu era mai puţin adevărat că dispariţia unor obiecte o putea trece oricînd în seama lui Butterbaum, în paza căruia îşi lăsase Karl geaman­tanul.
Deschise deci geamantanul şi ceea ce văzu îl umplu de groază pe Karl. Cîte restricţii nu-şi impusese el în timpul călătoriei spre a nu strica cu nimic ordinea lucrurilor sale, iar acum — poftim ! — toate erau alandala şi atît de sălbatic aruncate claie peste grămadă; abia atinse încuietoarea şi ca­pacul sări singur în sus, deschizîndu-se.
Karl constată însă cu bucurie că dezordinea se datora faptului că bagajul se mărise cu costumul pe care îl purtase în timpul călătoriei, şi geamantanul devenise, astfel, neîncăpător. Nu lipsea absolut nimic. Alături de paşaport, în buzunarul secret al hainei, se găseau banii pe care-i luase de acasă; avea să-i pună alături de ceilalţi pe care îi avea asupra sa, rotunjindu-şi astfel, pînă una, alta, o sumă frumuşică. Găsi apoi, proaspăt spălată şi călcată, chiar şi lenjeria pe care o purtase la debarcare. îşi îndesă grabnic ceasul şi banii în buzunarul secret care se dovedise atît de practic. Singurul lucru de care îi părea rău era că salamul veronez — intact şi acesta — împuţise toate lucrurile din geamantan; dacă nu era cumva vreo cale să scape de acest miros, Karl se şi vedea pus în situaţia să care după sine respectiva duhoare luni de-a rîndul.
Răscolind mereu ca să dea peste nişte lucruri care se găseau la fundul geamantanului — biblia de buzunar, hîrtia de scrisori şi fotografia părinţilor — lui Karl îi căzu şapca direct în geamantanul deschis; între lucrurile lui mai vechi o recunoscu imediat: era şapca lui pe care i-o dăduse mama, ca s-o poarte ca şapcă de voiaj. în timpul călătoriei însă n-o purtase din spirit de prevedere; ştia că în America există obiceiul de a se purta şepci în loc de pălării, deci nu voia s-o întrebuinţeze înainte de a fi ajuns la destinaţie. Se folosise domnul Green de ea pentru a se distra pe socoteala lui Karl... Să fi avut oare şi vreo indicaţie din partea unchiului ? Cu un gest furios, Karl izbi involuntar capacul geamantanu­lui, care se închise cu zgomot.
Nu mai era nimic de făcut; cei doi indivizi care dormi-seră se treziră. Unul din ei se întinse şi căscă, fiind imediat urmat de celălalt. Aproape toate lucrurile din geamantan erau la vedere, pe masă; dacă erau hoţi, nu aveau decît să se apropie şi să ia ceea ce le poftea inima. Spre a preîntîmpina, cît de cît, această eventualitate, dar şi pentru a-şi da seama ce hram poartă cei doi, Karl luă luminarea în mînă şi se îndreptă spre paturi, spunînd totodată ceva despre dreptu­rile şi prezenţa sa acolo. Indivizii păreau a nu se fi aşteptat la o asemenea declaraţie: mult prea somnoroşi ca să mai poată scoate vreo vorbă, se mulţumeau să-l privească pe Karl, fără a schiţa măcar vreun gest de mirare. Amîndoi erau oameni foarte tineri, însă munca grea sau mizeria le scosese la iveală de timpuriu oasele feţei; bărbi neîngrijite le acopereau fălcile, părul netuns de mult li se adunase într-o încîlcită claie în creştet. Erau încă foarte moleşiţi şi nu încetau să-şi gonească somnul frecîndu-şi întruna cu degetele ochii adînciţi în orbite.
Vrînd să tragă un folos din starea lor de zăpăceală, Karl vorbi astfel:
— Mă numesc Karl Rossmann şi sînt german. Fiindu-ne dat să stăm în aceeaşi cameră, vă rog să-mi spuneţi numele dumneavoastră şi naţionalitatea. Vreau să declar totodată că nu pretind vreun pat, nu numai pentru că am sosit atît de tîrziu, dar nici nu îmi trece prin gînd să dorm. Afară de asta, nu trebuie să vă mire aceste haine mai arătoase pe care le am, sînt cu desăvîrşire sărac şi fără nici un viitor.
Cel mai scund dintre ei — acela care purta cizme — îşi agită picioarele şi braţele şi se strîmbă, dînd a înţelege că nu-l interesează nimic şi că nu era momentul pentru aseme­nea palavre; se culcă şi adormi la loc. Celălalt, un individ a cărui piele era închisă la culoare, se lungi şi el, dar înainte de a adormi schiţă cu mîna un gest de lehamite şi vorbi aşa :
— Asta se numeşte Robinson şi este irlandez, iar pe mine mă cheamă Delamarche, sînt francez şi cu asta gata, să fie linişte. Cum termină de spus aceste cuvinte, trase aer adînc, după care îl aruncă afară suflînd violent în luminarea lui Karl, o stinse şi căzu la loc pe pernă.
„Se pare că, deocamdată, am scăpat de una din primej­dii", îşi spuse Karl şi reveni la masă. Dacă somnolenţa celor doi nu era prefăcută, totul era în ordine. Mai neplăcut era că unul dintre ei era irlandez. Karl nu-şi amintea bine în ce carte citise el, cîndva, acasă, că în America e bine să te fereşti de irlandezi. Cît timp locuise la unchiul său ar fi avut cea mai bună ocazie să se informeze asupra acestei chestiuni, dar o neglijase cu totul, nu credea să-i fie de vreun folos aseme­nea învăţătură. Acum dorea însă să-l cerceteze mai cu de-amănuntul pe irlandez; de aceea, aprinse luminarea şi constată pe loc că înfăţişarea acestuia era mai acceptabilă decît a francezului. Era un chip care mai arăta, cît de cît, nişte obraji hrăniţi şi omul surîdea prietenos în somn, după cît îşi putea da seama Karl, care îl studia stînd în vîrful pi­cioarelor, la o oarecare distanţă.
Karl nu renunţă la hotărîrea sa fermă de a nu adormi şi se aşeză pe unicul scaun care se găsea în odaie. Amînă deo­camdată strîngerea lucrurilor în geamantan, avea la dispo­ziţie toată noaptea; se apucă, deci, să răsfoiască niţel Biblia, fără a citi însă o iotă. Privi apoi fotografia părinţilor, unde apărea tatăl său, scund, stînd drept, în picioare, pe cînd mama şedea în faţa lui, adîncită într-un fotoliu. Tata îşi sprijinea o mînă pe spătarul fotoliului, pe cînd cealaltă, strînsă pumn, se odihnea pe o carte deschisă, cu poze, aflată lîngă el pe o măsuţă şubredă, de ornament. Mai exista apoi o altă fotogra­fie, care-l arăta pe Karl împreună cu părinţii săi; tatăl şi mama îl priveau fix, în vreme ce el, atent la indicaţiile fotografului, era silit să privească în aparat. Această fotografie însă nu i se dăduse la plecare.
N-avea decît să se uite cu atît mai atent la poza pe care o avea dinaintea sa, căutînd să citească privirea tatălui său din unghiuri diferite. în orice poziţie ar fi aşezat luminarea, figura tatălui său nu voia să prindă viaţă, iar mustaţa sa plină, tunsă pe linia buzelor, părea nenaturală; în genere nu era o poză reuşită. Mama, în schimb, era mai viu înfăţişată; avea gura strîmbă, încît părea că cinew. îi făcuse vreun rău şi că e ne­voită acum să surîdă în silă. Lui Karl îi părea rău că acest lucru sărea în ochi oricui privea fotografia; se uită din nou la ea şi imediat conveni că această impresie e absurdă şi de oeacceptat. Cum era posibil ca o poză oarecare să arate cu atîta putere de convingere ascunsele trăiri ale celui fotogra­fiat ? Karl îşi mută, pentru o clipă, privirea aiurea. Cînd ochii lui căzură iar pe fotografie, observă că mîna mamei, care se aşternea liberă pe braţul fotoliului, se afla ceva mai în faţă, dînd impresia că ar putea fi sărutată. Se gîndi că ar fi cît se poate de nimerit să le scrie părinţilor, cum de altfel, îi ceruseră amîndoi, şi îndeosebi tatăl său, la Hamburg, în clipa despărţirii, cînd îi vorbise despre acest lucru cu severitate. In seara de pomină însă, cînd mama se aşezase lîngă fereastră, spre a-i aduce la cunoştinţă că va trebui să plece în America, Karl se jurase că, în mod categoric, nu le va scrie niciodată. Dar ce preţ avea, în noile împrejurări de viaţă, un asemenea jurămînt făcut de un băiat lipsit de experienţă ! Tot aşa de bine ar fi putut jura atunci că va deveni, după numai două luni de şedere în America, general al armatei americane. Fapt e că se găsea într-o mansardă, în compania a doi vaga­bonzi, într-un han din împrejurimile New York-ului şi, de voie-de nevoie, n-avea decît să accepte ideea că se afla la locul lui. Se uită lung, zîmbind, la figurile părinţilor, ca şi cum pe feţele acestora ar fi fost scris dacă ei doresc ori nu doresc să primească vreo veste de la fiul lor.
Cufundat în studiul fotografiei, simţi că îl cuprinde o ex­tremă oboseală şi îşi dădu seama că nu va mai fi în stare să stea de veghe toată noaptea. Fotografia îi căzu din mînă şi imediat îşi lipi obrazul de bucata de carton în care găsi o răcoare binefăcătoare şi adormi într-o dulce împăcare.
Se trezi dimineaţa, gîdilat la subsuoară. Francezul era acela care-şi permitea gestul deplasat. Dar şi irlandezul era de faţă, şedea la masă, şi îl studiau amîndoi pe Karl cu ace­laşi vădit interes cu care îi studiase şi el pe aceştia în timpul nopţii. Karl nu-şi putu închipui cum sculatul şi zarva celor doi nu-l treziseră şi pe el. Refuza să creadă că aceştia au um­blat dinadins încet şi, poate, cu intenţii rele; pur şi simplu dormise adînc, iar celor doi, îmbrăcatul şi spălatul nu părea să le dea prea multă bătaie de cap.
Se salutară reciproc, cum se obişnuieşte, ba cu un fel de politeţe exagerată chiar, şi Karl află că amîndoi erau lăcătuşi-mecanici, că la New York nu mai găsesc de multă vreme de lucru, ceea ce le-a înrăutăţit întrucîtva situaţia. Spre a-şi întări spusele, Robinson îşi descheie haina să arate că nu are cămaşă dedesubt, ceea ce se putea, la urma urmei, deduce după gulerul mult răsfrînt, prins la spate de ţesătura hainei. Cei doi aveau de gînd să meargă pe jos pînă la But-terford, un orăşel aflat la o depărtare de două zile de drum de New York, unde, presupuneau ei că ar putea găsi ceva dej lucru. N-aveau nimic împotrivă ca tînărul Karl să-i însoţească; îi promiseră, întîi şi întîi, să-i ducă geamantanul cu schimburi şi, în eventualitatea că numai ei ar obţine de lucru, mai făgăduiră să-i facă rost lui Karl de un loc de uce­nic, ceea ce ar fi floare la ureche, o dată ce se găsea de lucru în numitul orăşel. Karl nici nu apucase să spună da, că îl şi sfătuiră prieteneşte să-şi scoată haina bună, care n-avea decît să-l stînjenească de vreme ce alerga după o slujbă. îl făcură să înţeleagă că tocmai în hanul acela avea o bună ocazie să scape de haină, deoarece femeia de serviciu face negustorie de haine. Pentru că nu era prea convins să-şi dea haina, Karl fu ajutat să şi-o lepede pe loc şi cei doi o luară cu ei. Rămas de unul singur, încă ameţit de somn, îşi îmbrăcă anevoie haina uzată, de călătorie, neîncetînd a-şi imputa că o vînduse pe cea bună; admiţînd că l-ar fi stînjenit să obţină un loc de ucenic, i-ar fi fost utilă, în schimb, pentru a găsi un post de doamne-ajută. Deschise uşa pentru a-i opri pe cei doi, dar se şi pomeni cu ei reveniţi, şi aducînd suma de jumătate de dolar. Feţele lor iradiau de satisfacţie pentru ocazia de a fi realizat un asemenea venit, şi anume unul gras.
Nici nu avură cînd să discute asupra chestiunii, pentru că intră femeia de serviciu, la fel de adormită cum fusese şi în timpul nopţii, îi scoase pe coridor pe toţi trei, spunîndu-le că odaia trebuie pregătită pentru alţi clienţi. Nu putea fi, desi­gur, vorba despre aşa ceva, însă femeia proceda astfel din pură răutate. Karl tocmai avusese de gînd să-şi pună în or­dine geamantanul, cînd se văzu în situaţia ca această femeie să-i apuce lucrurile cu amîndouă mîinile şi le azvîrle cu toată forţa în geamantan, ca şi cum hainele lui ar fi fost nişte li­ghioane cu care trebuia să procedezi cît mai brutal. Cei doi lăcătuşi îşi făcură de lucru în jurul ei, o traseră de fustă, o băutură pe spinare, dar se înşelau cumplit crezînd că-l ajută astfel pe Karl. Femeia închise geamantanul, i-l dădu lui Karl, ca să se descotorosească apoi de lăcătuşi, gonindu-i pe toţi trei afară din cameră şi ameninţîndu-i că, în caz contrar, nu-şi vor primi cafeaua. Femeia aceea trebuie să fi uitat un lucru — Karl, bunăoară, n-avea nimic de-a face cu lăcătuşii, însă erau trataţi de-a valma, ca şi cum ar fi fost toţi din aceeaşi bandă. E adevărat că, vînzîndu-i haina, lăcătuşii do­vediseră o oarecare solidaritate cu Karl.
Pe coridor se văzură obligaţi să se plimbe multă vreme încoace şi încolo. îndeosebi francezul, care îl luase de braţ pe Karl, înjura necontenit, ameninţa să dea cu hangiul de pămînt în caz că acesta ar îndrăzni să apară de undeva şi să scoată vreun cuvinţel; furia îl făcea să-şi izbească, unul de altul, pumnii încleştaţi. Apăru în cele din urmă un băieţel nevinovat, care trebui să se înalţe în vîrful picioarelor spre a-i oferi francezului cana cu cafea. Din păcate nu adusese decît cana şi, cu toate insistenţele, băiatul nu putu înţelege că mai trebuiau aduse şi nişte pahare. Aşa stînd lucrurile, nu puteau bea decît pe rînd, timp în care ceilalţi doi n-aveau decît să aştepte răbdători. Karl nu voia să bea, însă îi veni rîndul; nevrînd să-i jignească pe ceilalţi, stătu o vreme cu cana la gură, dînd impresia că înghite.
