America (6)

Franz Kafka

CAZUL ROBINSON
Karl simţi că cineva îl bate pe umăr. Gîndind că e vreun client, se grăbi să-şi vîre mărul în buzunar şi, aproape fără să se mai uite la respectivul, alergă spre ascensor.
— Bună seara, domnule Rossmann, spuse atunci noul venit; sînt eu Robinson.
— Ce mult te-ai schimbat, vorbi Karl, clătinînd din cap.
— Da, n-aş spune că-mi merge rău, zise Robinson, pri-vindu-şi costumul care, deşi alcătuit din piese de oarecare calitate, era atît de pestriţ că părea jerpelit. îţi lua ochii, mai ales, vesta albă cu patru buzunare mici, tivite cu negru; mai mult ca sigur că Robinson o îmbrăcase pentru prima oară şi, spre a atrage atenţia asupra ei, îşi bomba pieptul.
— Ai haine scumpe, spuse Karl şi se gîndi în treacăt la haina lui de odinioară, simplă, însă atît de frumoasă că ar fi concurat-o chiar pe a \\xi Renell, şi pe care cei doi prieteni răuvoitori i-o vînduseră.
— Da, răspunse Robinson, nu trece zi să nu-mi cumpăr vreun flecuşteţ. Ce spui de vesta mea ?
— Frumoasă, spuse Karl.
— De fapt buzunarele nici nu sînt adevărate, sînt aşa, numai de frumuseţe, zise Robinson şi-l apucă pe Karl de mînă ca acesta să le'pipăie, să se convingă singur.
Karl se trase îndărăt, deoarece gura. lui Robinson i răspîndea un miros nesuferit de rachiu.
— Bei iarăşi cam mult, spuse Karl, ajuns din nou lîngă < grilajul ascensorului.
— Nu, zise Robinson, nu beau mult, şi de fapt — conti­guă el, uitînd de mulţumirea cu care îşi înfăţişase puţin mai înainte situaţia sa — ce altceva îi mai rămîne omului pe lume?
Convorbirea fu întreruptă de un client care dorea să urce; cînd Karl reveni, sună telefonul şi trebui să gonească după medicul hotelului deoarece o doamnă de la etajul al şaptelea leşinase. Alergînd de colo-colo, Karl spera că Robinson va renunţa să-l aştepte; nu voia să fie văzut în compania aces­tuia şi, ţinînd seama de recomandările Terezei, nu voia să mai audă nimic despre Delamarche. Din păcate însă, Robin­son îl aştepta; stătea băţos cum stau oamenii beţi turtă şi, culmea, tocmai trecu pe lîngă el un funcţionar superior al hotelului, în redingotă neagră şi joben, dar se întîmplă să nu-i dea nici o atenţie lui Robinson.
— Rossmann, n-ai vrea să ne vizitezi odată ? Să ştii că acuma ne-am aranjat de minune, spuse Robinson şi se uită lung la Karl, ca să-l ispitească.
— Cine mă invită, dumneata sau Delamarche ? întrebă j Karl.
— Şi eu şi Delamarche; în privinţa asta ne-am pus de acord, răspunse Robinson.
— Atunci uite, o să-ţi spun dumitale şi te rog să i-o transmiţi şi lui Delamarche. Despărţirea noastră a fost defi­nitivă, o spun şi o repet, dacă pînă acum nu vă era destul de clar acest lucru. Mi-aţi făcut atîta rău cît nimeni altul. Nu cumva aveţi de gînd să mă aţîţaţi în continuare ?
— Sîntem doar camarazii dumitale, zise Robinson şi la­crimi dezgustătoare de beţiv îi umplură ochii. Delamarche îţi transmite prin mine că te va răsplăti pentru toate necazurile trecutului. Locuim acum cu Brunelda, o cîntăreaţă grozavă; spre a fi mai convingător, încercă să cînte ceva cu voce piţigăiată; dar Karl i-o reteză energic:
— Taci; nu-ţi dai seama unde te afli ?
— Rossmann, vorbi Robinson, temperîndu-şi întrucîtva cîntatul; poţi să spui ce vrei, eu rămîn amicul dumitale. Aşa că, întrucît văd că te afli aici într-un post bun, n-ai putea să-mi împrumuţi ceva bani ?
— Ca să-i bei, nu-i aşa ? Crezi că n-am observat în buzu­narul dumitale sticla cu alcool din care ai băut şi în absenţa mea ? Sînt sigur că nu mă înşel, pentru că la sosire erai ceva mai treaz.
— Nici pomeneală, fac asta numai ca să prind puţină forţă cînd plec la drum, se scuză Robinson.
— Eu unul n-am de gînd să te reeduc, zise Karl.
— Dar banii! vorbi Robinson holbîndu-şi ochii.
— Va să zică Delamarche ţi-a dat ordin să-i aduci bani. Bine, o să-ţi dau bani, dar numai cu condiţia să pleci imediat şi să nu te mai văd pe aici niciodată. Dacă ai ceva să-mi co­munici, n-ai decît să-mi scrii pe adresa : Karl Rossmann, lif­tier, Hotel Occidental. Dar, îţi repet, nu cumva să mă mai cauţi aici. Sînt în serviciu şi n-am timp să primesc vizite. Dacă vrei bani, bănuiesc că vei înţelege că trebuie să accepţi condiţia!
Hotărît să sacrifice bacşişul căpătat în noaptea aceea, Karl îşi vîrî mîna în buzunarul vestei. Robinson se mulţumi să dea din cap, pe urmă oftă din greu. Karl dorea un răspuns mai lămurit şi întrebă încă o dată: Da sau ba ?
Robinson îi făcu semn să se apropie şi-i şopti, cu un su­ghiţ destul de grăitor prin el însuşi:
— Rossmann, mi-e foarte rău.
— La naiba ! se răsti Karl cu scîrbă şi îl tîrî cu amîndouă mîinile pînă la grilajul puţului de lumină, în golul căruia Ro­binson se uşura de îndată.' între două vomis^nente, Robinson ridica neajutorat mîinile către Karl, exclamînd:
„Eşti într-adevăr un băiat bun" sau: „Acuşi se ter­mină", — dar nici pomeneală de aşa ceva — sau: „Mizerabi­lii, ce porcărie or fi turnat în mine!"
De silă şi de enervare, Karl nu mai putea sta locului, se plimba de colo pînă colo. în ungherul de lîngă ascensor Ro­binson era camuflat, dar ce s-ar fi îîitîmplat — se întreba Karl — dacă l-ar fi descoperit vreunul dintre clienţii bogaţi, veşnic nemulţumiţi, care de-abia aşteaptă vreun motiv să se plî'ngă înalţilor funcţionari ai hotelului. Aceştia, bineînţeles, le dau întotdeauna dreptate şi se răzbună cu furie pe întreg personalul. Sau, dacă tocmai ar trece pe acolo vreunul dintre copoii hotelului, care se tot schimbă mereu şi pe care nimeni nu-i cunoaşte, afară de direcţiune — asta te şi face să-i bănuieşti că se ascund sub înfăţişarea oricărui miop, care se uită la tine niţel mai atent. Era suficient, la urma urmei, ca jos cineva să iasă din restaurant (ştiut fiind că nu se închidea nici noaptea), ori să coboare în cămările de alimente să ia ceva, pentru ca — surprins şi îngreţoşat — să dea peste mi­zeria din puţul de lumină. Imediat Karl ar fi fost întrebat te­lefonic : „Ce s-a întîmplat acolo, pentru numele lui Dumnezeu ?" Ar mai putea el să tăinuiască prezenţa lui Ro-binson ? Şi chiar dacă ar fi reuşit s-o facă, oare nu l-ar da de gol însuşi Robinson care, în prostia sau panica de care era curpins, ar aduce drept scuză relaţiile dintre ei ? Concedie­rea lui Karl era mai mult decît firească dacă s-ar fi constatat că salariatul cel mai neînsemnat şi mai dispensabil din for­midabila ierarhie a personalului de serviciu îngăduise unui prieten al său să spurce hotelul, înspăimîntîndu-i sau chiar îndepărtîndu-i pe unii clienţi. Mai era de tolerat un liftier care avea asemenea prieteni şi care le mai şi permitea să-l vi­ziteze în timpul serviciului ? Era de la sine înţeles că un ase­menea liftier este el însuşi un beţivan, dacă nu chiar ceva mai rău; apoi nu era de mirare să presupui că îşi îndopa în aşa măsură prietenii cu alimentele hotelului încît cei în cauză îşi permiteau neobrăzarea să şi spurce hotelul acesta extrem de curat, aşa cum făcuse Robinson; şi, în definitiv, nu exista nici o garanţie că un salariat de acest fel se mulţumeşte să fure doar alimente. Aici erau atîtea posibilităţi de a fura, dacă ţinem cont de ştiuta neglijenţă a clienţilor. Dulapuri deschise erau peste tot, bijuterii azvîrlite pe toate mesele sau casete care nu se încuiau niciodată, ori chei aruncate la întîmplare.
Karl zări, încă de departe, cîţiva clienţi care urcau scările, venind din cabaretul de la subsol, unde tocmai se terminase spectacolul. Se grăbi să se posteze în faţa ascensorului şi, de frică să nu mai vadă cine ştie ce altă grozăvie, nici nu mai îndrăzni să se întoarcă spre Robinson. Că Robinson tăcea, că nu i se auzea vreun suspin, acestea încă nu erau motive să-l liniştească pe Karl. îşi servea clienţii ca de obicei, îi urca, îi cobora, însă nu izbutea deloc să-şi ascundă neliniştea; la fiecare coborîre se aştepta să dea peste vreo penibilă sur­priză.
In sfîrşit, prinse un moment de răgaz şi se duse să vadă ce-i cu Robinson; şedea pe vine într-un colţ, cu capul lăsat pe genunchi, în timp ce pălăria lui tare şi rotundă era dată pe ceafă.
— Acum gata, du-te, zise Karl în şoaptă, însă cu un ton categoric. Poftim banii şi, dacă te grăbeşti, aş putea să-ţi arăt drumul cel mai scurt.
— Nu-s în stare să plec, spuse Robinson, ştergîndu-şi fruntea cu o batistă mică : o să mor aici. Nici nu-ţi poţi închi­pui ce rău îmi este. Delamarche mă cară după el în toate lo­calurile de atracţie, însă eu nu pot să le sufăr şi i-o spun în fiecare zi.
— Aici nu poţi rămîne în nici un caz; gîndeşte-te unde te afli. Dacă te descoperă careva aici, dumneata ai să fii amendat, iar eu îmi pierd slujba. Vrei una ca asta ?
— Nu pot să plec, spuse Robinson; prefer să mă arunc acolo şi arătă prin grilaj înspre puţul de lumină. Dacă stau aşa, aşezat, mai merge, dar să mă ridic, imposibil. Am făcut eu o încercare în timp ce erai plecat.
— Atunci aduc o maşină şi pleci la spital, zise Karl şi zgîltîi picioarele lui Robinson care se muiaseră de tot.
îndată ce auzi cuvîntul „spital" — probabil trezea în el imagini înfricoşătoare — Robinson se puse pe bocit; întinse mîinile spre Karl şi imploră milă.
— Taci, zise Karl, lovindu-l uşor peste mîini. Alergă după liftierul pe care îl înlocuise în cursul nopţii şi-l rugă să-i facă, pentru un timp, acelaşi serviciu; se întoarse apoi grab­nic şi făcu efortul să-l ridice pe Robinson, care plîngea în continuare. Ii spuse pe şoptite:
— Robinson, dacă vrei să te ajut, fă o încercare de voinţă, adună-ţi toate forţele şi mergi pe propriile picioare măcar o bucată de drum. Am să te culc în patul meu şi ai să stai acolo pînă te linişteşti. îţi revii repede, ai să vezi. Dar deocamdată fii cuminte, căci coridoarele sînt pline de lume, iar patul meu se află într-un dormitor comun. Dacă te ob­servă cineva, chiar şi în treacăt, nu mai pot face nimic pentru dumneata. Şi trebuie să ţii ochii deschişi; nu te pot căra în văzul lumii ca şi cum ai fi pe moarte.
