sâmbătă, 10 august 2013

Chemaţi-mă


Ion Horea




Nu v-am uitat, îmi sunteţi mai aproape
ca niciodată. Iată cum coboară
amurgul peste toate. Parcă văd
cum vă-aşezaţi tăcuţi în faţa casei,
şi aşteptaţi să iasă printre stele
luceafărul cel nou ce taie-n două
deasupra voastră lumea nesfârşită.
Chemaţi-mă, oricând, la orice oră,
şi vin, oriunde-aş fi în clipa ceea,
din lumea înstelată-a poeziei,
ori poate din furtunile iubirii,
ori din vârtejurile-atâtor griji
în care-s prins cu-ntreaga omenire.
Bătrânii mei, când voi rămâne singur
şi obosit voi aştepta şi eu
în faţa casei noastre înserarea
ca sputnicii ieşiţi de după deal
să-şi împletească firele de aur
în pânzele luminilor stelare,
chemarea voastră voi mai auzi-o
ca un ecou întors din astru-n astru, -
ca să-mi aduc aminte cum veneam
acasă noaptea când eram copil
în carul plin cu fân culcat pe spate
şi tata-mi arăta deasupra Cupa
şi Rariţele strălucind şi Toaca
şi locul unde-avea mai către ziuă
să pâlpâie cu puii Găinuşa.
Era o lume-ntoarsă din poveste,
erau miresmele îmbătătoare,
şi vorba tatii ce ştia să lege
şi să dezlege pentru mine totul,
şi eram prins atunci în nesfârşitul
ecou ce leagă suflete şi stele,
şi-acel ecou mereu mă urmăreşte
de-atunci în toate drumurile mele.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu