Lichidati Parisul (8)

Sven Hassel

CAPITOLUL OPT

În birourile Gestapoului de pe bulevardul Foch, comisarul Helmuth Bernhard pro - ceda la interogatoriul jurnalistului Pierre Brossolette. Brossolette fusese prins pe o plajă din Normadia, încercând să ajungă în Anglia, unde urma să dezvăluie planu - rile pentru insurecţia Parisului. Helmuth Bernhard era doar ultimul dintr-un şir lung de anchetatori.
Gestapoul cunoştea deja intenţia lui Brossolette de a ajunge în Anglia, însă ceea ce vroiau să afle era numele colaboratorilor lui şi lucrau în acest scop cu toată bruta - litatea obişnuită şi plini de zel.
Bernhard era mai subtil în metode decât predecesorii lui şi, în orice caz, în momentul când Brossolette a ajuns în grija lui, era absolut vădit că orice tortură fizică l-ar fi omorât înainte de a le putea fi de folos. Deja îi sfărâmaseră picioarele în multe locuri, astfel că acum putea numai să se târască pe jos, în chinuri, sprijinindu-se în mâini şi coate. Bernhard, observându-l cu un ochi experimentat, a hotărât că era pregătit momentul pentru o formă mai rafinată de convingere. Aplicând tratamentul cuvenit, omul nu va mai opune rezistenţă.
Din nefericire pentru Bernhard, Brosselette era şi el conştient că era aproape de sfârşitul resurselor sale fizice. Într-un gest final de sfidare a reuşit să se arunce de la fereastra unui etaj superior, într-un moment de neatenţie a paznicilor. Căderea a fost întreruptă la jumătatea drumului de un balcon de piatră. Paznicii s-au grăbit să pună mâna pe el, dar n-au reuşit decât să-l vadă sărind de pe balcon pe terenul din curte. Era mort înainte ca ei să reuşească să-l captureze din nou. În noaptea aceea, opt ostatici au fost împuşcaţi ca măsură de represalii.

GENERALUL VON CHOLTITZ ÎL VIZITEAZĂ PE HIMMLER

Reichsführer-ul SS Heinrich Himmler se instalase împreună cu statul lui major într-un castel nu departe de Salzburg.
Soldaţi SS, înalţi şi sobri, asigurau o gardă călare zi şi noapte în jurul perimetrului. Erau din compania SS specială a lui Himmler, Panzerii fanatici din Divizia Totenkopf — singura divizie SS care purta pe guler capul de mort brodat cu mătase.
Divizia fusese înfiinţată în urmă cu 10 ani şi în această perioadă patru ofiţeri coman - danţi, căzând în dizgraţia Reichsführer-ului, dispăruseră fără urme.
Divizia T primea ordine direct din partea lui Himmler şi trebuia să se supună numai lui. De aceea, Hitler îi ura şi nu avea încredere în ei.
Trei vehicule mari cu ofiţeri de stat major staţionau în faţa intrării în castel. Un gene- ral dintr-o divizie de infanterie urca încet şi greoi scările, unde a fost aşteptat şi eli - berat prompt de servietă de către un Sturmbannführer.
— Regret acest lucru domnule, a spus ceremonios SS-istul. Ordine noi, ştiţi din 12 iulie... Chiar şi mareşalul Reichului trebuie să se supună!
— Poate vrei să-mi iei şi revolverul, a sugerat caustic qeneralul.
— Nu, puteţi să-l păstraţi, domnule... Vă rog să mă urmaţi.
Vizitatorul a fost condus în biroul somptuos al Reichsfiihrer-ului, unde cei doi s-au salutat conform reglementării din 20 iulie.
— Generalul Dietrich von Choltitz, domnule, a anunţat Sturmbannführer-ul. A venit să-şi prezinte informarea.
— A, da. Himmler s-a ridicat de pe scaun, primindu-l cu o strângere de mână. Consideră-te bine venit, generale. Sunt încântat să te cunosc. Îmi permiţi să te felicit pentru promovare? De la locotenent-colonel la general în trei ani! Nu e rău. Nu e rău deloc. Nici chiar ofiţerii noştri SS nu avansează în acest ritm.
Generalul von Choltitz a zâmbit vag în semn de apreciere a laudei Reichsführer-ului. Himmler l-a luat confidenţial de braţ.
— Spune-mi, cum merg treburile la Paris? Reuşeşti să-i ţii în frâu pe francezi?
— Mă descurc, a spus cu severitate von Choltitz.
— E o muncă dificilă, a încuviinţat Himmler pe un ton de încurajare, apoi a arătat cu degetul spre crucea pe care von Choltitz o purta la gât. O amintire de la Rotterdam, am ghicit?
— O amintire de la Rotterdam... da.
Himmler a râs.
— 18 mai 1940.
— Aveţi o memorie remarcabilă, Reichsführer.
— Ai dreptate. Este necesară când ai un post ca al meu.
Himmler s-a îndreptat spre birou, care era plin cu mormane de hârtii, pliante şi cutii pline de documente.
— După cum vezi, nu sunt lipsit de excerciţiu mintal. Munca se îngrămădeşte în fie- care zi. Se întâmplă acelaşi lucru de când am început să mă ocup de problemele care ţin de Interne. Suntem înconjuraţi de duşmani şi trădători! Duşmani şi trădători! Ce ai face cu asta?
I-a întins un document, pe care von Choltitz l-a primit calm şi l-a citit fără să arate nici un fel de emoţie.
„În numele poporului german, doamna Elfriede Scholtz, născută Remarque, este acuzată de următoarele:
Că a avut idei defetiste pe o perioadă de luni de zile, cerând îndepărtarea Führer-ului, declarând că soldaţii noştri nu mai sunt decât hrană pentru tun, etc... Că a făcut propagandă fanatică împotriva celui de al Treilea Rreich. Persoana care a denunţat-o şi care este de fapt fosta ei proprietăreasă, adaugă informaţia că doamna Scholtz n-a crezut niciodată în victoria finală şi a spus acest lucru în multe împrejurări. Doamna Scholtz se spune că a fost mult influenţată de cartea fratelui ei, Erich Maria Remarque, „Nimic nou pe frontul de Vest". Acest lucru trebuie considerat numai ca o circumstanţă moderată, deoarece după propria declaraţie a acuzatei nu şi-a văzut fratele de treisprezece ani."
Generalul von Choltitz a înapoiat documentul, fără să facă vreun comentariu. Himmler l-a aruncat furios pe birou.
— Moartea e o pedeapsă prea blândă pentru astfel de oameni!
Căuta printre hârtii un alt exemplu pe care să-l arate generalului, când privirea i-a fost atrasă de un document marcat Strict secret, l-a luat şi l-a parcurs încruntându-şi sprân cenele. Era o listă detaliată, un fel de inventar cu toate ceasurile, brăţările, stilourile, ochelarii, inelele, cronometrele care fuseseră colectate în lagărele de exterminare. Himmler şi-a dres glasul, a împăturit cu grijă documentul în trei şi l-a ascuns într-un sertar. Era o informare pe care nu dorea să o arate lui von Choltitz, indiferent de cât de rapidă fusese avansarea lui.
— Generale, spuse Himmler cu gravitate, după cum ţi s-a spus deja la Wolfsschanze, Führer-ul doreşte ca Parisul să fie ras de pe suprafaţa pământului. Te-am chemat aici ca să te întreb de ce nu ai executat încă ordinul... Agenţii mei îmi spun că viaţa îşi ur­mează cursul normal la Paris, cu excepţia a două mici episoade — pot să le spun astfel? — care pot fi lăsate la uşa aşa-zisei Mişcări de Rezistenţă.
Von Choltitz a ridicat din umeri aproape imperceptibil.
— Reichsführer, nu am nici arme şi nici oameni suficienţi. Tunurile grele nu au sosit şi nimeni nu ştie unde sunt... Şi în plus n-am primit încă unităţile noi care mi-au fost promise.