— Vreau să fac ce-mi spui, zise Robinson, dar mă tem că singur n-ai să mă poţi scoate de aici. N-ai vrea să-l chemi şi pe Renell ?
— Renell e plecat.
— A, da, e adevărat, zise Robinson, Renell este cu Dela-marche. Doar ei doi m-au trimis după dumneata. Le câni încurc pe toate.
Robinson îşi depănă vorbăria greu inteligibilă, timp în care Karl îl împinse uşurel înainte. Ajunse astfel cu bine pînă la o cotitură; un coridor mai slab luminat ducea spre dormitorul liftierilor. Un liftier le ieşi înainte, dar trecu pe lîngă ei în fugă, fără a-i băga în seamă. De altfel pînă aici nu avură vreo întîlnire mai periculoasă; între orele patru şi cinci dimineaţa, în hotel se instala de obicei un fel de acalmie, răgaz în care, îşi dădea seama Karl, va trebui să-l scoată afară neapărat pe Robinson; spre dimineaţă i-ar fi fost imposibil să o facă, deoarece începea forfota obişnuită a zilei.
în celălalt capăt al dormitorului tocmai se pornise o trîntă sau ceva asemănător; se aplauda şi se tropăia ritmic, se auzeau tot felul de exclamaţii sportive. în paturile de lîngă intrare, cîţiva inşi dormeau adînc, netulburaţi de vacarm; cei mai mulţi însă stăteau lungiţi pe spate, privind în tavan şi numai din cînd în cînd sărea cîte unul din pat — mai mult sau mai puţin îmbrăcat — să se convingă cum mai stau lu­crurile în rîndurile bătăuşilor din fundul sălii. Karl reuşi astfel să scape neobservat şi îl conduse pe Robinson — care se mai obişnuise cu mersul — pînă la patul lui Renell; acest pat era lîngă intrare şi, din fericire, nu fusese ocupat. în patul său Karl zărise, încă din prima clipă, un băiat necunos­cut, care dormea dus. Cînd Robinson simţi salteaua sub el, adormi pe loc, fără să-şi adune măcar piciorul care atîrna peste marginea patului. Karl îi acoperi faţa cu pătura şi răsuflă uşurat că scăpase de belea, măcar pentru un timp; nu era de aşteptat ca Robinson să se mai trezească pînă pe la şase. Iar dimineaţa, cînd va reveni în dormitor, Karl spera să găsească, eventual împreună cu Renell, modalitatea de a-l expedia pe Robinson. O inspecţie în dormitor nu era de aşteptat — aşa ceva se făcea doar în cazuri cu totul spe­ciale — liftierii reuşiseră încă în urmă cu cîtiva ani să obţină desfiinţarea vechiului sistem de a se face inspecţii generale inopinate, deci în privinţa asta putea fi liniştit.
Cînd Karl ajunse în faţa ascensorului său, văzu că acesta porneşte în sus o dată cu cel al vecinului. Aşteptă cu nelinişte ca ascensorul să revină pentru a şti ce s-a întîmplat. Ascen­sorul său coborî primul şi în uşă apăru liftierul pe care-l întîlnise mai adineauri alergînd pe coridor.
— Pe unde ai umblat, Rossmann ? întrebă acesta. De ce ai plecat fără să anunţi măcar ?
— Dar a promis că mă înlocuieşte o clipă, spuse Karl şi arătă spre băiatul din ascensorul vecin, care tocmai coborîse; de altfel şi eu l-am înlocuit timp de două ore şi încă în ore de vîrf.
— Foarte frumos, spuse liftierul nou-venit, dar mai tre­buia ceva. E ştiut că cea mai mică absenţă din serviciu se anunţă în biroul chelnerului-şef. De ce ţi-au pus aici telefon ? Eu ţi-am promis şi te-aş fi înlocuit cu plăcere, dar ştii tu însuţi că uneori nu-i atît de simplu, vorbi liftierul citat de Karl. A sosit o mulţime de clienţi noi cu expresul de patru şi jumătate şi se adunaseră în faţa ambelor ascensoare. Doar nu era să-i servesc întîi pe clienţii tăi, iar pe ai mei să-i las să aştepte; am urcat întîi cu ascensorul meu.
— Şi pe urmă ce-a fost ? întrebă Karl, nerăbdător, deoa­rece amîndoi băieţii tăcuseră.
— Ce să fie ? răspunse colegul din celălalt ascensor. S-a întîmplat să treacă pe aici chelnerul-şef şi, bineînţeles, văzînd că atîţia clienţi aşteaptă fără a fi serviţi, s-a înfuriat şi m-a întrebat pe mine unde eşti; n-am ştiut ce să-i răspund, deoarece tu nu mi-ai spus unde pleci. Atunci el a telefonat imediat în dormitor şi a chemat un înlocuitor.
— Ne-am şi întîlnit pe coridor, zise înlocuitorul, şi Karl confirmă dînd din cap.
— Eu, bineînţeles, i-am spus imediat că m-ai rugat să te înlocuiesc — se grăbi să-l asigure pe Karl colegul său — dar crezi că a ascultat ce zic ? încă n-ai avut ocazia să-l cunoşti.
Ne-a cerut să te trimitem imediat la el, la birou. Aşa că hai, du-te. Poate te iartă, doar n-ai lipsit decît două minute. în privinţa mea să nu-ţi faci vreo grijă, adu-i aminte că m-ai rugat să te înlocuiesc. Numai fereşte-te să pomeneşti că şi tu m-ai înlocuit; să nu crezi cumva că mă tem că mi s-ar putea întîmpla ceva, deoarece am fost învoit. Dar, ascultă-mă pe; mine, nu prea le place să se vorbească despre chestiile astea mai ales cînd te amesteci într-o afacere cu care nu ai nici o legătură.
— E pentru prima oară că mi-am părăsit serviciul.
— Aşa se întîmpla de obicei, dar cine să te creadă, zise tînărul şi, văzînd că se apropiau cîţiva clienţi, fugi spre as­censorul său.
înlocuitorul lui Karl, un tînăr de vreo patrusprezece ani, căruia se vedea că-i pare rău pentru cele întîmplate, spuse:
— Mai cunosc destule cazuri cînd asemenea mărunţişuri au fost iertate. De obicei eşti trecut în altă muncă. Pentru asemenea vină, după cîte ştiu, n-a fost decît un singur caz de concediere. Trebuie doar să te pregăteşti cu o scuză cît mai serioasă. Şi mai ales nu cumva să spui că ţi-a venit rău, aşa, deodată, fiindcă vor rîde de tine. Cel mai bine ar fi să spui că un client te-a trimis cu un comision la un alt client, că nu mai ştii cine era primul şi că pe-al doilea nu l-ai putut găsi.
— Ei, nu cred că va fi chiar atît de tragic, zise Karl, însă după tot ceea ce auzise, nu prea mai spera ca lucrurile să se aranjeze. Şi chiar dacă ar fi fost iertat, socotindu-se că totul n-a fost decît o neglijenţă oarecare, rămînea Robinson, do­vada vie, concretă, a vinovăţiei sale. Iar cînd aveai de-a face cu un temperament nestăpînit ca al chelnerului-şef, puteai să te aştepţi că nu se va mulţumi cu o anchetă formală şi, în cele din urmă, descoperirea lui Robinson era inevitabilă. De fapt, nu exista o dispoziţie specială care să interzică accesul străinilor în dormitor; dar lucruri de neconceput nici nu-i nevoie să fie interzise.
Karl pătrunse în birou şi îl găsi pe chelnerul-şef în faţa cafelei sale de dimineaţă; între două sorbituri, verifica un borderou pe care, probabil, i-l adusese portarul-şef al hote­lului, care se afla de asemenea acolo. Acesta era un om înalt, iar uniforma sa înzorzonată cu tot felul de nimicuri — de pe umăr îi şerpuiau în jos, de-a lungul braţului, lanţuri şi găitane aurii — îl făcea să pară mai lat în umeri decît în rea­litate. Mustaţa sa neagră şi lucioasă cu sfîrcurile ridicate semeţ, aşa cum se obişnuieşte prin Ungaria, rămînea ţeapănă chiar şi la cea mai bruscă mişcare a capului. La drept vorbind, omul nici nu se prea putea mişca în îmbrăcămintea lui greoaie; îndeobşte stătea cu picioarele depărtate ca să-şi echilibreze greutatea corpului.
Karl intrase în birou degajat şi grăbit, aşa cum se obişnuise în acest hotel, deoarece încetineala şi prudenţa care pot fi considerate, în cazul unora, drept atribuite de po­liteţe, în cazul liftierilor erau socotite drept lenevie. Şi apoi, era mai bine să nu se observe chiar de la început că e conştient de vinovăţia sa. De altfel, chelnerul-şef aproape că nici nu se uită la el, poate doar o dată, în treacăt, cînd intrase pe uşă, după care se aplecase din nou asupra cafelei şi asupra hîrtiilor sale, părînd a fi uitat de Karl. Pe portar, în schimb, prezenţa lui Karl îl făcea să dea semne de nerăbdare; proba­bil avea de discutat cu şeful ceva confidenţial sau voia să-l roage un anume lucru, în orice caz tot timpul se uita spre Karl cu vădită iritare. Se răsucea mereu spre el cu gîtul ţeapăn şi abia după ce privirile i se încrucişau cu cele ale lui Karl, catadicsea să se uite din nou spre chelnerul-şef. Se înţelege, Karl nu se prea simţea în largul său. Socoti totuşi că, dacă a apucat să intre, ar fi fost şi mai nepotrivit să plece fără a primi o asemenea dispoziţie de la chelnerul-şef. Acesta continua să examineze borderoul, muşcînd între timp dintr-o felie de cozonac, de pe care scutura, din cînd în cînd, maşi­nal, pudra de zahăr. La un moment dat, o filă a borderoului căzu pe jos; portarul nici nu se clinti pentru că întîi de toate în hainele lui greoaie i-ar fi fost imposibil să se aplece şi, în al doilea rînd, Karl se şi repezise imediat să ridice hîrtia. Karl întinse foaia spre chelnerul-şef, iar mîna acestuia o prinse ca din zbor, ca şi cum hîrtia cu pricina s-ar fi înălţat singură de pe duşumea şi s-ar fi lipit de mîna lai. Acest mic serviciu nu schimbă însă cu nimic atmosfera, iar portarul îl săgeta cu aceleaşi priviri duşmănoase.
După cîte îşi putea da seama, chelnerul-şef părea să acorde o prea mică importanţă celor petrecute; lui Karl îi f mai veni inima la loc, se mai linişti. De fapt, era ceva logic; un liftier nu însemna nimic, nu i se permitea nimic, deci acesta nu putea să facă nimic grav. Şi apoi, chelnerul-şef fusese el însuşi liftier în tinereţe, fapt cu care se mîndreau toţi liftierii, chiar şi cei din noua generaţie. Lui i se datora prima organizare a liftierilor — se întîmplase, foarte proba­bil, ca şi el să-şi fi părăsit, la rîndul său, vreodată serviciul, | chiar dacă nimeni nu-l mai putea obliga să-şi amintească aşa ceva; pe de altă parte, nu i-o puteai lua în nume de rău dacă, tocmai pentru că a fost liftier, se purta cu liftierii mai sever decît cu ceilalţi, pretinzîndu-le ordine exemplară. Karl îşi mai pusese speranţe şi în trecerea timpului. Ceasul biroului arăta ora cinci şi un sfert, deci Renell putea să revină din clipă îs clipă; poate că şi sosise, fiindcă nu se poate să nu-l fi intrigat lunga absenţă a lui Robinson. De altfel, era aproape sigur că Delamarche şi Renell rămăseseră să aştepte pe un­deva prin apropierea hotelului, îi dădu prin gînd lui Karl, pentru că Robinson, beat cum era, n-ar fi nimerit drumul. Dacă Renell îl descoperă acum pe Robinson în patul său, ceea ce în mod normal trebuia să se întîmple, atunci toate erau în ordine. Cu simţul său practic, mai ales cînd era vorba de interesele proprii, Renell va găsi mijlocul să-l scoată re­pede pe Robinson din hotel, lucru care acum nici nu mai era atît de greu; fapt e că Robinson s-o fi mai dezmeticit între timp, iar Delamarche probabil că aştepta în faţa hotelului să-l ia în primire. Odată scăpat de Robinson, Karl putea să \ stea în faţa chelnerului-şef mult mai liniştit şi avea chiar f şanse să scape doar cu o mustrare. După aceea, s-ar sfătui cu Tereza dacă e cazul să-i spună bucătăresei-şefe adevărul — lui i se părea că nimic nu-l împiedică s-o facă — şi dacă Te­reza era de aceeaşi părere, totul s-ar rezolva fără urmări prea grave.