In semn de adio, irlandezul izbi cana în duşumeaua de piatră. Părăsiră casa nevăzuţi de nimeni şi umblară prin ceaţa deasă, gălbuie, a dimineţii. Mergeau cam tăcuţi, umăr la umăr, pe marginea şoselei; Karl îşi căra singur geamanta­nul, urmînd să fie ajutat, după toate probabilităţile, doar la cerere. Din cînd în cînd ţîşnea cîte un automobil din ceaţă şi toţi trei îşi răsuceau capetele după aceste maşini, de cele mai multe ori de proporţii gigantice; îţi lua ochii forma vehicu­lelor şi, în apariţia de-o secundă, nici nu puteai măcar dis­tinge dacă în interiorul lor se găseau ori nu călători, începură să apară mai tîrziu coloanele de căruţe care trans­portau alimente spre New York; se scurgeau uniform, în cinci rînduri, şi ocupau toată lăţimea şoselei, pe care nimeni nu mai avea cum s-o traverseze. Din cînd în cînd, şoseaua se lărgea, spre a forma o piaţă; în centrul acesteia se găsea, an­trenat în acel du-te-vino, cîte un poliţist urcat pe un posta­ment în formă de turn. De aici, el putea vedea tot şi reglementa, cu ajutorul unui bastonaş, atît circulaţia pe artera principală, cît şi forfota pe care o revărsau străzile laterale. Deşi circulaţia rămînea nesupravegheată pînă la următorul poliţist, ordinea de înaintare era totuşi respectată de bunăvoie de vizitiii tăcuţi şi atenţi, sau de şoferi. Pe Karl îl miră cel mai mult liniştea care domnea în general. Dacă n-ar fi fost dobitoacele care mugeau în prostie, în drum spre aba­tor, poate că nu s-ar fi auzit nimic în afară de bătaia potcoa­velor şi de foşnetul cauciucurilor antiderapante. Se înţelege că viteza de mers nu era mereu aceeaşi. Dacă din pricina ma­rilor aglomeraţii de pe margini, în diferite pieţe era nevoie să se opereze însemnate schimbări de poziţie, rînduri întregi se opreau locului sau înaintau la pas; se întîmpla apoi ca, pentru un timp anume, toţi să gonească vertiginos, spre a se a potoli iar, parcă opriţi de o singură frînă. Pe şosea nu se ri­dica în tot acest timp nici un firicel de praf, totul se mişca în aerul cel mai curat. Nu existau pietoni şi nu vedeai pre-cupeţe izolate îndreptîndu-se spre oraş, ca în patria lui Karl; se iveau în schimb, din cînd în cînd, maşini mari, cu plat­formă, unde se aflau cam douăzeci de femei cu coşuri în spate; probabil că erau totuşi precupeţe, deoarece, nerăbdătoare de a se vedea cît mai repede la destinaţie, îşi lungeau gîturile să vadă cum decurge circulaţia. în alte maşini asemănătoare se afla cîte un bărbat plimbîndu-se cu mîinile în buzunare. Pe o astfel de maşină cu fel de fel de inscripţii, Karl citi, scoţînd un uşor ţipăt de uimire: „An­gajăm hamali pentru casa de expediţie Jakob". Maşina trecu foarte încet pe lîngă ei; un om vioi şi mic de statură sta aple­cat pe treapta maşinii şi îi invită pe cei trei călători să urce. Karl se retrase în spatele lăcătuşilor, ca şi cum unchiul său s-ar 0 găsit în maşina aceea şi l-ar fi putut zări. Era mulţumit că ceilalţi doi refuzaseră invitaţia, deşi trufia întipărită pe feţele lor era de natură să îl supere într-o oarecare măsură. Nu era defel nimerit ca aceştia să-şi închipuie că sînt prea de j-soi ca să intre în serviciul unchiului. Deşi nu le-o spuse pe şleau, le dădu totuşi imediat a înţelege ce anume gîndea cu privire la asta. Delamarche îl rugă pe Karl să aibă amabilita­tea să nu se vîre în lucruri pe care nu-i în stare să le priceapă căci — afirma acesta — angajarea oamenilor într-o astfel de manieră era o înşelătorie grosolană, iar casa de expediţie Jakob era de pomină din acest punct de vedere pe întreg te­ritoriul Statelor Unite. Karl nu răspunse, însă din această clipă îl simţi pe irlandez mai aproape, drept care îl rugă pe acesta să-i ducă puţin geamantanul, lucru acceptat după mai multe rugăminţi. Dar se plîngea mereu de greutatea gea­mantanului şi, în cele din urmă, se dovedi că avea tocmai de gînd să-l uşureze pe cît era posibil — ceru să fie scos salamul veronez pe care, de bună seamă, pusese ochii încă de la han. Karl fu nevoit să-l despacheteze, iar francezul luă salamul în primire, îl făcu felii cu un cuţit în formă de pumnal şi îl mîncă aproape de unul singur. Robinson primea din cînd în cînd cîte o bucăţică, în timp ce Karl nu primea nimic, porţia lui era socotită de mult consumată; şi n-avea decît să-şi care singur geamantanul, în caz că nu voia să fie părăsit undeva pe şosea. I se păru umilitor să cerşească o bucăţică, dar simţi cum i se răscoleşte fierea.
Ceaţa se ridicase, în zare se profila un şir de munţi înalţi ale căror creste ondulate se ridicau spre soare. De la margi­nea şoselei se întindeau ogoare prost lucrate, care împrej-muiau fabrici mari, cu ziduri fumurii, aşezate în plin cîmp. Blocurile cu locuinţe de închiriat erau împrăştiate izolat şi anarhic; în puzderia lor de ferestre se oglideau mişcări şi lu­mini foarte variate, în timp ce în fiecare balconaş mic, şu­bred, se agitau femei şi copii. Aceştia ba se iveau, ba dispăreau în mijlocul cîrpelor şi al rufăriei care, atîrnate la uscat, fluturau şi se umflau din plin în bătaia vîntului de di­mineaţă. Luîndu-ţi privirile de la case, puteai zări ciocîrliile suind pe cer, iar jos, foarte aproape de capetele călătorilor, puteai urmări rîndunelele.
O sumedenie de lucruri îi aducea aminte lui Karl de ţara sa, încît nu-şi dădea seama dacă procedează bine părăsind New York-ul şi înaintînd spre interiorul ţării. La New York era oceanul şi, deci, avea oricînd posibilitatea de a se întoarce în patrie. Se opri, de aceea, şi le spuse celor doi însoţitori că avea poftă să rămînă la New York. Atunci Dela-marche se apucă pur şi simplu să-l împingă înainte, dar el nu se lăsă împins şi spuse că mai are dreptul să dispună de pro­pria persoană. Irlandezul interveni la rîndul lui, spunînd că Butterford e un oraş mult mai frumos decît New York-ul, însă Karl nu-şi continuă drumul decît după multele şi insis­tentele rugăminţi ale celor doi. Nici cu acest preţ n-ar fi luat-o din loc, dar îşi spuse că e mai bine să ajungă totuşi într-o lo­calitate de unde nu mai putea să se întoarcă atît de uşor în patrie. într-un asemenea loc va putea lucra, se înţelege, mai bine, va putea face carieră fără a mai fi stînjenit de gînduri zadarnice.
Acum el era acela care-i îndemna la drum pe cei doi; aceştia se bucurau atît de mult de elanul lui, încît îi cărară pe rînd geamantanul fără a se lăsa îmbiaţi şi Karl nu putu înţelege prin ce le pricinuise o asemenea bună dispoziţie. Ajunseră în zona unor coline de-a lungul cărora se opriră din cînd în cînd să privească îndărăt; putură vedea astfel într-o desfăşurare tot mai largă panorama oraşului New York şi a portului. Podul care lega New York-ul de Broo-klyn se arcuia suplu peste East River şi parcă trepida de cîte ori priveai într-acolo cu ochii mijiţi. Părea lipsit de orice tra­fic şi sub el se întindea fîşia liniştită şi netedă a apei. în aceste două mari zone totul părea lipsit de sens şi fără vreun folos. Te uitai la case şi de-abia dacă puteai deosebi pe cele mici de cele mari. în tăietura adîncă a străzilor, unde ochiul nu putea pătrunde, viaţa pulsa, în felul ei, mai departe, în timp ce deasupra stăruia un abur vag care, deşi încremenit, părea că poate fi spulberat cu uşurinţă. Chiar portul, care era cel mai mare din lume, căzuse parcă într-o linişte nefi­rească şi numai reprezentîndu-ţi din memorie imaginea acestui loc aveai senzaţia că vezi undeva un vapor care înain­tează imperceptibil. Nu-l puteai însă urmări multă vreme, deoarece scăpa privirilor, şi nu-l mai puteai regăsi.