— O să ai tot ce îţi trebuie, a spus Himmler cu măreţie. Sunt pe cale să reconstitui două regimente înarmate cu rachete. Thor şi Gamma sunt pe cale să sosească şi s-a dat deja ordin lui Model să-ţi trimită un regiment de tancuri Z.B.V., sunt extraordi - nare, pot să-ţi garantez! Vor face tot ce vrei şi vor merge oriunde doreşti... Mă bizui pe tine, Choltitz, sută la sută şi sunt puţini ofiţeri cărora le-aş putea spune acest lucru. Sper să te văd curând în uniformă de Obergruppenführer!
La masă, în seara aceea, von Choltitz s-a găsit plasat la dreapta lui Himmler: superba argintărie provenea de la Curtea Regală a României, dar comparativ cu ea meniul era spartan şi feţele ofiţerilor trădau clar că se gândeau la acest lucru. Himmler însuşi hotăra care din oaspeţi va primi o a doua porţie de mâncare. Un general de cavalerie, gras, căruia îi fusese permisă numai o porţie anemică de mâncare, fusese auzit expri - mându-şi regretele de a fi obligat să renunţe la plăcerea propriei sale mese pentru onoarea neîndoielnică, dar mai ales plăcerea îndoielnică de a fi invitatul lui Himmler. Un maior şi-a scos trabucul din buzunar şi îl ţinea cu patimă sub nări, dar o privire tăioasă din partea gazdei l-a determinat imediat să-l pună la loc. Himmler ura tutunul. Cafeaua (surogat) a fost servită în camera de alături. Câte o ceaşcă pentru fiecare şi numai privilegiatul avea dreptul şi la un pahar de coniac. După ce s-au sculat de la masă, Reichsfürer-ul a făcut un semn că doreşte să schimbe câteva cuvinte cu un general căruia i se dăduse ordinul de a se ocupa de mişcarea subversivă din Iugoslavia.
— Oberführer Strauch, înţeleg că de curând ai acordat o suspendare de pedeapsă unui grup de muncitori din rezistenţa inamică. Şi asta pentru a doua oară de când ai fost numit în acest post. Este a doua slăbiciune nejustificată din partea ta. Pot să aflu şi eu care-i explicaţia?...
— Reichsführer, grupul la care vă referiţi era format din şase femei şi doi băieţi în vârstă de 12 ani.
— Dragul meu Strauch, m-ai lăsat complet fără grai. Nu sunt femeile şi băieţii la fel de capabili să execute acte de sabotaj la fel ca şi bărbaţii? În special când ştiu că sunt obligaţi să reuşească.
— Trebuie să scapi de această sensibilitate! Nu-mi pasă cine sunt, băr­baţi, femei sau copii, călugăriţe sau preoţi sau sugari — dacă în­drăznesc să ridice numai un deget împotriva noastră, răsuceşte-le gâturile! Mă înţelegi?
A urmat un moment de pauză.
— Câţi prizonieri ai în Belgrad?, a întrebat brusc Himmler.
Nenorocitul de Strauch îşi privea vârfurile cizmelor.
— Două mii nouă sute, Reichsfürer.
— Eşti informat greşit, a spus sec Himmler. S-ar părea că ştiu mai multe despre problemele tale decât ştii tu... Sunt exact 3218 prizonieri în Belgrad. Tribunalele tale rezolvă numai cincizeci de cazuri pe zi. Va trebui să dublezi numărul, cel puţin.
Strauch a deschis gura să protesteze, dar Himmler l-a între­rupt.
— Dacă îţi lipsesc judecătorii, recrutează mai mulţi. Ia-i cu forţa de pe stradă, dacă e necesar... Nu trebuie să aibă nici o califica­re, pentru Dumnezeu! Aminteşte-ţi, dragul meu Strauch, că e ne­cesară o anumită asprime, dacă vrem să câştigăm acest război. Şi îl vom câştiga, fără îndoială. Chiar şi existenţa noastră este în joc. Aliaţii nu vor avea de ce să fie iertători şi nu fac nici un secret din acest lucru. Să-ţi aminteşti aceste vorbe, în viitor, când o să fii tentat să fii sentimental cu femeile şi copiii.
Când mai târziu Himmler şi von Choltitz s-au întors în sala vastă de conferinţe, un ofiţer de serviciu s-a prezentat cu o hartă mare a Parisului pe care a întins-o pe masă. Cei doi oameni s-au aplecat asupra ei.