încurajat de aceste raţionamente, Karl îşi vîrî mîna în buzunar ca să-şi numere discret bacşişul primit în noaptea aceea — avea impresia că se ridica la o sumă frumuşică — în timp ce chelnerul-şef tocmai sări în picioare, dădu la o parte borderoul şi, după ce se scuză faţă de portar:
— Numai o clipă, Feodor, începu să strige la Karl atît de tare, încît acesta înmărmuri şi un timp nu putu să vadă altceva decît deschizătura mare şi neagră a gurii şefului.
— Cum ţi-ai permis să părăseşti serviciul fără învoire ? Ştii ce înseamnă asta ? înseamnă concediere. Nu vreau să aud nici un fel de scuză, cunosc eu scuzele voastre minci­noase, n-ai decît să le păstrezi, mie mi-e suficient să ştiu că n-ai fost la postul tău. Dacă aş tolera şi aş ierta un asemenea caz, mîine toţi cei patruzeci de liftieri ar şterge-o din serviciu şi m-aş pomeni că trebuie să-i car pe scări, în braţe, pe cei cinci mii de clienţi ai mei.
Karl tăcea. Portarul se apropiase şi începuse să tragă în jos poalele tunicii lui Karl, chipurile pentru a îndrepta cîteva cute; în realitate însă atrăgea atenţia chelnerului-şef asupra acestei mici neglijenţe în ţinuta vestimentară a lui Karl.
— Nu cumva ţi s-a făcut deodată rău ? întrebă chelne­rul-şef cu subînţeles.
Karl îl privi în faţă şi răspunse:
— Nu.
— Va să zică, nici măcar nu ţi-a fost rău ? strigă chelne­rul-şef întărîtat de-a binelea. Atunci sînt sigur că ai inventat o minciună şi mai gogonată. Ce scuză ai ? Hai, vorbeşte odată!
— Nu am ştiut că trebuie să vă cer permisiunea prin te­lefon, spuse Karl.
— Ştii că ai haz ! strigă chelnerul-şef; îl apucă pe Karl de guler şi-l duse, aproape pe sus, pînă la peretele unde se afla atîrn'at regulamentul de funcţionare a ascensoarelor. Portarul îl urmă. Poftim, citeşte ! zise chelnerul-şef arătînd un paragraf. Karl crezu că trebuie să citească în gînd. Citeşte cu voce tare ! ordonă chelnerul-şef.
în loc să citească, Karl se întoarse şi spuse:
— Cunosc acest paragraf, doar am primit şi eu regula­mentul de serviciu şi l-am citit cu atenţie. Dar tocmai o ase­menea dispoziţie se uită mai uşor, pentru că aproape nici n-ai nevoie de ea, fiind vorba de ceva de la sine înţeles. Mă aflu în acest serviciu de două luni şi niciodată nu mi-am părăsit postul.
— Ei bine, ai să-l părăseşti acum, vorbi chelnerul-şef. Se întoarse la biroul său, apucă borderoul ca şi cum s-ar fi hotărît să continue a-l verifica, dar nu făcu altceva decît să-l1 azvîrle cît colo ca pe o zdreanţă nefolositoare; începu să se agite şi o vreme măsură camera în lung şi-n lat, cu fruntea şi obrajii înroşiţi de mînie. Să-mi fac eu atîta sînge rău şi încă în serviciul de noapte, pentru un derbedeu! izbucnea din cînd în cînd. Ştiţi cine aştepta în faţa ascensorului — se adresă el portarului — atunci cînd puşlamaua asta îşi părăsise serviciu ? Numele pe care l-a rostit chelnerul-şef l-a speriat foarte tare pe portar. îi cunoştea pe toţi clienţii şi era în măsură să le aprecieze valoarea. îl măsură pe Karl cu o privire uimită, ca şi cum ar fi vrut să se convingă că există într-adevăr un liftier din pricina căruia o atît de importantă personalitate fusese nevoită să aştepte zadarnic în faţa unui ascensor.
— Dar e îngrozitor! vorbi portarul dînd din cap, ceea ce | în cazul lui însemna maximă enervare; Karl îl privea descu­rajat, se gîndea că de acum va trebui să tragă toate ponoasele | prostiei acestui om.
— Ce să ne mai mirăm, parcă eu nu ştiu ce-i poate pie­lea ? spuse portarul arătînd spre Karl cu un deget mare şi gros, întins ca o săgeată. Tu eşti singurul liftier care în mod sistematic nu mă salută. Dar ce-ţi închipui, în definitiv ? Ori­cine trece pe lîngă cabina portarului trebuie să salute. Cu ceilalţi portari n-ai decît să te porţi cum vrei, dar eu unul pretind să fiu salutat. Cîteodată mă prefac eu că nu sînt atent, dar poţi să fii sigur că ştiu foarte bine cine mă salută şi cine nu, obraz gros ce eşti! Şi-i întoarse lui Karl spatele, păşind băţos spre chelnerul-şef. Acesta, în loc să-şi dea şi el o părere în legătură cu cele spuse de portar, se grăbea să-şi termine micul dejun şi să parcurgă ştirile din ziarul pe care tocmai i-l adusese un om de serviciu.
— Domnule portar-şef, i se adresă Karl, încercînd să profite de clipa de absenţă a chelnerului-şef şi să mai apla­neze întrucîtva neînţelegerea cu portarul; ştia că ostilitatea portarului însemna gaz peste foc. Eu vă asigur, domnule portar-şef, că vă salut; sînt venit de puţin timp în America, sînt originar din Europa, unde, după cum se ştie, oamenii se salută între ei chiar mai mult decît este necesar. Sînt însă abia două luni de cînd am fost sfătuit insistent — asta s-a întîmplat la New York, unde, întîmplător, frecventam cercuri mai alese — am fost sfătuit insistent să pun o dată capăt po-liteţei mele exagerate. Adevărul e că nu am prea reuşit aşa ceva, şi continui să salut pe toată lumea. Cum vă puteţi închipui că nu v-am salutat tocmai pe dumneavoastră?! V-am salutat în fiecare zi, şi încă de cîteva ori. Dar poate nu chiar de fiecare dată cînd v-am zărit, fiindcă treceam pe lîngă dumneavoastră de o sută de ori pe zi.
— Trebuie să mă saluţi de fiecare dată, fără nici o ex­cepţie, trebuie să ţii şapca în mînă de cîte ori vorbeşti cu mine şi trebuie să mi te adresezi numai cu „domnule portar-şef şi nu pur şi simplu cu „dumneavoastră". Toate astea tre­buie să le faci de fiecare dată !
— De fiecare dată ? repetă Karl încet şi nedumerit. îşi aduse aminte că de cînd era la hotel portarul îl privise întot­deauna încruntat şi jignit, începînd chiar din prima dimi­neaţă ; atunci Karl, neînvăţat cu rolul de subordonat, i se adresase acestui portar cu un ton cam liber şi insistent, întrebîndu-l dacă nu-l căutaseră doi oameni care trebuiau să-i lase o fotografie.
— Acuma vezi bine la ce te duce o comportare ca asta, spuse portarul, care se apropiase din nou de Karl şi, arătînd spre chelnerul-şef care încă mai citea ziarul, părea că îşi ia sarcina de principal executor al răzbunării celuilalt. De acum înainte, oriunde te vei afla în serviciu ai să ştii că portarul trebuie salutat de fiecare dată, chiar dacă acest serviciu ar fi într-o speluncă mizerabilă.
Karl înţelese că serviciul său era ca şi pierdut; chelnerul-şef vorbise ca şi cum asta ar fi fost un fapt împlinit, iar porta-rul-şef o repetase. Pentru un biet liftier nici nu era nevoie, se înţelege, de vreo aprobare din partea direcţiei hotelului. Totul se petrecuse, de fapt, mai repede decît îşi putuse el închipui; se împliniseră totuşi două luni de cînd lucra pentru acest hotel şi muncise conştiincios, mai bine decît mulţi alţii, era convins de asta. Dar asemenea lucruri nu se iau în seamă în momente hotărîtoare ca acela în care se afla Karl; peste tot este aşa, pe toate continentele şi chiar în Europa. Sentinţa rămînea aceea pe care o dictează furia primului moment. Poate că ar fi mai bine să le spună „la revedere" şi să plece chiar acum! Bucătăreasa-şefă şi Tereza poate că mai dormeau încă. Amărăciunea, regretul lor pentru purta­rea sa ar fi probabil atenuate dacă n-ar mai trebui să dea ochii cu el; le-ar spune bun-rămas printr-o scrisoare, şi-ar strînge lucrurile în geamantan şi ar pleca discret. Ştia ce-l aşteaptă dacă ar mai rămîne, fie numai o singură zi — Doamne, şi cît ar fi vrut să doarmă puţin ?! îl aşteptau exa­gerările de rigoare, vina sa ar creşte la proporţiile unui scandal, reproşuri l-ar asalta din toate părţile, nesfîrşitele la­crimi ale Terezei, poate şi ale bucătăresei-şefe, pentru ca, în cele din urmă, să nu scape nici de pedeapsă. Deocamdată îl încurca faptul că trebuia să facă faţă la doi inamici deodată; nu putea spune vreun cuvînt fără ca acesta să nu fie răstălmăcit, fie de către unul, fie de către altul, găsindu-i-se înţeles rău şi cusururi. Preferă, de aceea, să tacă, să profite deocamdată de liniştea care domnea în încăpere; chelnerul-şef tot mai citea ziarul, iar portarul-şef aranja pe pagini bor-deroul risipit pe masă, treabă care îi dădea destulă bătaie de cap, deoarece portarul era cam miop.
în sfîrşit, chelnerul-şef puse ziarul deoparte, căscă, se asi­gură cu o privire de prezenţa lui Karl şi învîrti manivela tele­fonului de pe masă. Strigă: „alo !" de cîteva ori, dar nimeni nu-i răspunse.
— Nu răspunde nimeni, îi spuse portarului-şef. Acesta, după cît îşi putea da seama Karl, urmărea cu deosebit interes apelul telefonic şi spuse:
— Este şase fără un sfert. Nu se poate să nu se fi trezit. Sunaţi încă o dată, mai insistent. în aceeaşi clipă, însă, fără o osteneală anume, telefonul răspunse apelului.