Delamarche şi Robinson vedeau, în schimb, mult mai multe. Ei arătau cu mîna în dreapta şi în stînga, descopereau fără efort, de-a valma, pieţe şi grădini, pe care le numeau. Ei nu puteau pricepe cum Karl, care locuise mai bine de două luni la New York, nu cunoscuse din tot oraşul decît o sin­gură stradă. îi făgăduiră că, după ce îşi vor fi făcut o sumă frumuşică la Butterford, îl vor însoţi la New York pentru a-i arăta tot ce merită să fie văzut şi mai ales locurile unde te puteai distra din plin, în culmea fericirii. Şi spre a sugera ceva în genul acesta, Robinson prinse a cînta cu voce plină, iar Delamarche îl acompanie bătînd din palme; Karl recunoscu melodia ca fiind dintr-o operetă din patria sa. Melodia avea text englezesc şi astfel îi plăcea mai mult decît îi plăcuse la el acasă. Dădură astfel, toţi laolaltă, o mică reprezentaţie în aer liber, în timp ce marele oraş, culcat la picioarele lor, îşi ducea viaţa în nepăsare şi parcă în ritmul aceleiaşi melodii.
La un moment dat Karl întrebă unde-i aşezată casa de expediţie Jakob şi văzu imediat degetele arătătoare ale lui Delamarche şi Robinson arătînd într-o direcţie oarecare; putea fi, la fel de bine, unul şi acelaşi punct ori locuri situate la distanţă de cîteva mile. Continuîndu-şi drumul, Karl întrebă cînd îşi propuseseră să revină la New York cu cîşti-gurile agonisite. Delamarche fu de părere că s-ar putea să se întoarcă deja peste o lună, deoarece la Butterford se părea că lipseşte mîna de lucru, motiv pentru care salariile sînt foarte ridicate. Se înţelege că banii adunaţi vor fi puşi lao­laltă, ca între camarazi, spre a se nivela eventualele diferenţe de cîştiguri. O asemenea casă comună nu-i plăcea lui Karl, deşi era normal ca, în situaţia sa de ucenic, să cîştige mai puţin decît oricare muncitor calificat. De altfel Robinson mai vorbi şi de posibilitatea de a-şi continua călătoria în caz că nu ar găsi de lucru la Butterford; s-ar aciui pe la vreo fermă sau ar şterge-o direct în California la şteampurile de aur; după modul în care erau înfăţişate de Robinson, părea că acestea îl atrag în mod special.
— De ce ai devenit lăcătuş dacă doreai să ajungi la mi­nele de aur ? întrebă Karl, căruia nu-i plăcea să audă că i se vorbeşte de astfel de drumuri îndepărtate şi nesigure.
— De ce am devenit lăcătuş ? Fii pe pace, nu pentru ca băiatul mamei mele să moară de foame, vorbi Robinson. La şteampurile de aur se pot realiza cîştiguri frumuşele.
— Asta a fost odată, spuse Delamarche.
— Ba se întîmplă şi acum, zise Robinson. Şi povesti despre nişte cunoscuţi de ai lui care s-au îmbogăţit în acest chip şi care se mai aflau încă acolo; aceştia nu mai lucrau, însă, ca vechi prieteni, ar fi dispuşi să-l ajute pe el şi pe camarazii lui să se îmbogăţească.
— La Butterford vom scoate posturi din piatră seacă, zise Delamarche, situîndu-se de partea lui Karl, însă cuvin­tele lui erau prea puţin încurajatoare.
în tot cursul zilei făcură un singur popas, la un birt, unde mîncară în aer liber, la o masă care, după cîte putu Karl să bage de seamă, era de fier; mîncară carne aproape crudă, căreia nu-i putură veni de hac cu cuţitul şi furculiţa, încît tre-buiră s-o rupă, s-o sfîşie. Pîinea avea o formă cilindrică şi trebuia servită cu o unealtă lungă care trebuia împlîntată în fiecare bucăţică. Mîncării i se adăuga o băutură neagră, care te ardea pe gît. Lichidul acesta le plăcea lui Delamarche şi lui Robinson, care închinară de cîteva ori pentru îndeplini­rea unui şir de dorinţe, agitîndu-şi paharele în aer şi cioc­nind. La masa vecină se aflau muncitori în bluze stropite cu var, care consumau aceeaşi băutură. Goana maşinilor arunca valuri de praf peste mese. Foi mari de ziar erau trecute din mînă în mînă şi se vorbea agitat despre greva muncitorilor constructori, iar numele Mack fu rostit de mai multe ori. Karl se interesă mai în amănunţime şi află că era vorba de tatăl lui Mack, pe care nu-l cunoscuse, dar care era cel mai mare antreprenor de construcţii din New York. Greva îi aducea pagube de milioane şi îi ameninţa, după toate proba­bilităţile, poziţia în afaceri. Karl nu crezu nimic din aceste vorbe ieşite din gura unor oameni prost informaţi şi răuvoi­tori.
Lui Karl îi cam pieri pofta de mîncare şi din cauză că nu ştia cum va fi plătită masa. Normal ar fi fost ca fiecare să-şi plătească partea lui, însă Delamarche şi Robinson spuseră în treacăt că ultimii lor bani fuseseră cheltuiţi la han. Nici unul, nici celălalt n-aveau asupra lor vreun ceas, vreun inel sau alt obiect care să poată fi transformat în bani. Iar Karl, pînă una, alta, nu le putea imputa faptul că au cîştigat cîte ceva din vînzarea hainelor sale; asta ar fi fost o jignire şi ar fi dus la o ruptură definitivă. Curios era însă că atît Delamarche cît Şi Robinson nu-şi făceau nici un fel de griji cu privire la plata consumaţiei; dimpotrivă, aveau destulă bună dispoziţie ca să se lege mereu de chelneriţa care circula de ici-colo printre mese, umblînd mîndră, cu paşi apăsaţi. Părul îi cădea de ambele părţi în bucle răvăşite pe frunte şi pe obraji, iar ea şi-l aranja întruna, trecîndu-şi mîinile prin el. Tocmai cînd te aşteptai să auzi din gura ei primul cuvînt prietenos, fata se apropie de masă şi, proptindu-se în mîini, întrebă:
— Cine plăteşte ?
Nu au existat vreodată mîini care să se ridice cu mai mare repezeală decît cele ale lui Delamarche şi Robinson, arătînd pe loc înspre Karl. Acesta nu se sperie de atîta lucru, îl prevăzuse, şi nici nu luă în nume de rău că aceşti camarazi ai lui (de la care se aştepta, sincer vorbind, să-i întoarcă unele servicii) găsiră acum cu cale să-l lase singur la plată — o nimica toată — deşi onest ar fi fost să lămurească acest lu­cru din prima secundă. Penibil era doar că trebuia să-şi scoată banii din buzunarul acela secret. Iniţial dorise să-şi păstreze banii pentru un caz de nevoie extremă şi să se si­tueze, pentru un timp, cam pe acelaşi plan cu camarazii săi. Avantajul pe care-l avea asupra lor datorită banilor (mai ales că nu le vorbise de asta) era compensat cu prisosinţă de un alt fapt, anume că cei doi veniseră în America încă din copilărie, aveau cunoştinţe destule, experienţă în a cîştiga parale şi că, în definitiv, nu cunoscuseră altfel de viaţă decît aceea de acum. O plată oarecare n-avea cum să-i strice pla­nurile financiare. De un sfert de dolar se poate lipsi, la urma urmelor; îl va pune pe masă zicînd că este unica sa avere, pe care o sacrifică de dragul acestei călătorii în trei pînă la But-terford. Pentru un drum făcut pe jos, această sumă ajungea cu vîrf şi îndesat. Nu ştia deocamdată dacă are destul mărunţiş pentru că-l ţinea laolaltă cu banii de hîrtie, undeva în străfundul buzunarului secret; putea găsi ceea ce căuta doar deşertînd pe masă conţinutul buzunarului. Pe de altă parte, nu era deloc nevoie ca însoţitorii lui să afle de exis­tenţa buzunarului secret. Noroc că pe aceştia îi interesa mai mult chelneriţa decît felul în care Karl achita consumaţia. Sub pretextul că trebuie să întocmească nota de plată, Dela­marche o ademeni pe chelneriţa între el şi Robinson, iar fata nu se putu apăra altminteri de insistenţele celor doi decît proptindu-şi mîinile cînd pe figura unuia, cînd pe a celuilalt, spre a-i îndepărta cumva. în acest timp Karl, încins de efort şi cu braţele coborîte sub tăblia mesei, adună într-o mînă banii pe care-i pescuia cu cealaltă, monedă cu monedă, din buzu­narul secret. Nu cunoştea încă bine banii americani, dar ju­decind după numărul monedelor pe care le scosese, îşi zise că făcuse deja o sumă potrivită, drept care o aşeză pe masă. Sunetul banilor puse capăt imediat hîrjonelilor. Spre mîhni-rea lui Karl şi mirarea tuturor, ieşi la iveală aproape un dolar întreg. Nici unul nu crezu potrivit să-l întrebe pe Karl de ce nu pomenise pînă acum despre aceşti bani, cu care se putea călători, de altfel, comod cu trenul pînă la Butterford; în ciuda discreţiei celor doi, Karl se simţi totuşi foarte ruşi­nat. Plăti consumaţia şi banii rămaşi îi strecură la loc, încet, în buzunar. Delamarche îi mai apucă din mînă o monedă şi o dădu chelneriţei pe care o îmbrăţişa, o strînse spre el, ca să-i poată strecura mai lesne şi mai pe nevăzute banii.