— După părerea experţilor mei, a spus Himmler, oraşul întreg ar putea fi paralizat prin distrugerea podurilor. Am reuşit să punem mâna pe un raport vechi în care sunt indicate nişte depozite de ar­mament care, din comoditate, au fost uitate. Am desco - perit unul sau două dintre ele şi sigur că vor avea importanţă, dar pentru început tre - buie să facem tot ce este esenţial ca să distrugem mişcarea de rezistenţă... Esenţial, ai auzit? După evrei, poporul francez este cel mai mare inamic al nostru. Şi a fost aşa de secole.
Himmler şi-a schimbat poziţia şi stând drept lângă masă, îl privea pe von Choltitz.
— Noi ştim că în Paris sunt două organizaţii ale Rezistenţei. Una comunistă, condu - să de un visător care se împopoţonează cu uniformă şi panglici pentru care nu are nici un drept. Oamenii mei s-au ciocnit cu el de câteva ori. Apropo, comuniştii sunt mult mai periculoşi decât ceilalţi din Rezistenţă. Cealaltă organizaţie e sub comanda unui grup de intelectuali care pretind că lucrează pentru De Gaulle. Scopul nostru este să instigăm aceste două grupe una împotriva celeilalte, să-i lăsăm să se distrugă şi să scăpăm de grija de a o face noi. M-ai înţeles?
— Desigur...
— Bine... De fapt, comuniştii sunt deja la jumătate de drum. Ei nu pot suporta intelec tualii şi nu va trece mult timp ca să se hotărască să facă treaba asta în locul nostru. O să-i folosim atâta timp cât ne sunt necesari, apoi îi lichidăm.
— Ce unităţi o să am la dispoziţie? a întrebat cam nepoliticos von Choltitz.
Himmler l-a privit lung.
— A, da... unităţile tale... O să-ţi dau Divizia a 19-a SS de Tancuri, „Letland" şi Divizia a 20-a SS de Tancuri, „Estland". Pentru mo­ment, ambele se află în Danemarca. În afară de acestea, o să mai dispui de două regimente de Feldgendarmerie din Polonia şi Divizia a 35-a SS de Polizei-Grenadier. Experţii mei au calculat că ţi-ar fi necesare aproximativ douăsprezece zile să minezi oraşul. Pentru munca asta, o să-ţi dau ingineri nin Divizia a 912-a de Geniu şi 27-a „Panzer Z.B.V." Cum ţi se pare?
— Foarte bine, Reichsführer... Cu condiţia ca ei să sosească. Dacă nu, regret, dar sarcina mea va fi imposibilă.
— Generale von Choltitz nu-mi vorbi despre lucruri imposibi­le. De două ori în acest război ai făcut lucruri imposibile, la Rot­terdam şi la Sevastopol. Ce-ai făcut o dată, înainte, poţi să mai faci. Aminteşte-ţi că mă bizui pe tine sută la sută.
Von Choltitz s-a întors dezgustat şi a înghiţit discret un sedativ. Faptele lui glorioase anterioare îi atârnau de gât ca pietrele de moară. Prevedea că ori de câte ori vor avea nevoie de „un om", el va fi acela, pe principiul că a fost odată un vrăjitor şi că dacă făcuse odată minuni, va putea să le repete ori de câte ori va fi nevoie.
În mai 1940, locotenent-colonelul von Choltitz primise comanda celui de-al treilea batalion din Regimentul 16 Infanterie, în spatele ţărmului neted al Olandei. Preluase comanda unor unităţi de luptă din Divizia „Luftland" şi începuse lupta în regiunea Wodhaven-Rot­terdam. Drumurile şi podurile feroviare care făceau legătura cu Rotterdam au fost luate imediat, deşi preţul a fost foarte ma­re: pentru fiecare metru câştigat s-a vărsat un râu de sânge. Şaizeci şi şapte la sută din ofiţeri au fost pierduţi. După cinci zile de lupte grele, când s-a ajuns la final, şaptezeci şi cinci la sută din divizie căzuse. Olandezii au avut probabil pierderi similare sau chiar mai mari, dar generalul Lehmann a refuzat cu încăpăţânare să capituleze. I-au fost acordate trei zile pentru o capitulare necondiţionată şi la capătul acestui interval de timp, când nu s-a primit răspuns la mesaj, von Choltitz a ştiut că singura cale rămasă deschisă era bombardarea Rotterdamului.