— Aici chelnerul-şef, Isbary, spuse el ridicînd recepto­rul. Bună dimineaţa, doamnă bucătăreasă-şefă. Nu cumva v-am trezit ? O, îmi pare foarte rău. Da, da, este de-acum
şase fără un sfert. Dar vă spun sincer că îmi pare foarte rău că v-am deranjat. Ar trebui să scoateţi telefonul din priză cînd dormiţi. Nu, nu am nici o scuză, mai ales că ceea ce am vrut să vă spun e o chestiune de importanţă minoră. Da, desigur, bineînţeles, nu mă grăbesc, vă aştept, rămîn la tele­fon. Trebuie să fi venit la telefon în cămaşă de noapte, spuse chelnerul-şef zîmbind portarului-şef, care tot timpul urmărise convorbirea stînd aplecat deasupra telefonului cu o expresie de maximă curiozitate. Am trezit-o, cu siguranţă. De obicei o trezeşte fetişcana care-i scrie la maşină; se pare că astăzi, cine ştie de ce, a neglijat să o facă. Drept să-ţi spun, îmi pare rău că am speriato căci şi aşa e destul de nervoasă.
— De ce nu mai revine ?
— S-o fi dus să vadă ce s-a întîmplat cu fata, zise chelne­rul-şef punînd din nou receptorul la ureche, căci se auzise un nou semnal. O veţi găsi, desigur, vorbi el în receptor. N-ar trebui să vă speriaţi aşa, pentru orice; cred că aţi avea ne­voie de puţină odihnă, da, da, de un concediu. întocmai. Să revin acum la mica mea chestiune, pentru care v-am deran­jat. Există aici un liftier cu numele — se întoarse cu o privire întrebătoare spre Karl, care fiind foarte atent la convorbire răspunse prompt — cu numele de „Karl Rossmann". Dacă îmi amintesc bine, v-aţi interesat chiar dumneavoastră, într-o oarecare măsură, de el; din păcate, el nu s-a arătat la înălţi­mea amabilităţii dumneavoastră, şi-a părăsit serviciul fără permisiune, pricinuindu-mi prin aceasta mari neplăceri, ale căror consecinţe încă nici nu le pot prevedea. Ca atare, l-am concediat chiar în clipa asta. Sper că n-o să vă necăjiţi pentru atîta lucru. Ce spuneţi ? L-am concediat, da, l-am concediat. V-am spus doar că şi-a părăsit serviciul. Nu, regret, dar în privinţa asta nu pot să fac concesii. Este în joc autoritatea mea, ţin la ea, dragă doamnă, iar un asemenea element e în stare să-mi strice toată banda liftierilor. Şi tocmai liftierii trebuie să stea în centrul atenţiei noastre. Nu, nu, în cazul de faţă nu pot să vă fac pe plac, cu toate că ştiţi bine cît de mult ţin să vă fiu pe plac. Aş putea să nu-mi tulbur funcţiunile ve­zicii mele biliare, menţinîndu-l în post, însă tot nu mă lasă inima s-o fac de dragul dumneavoastră, da, de dragul dumneavoastră, doamnă bucătăreasă-şefă. Dumneavoastră îi ţineţi parte şi el nu merită în nici un fel această amabilă atenţie. Nu-i vorba doar de el; cunoscîndu-vă pe dumnea­voastră, ştiu cît veţi avea de pătimit din pricina lui şi, ca atare, sînt hotărît să vă scutesc de aşa ceva. Vorbesc deschis cu dumneavoastră, cu toate că băieţandrul ăsta păcătos stă aici lîngă mine, la o distanţă de cîţiva paşi. Va fi concediat în mod irevocabil, nu, nu; nu va fi mutat la alt serviciu, este un element de care nu te poţi folosi nicăieri. De altfel, mai sînt şi alte reclamaţii în contra lui. Portarul-şef, de exemplu, da, desigur, Feodor, ei da, Feodor mi s-a plîns de lipsa de po­liteţe şi de impertinenţa acestui băiat. Cum, toate acestea nu vă sînt suficiente ? Vai, doamnă bucătăreasă-şefă, din cauza acestui băiat vă deziceţi pe dumneavoastră înşivă. Nu, nu mai insistaţi.
în această clipă, portarul se aplecă spre urechea chelne-rului-şef şoptindu-i ceva. Acesta îl privi mai întîi mirat, apoi se porni să turuie atît de repede în telefon, încît din prima clipă Karl nici nu reuşi să înţeleagă ce spune şi, umblînd în vîrful picioarelor, se apropie cu vreo doi paşi.
— Dragă doamnă, spune chelnerul-şef, ca să fiu sincer, n-aş fi putut crede niciodată că vă pricepeţi atît de puţin la oameni. Chiar în clipa asta aflu iar ceva despre îngeraşul dumneavoastră; ştirea vă va schimba, sînt sigur, părerea pe care o aveţi despre el şi aproape regret că trebuie să fiu toc­mai eu acela care să v-o aducă la cunoştinţă. Aşadar, acest băiat „fin", pe care dumneavoastră îl consideraţi un exemplu de bună-cuviinţă, de cîte ori are o noapte liberă fuge în oraş şi nu se mai întoarce decît în zori. Da, da, doamnă bucătăreasă-şefă, acest lucru este dovedit cu martori, cu martori cinstiţi, da. Aţi putea să-mi spuneţi cumva de unde ia banii pentru aceste distracţii ? Cum să-i mai stea gîndul treabă ? Poate că doriţi să vă descriu modul în care-şi pe­trece timpul în oraş ? E clar, va trebui să-l scot de aici cît mai degrabă, iar dumneavoastră promiteţi-mi, vă rog, ca pe viitor să fiţi mai prudentă cu vagabonzii de pe stradă.
— Dar, domnule chelner-şef, strigă Karl, care parcă îşi simţea inima mai uşoară văzînd că pe firul chestiunii intervenise o eroare grosolană; limpezind-o pe aceasta spera să-şi uşureze, eventual, întreaga situaţie. Nu încape îndoială că aici e vorba de o confuzie; cred că cel care v-a spus că ies in fiecarte noapte în oraş este domnul portar-şef. Acest lucru este însă cu totul neâdevărat; din contra, sînt în fiecare noapte în dormitor, asta pot s-o confirme toţi băieţii. Atunci cînd nu dorm, învăţ corespondenţă comercială, dar de plecat n-am plecat niciodată noaptea din dormitor. E foarte uşor să v-o dovedesc. Fără îndoială că domnul portar-şef mă confundă cu altul, acum înţeleg şi de ce i se pare că nu-l salut.
— Nu vrei să taci odată?! ţipă portarul-şef ridicînd pumnul cînd, în situaţii asemănătoare, alţii ar fi ameninţat cel mult cu un deget. Eu să te fi confundat cu altul ? Dar în acest caz n-aş mai merita să fiu portar-şef. Da, domnule Isbary, în cazul acesta nu mai sînt bun de portar-şef; păi sigur, dacă confund oamenii. în cei treizeci de ani de serviciu pe care îi am, încă nu mi s-a întîmplat să confund două per­soane diferite, lucru pe care-l pot dovedi sutele de domni chelneri-şefi ai hotelului care s-au perindat în acest răstimp. Şi tocmai o dată cu tine, golan mizerabil ce eşti, am început să confund lumea ?! Cu tine, cu mutra asta voit nevinovată care se recunoaşte dintr-o mie! Ce aveam de confundat aici ? Chiar dacă te-ai fi strecurat în oraş prin spatele meu, tot aş putea să afirm, doar privindu-ţi mutra, că nu eşti decît un ticălos.
— Nu vă enervaţi, Feodor, interveni chelnerul-şef, a cărui conversaţie telefonică părea să se fi întrerupt brusc. Situaţia este foarte clară. Distracţiile nocturne sînt de fapt acuzaţii secundare. Deşi sînt convins că înainte de a pleca i-ar conveni să dezlănţuie o anchetă mare cu privire la ches­tiile astea. I-ar face chiar plăcere. Am fi puşi în situaţia să-i interogăm pe toţi cei patruzeci de liftieri; aceştia, bineînţeles, ar semăna confuzie în toate, aşa că am fi nevoiţi să chemăm, rînd pe rînd, tot personalul de serviciu; ar sta pe loc întreaga activitate a hotelului. Toate astea nu i-ar servi la nimic, concedierea s-ar fi produs oricum, pînă la urmă; ar avea, în schimb, satisfacţia că s-a distrat pe socoteala noastră. Noi însă vom renunţa la acest balamuc. Pe bucătăreasa-şefă, pe această excelentă femeie, a indus-o în \ eroare atîta vreme; acuma, gata, ajunge. Nu mai vreau să as- \ cult nimic, te concediez chiar acum pentru incorectitudine în serviciu. Poftim şi dispoziţia de plată către casierie, să ţi se : dea salariul pînă la zi. Ţinînd seama de purtarea ta, gestul meu, între noi fie zis, e un adevărat cadou; ţi-l fac numai de dragul doamnei bucătărese-şefe.
Un telefon neaşteptat îl făcu pe chelnerul-şef să nu sem­neze pe loc dispoziţia de plată.
— Pe ziua de azi mă înnebunesc liftierii ăştia ! exclamă acesta, de îndată ce auzi primele cuvine. De neînchipuit! mai strigă el după o clipă. Şi întorcîndu-şi pentru un mo­ment capul către portarul-şef, i se adresă: Vă rog, Feodor, mai reţineţi-l pe acest băiat. Mai avem o vorbă cu el, după care strigă în telefon: Urcă imediat!
în sfîrşit, portarului-şef i se oferea prilejul să-şi descarce întreaga mînie, lucru care nu-i reuşise numai cu vorba. Apucă braţul lui Karl, aproape de umăr, şi îl strînse zdravăn; îl mai slăbea din cînd în cînd, îl strîngea din nou, mai tare, părînd că strînsoarea aceea va creşte la infinit — portarul se dovedea grozav de puternic — iar Karl începu să vadă negru în faţa ochilor. Dar nu numai că îl ţinea pe Karl cît putea de : strîns ci, părînd a fi primit ordin să-l şi lungească cu cîţiva : centimetri, îl mai şi trăgea din cînd în cînd în sus, îl zgîlţîia şi spunea întruna, parcă întrebîndu-l pe chelnerul-şef: „Oare nu-l confund şi acum, oare nu-l confund ?"
Fu o adevărată mîntuire pentru Karl cînd intră în birou ; şeful liftierilor, un oarecare Bess, băiat gras care pufăia întruna, distrăgînd, întrucîtva, atenţia portarului-şef. Karl era atît de vlăguit încît, cu toată uimirea care îl cuprinsese, abia avu putere s-o salute pe Tereza; aceasta apăruse în spa­tele lui Bess, cumplit de palidă, cu hainele în dezordine şi cu părul abia prins într-un pieptene. într-o clipă, Tereza ajunse lîngă el şi-l întrebă în şoaptă:
— Bucătăreasa-şefă ştie ?
— Chelnerul-şef i-a comunicat telefonic, zise Karl.
— Atunci totul se va aranja, se va aranja, spuse ea re­pede, privindu-l cu ochii oarecum mai vioi.
— Nu, spuse Karl, tu nici nu ştii cîte mi se reproşează. Trebuie să plec, chiar şi bucătăreasa-şefă a fost convinsă. Te rog, nu sta aici, du-te sus, am să vin mai tîrziu să-mi iau rămas bun de la tine.
— Dar ce-ţi trece prin minte, Rossmann ? Ai să rămîi aici cu noi, oricît vei voi, Isbary nu iese din cuvîntul bucătăresei-şefe, o iubeşte, am aflat întîmplător asta nu de­mult, aşa că poţi să fii liniştit.
— Te rog, Tereza, du-te. Nu ştiu, simt că nu mă pot apăra atît de bine cînd eşti tu de faţă. Iar eu trebuie să mă apăr, fiindcă se spun pe seama mea tot felul de calomnii. Cu cît sînt mai atent, cu atît mă pot apăra mai bine şi, deci, cresc şansele de a rămîne aici. Aşa că, Tereza... Dar simţi imediat o asemenea durere încît, spre regretul lui, nu se putu abţine să nu îngaime: Dacă m-ar mai slăbi portarul ăsta şef! Cîtă duşmănie e în el; şi eu nici nu ştiam. Ba mă strînge, ba mă trage ! Pe loc însă Karl îşi zise cu vinovăţie: „La urma ur­mei, de ce i-am spus toate astea ?! Nici o femeie nu-i în stare să asculte nepăsătoare aşa ceva." într-adevăr, Tereza se şi repezi la portarul-şef fără ca Rossmann să mai fi avut timp s-o reţină de mîna pe care o avea liberă.