In timp ce-şi vedeau de drum mai departe, Karl le fu re­cunoscător celor doi că nu mai pomeniră despre bani; la un moment dat se gîndi chiar să le dezvăluie suma reală pe care o avea asupra sa, dar neivindu-se ocazia potrivită, renunţă la acest gînd. Spre seară ajunseră într-o regiune bogată cu as­pect ţărănesc. De jur împrejur se zăreau cîmpuri năpădite de întîia verdeaţă, întinse pe coline cu pante dulci; vile bogate de ţară mărgineau şoseaua şi grilajele aurite ale grădinilor te însoţeau pe distanţe de ore întregi. Traversară de mai multe ori acelaşi rîu care curgea domol şi auziră deseori cum bu­buiau deasupra lor, pe înalte viaducte, trenurile în goană.
Soarele era gata să apună pe linia unor păduri îndepărtate, cînd drumeţii, ajunşi pe o colină şi în mijlocul unor arbuşti, se aruncară în iarbă să-şi lepede oboseala dru­mului. Delamarche şi Robinson se lungiră, întinzîndu-se zdravăn. Karl se aşeză în capul oaselor şi, de la această înălţime de cîţiva metri, privi şoseaua; de-a lungul ei gonea continuu, exact ca în timpul zilei, maşină după maşină, dînd impresia că sînt expediate în număr egal dintr-un punct îndepărtat, spre a fi aşteptate să sosească în acelaşi număr undeva, într-un alt punct îndepărtat. Cît fu ziua de mare, din zori pînă în asfinţit, Karl nu văzuse vreo maşină oprindu-se şi nici pe vreun călător coborînd.
Robinson făcu propunerea să-şi petreacă noaptea în acel loc; erau destul de osteniţi şi sperau să poată porni dimi­neaţa cît mai odihniţi la drum. La vreme de amurg nici nu se putea găsi un culcuş mai ieftin şi mai bine plasat. Dela-marche era de acord, însă Karl se simţi dator să intervină zicînd că are bani destui pentru a închiria tuturor paturi de hotel. Delamarche zise că vor mai avea nevoie de aceşti bani şi bine ar fi să fie păstraţi cu grijă; el nici măcar nu dorea să ascundă faptul că amîndoi contau pe aceşti bani ai lui Karl. Fu acceptată prima propunere şi Robinson spuse că, înainte de culcare, trebuie să mănînce neapărat ceva mai zdravăn, ca să aibă forţă toată ziua următoare; sugera ca unul dintre ei să aducă de mîncare pentru toţi de la hotelul aflat la doi paşi, pe şosea, cu o firmă luminoasă care îl recomanda „Hotel Occidental". Fiind cel mai tînăr dintre ei şi pentru că nu se oferi nimeni, Karl se arătă gata de acest serviciu; primi comanda pentru slănină, pîine şi bere, după care se îndreptă spre hotel.
Aici se simţea vecinătatea unui mare oraş deoarece prima sală în care intră Karl era ticsită de o lume gălăgioasă. Prin faţa bufetului care se întindea de-a lungul întregului perete principal, prelungindu-se apoi şi de-a lungul celor laterali, alerga o mulţime de chelneri cu şorţuri albe, care nu reuşeau defel să-i mulţumească pe clienţii nerăbdători; din cele mai diferite locuri se auzeau mereu înjurături şi lovituri de pumni în mese. Pe Karl nu-l luă nimeni în seamă. în sala aceea nici nu se servea, la urma urmei; aşezaţi la mese minuscule — cîte una abia ajungea la trei inşi — clienţii îşi aduceau tot ce pofteau de la bufet. Pe fiecare masă se afla cîte o sticlă mare cu untdelemn, cu oţet sau ceva asemănător, cu care erau drese, înainte de a fi consumate, toate mîncărurile aduse de la bufet. Karl trebuia să ajungă pînă la bufet şi o comandă atît de mare avea să-i dea, desigur, bătaie de cap; se văzu ne­voit să se strecoare prin mulţime, ocolind un mare număr de mese. Oricîtă grijă ar fi avut, nu izbuti să ajungă acolo fără să deranjeze nişte clienţi; dar erau total indiferenţi, chiar şi atunci cînd Karl, la un moment dat, fu gata-gata să răstoarne o masă, ce-i drept, izbit de un alt client. Se scuză, însă era clar că nu fu înţeles şi nici el nu înţelese, la rîndul său, ce i se strigă drept răspuns.
Găsi cu greu un locşor la bufet; întîi nici nu-l zări pentru că locul respectiv a stat o bună bucată de vreme ascuns cu desăvîrşire de coatele rezemate ale consumatorilor. Aici părea să se fi împămîntenit obiceiul ca oamenii să se rezeme în coate şi să-şi proptească tîmpla în pumn. Karl îşi aduse aminte cît de mult detesta doctorul Krumpal, profesorul de latină, acest fel de a sta; avea obiceiul să umble tiptil şi, cînd te aşteptai mai puţin, apărea cu linia pe care o mînuia abil, şi mătura coatele de pe mese.
Karl sta foarte înghesuit la acel bufet; de îndată ce îşi ocupă locul, în spatele lui fu instalată o masă şi unul dintre clienţi îl lovea cu pălăria sa mare ori de cîte ori se apleca pe spate în timpul conversaţiei. Existau puţine speranţe să obţină ceva de la chelner, deşi cei doi vecini grosolani, pe care îi avusese alături, plecară sătui. întinzîndu-se peste masă, Karl reuşi de cîteva ori să apuce de şorţ pe cîte un chelner, însă de fiecare dată aceştia îi scăpau, aruncînd cîte o strîmbătură; nu puteau fi opriţi, deoarece păreau a nu avea altceva de făcut decît să alerge, să alerge mereu. Măcar de s-ar fi găsit pe aproape ceva mîncare şi băuturi mai de soi; Karl ar fi luat singur, ar fi întrebat de preţ, ar fi lăsat banii potriviţi şi ar fi ieşit mulţumit. Din păcate, în faţa lui nu se aflau decît platouri cu peşti de tipul heringilor, cu solzi negri brăzdaţi de o dungă aurie. Aceştia erau, probabil, foarte scumpi şi nici nu te puteau sătura ca lumea. La o oarecare distanţă se mai găseau, e drept, nişte sticle cu rom; Karl însă nu voia să ia rom deoarece camarazii lui şi aşa nu scăpau vreo ocazie să arate că preferă băuturile tari şi tocmai conti­nuarea acestei deprinderi era de nedorit.
Lui Karl nu-i rămînea decît să se aşeze într-un alt loc şi să ia totul de la capăt. Se făcuse însă foarte tîrziu. în fundul sălii se afla un ceas şi limbile acestuia, abia zărite prin fumul gros, arătau orele nouă trecute. Ajunsese într-un loc unde înghesuiala era şi mai mare decît în colţul de dinainte, ceva mai retras. Pe măsură ce timpul înainta, încăperea se umplea din ce în ce mai mult. Pe uşa principală intrau gălăgioşi noi şi noi clienţi. în cîteva rînduri, clienţii goliră din proprie iniţiativă bufetul, se stabiliră la bar şi băură, închinînd reci­proc ; erau locurile cele mai bune şi de la înălţimea la care se aflau puteau vedea întreaga sală.