Două mii patru sute de bombe şi bombe incendiare au fost lansate asupra oraşului. Treizeci de mii de civili şi-au pierdut viaţa. Când bombardamentul s-a terminat, era exact ora 15.05, în afara ruinelor care continuau să ardă, resturile armatei olandeze veneau alergând cu baionetele pregătite, ca să se răzbune pe duşmanul care le dis­trusese oraşul. A fost o rezistenţă şi glorioasă şi neaşteptată; o izbucnire subită de eroism sălbatic nu numai din partea unui om, ci a sute de oameni.
Nemţii au fost luaţi prin surprindere. Un tânăr locotenent olan­dez, rănit mortal, a reuşit să nimicească un grup întreg în luptă, înainte ca el însuşi să se fi prăbuşit şi să fi murit. Un băieţandru recrut, de aproximativ optsprezece ani alerga cu un aruncător de flăcări şi a creat panică mare între soldaţii cu o experienţă de cel puţin zece ori mai mare decât a lui.
Din străzile pline de mine au apărut câteva tancuri olandeze care avansau pline de măreţie. Armata germană a fost cuprinsă de panică. Oamenii şovăiau şi se retrăgeau şi atunci a fost momentul când locotenent-colonelul von Choltitz, cu toate că pierduse în luptă toţi ofiţerii şi jumătate din soldaţi, a fost văzut aruncân­du-se în mijlocul haosului, holărât să redea trupelor curajul care începuse să se ofilească. Oameni gata de fugă erau împinşi înapoi în luptă. Alţii îşi recăpătau încrederea doar la vederea unui ofiţer. Cu propriile lui mâini, von Choltitz a ajutat la instalarea unei mi­traliere şi a rămas acolo până când a văzut că este corect mânui­tă, alergând apoi să dea ajutor în alt punct de luptă. A înaintat metru cu metru trăgându-şi oamenii cu el. A fost văzut distrugând un cuib inamic de mitraliere cu o ploaie de grenade şi atât timp cât el era acolo, oamenii se dovedeau incapabili să se retragă sau să fugă.
Exact la două ore după sfârşitul bombardamentului, generalul Lehmann a capitulat „pentru a evita mai departe o pierdere excesivă de vieţi omeneşti". La ora 17 s-a difuzat prin radio ordinul de încetare a focului şi chiar în acel moment colonelul Scharoo s-a prezentat locotenent-colonelului von Choltitz la cartierul general temporar din Willemsbrucke. Von Choltitz a fost glacial şi dis­tant. Când, după cinci minute de conversaţie, colonelul Scharoo i-a întins mâna, neamţul a refuzat să dea mâna cu el, în opinia sa, un ofiţer care a capitulat nu mai merita să fie tratat ca un ofiţer.
În fruntea trupelor sale triumfătoare, von Choltitz a intrat în Rotterdam şi a primit din partea oraşului capitularea necondiţionată. A fost primul guvernator german al Rotterdamului şi s-a purtat ca un conducător foarte sever. La 18 mai 1940, a primit Crucea de Fier din mâinile Führer-ului, personal.
Alte misiuni urgente îl aşteptau pe acest ofiţer entuziast şi le-a acceptat pe toate, în felul lui rece şi imperturbabil. Pe linia frontului Diviziei a 2-a de Infanterie, vechiul lui regiment din Ol­denburg a pregătit atacul asupra Crimeei şi nu a putut fi oprit decât de tunurile formidabile de la Sevastopol. Cuceritorului Rot­terdamului i se dăduseră acum mijloace să devină cuceritorul Se-vastopolului mortierul de 60 cm Thor, care cântărea peste 120 tone; Gamma, de 43 cm, cântărind 140 tone şi o baterie completă de 80 cm, fiecare tun având 55 tone. Chiar înainte de a începe lupta, Hitler mutase unul din steagurile mici şi roşii pe harta din biroul său, vrând să demonstreze întregii lumi că von Choltitz aproape cucerise ceea ce era cunoscută atunci drept cea mai puternică for­tăreaţă din lume. Von Choltitz a cucerit-o la momentul potrivit. Atât oraşul cât şi fortăreaţa au căzut după un bombardament care în mod sigur nu avea egal în istoria războaielor.