— Domnule portar-şef, vă rog să luaţi imediat mîna de pe Rossmann; dumneavoastră pur şi simplu îl maltrataţi, îndată doamna bucătăreasă-şefă va veni personal aici şi atunci se va vedea că vă înşelaţi asupra lui. Daţi-i drumul; nu înţeleg ce plăcere puteţi avea chinuind astfel un om. Şi Tereza voi chiar să apuce mîna portarului-şef.
— Am ordin, mică domnişoară, am ordin în privinţa asta, spuse portarul-şef, îmbrăţişînd-o pe Tereza cu mîna liberă, în timp ce cu cealaltă mînă îl strîngea şi mai tare pe Karl; arăta astfel că socotelile cu Karl nu se încheie cu una cu două, deci braţul acela rămîne şi pe mai departe captiv.
Terezei îi trebui ceva timp ca să poată să scape din îmbrăţişarea portarului-şef; se pregătea tocmai să-l apere pe Karl faţă de chelnerul-şef; acesta tot mai asculta ceea ce îi povestea Bess cu lux de amănunte, cînd bucătăreasa-şefă intră cu paşi grăbiţi.
— Slavă Domnului! strigă Tereza şi, întrucît în birou se făcuse linişte, exclamaţia căzu cu efect. Chelnerul-şef sări imediat în picioare, dîndu-l pe Bess la o parte.
— Aţi venit aşadar, personal, doamnă bucătăreasă-şefă ? Pentru un lucru atît de neînsemnat ? De fapt, puteam să deduc asta din convorbirea telefonică avută, deşi faptul mi se părea greu de crezut. Din păcate însă, situaţia protejatului dumneavoastră se înrăutăţeşte tot mai mult. îmi vine chiar să cred că nici nu va mai fi nevoie să-l concediez, fiindcă va trebui să-l dau pe mîna poliţiei. Ascultaţi, vă rog, ca să vă convingeţi personal. îi făcu semn lui Bess să se apropie.
— Aş vrea mai întîi să schimb cîteva cuvinte cu Ross-mann, spuse bucătăreasa-şefă, aşezîndu-se pe scaun, la insis­tenţele chelnerului-şcf.
— Karl, vino, te rog, mai aproape, spuse ea imediat. Karl se apropie sau mai bine zis fu tîrît de portarul-şef pînă lîngă ea. Daţi-i drumul odată, spuse bucătăreasa enervată, doar n-avem de-a face cu un asasin! Portarul-şef făcu ceea ce i se spuse, nu însă înainte de a-l mai strînge o dată, atît de tare, încît, din pricina efortului, lui însuşi i se umplură ochii de lacrimi.
— Karl, zise bucătăreasa-şefă şi, după ce îşi aşeză mîinile în poală, îl privi pe Karl cu capul uşor înclinat. (Ni­mic din ceea ce făcea nu-ţi dădea impresia unui interogato­riu.) Vreau să-ţi spun, înainte de toate, că mai am deplină încredere în tine. Domnul chelner-şef este şi el un om drept, am toate motivele să afirm acest lucru şi, în definitiv, amîndoi avem toată bunăvoinţa să te păstrăm aici. (Imediat aruncă o privire către chelnerul-şef, rugîndu-l parcă să n-o întrerupă.) Uită, deci, tot ce ţi s-a spus pînă acum aici şi, mai ales, nu pune la inimă tot ceea ce ţi-o fi spus, îmi închipui, domnul portar-şef. E un om nervos, dar cu serviciul său nici nu-i de mirare; după cîte ştiu, însă, are nevastă şi copii, aşa încît înţelege că nu trebuie să asuprească degeaba un băiat singur pe lume, pe care înseşi condiţiile vieţii sale îl asupresc destul.

In cameră era cum o tăcere absolută. Portarul-şef se uita la chelnerul-şef cu o privire întrebătoare, iar acesta, clătinînd din cap a dezaprobare, o privea pe bucătăreasa-şefă. în spatele chelnerului-şef, liftierul Bess rînjea prosteşte, iar ceva mai încolo Tereza plîngea în taină, de bu­curie şi durere, străduindu-se să nu fie auzită de nimeni.
Din nefericire, Karl nu o privea în ochi pe bucătăreasa-şefă, deşi aceasta îi căutase nu o dată privirea; el se uita fix, în podea, lucru căruia nu-i puteai da decît un înţeles rău. Braţul său zvîcnea cuprins de o durere generală; din pricina atîtor vînătăi, cămaşa începuse parcă să-l strîngă şi normal ar fi fost să-şi scoată haina, să vadă ce anume i se întîmplase.
Tot ceea ce spusese bucătăreasa-şefă, venea, desigur, din cele mai bune porniri, dar aveai impresia, din nefericire, că starea de lucruri arată cu şi mai multă claritate cum Karl nu merită atîta bunăvoinţă, că timp de două luni acesta profi­tase în mod neruşinat de bunătatea acestei femei; singurul lucru care i se mai cuvenea acum era tratamentul pe care se pricepea să i-l aplice portarul-şef.
— Am spus cele de mai înainte, continuă bucătăreasa-şefă, pentru ca tu să poţi mărturisi întregul adevăr, fără să te mai pierzi cu firea, ceea ce cred că s-a întîmplat, după cum te cunosc.
— Vă rog permiteţi-mi să merg după medic. Mi-e teamă că dacă mai întîrzii, omul acela ar putea să-şi piardă tot sîngele, interveni deodată tînărul liftier Bess, cu o frază foarte politicoasă, dar care pica exact cînd n-ar fi trebuit.
— Bine, du-te, îi spuse chelnerul-şef lui Bess, care dispăru imediat, după care se întoarse către bucătăreasa-şefă şi vorbi astfel: Iată cum stau lucrurile. Nu degeaba portarul-şef l-a ţinut locului pe acest băiat. Jos, în dormitorul liftieri­lor, a fost găsit ascuns cu grijă un om total străin, beat turtă. Fireşte, l-au trezit şi au vrut să-l scoată de acolo. Dar omul acela a început să facă scandal, susţinînd sus şi tare că dormi­torul e al lui Karl Rossmann, al cărui musafir este, că însuşi Karl Rossmann îl poftise în dormitor, că Rossmann va pe­depsi pe oricine ar îndrăzni să pună mîna pe el, deoarece el nu făcea decît să-l aştepte pe Karl Rossmann care i-a promis nişte bani şi care s-a dus să-i aducă. Reţineţi, vă rog, doamnă bucătăreasă-şefă : „Rossmann i-a promis nişte bani şi s-a dus să-i aducă". E bine să reţii şi tu, i se adresă chelnerul-şef lui Karl. Acesta tocmai se întoarse către Tereza care-l privea consternată pe chelnerul-şef şi îşi răsucea întruna şuviţele de păr de pe frunte, cu o nervozitate evidentă.
— E bine, totuşi, băiete, că ai acum ocazia să-ţi | aminteşti unele obligaţii. Omul din dormitor spunea că la noapte trebuie să faceţi împreună o vizită nu ştiu cărei j cîntăreţe, nimeni n-a putut să înţeleagă cum o cheamă, deoa­rece omul tău, beat-turtă, nu-i pronunţă numele decît fre-l donînd.
Aici chelnerul-şef se opri băgînd de seamă că bucată- | reasa-şefă devenise deodată palidă; aceasta se ridică şi dădu scaunul la o parte.
— Nu mai continui să vorbesc, deoarece vreau să vă cruţ, spuse chelnerul-şef.
— Nu, vă rog, continuaţi, zise bucătăreasa-şefă, apucîndu-l pe acesta de mînă. Vă rog, vreau să aud totul, pentru asta am şi venit aici.
Portarul-şef înainta spre bucătăreasa-şefă bătîndu-se în piept, dînd a înţelege că el prevăzuse totul încă de la început; fu însă potolit de chelnerul-şef şi trimis la locul său cu cuvin­tele:
— Dar, bineînţeles, Feodor, ai avut perfectă dreptate !
— De fapt, nu prea mai am multe de spus, vorbi mai departe chelnerul-şef. Aşa cum bine îi ştiţi pe băieţii de la lifturi, au început prin a face haz de acest beţivan, pe urmă au început să se certe cu el şi, cum întotdeauna se găsesc printre ei şi cîţiva boxeri, a fost făcut knock-out; nici n-am îndrăznit să întreb în cîte locuri sîngerează, ştiu numai că băieţii ăştia sînt nişte boxeri teribili, şi cum omul era beat, a păţit-o.
— Aşa, spuse bucătăreasa-şefă, apucînd spătarul scau­nului şi privind spre locul de unde tocmai se ridicase. Aşa, va să zică. Atunci vorbeşte, Rossmann, spune măcar un cuvînt!
între timp, Tereza fugise de la locul ei pînă lîngă bucătăreasa-şefă şi se agăţase de braţul acesteia, gest pe care Karl nu-şi amintea să-l fi văzut vreodată. Chelnerul-şef stătea chiar în spatele bucătăresei-şefe şi îi aranja uşurel gu­lerul de dantelă, care i se ridicase puţin. Portarul-şef, care se găsea lîngă Karl, zise:
— Ei, începi să vorbeşti sau nu ? luîndu-şi astfel acope­rire pentru lovitura de pumn pe care tocmai i-o administrase lui Karl în spinare.
— Este adevărat, vorbi Karl — glasul îi era cam şovăitor după ce încasase pumnul portarului — este adevărat că l-am condus pe acest om în dormitor.
— Altceva nici nu ne mai interesează, spuse portarul în numele tuturor. Bucătăreasa-şefă se uită însă întrebător întîi înspre chelnerul-şef, apoi spre Tereza.
— N-am avut încotro, zise Karl. Acest om a fost cîndva camaradul meu; nu m-a văzut de două luni şi a venit azi să-mi facă o vizită, însă era atît de beat, încît n-a mai putut să plece singur de aici.
Chelnerul-şef, care se afla lîngă bucătăreasa-şefă, îi re­petă pe şoptite:
— A venit cică, să-i facă o vizită şi pe urmă a fost atît de beat că nu a mai putut să plece. Bucătăreasa-şefă îi răspunse ceva peste umăr, tot în şoaptă; acesta părea că obiectează ceva, însă doar printr-un zîmbet, care în mod vădit nu avea legătură cu împrejurarea dată.
Tereza — unica fiinţă la care se uita Karl — îşi lipi obra­zul de pieptul bucătăresei-şefe, gest prin care voia să se apere de tot şi de toate, să nu mai vadă nimic. Singurul pe care declaraţiile lui Karl îl mulţumeau pe deplin era porta­rul-şef ; acesta repetă de cîteva ori:
— Da, e frumos să-ţi ajuţi tovarăşul de beţie, şi se foi în fel şi chip, căutînd cu tot dinadinsul ca fraza să li se întipărească în minte tuturor celor prezenţi.
— Da, sînt vinovat, spuse Karl şi făcu o pauză, ca şi cum ar fi aşteptat măcar un singur cuvînt prietenos din partea ju­decătorilor săi; un asemenea cuvînt i-ar fi dat curajul să se apere în continuare. Cuvîntul acela însă nu fu rostit. Sînt vi­novat, dar singura mea vină este că l-am dus pe acest om în dormitor — îl cheamă Robinson şi este irlandez — şi nimic,' din ceea ce a spus, în beţia lui, nu este adevărat.
— Va să zică nu i-ai promis bani ? întrebă chelnerul-şef.