Karl se apropie, dar nu mai spera să obţină ceva. îşi făcu o vină pentru promisiunea de a face cumpărături, tocmai el, care nu cunoştea cum stau lucrurile pe aici. Camarazii săi aveau să-l certe pe bună dreptate; puteau crede, eventual, că nu le aduce de ale gurii pentru că vrea să-şi economisească banii. Ajunsese într-un loc unde se serveau mîncăruri calde, cu carne şi garnitură de cartofi frumoşi, galbeni; nu putea înţelege în ce mod şi le procuraseră oamenii.
La cîţiva paşi în faţa lui zări o femeie mai în vîrstă; făcea parte, probabil, din personalul hotelului, rîdea şi se întreţi­nea cu un client Vorbea şi îşi tot plimba o spelcă prin coafură. Karl se hotărî a-i cere să-i ia comanda. Fiind singura femeie din sală, aceasta părea străină de gălăgia şi goana ge­nerală ; calitatea de salariată a hotelului o făcea abordabilă, bineînţeles dacă nu apuca să dispară cu vreo treabă de servi­ciu la întîiul cuvînt care i s-ar fi adresat. Se întîmplă însă toc­mai contrariul. Karl nici nu apucase să-i zică ceva — o privise doar cu coada ochiului — cînd aceasta îl descoperi (aşa cum descoperi pe cineva cînd, vorbind de una, de alta, te mai uiţi în jur). îşi întrerupse discuţia şi i se adresă lui Karl într-o engleză clară, scoasă parcă dintr-o carte de gramatică, întrebîndu-l dacă doreşte ceva.
— Desigur, zise Karl, văd că aici nu mi se dă nimic.
— Atunci vino cu mine, micuţule, spuse ea. îşi luă rămas bun de la cunoscutul ei, care îşi scoase pălăria — po­liteţe nemaipomenită pentru un asemenea loc! — îl apucă pe Karl de mînă, merse la bufet, îl dădu pe un client la o parte, deschise o uşiţă rabatabilă, traversă culoarul din spatele bufetului (trebuia să fereşti chelnerii, care alergau neobo­siţi), deschise o uşă dublă, mascată, şi se pomeniră în mijlo­cul unor cămări de alimente, mari şi răcoroase. „Totul e să cunoşti mişcarea", îşi spuse Karl.
— Ei, ce doreşti ? întrebă ea şi se aplecă spre el, gata să-l servească. Era o femeie foarte grasă, carnea i se clătina pe trup, deşi liniile feţei îi erau destul de delicate. Pus în faţa atîtor mîncăruri, aranjate cu grijă în rafturi şi pe mese, Karl era gata să combine o cină mai de soi, deoarece femeia asta cu multă trecere avea să-l servească, după toate proba­bilităţile, mai ieftin, însă neavînd în cap nici o idee termină prin a cere slănină, pîine şi bere.
— Asta-i tot ? întrebă femeia.
— Da, mulţumesc, zise Karl, însă vă rog pentru trei per­soane.
întrebat despre ceilalţi doi, Karl îi povesti în cîteva cu­vinte istoria camarazilor săi; îi făcea plăcere să răspundă la asemenea întrebări.
— Dar asta-i o mîncare pentru deţinuţi, bombăni femeia. Aştepta ca celălalt să mai ceară ceva.
Karl se temu însă că femeia are de gînd să-i dea totul de pomană, fără nici un ban şi, de aceea, tăcu.
— Ei, las' că dăm noi de toate cele, cît ai zice peşte, spuse femeia şi începu să se mişte cu o uimitoare uşurinţă faţă de dimensiunile ei; ajunse la o masă, luă un cuţit lung, ca o pînză de fierăstrău, cu care tăie o bucată mare de slănină cu multă carne prin ea, dintr-un raft luă o pîine, ri­dică de jos trei sticle cu bere şi aşeză totul într-un coş uşor, de pai, pe care-l întinse lui Karl. îi explică apoi acestuia că l-a adus aici deoarece mîncărurile expuse — chiar atunci cînd se vînd rapid — îşi pierd cîte ceva din prospeţime din cauza fumului şi a feluritelor mirosuri. Dar pentru oamenii de dincolo aceste mîncăruri n-aveau cusur. Karl crezu de cu­viinţă să tacă, nu ştia cărui fapt se datora acest tratament special. Gîndul îi fugi la camarazii săi care, în ciuda cu­noştinţelor pe care le aveau despre America, nu ar fi reuşit să ajungă în această cămară şi s-ar fi mulţumit cu mîncăru­rile stricate de pe bufet. Pînă aici nu pătrundea nici un sunet din sală, zidurile păreau a fi foarte groase, pentru ca sub bolţile acelea să se menţină răcoarea necesară. Karl sta cu coşul de pai în mînă, fără' a se gîndi la plată şi fără a se clinti din loc. Abia cînd femeia voi să mai adauge proviziei o sticlă asemănătoare celor aflate pe toate mesele din local, tresări şi mulţumi înfiorat.
— Mai aveţi mult drum de bătut ? întrebă femeia.
— Pînă la Butterford, răspunse Karl.
— Mai e destul, spuse femeia.
— Cale de o zi de mers, preciza Karl.
— Oare nu mai mult ? se interesă femeia.
— O, nu, zise Karl.
Femeia aranja cîteva lucruri pe mese, intră un chelner] căută ceva cu privirea, femeia îi arătă un platou mare încărcat cu sardele şi puţin pătrunjel pe deasupra. ChelneruJ luă platoul, îl ridică deasupra capului şi îl scoase în sală.
— De fapt, de ce vrei să înnoptezi sub cerul liber' întrebă femeia. Avem aici destul loc. Dormi la noi, la hotel.
Lucrul era foarte îmbietor pentru Karl, mai ales că -mise foarte prost noaptea trecută.
— Bagajul meu se află afară, spuse Karl evaziv, dar şi cu| o oarecare mîndrie.
— Adu-l aici, propuse femeia. Asta nu-i o piedică.
— Dar camarazii mei ? întrebă nedumerit Karl, convir că asta poate fi într-adevăr o piedică.
— Păi, să vină şi ei, să doarmă aici, zise femeia. Avei pentru asta tot ce trebuie. Hai, nu te lăsa rugat.
— Camarazii mei sînt, ca să zic aşa, oameni cumsecade dar nu prea sînt curaţi, spuse Karl.
— N-ai văzut oare murdăria din sală ? întrebă femeW strîmbîndu-se. La noi poate să tragă, la urma urmei, şi cei mai decăzut om. Voi da dispoziţie să fie imediat pregătite] trei paturi. Ce e drept, n-avem locuri decît la mansardă hotelul este atît de aglomerat încît şi eu m-am mutat la manj sardă; oricum este mai bine decît sub cerul liber.
— Nu pot să-mi aduc camarazii, obiectă Karl.
îşi închipui îndată ce gălăgie ar fi stîrnit cei doi pe cori-j doarele acestui hotel bun. Robinson ar fi murdărit totul îii jurul său, iar Delamarche s-ar fi legat şi de această femeie.
— Nu înţeleg ce-i atît de complicat, spuse femeia. Da dacă asta ţi-e dorinţa, lasă-i pe camarazi acolo şi vino nur dumneata.
— Asta nu se poate, asta nu se poate, protestă Karl. Sînt camarazii mei şi nu-i pot părăsi.
— Eşti încăpăţînat, zise femeia şi nu se mai uită la el. Am avut cele mai bune gînduri cu dumneata, am vrut să-ţi vin în ajutor şi, poftim, dumneata te opui orbeşte.
Karl pricepu toate acestea şi, nevăzînd vreo portiţă de scăpare, spuse:
— Mulţumirile mele cele mai calde pentru amabilitatea dumneavoastră.