Von Choltitz a primit mulţumirile Führer-ului şi radioul german i-a trâmbiţat numele zi şi noapte ca să fie auzit de concetăţenii lui, desigur plini de recunoştinţă. Himmler i-a oferit un post im­portant în SS, dar von Choltitz era prusac şi a preferat Arma­ta. Himmler şi-a ascuns mânia în spatele unui zâmbet fermecător de regret şi von Choltitz a ţâşnit ca o cometă, depăşindu-l chiar pe Rommel, în căutarea gloriei.
Himmler a întors spatele atât hărţii Parisului cât şi musafirului său, generalul von Choltitz. Spre deosebire de vizitatorul lui, el nu era înarmat, dar nu avea temeri că generalul ar înnebuni subit şi ar atenta asupra vieţii lui.
Himmler a desfăcut o sticlă de coniac şi stătea calm, cu paharul sub nări, savurând buchetul licorii.
Hârtiile care aprobau promovarea generalului la gradul de Ober­gruppenführer în cadrul SS se aflau deja închise într-un sertar al biroului său. Aceasta trebuia să fie recompensa lui după anihilarea totală a Parisului şi de data asta nu mai putea să refuze elegant, preferând Armata.
— Von Choltitz, a spus Himmler, întorcându-se încet spre el, sper că nu ai îndoieli asupra victoriei noastre finale? Te asi­gur că, în acest caz, ele sunt prost motivate. Avem nevoie de încă doi ani. Să ne agăţăm de această lungime de timp — îţi dai seama la fel ca şi mine că suntem capabili de asta — îţi jur că victoria va fi a noas - tră... Acest ultim efort al Aliaţilor, această invazie din Normandia este ultima zvâcnire a unui muribund. Crede-mă, Choltitz, ei vor fi obligaţi să scarpine fundul butoiului ca să le iasă şmecheria asta veche. Trebuie să rezistăm şi pur şi simplu nu le va rămâne decât retragerea. Şi-au epuizat toate resursele, mizează totul pe spe­ranţa că noi vom ceda — desigur că nu vom face acest lucru. Dar în acest timp, generale, cât noi vom rămâne pe poziţii, trebuie să fim duri, trebuie să fim brutali. Trebuie să fim inumani, dacă e necesar... distrugerea Parisului va fi dovada puterii noastre şi o lovitură psihologică, din care inamicul nu-şi va reveni nicioda­tă... Mă urmăreşti?
Generalul von Choltitz a respirat adânc înainte de a răspunde.
— Reichsführer, permiteţi-mi să accentuez că Parisul nu este Rotterdam... Parisul nu este Sevastopol. Dacă îl distrugem va fi o revoltă mondială — şi Dumnezeu să fie cu noi dacă pierdem războiul!
Un zâmbet întunecat de plăcere a apărut pe faţa lui Himmler.
— Nero cânta la scripcă în timp ce Roma ardea. Şi lumea încă mai vorbeşte despre acest lucru. Într-o zi, dragul meu general, lumea va vorbi despre noi doi. Şi după o mie de ani vor mai vorbi încă despre noi. O să fim mai ceva decât Cezar şi decât Atila al hunilor! Şi dacă, cu totul contrar aşteptărilor mele, vom pierde bătălia — cel puţin o s-o pierdem într-o aureolă de glorie. Şi-a dat capul pe spate şi a scos un hohot de râs, o răbufnire plină de încântare. Vor tremura oamenii în pantofi numai la auzul numelor noa­stre! Himmler şi Cholittz! Vor plânge copiii, vor ţipa femeile şi cei mai puternici oameni vor păli!
Vocea lui Himmler urla înainte, pregătind minunile de vitejie care vor uimi poste - ritatea. Von Choltitz a luat un alt calmant şi l-a întrerupt pe Himmler, riscând o admo- nestare:
— Ce se va întâmpla dacă diviziile blindate ale lui Patton vor ajunge la Paris înainte ca eu să am o şansă de distrugere a ora­şului?