— Ba da, zise Karl şi imediat regretă că se pripise, uitînd să pomenească ceva despre bani; afirmase mult prea catego­ric că nimic din ce spusese Robinson nu era adevărat. I-am promis, ce-i drept, bani, fiindcă m-a rugat insistent să-i dau bani. Dar n-am avut intenţia să-i procur aceşti bani, aveam de gînd să-i dau bacşişul pe care l-am cîştigat peste noapte. Spre a dovedi aceasta, scoase din buzunar cele cîteva mo­nede mici pe care le arătă tuturor pe palma întinsă.
— Te înfunzi din ce în ce mai rău, spuse chelnerul-şef. Ca să putem crede ce ne spui, trebuie să uităm mereu ceea ce ne-ai spus doar cu o clipă înainte. Ai recunoscut, la înce­put, că l-ai adus în dormitor pe acest om — eu nu cred nici măcar că-l cheamă Robinson, fiindcă de cînd există Irlanda nu s-a pomenit vreun irlandez pe care să-l cheme astfel — va să zică, la început ai spus că n-ai făcut altceva decît să-l duci în dormitor, ceea ce, la urma urmelor, ar fi de ajuns ca să te zbor din serviciu. Ai tăinuit însă că i-ai promis bani şi, numai după ce te-am luat din scurt, ai mărturisit. Dar ce-ţi închipui, că ne-am strîns aici ca să ne jucăm de-a întrebările şi răspun­surile ? Am fi vrut să auzim cum te dezvinovăţeşti. Ai mai spus că n-ai avut de gînd să te duci să-i procuri bani, ci să-i dai doar bacşişul cîştigat astăzi; cum banii mai sînt încă asu­pra ta, e clar că te-ai dus să cauţi şi alţi bani, fapt care ex­plică, de altfel, absenţa ta îndelungată. N-ar fi fost nimic suspect dacă ai fi declarat, de exemplu, că te-ai dus în dormi­tor să iei bani din propriul tău geamantan. Dar faptul că susţii cu atîta înverşunare că nu te-ai dus să-i procuri bani, asta e ceva suspect; la fel modul cum încerci să ascunzi că l-ai îmbătat pe acest om aici, la hotel, fapt asupra căruia eu aproape că nu am îndoieli. După ce ai spus că a venit la hotel de unul singur, ai afirmat mai tîrziu că n-a fost în stare să plece pe picioarele sale; şi-apoi, el însuşi ţipa prin dormi­tor că este musafirul tău. Discutabile rămîn, mai ales, două chestiuni la care te-aş sfătui să te referi singur, dacă vrei să simplifici lucrurile; de altfel acestea pot fi dovedite şi fără ajutorul tău. în primul rînd, cum ai reuşit să pătrunzi în cămările de alimente şi, în al doilea rînd, de unde provin banii pe care tu aveai de gînd să-i aduni grămadă şi să-i faci
cadou ?
„Este imposibil să te aperi cînd nu eşti înconjurat decît de rea-voinţă", îşi spuse Karl şi nu-i mai dădu răspuns chel-nerului-şef, cu toate că-i părea rău pentru Tereza, care se frămînta cumplit. îşi dădea seama că tot ce ar fi spus ar fi fost interpretat exact pe dos, fiindcă întotdeauna depinde de felul în care eşti judecat dacă albul este negru şi negrul este alb.
— Nu răspunde, zise bucătăreasa cu regret.
— Este lucrul cel mai cuminte pe care-l poate face, spuse chelnerul-şef.
— Fiţi fără grijă, pînă la urmă tot va inventa ceva, vorbi portarul-şef şi îşi mîngîie uşurel barba, cu aceeaşi mînă cu care-l torturase pe Karl.
— Linişteşte-te, spuse bucătăreasa-şefă Terezei care începuse să plîngă în hohote aplecată pe umărul ei. Vezi doar că nu răspunde nimic, cum pot atunci să-l apăr ? Pînă la urmă, văd că eu rămîn în faţa domnului chelner-şef cea care n-am avut dreptate. Dar, spune-mi sincer, Tereza, după părerea ta, ar mai fi fost ceva de făcut pentru el şi n-am făcut-o ? Cum sâ-i fi răspuns Tereza ? Ce ştia ea despre toate astea şi ce rost avea ca bucătăreasa-şefă să se lepede de răspundere în felul acesta, public, punînd-o totodată în încurcătură pe biata fată, cu întrebarea ei ?
— Doamnă bucătăreasă-şefă, zise Karl, care se mai îmbărbăta doar-doar o va scuti pe Tereza de un răspuns, nu consider că v-am compromis cu ceva şi la o încercare mai serioasă, oricine ar putea să o constate.
— Oricine, spuse portarul-şef şi arătă cu degetul spre chelnerul-şef. Asta este o răutate la adresa dumneavoastră, domnule Isbary.
— Acum, doamnă bucătăreasă-şefă, spuse acesta, întrucît este ora şase şi jumătate, deci hotelul începe să se anime, cred că o să-mi daţi voie să mă pronunţ definitiv în această chestiune pe care şi aşa am tratat-o cu prea multă răbdare.
Micul Giacomo intră şi vru să se apropie de Karl, dar speriat de tăcerea generală, se opri şi aşteptă.
Din clipa cînd Karl rostise ultimele sale cuvinte, bucătăreasa-şefă nu-l mai pierduse din ochi şi părea că nici n-a auzit afirmaţia chelnerului-şef. îl privea pe Karl drept în faţă cu ochii ei mari şi albaştri, puţin tulburi din cauza vîrstei şi a muncii grele. Văzînd-o cum stă aşa, gînditoare, ba-lansîndu-se uşor pe speteaza scaunului, te-ai fi putut aştepta ca în clipa următoare să spună: „Ei, Karl, după cum văd eu, problema ta încă nu este chiar atît de lămurită şi într-adevăr n-ar strica, aşa cum ai spus tu, o cercetare mai amănunţită. Părerea mea e s-o întreprindem chiar acum, în ciuda unor păreri contrarii, căci înainte de orice ne interesează ca drep­tatea să iasă la iveală".
în loc să spună toate astea, urmă o mică pauză, pe care nimeni nu îndrăzni s-o tulbure (doar pendula, care bătu orele şase şi jumătate, confirmînd parcă spusele chelnerului-şef, şi care fu urmată imediat de celelalte ornice din hotel); totul te făcea să simţi un zvîcnet de nelinişte în urechi şi în creier — apoi bucătăreasa-şefă spuse:
— Nu, Karl, nu, nu! Nimeni nu ne poate convinge de contrariul. Lucrurile cinstite au o cu totul altă înfăţişare şi, trebuie s-o recunosc, o asemenea înfăţişare n-o au faptele care au fost relatate aici. Eu, mai mult decît oricine, am da­toria să o spun, fiindcă sînt aici pentru a interveni în favoa­rea ta. îmi pare rău, dar uite, însăşi Tereza tace. (Dar Tereza nu tăcea, ci plîngea.)
Deodată, bucătăreasa-şefă se opri ca sub impulsul unei hotărîri de moment, şi spuse:
— Karl, vino încoace.
Cînd Karl se apropie — între timp chelnerul-şef şi porta-rul-şef se angajaseră într-o discuţie aprinsă — bucătăreasa îi cuprinse umerii cu stînga şi-l conduse, în timp ce Tereza îi urma maşinal, pînă în fundul camerei; purtîndu-i pe amîndoi de colo pînă colo, zise:
— Se prea poate, Karl, ca o cercetare să adeverească că ai dreptate în unele amănunte şi se pare că tu contezi pe asta, deoarece altminteri chiar nu te-aş mai putea înţelege. Foarte bine. Poate într-adevăr l-ai salutat pe portarul-şef, sînt chiar convinsă că ai făcut-o; am părerea mea proprie despre por­tarul-şef şi, după cum vezi, îţi vorbesc şi de astă dată deschis. Dar la ce ajută asemenea mici justificări ? Chelnerul-şef, care se pricepe bine la oameni — am ajuns să-l apreciez de-a lungul anilor de cînd lucrăm împreună — şi care este omul cel mai cinstit pe care-l cunosc, a declarat ferm că eşti vino­vat ; a şi explicat în aşa fel încît faptul îmi apare şi mie destul de clar. Se prea poate să fi făcut tot ce-ai făcut fără să te gîndeşti, dar la fel de adevărat poate să fie şi altminteri. Şi totuşi, uite — aici se opri, aruncînd o privire în urmă, spre cei doi domni — nu cred că am să mă pot obişnui să nu te consider, ca şi pînă acum, un băiat cinstit.
— Doamnă bucătăreasă-şefă ! Doamnă bucătăreasă-şefă ! îi atrase atenţia chelnerul-şef şi, făcînd-o o clipă să se uite la el, o privi cu mustrare.
— Termin imediat, zise bucătăreasa-şefă şi spuse în mare grabă tot ce mai avu de spus. Ascultă, Karl, aşa cum mi se pare că se prezintă situaţia, sînt chiar mulţumită că şeful tău nu are de gînd să întreprindă cercetări, şi dacă ar vrea să le întreprindă ar trebui, în interesul tău, să-l opresc. Nimeni nu trebuie să afle cum ai făcut tu rost de băutură pentru omul acela, care nici măcar nu poate fi unul dintre vechii tăi prieteni, aşa cum afirmi. De aceia te-ai despărţit certat; or, nu-i de crezut să-i mai fi făcut acuma cinste vreunuia dintre ei. Nu poate fi decît o cunoştinţă întîmplătoare, făcută probabil într-o noapte, într-una din cîrciumile din oraş, fără să te fi gîndit la urmări. Cum de mi-ai ascuns, Karl, toate aceste lucruri ? Poate că n-ai mai putut să suporţi atmosfera din dormitor şi de aceea ţi-ai început escapadele nocturne; dar dacă numai ăsta era motivul, de ce nu mi-ai spus nimic ? Ştii doar că eu am vrut să-ţi fac rost de o cameră separată şi am renunţat numai la rugăminţile tale; încep să cred că ai vrut să rămîi în dormitorul comun tocmai fiindcă te simţeai acolo mai liber. M-ai rugat, de asemenea, să-ţi păstrez banii în seiful meu, salariul şi bacşişurile, pe care le căpătai. Mi le aduceai în fiecare săptămînă; nu înţeleg atunci, băiete, pen­tru numele lui Dumnezeu, de unde ai luat tu bani pentru dis­tracţii şi unde voiai tu să te duci acum ca să-i aduci bani prietenului tău ? Sînt lucruri pe care, bineînţeles, măcar pentru un moment, nu le pot aduce la cunoştinţa chelneru-lui-şef; în acest caz, ancheta ar fi, într-adevăr, de neevitat. Este, aşadar, nepărat necesar să pleci cît mai repede din acest hotel. Du-te direct la pensiunea Brenner; ai fost doar de mai multe ori acolo cu Tereza. Cu recomandaţia asta te vor primi fără să plăteşti. Şi bucătăreasa-şefă scoase din buzunar un creion de aur şi se grăbi să scrie cîteva rînduri pe o carte de vizită, fără însă a înceta să vorbească: O să am grijă să-ţi trimit geamantanul, ai să-l primeşti acolo, imediat. Tereza, ai să tragi tu o fugă pînă în vestiarul liftierilor şi ai să-i strîngi lucrurile în geamantan. (Dar Tereza nu se mişcă; după tot ce pătimise, voia acum să guste acest moment, care putea să însemne o cotitură favorabilă în situaţia lui Karl, datorită bunăvoinţei bucătăresei-şefe.)
Cineva întredeschise uşa, dar nu intră, o închise imediat. Fusese, desigur, un semn pentru Giacomo, fiindcă băiatul înainta şi zise:
— Rossmann, trebuie să-ţi transmit ceva.