îşi aminti apoi că nu plătise şi se interesă cît datorează.
— îmi plăteşti cînd îmi aduci coşul; aş dori să-l am cel mai tîrziu mîine dimineaţă.
— Mă rog, zise Karl.
Femeia deschise uşa care dădea direct afară şi mai adăugă, în vreme ce Karl ieşea înclinîndu-se:
— Noapte bună, dar să ştii că nu-i bine ceea ce faci. El se îndepărtase cu cîţiva paşi cînd ea îi mai strigă :
— La revedere, pe mîine.
Cînd se văzu afară, îl lovi în auz gălăgia dinăuntru peste care se revărsau sunetele unei orchestre de suflători. Era mulţumit că la ieşire nu mai trebuia să străbată sala aceea. Hotelul era perfect luminat pe toată suprafaţa celor cinci etaje ale sale, iluminînd pe întreaga ei lăţime şi porţiunea de şosea cu care se învecina. Afară mai circulau maşini, însă coloanele acestora erau acum întrerupte; automobilele ţîşneau de undeva din depărtări, mai impetuos decît în cursul zilei, măturînd cu lumina albă a reflectoarelor banda de bitum a şoselei; zona iluminată de hotel era parcursă cu fa­rurile scăzute la fază mică, după care vehiculele goneau mai departe, destrămînd bezna cu toată forţa farurilor.
Karl îşi găsi camarazii dormind. Lipsise o bună bucată de timp. Va'orîndui într-un mod cît mai plăcut bunătăţile, punîndu-le pe nişte hîrtii care se aflau în coş, iar pe camarazi îi va trezi abia cînd totul va fi gata, îşi spuse Karl, cînd se înspăimîntă de ceea ce văzu; geamantanul îi era deschis şi jumătate din lucrurile sale zăceau împrăştiate în iarbă. lăsase încuiat, iar cheia o avea în buzunar.
— Treziţi-vă ! strigă el. Voi dormiţi şi hoţii au şi fost pe aici.
— Ce, lipseşte ceva ? întrebă Delamarche.
Robinson nici nu se trezise bine şi întinse mîna după^ sticla cu bere.
— Nu ştiu ce lipseşte, se nelinişti Karl, dar geamantanul I este deschis. Este într-adevăr nemaipomenit; vă culcaţi şi J îmi lăsaţi geamantanul în drum.
Delamarche şi Robinson se înveseliră; primul spuse:
— Altă dată să nu întîrzii cu nemiluita. Hotelul se află colea la zece paşi şi mătăluţă îţi trebuie trei ore pînă acolo şi înapoi. Ne-a fost foame şi, crezînd că ai ceva de mîncare în 1 geamantan, i-am gîdilat încuietoarea pînă am deschis-o. De r altfel, n-am găsit nimic acolo, aşa că poţi să-ţi aduni la loc î calabalîcul.
— Asta-i bună, zise Karl, uitîndu-se la coşul care se golea cu repeziciune şi ascultîndu-l pe Robinson care făcea gîl-gîl, dînd berea pe gît; lichidul se scurgea în adîncul gîtle-jului, după care se întorcea cu bolboroseli, ca să cadă apoi în cantităţi respectabile în străfundurile acelui trup setos.
— Aţi şi isprăvit mîncarea ? întrebă Karl cînd cei doi se opriră să mai răsufle niţel.
— Ce, n-ai mîncat la hotel ? întrebă Delamarche, \ bănuind că celălalt îşi vrea porţia ce i se cuvenea.
— Dacă vreţi să mai mîncaţi, atunci grăbiţi-vă, zise Karl j şi se ocupă de geamantanul său.
— Asta pare cam apucat, îi spuse Delamarche lui Ro- 1 binson.
— Nu-s apucat, zise Karl. Dar este oare corect să forţaţi geamantanul în lipsa mea şi să-mi risipiţi lucrurile ?! Ştiu că între camarazi trebuie să închizi ochii la multe, m-am şi pregătit pentru aşa ceva, dar ceea ce aţi făcut voi întrece orice măsură. Voi înnopta la hotel şi nu mai merg la Butter-ford. Mîncaţi repede, trebuie să duc coşul înapoi.
— Vezi, tu, Robinson, cum vorbeşte cu noi! spuse De­lamarche. Merităm oare vorbe ca astea ? La urma urmei, nu-i decît un neamţ oarecare. Tu m-ai prevenit la timp, însă eu, nebun şi cu inimă bună, i-am dat totuşi voie să ne însoţească. I-am acordat încrederea noastră, l-am cărat cu noi o zi încheiată risipind astfel pe puţin jumătate din timpul nostru, iar acum, poftim, îl ademeneşte cineva acolo, la hotel, şi dumnealui îşi ia frumos tălpăşiţa. Unde mai pui că, fiind neamţ viclean, el n-o face deschis, îşi găseşte motivul cu gea­mantanul şi, pentru că mai este pe deasupra şi neamţ bădăran, nu pleacă fără să ne lovească în onoare, ne face hoţi numai pentru că ne-am permis să umblăm în glumă în gea­mantanul acela.
Karl, care îşi aduna lucrurile, le spuse fără a se întoarce:
— N-aveţi decît să tot vorbiţi; îmi uşuraţi astfel pleca­rea. Eu cunosc preţul camaraderiei, am avut prieteni în Eu­ropa şi nici unul nu-mi poate imputa că m-aş fi purtat vreodată nesincer sau infam. Acum am pierdut legătura cu aceştia. Dar dacă m-aş reîntoarce cîndva în Europa, sînt sigur că toţi m-ar primi cu braţele deschise, socotindu-mă din nou prietenul lor. Iar pe dumneata, Delamarche, şi pe dumneata, Robinson, cum v-aş fi putut oare trăda ?! Aţi fost — ceea ce eu nu voi uita niciodată — atît de buni, v-aţi ocupat de mine, mi-aţi făgăduit un loc de ucenic la Butter-ford. Dar aici e vorba de cu totul altceva. Sînteţi săraci lipiţi, însă acest lucru nu vă scade cu nimic în ochii mei; voi, în schimb, mă pizmuiţi din cauza micului meu avut şi, de aceea, căutaţi să mă umiliţi, iar eu nu suport aşa ceva. Acum, după ce mi-aţi forţat geamantanul, nu găsiţi să-mi adresaţi nici un cuvînt de scuză, ba mă şi ocărîţi, îmi ocărîţi poporul; toate acestea îmi alungă orice dorinţă de a mai rămîne cu voi. De altfel, cele spuse nu te vizează pe dumneata, Robinson. în privinţa caracterului dumitale nu pot să spun decît că eşti mult prea influenţat de Delamarche.
— Aşa, aşa ! zise Delamarche, apropiindu-se de Karl şi administrîndu-i acestuia un ghiont nu prea dur, doar pentru a-l pune pe gînduri. Aşa ! încetul cu încetul mi te arăţi cine-ri eşti. Cît a fost ziua de mare mi te-ai făcut umbră, te-ai tini de haina mea, mi-ai imitat toate mişcările şi erai tăcut ca ui şoricel; iar acum, cînd te simţi că ai la hotel pe cineva cari te susţine, prinzi grai, începi să ţii discursuri sforăitoare. Eşt un mic viclean şi nici nu ştiu cît timp vom îndura această | chestie; s-ar putea să pretindem plată pentru ucenicie, pentru modul în care ne-ai imitat tot timpul zilei. Ascultă bă,| Robinson, el crede că ne pasă de avutul lui. O singură zi j lucru la Butterford — ca să nu mai spun de California — ne aduce de zece ori mai mult decît ceea ce ai scos tu la iveală şi ceea ce mai ascunzi încă în căptuşeala hainei. Aşa că, atenţie la bot!
Karl se ridicase de lîngă geamantan şi îl văzu pe Robin­son cum vine spre el, încă somnoros, dar suficient de înviorat de bere.
— Dacă mai întîrzii mult pe-aici, aş putea avea nume­roase alte surprize, spuse Karl. După cîte văd, aveţi chef să mă luaţi la bătaie.
— Orice răbdare are o limită, vorbi Robinson.