— A! te gândeştj la familia ta? Mi-am dat seama că ceva te frământă! Himmler a întins cordial mâna şi a strâns cu putere cotul lui von Choltitz. Nu trebuie să te temi pentru siguranţa familiei, garantez eu personal pentru ea. Ţine legătura cu Model şi Hausser. Nu te necăji pentru von Rundstedt. Nu mai e decât o „femeie bătrână". În ce-l priveşte pe Speidel, el e deja cu un picior în Gemersheim.
— Gemersheim? Generalul Speidel?
Von Choltitz şi-a mişcat capul cu mirare şi Himmler i-a răspuns cu un zâmbet plin de taină.
— Agenţii mei sunt la curent, te asigur... O să lovim când totul va fi pregătit cum se cuvine.
— Dar Speidel!
Himmler a zâmbit afectat. Von Chohitz a scos distant o ţigară şi a aprins-o, fumul nesuferit plutea în rotocoale spre faţa lui Him­mler.
— Vă puteţi bizui pe mine, a spus von Chohitz. Distrugerea Parisului va fi îndepli - nită imediat ce voi avea trupele şi armamentul care mi-au fost promise, dar pentru moment nu am oameni nici chiar să apăr Hotelul Meurice... Mi s-a spus că aş putea avea un regiment de tancuri grele. Din păcate ei nu mai au tancuri nici să asigure o companie. Numărul lor exact este de şapte Panzer, toate într-o stare jalnică şi total nepotrivite pentru o luptă împotriva câtorva Tigers. În afară de asta, stocul nostru de muniţii ajunge numai pentru douăzeci de minute de luptă. Echipajele tancurilor se plimbă acum la ţară cu puşca pe umăr. Nu doresc să sfârşesc la Gemersheim sau să fiu spânzurat la Plötenzee ca un criminal de rând, înţelegeţi, Reichsführer, dar dacă nu primesc trupele ne­cesare şi armamentul, nu garantez că voi fi capabil să îndepli - nesc ordinele în condiţii mai mult decât satisfăcătoare.
Himmler a aprobat cu gravitate, ţinând o mână în dreptul gurii pentru a se apăra de fumul ţigării.
— O să ai tot ce-ţi trebuie, a spus el. Acum, hai să ne întoarcem la hartă şi să vedem în amănunt ce urmează să fie distrus.
Pretutindeni în cel de-al treilea Reich sunau telefoanele. În Jut­landa, unde era staţionată Divizia a 9-a SS de Panzergrenadier, numită „Letland", se ordonase regru - parea lor. Sute de vehicule pă­răseau cantonamentul de la Boris. La Flensborg şi la Neumunster au fost grupate şase sute de transportoare blindate de categorii diferite. Inginerii munceau toată noaptea pentru stabilirea itinerari­ilor. Nu fusese încă dat semnalul de plecare pentru diviziile blindate şi rezultatul era o încurcătură monstruoasă de circulaţie; Jutlanda devenise dintr-o tabără militară enormă, un carambolaj uriaş. În mijlocul haosului, Divizia a 20-a SS de Panzergrenadier, „Estland", căreia i se ordonase direcţia Jutlanda, a primit contraor­dine de întoarcere înapoi. Obergruppenführer Wengler a dat o reprezentaţie imitând remarcabil de bine pe cineva cu o criză de epilepsie. Oamenii lui îi urmăreau admirativ scamatoriile şi aşteptau cu anticipaţie înjurăturile care cu siguranţă trebuiau să urmeze.
— Care e cretinul cu fundul afară care a gândit că aşa ceva e posibil? Cum dracu se poate presupune că aş putea întoarce pe drumurile astea aşa de nenorocite!
— Nu ştiu cum, da' ştiu cine, a răspuns ofiţerul de legătu­ră, stând amuzat pe moto - cicletă, cu picături de ploaie prelinse pe mantaua lui neagră, cretinul tău cu fundul afară nu e altul decât Reichsführer-ul în persoană.
Wengler a scuipat şi a înjurat şi iarăşi a scuipat, în timp ce ofiţerul de legătură se întorcea uruind pe un drum noroios, într-un duş de stropi negri.