— O clipă, spuse bucătăreasa-şefă şi vîrî cartea de vizită în buzunarul lui Karl, care o asculta cu capul plecat. Banii ţi-i păstrez deocamdată, ştii doar că sînt în mîini bune. Astăzi, stai acasă şi gîndeşte-te la situaţia ta, mîine o să vin şi eu la Brenner — azi n-am timp, şi aşa am zăbovit prea mult aici — să vedem ce am mai putea face pentru tine. Poţi să ştii de pe acum că n-am de gînd să te las de izbelişte. Şi dacă-ţi faci cumva griji în ce priveşte viitorul tău, eu te-aş sfătui să ţi le faci în ce priveşte trecutul, şi încă cel apropiat. Spunînd acestea, îl lovi uşor peste umăr şi se duse spre chelnerul-şef. Karl înălţă capul şi privi în urma acestei femei înalte şi im­pozante, care se depărta umblînd drept şi cu pasul egal.
— Karl, nu eşti mulţumit că totul s-a terminat cu bine ? întrebă Tereza care rămăsese lîngă el.
— O, da, spuse Karl şi zîmbi, neînţelegînd totuşi ce ar trebui să-l mulţumească din moment ce era îndepărtat ca un hoţ. în ochii Terezei strălucea o bucurie sinceră, ca şi cum i-ar fi fost totuna dacă într-adevăr Karl făcuse ceva rău sau nu, dacă fusese judecat drept sau, dimpotrivă, dacă trebuia să plece ruşinat ori pleca în chip onorabil. Parcă n-ar fi fost aceeaşi Ter'eză plină de scrupule, care despica firul în patru, care întorcea pe faţă şi pe dos, timp de săptămîni, fiecare cuvînt mai ambiguu' af bucătăresei-şefe. Karl o întrebă dina­dins :
— Vrei să-mi faci geamantanul şi să mi-l expediezi îndată? Era surprinzător cît de repede dădu Tereza un înţeles aparte, foarte personal, acestei întrebări, încît îl făcu să'clatine din cap de mirare; era atît de convinsă că în gea­mantan Karl avea şi nişte lucruri despre care nu voia să se ştie, încît fără să-l mai privească măcar ori să-i întindă mîna, îi şopti în taină:
— Desigur, Karl, imediat îţi fac bagajul, şi o zbughi pe uşă.
Giacomo nu mai putea să stea locului; obosit şi enervat de atîta aşteptare, ţipă deodată în gura mare:
— Rossmann, omul acela se tăvăleşte jos pe coridor şi nu vrea să plece cu nici un chip. Au vrut să-l trimită la spital, dar se apără cu îndîrjire şi strigă că dumneata n-ai permite niciodată aşa ceva. Cere să i se aducă o maşină şi să fie trimis acasă, spune că dumneata i-ai plăti drumul. l-l plăteşti ?
- Văd că omul ăsta are toată încrederea în tine, zise
chelnerul-şef. Karl dădu din umeri şi-i numără lui Giacomo în palmă banii pe care-i mai avea asupra sa.
— Asta-i tot ce am, zise el.
— Mai întreabă dacă ai de gînd să pleci cu el sau nu, zise Giacomo, jucîndu-se cu monezile din palmă.
— N-o să plece, spuse bucătăreasa-şefă.
— în concluzie, Rossmann, spuse chelnerul-şef, fără să mai aştepte plecarea lui Giacomo, eşti concediat.
Portarul-şef aprobă dînd din cap, de vreo cîteva ori la rînd, ca şi cum chelnerul-şef n-ar fi făcut decît să traducă în cuvinte propriile lui gînduri.
— Motivele concedierii tale nu pot să le pronunţ, deoa­rece ar însemna să te trimit la închisoare.
Portarul-şef aruncă spre bucătăreasa-şefă o privire se­veră, fiindcă ştia că numai ei i se datora această indulgenţă.
— Acum caută-l pe Bess, schimbă-te, predă-i lui Bess li­vreaua şi părăseşte imediat, dar imediat acest aşezămînt!
Karl băgă de seamă că bucătăreasa-şefă îi face semn cu ochiul să nu se neliniştească. Pe urmă, în timp ce se înclina în faţa ei în semn de rămas bun, observă că mîna chelnerului-şef se apropie pe furiş de cea a bucătăresei-şefe, şi încerca s-o mîngîie. Portarul-şef îl însoţi pe Karl, cu paşii lui greoi, pînă la uşă, pe care nu-i dădu voie s-o închidă, ca să-l mai poată urmări o vreme cu privirea şi să-i strige din urmă:
— în cincisprezece secunde vreau să te văd trecînd prin faţa mea, pe la poarta principală ! Bagă de seamă!
Karl se grăbi cît putu, nu numai pentru a evita alte încurcături cu portarul, ci fiindcă voia să termine odată toată povestea asta. Din păcate însă, îl găsi destul de greu pe Bess; era ora micului dejun şi forfota era mare pe toate coridoa­rele. Descoperi apoi că, fără să-i fi cerut voie, unul dintre băieţi îi luase cu împrumut pantalonii; Karl fu nevoit să răscolească toate cuierele de lîngă paturi pînă cînd îi găsi. Trecură astfel vreo cinci minute pînă reuşi să ajungă la poarta principală. înaintea lui mergea o doamnă înconjurată de patru bărbaţi. Se îndreptau cu toţii spre o limuzină încăpătoare, în faţa căreia aştepta un servitor, ţinînd portiera gata deschisă, pe cînd braţul său stîng, braţul liber, rămăsese înţepenit pe orizontală, ceea ce dădea scenei un aer solemn. Karl sperase zadarnic că va putea ieşi neobservat, o dată cu aceste persoane simandicoase. Portarul-şef îl înhaţă de mînă şi-l trase afară din grup, cerînd scuze celor doi domni pe care-i făcuse să se dea la o parte.
— Asta înseamnă la tine cincisprezece secunde ?! se oţărî el, privindu-l pe Karl chiorîş, ca şi cum s-ar fi uitat la un orologiu care merge anapoda. Ia vino încoace! spuse el, şi-l duse spre cabina cea mare a portarului, pe care Karl de mult dorise s-o vadă; înainta acum spre ea prevăzător, împins de portar. Ajunsese în prag, cînd se întoarse, încercînd să-l dea pe portar la o parte şi să fugă.
— Nu, nu, să intrăm aici! zise portarul-şef şi-l răsuci pe Karl cu faţa spre uşă.
— Eu sînt acum concediat, protestă Karl, voind să-l facă să înţeleagă pe celălalt că în hotelul acela nu mai avea nimeni dreptul să-i dea ordine.
— Cît timp te am în mînă nu eşti concediat încă, zise portarul, ceea ce era adevărat, la urma urmelor.
Karl înţelese că n-are nici un rost să se mai împotri­vească. Dar, în definitiv, ce putea să i se mai întîmple ? în plus, pereţii cabinei portarului erau numai din foi mari de sticlă, aşa că prin ei zăreai atît de bine mulţimea care forfotea prin hol de parcă te-ai fi aflat chiar în mijlocul acesteia. Aveai într-adevăr impresia că în cabina portarului n-ar exista nici un colţ în care să te poţi ascunde de privirile oamenilor. Şi oricît de grăbiţi ar fi fost cei ce treceau prin hol — mîinile unora erau ocupate cu valiza, alţii umblau liberi şi foarte preocupaţi, cu capul plecat, cu privirile în gol — nici unul însă nu trecea fără să se uite o clipă în cabina portarului; pe geamurile acesteia se afişau felurite anunţuri şi informaţii, atît pentru clienţi cît şi pentru personalul hotelului. Se mai afla între cabina portarului şi hol, o cabină intermediară, cu două ferestre glisante, în faţa cărora stăteau doi portari de rînd, în permanenţă ocupaţi să dea informaţii privind cele mai diverse chestiuni. Erau oameni de-a dreptul surmenaţi şi Karl se gîndi că portarul-şef, după cît îl putuse cunoaşte, se aranjase anume în aşa fel ca, în decursul îndelungatei sale cariere, să nu treacă printr-un asemenea serviciu. Portarii de rînd de la informaţii — dinafară cabinei nu-ţi prea dădeai seama de asta — aveau întotdeauna în faţa ghişeului lor cel puţin zece capete, ca zece semne de întrebare. Grupurile de zece oameni, mereu altele, iscau uneori, cu nenumăratele lor întrebări, o asemenea babilonie de limbi de parcă dintr-o dată toate ţările şi-ar fi trimis aici delegaţii. Pînă cînd ajun­geau să-i întrebe pe portarii de rînd, cei mai mulţi se tot întrebau între ei. Alţii voiau să depună sau să ridice cîte ceva din cabina portarului, aşa că din mulţime se ridicau mereu mîini care se agitau cu nerăbdare. Se întîmpla ca cineva care; ceruse un ziar să se pomenească deodată că i se dă, de undeva de deasupra, ziarul cerut, care se desfăcea acoperind pentru moment toate capetele. Nu le era uşor celor doi portari de rînd să facă faţă atîtor situaţii diverse. Că dădeau informaţii e puţin spus, pur şi simplu turuiau întruna; mai ales unul dintre ei, cam încruntat şi cu o barbă care-i întuneca toată faţa, nu se întrerupea nici o secundă. Nu privea nici masa di­naintea lui, unde avea tot timpul de triat hîrtii, nici figurile interlocutorilor săi; se uita drept înainte, cu o privire fixă, desigur ca să-şi mai economisească forţele şi să se concen­treze. De altfel nu vorbea prea desluşit, îl încurca barba. Karl, care trecuse pe lîngă el şi chiar se oprise o clipă, nu reuşise să priceapă aproape nimic din ce spunea; poate şi fiindcă portarul acela de rînd folosea diverse limbi străine, pe care le colora cu un pronunţat accent englezesc. Totul părea confuz şi din pricină că informaţiile se succedau atît de repede încît se întîmpla ca acestea să se suprapună; cel cu întrebarea încă mai asculta atent, crezînd că tot despre pro­blema lui e vorba, ca abia după un timp să-şi dea seama că se discută despre cu totul altceva. Trebuia să te obişnuieşti şi cu faptul că portarul respectiv nu cerea niciodată să i se repete întrebarea care, deşi era limpede în general, avea detalii de o oarecare neclaritate. în cazuri de acestea portarul respectiv clătina din cap abia perceptibil, dînd a înţelege celui care întreba că nu-l poate lămuri dacă nu-şi formulează mai exact întrebarea. Mai ales în faţa acestuia oamenii îşi pierdeau mult timp la ghişeu. Fiecare portar de rînd era ajutat de cîte un curier, care trebuia să aducă în fugă, de pe vreo etajeră, din diferite dulapuri, tot ce avea nevoie portarul. Acestea erau serviciile cel mai bine plătite — erau desigur şi cele mai obositoare — şi hotelul le încredinţa numai oamenilor foarte tineri. Dintr-un anumit punct de vedere, ei erau într-o situaţie şi mai grea decît portarii de rînd, care trebuiau doar să gîndească repede şi să răspundă prompt; băieţii erau ne­voiţi să mai şi alerge în timp ce gîndeau. Dacă se întîmpla să aducă vreodată altceva decît li se ceruse, portarul de rînd, care nu-şi putea pierde vremea cu muştruluieli, arunca, pur şi simplu, cît colo de pe masă obiectul inutil. Cel mai intere­sant însă era momentul cînd cei doi portari de rînd erau înlocuiţi, moment care tocmai se petrecuse puţin timp după ce Karl intrase în cabină. Schimbul avea loc de mai multe ori în decursul unei zile, deoarece cu greu s-ar fi găsit un om care să poată rezista în dosul ghişeului mai mult de o oră. Pentru a semnala schimbul, suna un clopot, clipă în care apăreau printr-o uşă laterală portarii de rînd care urmau să preia serviciul, fiecare condus de curierul ajutător. Ei se opreau la ghişeu, îi cercetau cu privirea pe cei care aşteptau afară şi imediat se lămureau în ce stadiu se găseau în acel moment răspunsurile la întrebările puse. Dacă găseau că e momentul să-şi ia postul în primire, atingeau uşor pe umăr portarul de rînd care trebuia schimbat; acesta, deşi pînă atunci părea complet absent la tot ce se petrecuse îndărătul său, pricepea de îndată şi elibera locul. Totul se desfăşura într-un ritm atît de rapid încît pur şi simplu îi uluia pe oame­nii care aşteptau afară şi care uneori făceau instinctiv un pas îndărăt, parcă speriaţi de această apariţie atît de neaşteptată. Cei doi portari de rînd care ieşiseră din schimb se relaxau şi, aplecîndu-se deasupra unor lighene care stăteau gata pregătite, îşi turnau apă peste capetele înfierbîntate. Curierii lor nu puteau încă să se relaxeze, mai aveau ceva de făcut, trebuiau să ridice de pe duşumea obiectele zvîrlite pe jos în timpul serviciului lor şi să le aşeze la loc.