— Hai s-o lăsăm baltă, îi zise Karl, fără a-l pierde din ochi pe Delamarche. în sufletul dumitale îmi dai pesemne dreptate, dar pe faţă eşti silit să-i iei partea lui Delamarche.
— Ai cumva de gînd să-l mituieşti ? interveni Dela­marche.
— Nici nu mă gîndesc, răspunse Karl. Sînt fericit că plec şi nu mai vreau să am de-a face cu nici unul dintre voi. Un singur lucru mai vreau să vă spun : m-aţi învinuit că am bani şi că i-am ascuns de voi. Admiţînd că ar fi aşa, oare nu-i mo­tivată atitudinea mea rezervată faţă de nişte oameni pe
nu-i cunosc decît de cîteva ore?! Şi purtarea voastră de| acum nu justifică oare o asemenea temere ?!
— Stai locului, îi spuse Delamarche lui Robinson, deşii acesta nu făcuse nici o mişcare. După aceea îl întrebă pe] Karl:
— Pentru că eşti neruşinat de sincer şi pentru că ne aflăm între noi, hai să împingem şi mai departe această sin­ceritate : mărturiseşte-ne de ce vrei să mergi la hotel.
Karl trebui să facă un salt peste geamantan, atît de mult se apropiase Delamarche, care — fără a se sinchisi — dădu geamantanul la o parte, înainta şi calcă pe un plastron alb, rămas în iarbă; îşi repetă întrebarea.
în loc de răspuns, se treziră cu un om care urca dinspre şosea drept către ei, luminîndu-şi drumul cu o puternică lan­ternă de buzunar. Era unul dintre chelnerii hotelului. De îndată ce îl zări pe Karl, zise:
— Vă caut de aproape o jumătate de oră. Am bătut povîrnişurile de pe ambele părţi ale şoselei. Doamna bucătăreasă-şefă vă transmite că are neapărată nevoie de coşul pe care vi l-a împrumutat.
— Este aici, spuse Karl gîtuit de emoţie. , i' Delamarche şi Robinson se dădură la o parte cu o falsă modestie, aşa cum făceau de fiecare dată cînd apărea un străin mai de soi.
Chelnerul luă coşul şi zise :
— Doamna bucătăreasă-şefă vă mai întreabă dacă nu v-aţi răzgîndit şi dacă nu dormiţi totuşi la hotel. Sînt bineve­niţi şi cei doi domni, dacă doriţi să-i luaţi cu dumneavoastră. Paturile sînt deja pregătite. Noaptea e călduroasă, însă aici, pe pantă, este destul de periculos să dormi, deoarece apar adesea şerpi.
— Dat fiind că doamna bucătăreasă-şefă este atît de amabilă, voi primi invitaţia, spuse Karl, aşteptînd să se pro­nunţe camarazii lui.
Dar Robinson adăsta năuc, iar Delamarche se uita la stele cu mîinile în buzunare. Amîndoi contau, se înţelege, că tînărul îi va lua cu el.
— în acest caz, continuă chelnerul, am ordin să vă conduc la hotel şi să vă duc bagajul.
— Mai aşteptaţi o clipă, ceru Karl şi se aplecă să culeagă cele cîteva lucruri care mai zăceau risipite pe jos, să le pună în geamantan.
Dar se ridică brusc. Lipsea fotografia. Aceasta fusese în geamantan, deasupra lucrurilor, şi acum era de negăsit. Nia mic nu lipsea în afară de fotografie.
— Nu găsesc fotografia, îi spuse rugător lui Delamarche
— Care fotografie ? întrebă acesta.
— Fotografia părinţilor mei, zise Karl.
— Noi nu am văzut nici o fotografie, spuse Delamarche.
— Nu a fost nici o fotografie în geamantan, domnule i Rossmann, spuse, la rîndul său, Robinson.
— Este nemaipomenit, exclamă Karl şi privirile sale, care păreau a cere milă, îl făcură pe chelner să se apropie. Fotografia era aici, deasupra, şi acum nu mai este. O ! cum de v-a dat prin cap să faceţi gluma aceasta cu geamantanul ?
— E vorba de o neînţelegere, Rossmann, în geamantan nu era nici o fotografie.
— Pentru mine fotografia asta valorează mai mult decît tot ce am în geamantan, se adresă Karl către chelnerul care cotrobăia prin iarbă. Nimic n-o poate înlocui, nu mai pot să-mi procur alta.
Cînd chelnerul se opri locului, nesperînd să mai găsească ceva, Karl îi spuse:
— Era unica fotografie a părinţilor mei pe care o aveam. Drept replică, chelnerul propuse cu voce tare, direct şi
fără menajamente:
— Poate ar fi nimerit să controlăm şi buzunarele domni­lor.
— Exact, fu imediat de acord Karl. Eu trebuie să găsesc fotografia. înainte de a căuta prin buzunare, mai declar că acela care îmi restituie fotografia de bunăvoie, primeşte gea­mantanul meu cu tot ce se află în el. După o clipă de tăcere generală, Karl îi spuse chelnerului: Camarazii mei vor, aşa­dar, să fie căutaţi prin buzunare. Ei bine, promit aceluia în buzunarul căruia voi găsi fotografia, că îi voi da geamantanul cu tot ce conţine. Mai mult ce aş putea să fac ?
Chelnerul se apucă îndată să-l percheziţioneze pe Dela­marche, care îi părea un tip mai dificil decît celălalt; pe Ro­binson îl lăsă în sarcina lui Karl, căruia îi atrase atenţia că amîndoi trebuiau percheziţionaţi în acelaşi timp pentru ca nici unul să nu aibă posibilitatea să ascundă fotografia. Cum puse mîna pe Robinson, Karl găsi în buzunarul acestuia una din cravatele sale, dar nu i-o luă, ba îi strigă chelnerului următoarele:
— Orice lucru aţi găsi asupra lui Delamarche să nu-l luaţi; vă rog, lăsaţi-i totul. Nu vreau nimic decît fotografia, numai fotografia.
în timp ce îi umbla prin buzunarele de la piept, Karl atinse corpul fierbinte şi gras al lui Robinson, clipă în care i se păru că îl nedreptăţeşte cumplit pe camaradul său. Dorea ca povestea să se isprăvească odată. De altfel totul era zadar­nic. Fotografia nu se găsi nici la Robinson şi nici la Dela­marche.
— Nu e nimic de făcut, spuse chelnerul.
— Probabil că au rupt fotografia bucăţele şi au aruncat-o, zise Karl. Credeam că-mi sînt prieteni, dar nu voiau decît să-mi facă rău pe ascuns; nu aât Robinson — acestuia nu cred că i-ar fi trecut prin minte că fotografia are pentru mine o atît de mare valoare — îl bănuiesc mai degrabă pe Delamarche.
Pe Karl nu-l mai interesa decît chelnerul şi lanterna aces­tuia, cari arunca un cerc restrîns de lumină, în timp ce tot restul, inclusiv Delamarche şi Robinson, era cufundat în beznă.
Nici nu mai putea fi vorba ca cei doi să mai vină la hotel. Chelnerul luă bagajul pe umăr, Karl apucă coşul de pai şi porniră spre hotel. Ajuns în şosea şi fără a se gîndi la ceva lămurit, Karl se opri locului şi strigă în noapte:
— Dacă totuşi unul dintre voi mai are fotografia şi vrea să mi-o aducă la hotel, va primi geamantanul meu; jur că nu-l voi denunţa.
Nici un răspuns nu ajunse pînă jos; se putu auzi doar o frîntură de cuvînt, un început de strigăt al lui Robinson, căruia — nu încape îndoială — Delamarche îi astupase gura imediat. Karl mai aşteptă un răstimp spre a se convinge dacă acolo sus nu-şi schimbă careva decizia. Mai strigă în două rînduri, cu claritate:
— Eu n-am plecat încă; sînt aici!
Dar nu se auzi nimic; o piatră se rostogoli de-a lungul povârnişului, poate întîmplător, poate dintr-o azvîrlitură care nu-şi atinse ţinta.

(va urma)