— Bine! Ordin către toţi ofiţerii comandanţi: conduceţi înapoi în direcţia Neumunster. Destinaţia exactă nu este încă cunoscu­tă. Şi să nu dea dracul să aveţi nevoie de toată ziua pentru asta.
Ofiţerii s-au răspândit în toate direcţiile strigând ordinul.
Wengler supraveghea morocănos felul în care acesta era executat. Era unul dintre cei mai severi comandanţi ai diviziilor blindate şi avea puţină răbdare în orice situaţie care nu-l situa direct în prima linie de luptă. Chiar în timpul când el supraveghea executarea or­dinului, imaginea coloanei s-a dezinteyrat, cu o viteză uluitoare, într-o stare de confuzie demenţială. Vehiculele intrau orbeşte unele în altele, în şanţuri, în pomi, în garduri. Peste tot se ţipa şi înjura. Cineva rostise cuvântul „sabotaj" şi ideea s-a fixat puternic în ca­petele majorităţii oamenilor ca un fapt dovedit.
Încet, foarte încet şi foarte nesigur, coloana imensă se legăna înainte, spre sud. Primele vehicule ajunseră la încrucişarea dru­murilor Handerslev-Tender, când situaţia s-a înrăutăţit irecuperabil.
Un Oberstabszahlmeister inocent s-a apropiat cu coloana lui de muniţii destinate bateriilor grele de coastă. Vehicului lui mic abia a scăpat de o coliziune frontală cu un tanc. Maşina a trecut cu abilitate în afara drumului, dar tancul a intrat în tancul vecin. A fost un zgomot oribil de frecare de şenile, şi ambele tancuri s-au oprit trepidând. Strigătele de „sabotaj" care nu dispăruseră complet niciodată, au fost reluate şi au atins apogeul, încât ne­norocitul de Oberstabszahlmeister a fost tras din maşină, ţintuit de un pom şi împuşcat pe loc. Era aproape sigur că nenorocitul greşise drumul, dar dacă a fost aşa şi-a plătit scump eroarea. Co­loana cu muniţii nu a mai ajuns la bateriile de coastă. Au fost trimise în schimb diviziei de infanterie care era ţinută în rezervă la Fiona şi câteva săptămâni mai târziu a fost o consternare imensă când s-a descoperit că proiectilele de 21 cm nu pot fi potrivite în nici un fel tunurilor de câmp de 10.5 cm. Şi invers, bateriile de artilerie de pe falezele de coastă s-au amuzat teribil când tunurile de 21 cm au început să scoată bombe de 10.5 cm.
— Sabotaj! urla un ofiţer de stat major.
— Iarăşi blestemaţii ăştia din Rezistenţă! ţipă un colonel, în pragul apoplexiei.
Pentru formalitate, câţiva ostatici nenorociţi au fost executaţi.
Cineva trebuia să plătească incompetenţa unor ofiţeri.
Era în zori când primele vehicule, care conduceau coloana Diviziei a 20-a blindate, au intrat în Neumunster. Abia atunci au aflat că destinaţia lor era Parisul şi că erau aşteptaţi de urgenţă. A fost o surpriză să ajungă la Neumunster şi să descopere că singura posibilitate de transport care îi aştepta era o duzină de vagoane franceze de marfă din timpul venerabil al culegerii strugurilor. Dru­murile erau blocate pe distanţă de kilometri de Divizia a 19-a de Tancuri, aflată şi ea în drum spre Neumunster. Iar Divizia a 233-a venea acum în forţă dinspre Est. Fiecare drum al Jutlandei era înfundat până la refuz cu tancuri şi soldaţi şi maşini blinda­te. Totul era legat de Neumunster; totul era necesar la Paris şi numai o duzină de vagoane franceze de marfă ca să-i ia.
— Sabotaj! au urlat cei trimişi de Reichsführer să îndeplinească misiunea.
Au fost executaţi mai mulţi ostatici. Oficialii responsabili cu conducerea gării din Neumunster au fost executaţi. Două divizii de blindate, 14.000 de vehicule şi efectivul lor complet au pornit din Jutlanda cu douăsprezece marfare franceze.

(va urma)