Karl reţinu toate acestea cu maximă atenţie şi îl urmă apoi, uşor zăpăcit, pe portarul-şef înspre locul către care îl conducea. Nu încăpea îndoială că portarul-şef observase im­presia deosebită pe care o făcuse asupra lui Karl sistemul acesta de informaţii, fapt pentru care îl trase de mînă, zicînd:
— Vezi, aşa se lucrează aici.
Deşi nici Karl nu trîndăvise în acest hotel, nu bănuise to­tuşi că poate exista o muncă atît de istovitoare şi, uitînd aproape că portarul-şef era cel mai mare duşman al său, ri­dică asupra lui o privire plină de admiraţie şi, clătinînd din cap, aprobă cele spuse de el. Gestul nu-i prea conveni porta-rului-şef, întrucît vădea o supraapreciere a muncii portarilor de rînd, deci, indirect, o impoliteţe faţă de persoana sa.
Tîrîndu-l pe Karl după dînsul, parcă în bătaie de joc, porta-j rul-şef strigă fără să-i pese că va fi auzit de toţi ceilalţi:
— Haida-de, asta-i munca cea mai stupidă din tot hote Iul. Dacă stai şi asculţi ce întrebări se pun în decurs de o oră,; ajungi aproape să le cunoşti pe toate; ce vine pe deasupra nici nu merită vreun răspuns. Dacă n-ai fi fost obraznic şi prost crescut, dacă n-ai fi minţit, n-ai fi vagabondat, n-ai fi băut şi n-ai fi furat, poate că peste un timp te-aş fi angajat pe tine la un asemenea ghişeu. Intr-un serviciu ca ăsta nu mi-s de folos decît cei grei de cap.
Karl aproape că nici nu mai ascultă aceste insulte; în loc) ca munca grea şi demnă de toată cinstea a portarilor să fie lăudată, era batjocorită, şi încă de cine ? de unul care dacă ar fi îndrăznit vreodată să se aşeze la un asemenea ghişeu — admitem acest lucru prin absurd — ar fi trebuit negreşit să-l părăsească după cîteva clipe, în rîsetele tuturor solicitanţi­lor. Era o situaţie care îţi inspira doar indignare.
— Daţi-mi drumul, zise Karl, a cărui curiozitate cu pri­vire la cabina portarului era pe deplin satisfăcută. Nu mai vreau să am nimic de-a face cu dumneavoastră !
— Asta nu ajunge ca să-ţi şi dau drumul, zise portarul-şef, strîngînd braţele lui Karl cu atîta înverşunare încît îl pa­raliza; aproape că-l duse pe sus pînă în celălalt capăt al cabinei.
Să nu fi observat oamenii de afară gestul violent al porta­rului ? Sau, dacă îl observaseră, cine ştie cum l-or fi interpre­tat, deoarece nici unul din ei nu părea să se fi sinchisit şi nici unul nu se apropie să bată în geam, să-i atragă portarului-şef atenţia că e văzut şi că nu se poate purta după bunul său plac.
Curînd Karl pierdu şi ultima speranţă de a mai primi vreun ajutor din partea celor din hol, deoarece portarul-şef trase de o sfoară şi jumătate din geamlîcul cabinei se acoperi de sus pînă jos cu o draperie neagră. Şi de cealaltă parte a cabinei se zăreau oameni care lucrau, însă toţi erau preocu­paţi de munca lor, nimeni n-avea ochi şi urechi pentru altceva. Şi apoi, toţi aceştia depindeau direct şi întru totul de porta­rul-şef, aşa că nici nu putea fi vorba să-i sară careva în ajutor lui Karl; dimpotrivă, ar fi fost oricînd gata să ascundă totul, oricum i-ar fi trăsnit prin minte portarului-şef să se poarte faţă de el. Se aflau chiar în imediata lor apropiere şase por­tari, instalaţi lîngă cîte un telefon. Dispoziţia era, aşa cum se putea observa dintr-o ochire, ca niciodată să nu vorbească la telefon mai mult de unul singur; vecinul transmitea comu­nicările telefonice, conform notelor primite de la primul portar. Acestea erau telefoane de ultimul tip, pentru care nu era nevoie de o cabină telefonică. Soneria lor nu se auzea mai tare decît un zumzăit. Se putea vorbi în receptor pe şop­tite şi totuşi, datorită unor sisteme electrice speciale de am­plificare, vocea se auzea foarte puternic la celălalt capăt al firului. Aşa se întîmpla că cei trei portari, care aveau obli­gaţia să vorbească la telefon, aproape că nici nu se auzeau reciproc; s-ar fi putut crede că nu făceau altceva decît să-şi repete lor înşişi, în şoaptă, ceva despre un amănunt oarecare observat în pîlnia receptorului telefonic, pe cînd cei trei tele-fonişti, aproape asurziţi de zgomotul pe care îl captau în căştile lor — dar pe care cei din jur nu-l auzeau — îşi plecau capetele, osteniţi, asupra hîrtiilor pe care trebuiau să le completeze. Lîngă fiecare dintre cei trei vorbitori sta cîte un băiat care îi ajuta; toţi trei întindeau gîturile către şeful lor, căutînd să prindă cu urechea ceea ce li se comunica, după care, ca şi cum ar fi fost înţepaţi, se apucau să caute în imen­sele cărţi de telefoane, de culoare galbenă, numărul cerut, stîrnind prin întoarcerea paginilor masive un zgomot care le acoperea pe toate celelalte din încăpere.
Karl nu se putu abţine să nu urmărească totul, în amănunţime, deşi portarul-şef, care se aşezase pe un scaun, îl ţintuise în faţa lui şi îi strîngea braţul cu mînă de fier.
— Este de datoria mea, vorbi portarul-şef şi îl zgîlţîi pe Karl, pentru a-l obliga să îl privească în faţă, este de datoria mea ca, în numele direcţiunii, să mă achit — chiar şi numai în parte — de obligaţia pe care, dintr-un motiv sau altul, chelnerul-şef a neglijat să o ducă la îndeplinire. Noi însă ne-am ajutat întotdeauna unul pe celălalt. Fără acest sprijin reciproc nici n-ar putea să existe o întreprindere atît de mare. Poate vrei să spui că nu sînt şeful tău direct; cu atît mai frumos din partea mea că mă ocup de această chestiune care a fost lăsată baltă. în definitiv, în calitate de portar-şef, sînt într-o oarecare măsură şeful tuturor, deoarece sub ordi­nele mele se află această poartă principală, cele trei porţi mijlocii şi cele zece porţi secundare, ca să nu mai pomenesc şi nenumăratele portiţe şi ieşiri fără poartă. Ca atare, toate categoriile de serviciu despre care poate fi vorba, mie trebuie să-mi dea necondiţionat ascultare. Fireşte, aceste onoruri deosebite mă şi obligă; printre altele, am datoria faţă de di­recţiunea hotelului de a nu lăsa să părăsească hotelul nici o persoană care mi s-ar părea cît de cît suspectă. Or, tu îmi pari chiar foarte suspect, cel puţin aşa îmi place mie să cred. (Şi radiind de satisfacţie, îşi ridică mîinile în aer, de unde le prăbuşi violent; se auzi o plesnitură şi Karl se încovoie de durere.) Ai fi putut, continuă el amuzîndu-se, ai fi putut să pleci neobservat prin altă ieşire, deoarece nu m-am ostenit să dau ordine speciale cu privire la ilustra ta persoană. Dar fiindcă tot te afli acum aici, de ce să nu trag toate foloasele de pe urma acestei situaţii. De altfel, nici nu m-am îndoit că vei veni la poarta principală, aşa cum ţi-am ordonat. E o regulă generală asta: omul neobrăzat şi recalcitrant pune capăt proastelor sale deprinderi tocmai în momentul cînd simte că i se apropie funia de par. Ai ocazia să te convingi de acest lucru pe propria-ţi piele.
— Să nu credeţi, începu Karl, trăgînd în nări ciudatul miros de mucegai pe care îl răspîndea portarul-şef; stînd atîta vreme în apropierea portarului-şef nu putea să nu bage de seamă acest miros. Să nu credeţi că sînt total în puterea dumneavoastră; doar pot să strig după ajutor.
— Iar eu pot să-ţi astup gura, zise portarul-şef, prompt şi calm, tot aşa cum probabil se şi gîndea să acţioneze la ne­voie. Dar presupunînd că s-ar găsi cineva să intre aici adus de mila ta, îţi închipui cumva că acel cineva ţi-ar da dreptate de faţă cu mine, cu portarul-şef ?! E mai bine să te laşi păgu­baş. Mai ales acum, după ce nu mai ai pe tine livreaua, în care, oricum, păreai mai arătos; eşti ca un pui de bogda­proste în haina asta care, după toate aparenţele, nu se mai poartă decît în Europa.
Il apucă pe Karl de haină şi îl trase de ea zdravăn, în toate direcţiile. Deşi aproape nouă în urmă cu cinci luni, haina era cum uzată, mototolită şi mai ales pătată, din pricina lipsei de bun-simţ a liftierilor care, în loc să cureţe zilnic duşu­meaua dormitorului lor, cum o cereau dispoziţiunile, se mulţumeau cu un luciu de suprafaţă, stropeau podeaua cu un ulei obişnuit şi, de fiecare dată, împroşcau oribil hainele atîrnate în cuiere. De altfel, oriunde ţi-ai fi pus hainele, se găsea totdeauna cîte unul care, neavîndu-le la îndemînă pe ale sale, dădea uşor peste hainele bine ascunse ale celuilalt şi le împrumuta; dacă se nimerea ca tocmai respectivul să fie de corvoadă în ziua aceea la curăţatul sălii, nu numai că-ţi împroşca hainele, dar aproape că ţi le muia în ulei de sus pînă jos. Doar Renell se pricepea să-şi ţină costumele bine ascunse, într-un loc ferit, pe care nimeni nu se obosise să-l descopere; de fapt, nimeni nu lua haina altuia din răutate sau zgîrcenie, ci din grabă şi din neglijenţă. Dar pînă şi haina lui Renell avea în mijlocul spatelui o pată rotundă, roşietică, de ulei; un cunoscător în meseria de liftier ghicea din acest semn totul despre tînărul acela elegant.
Aducîndu-şi aminte de toate acestea, Karl îşi spuse că, în definitiv, meseria de liftier nu-l fericise cu nimic; sperase ca acest serviciu să fie pentru el un punct de plecare spre a se ridica apoi la un post mai bun şi, din contra, nu făcuse decît să coboare pînă aproape de pragul închisorii. Şi acum, uite, se afla în mîinile portarului-şef, care tocmai se gîndea, probabil, cum ar putea să-l umilească şi mai mult. Uitînd cu totul că portarul-şef era un om care nu se lasă convins de ni­meni şi de nimic,'Karl strigă, lovindu-se de cîteva ori peste frunte cu mîna rămasă liberă:
— Şi chiar presupunînd că într-adevăr nu v-am salutat, cum este oare posibil ca un om matur să fie atît de răzbunător pentru o vină atît de neînsemnată ?
— Eu nu sînt răzbunător, zise portarul-şef. Nu vreau altceva decît să te caut prin buzunare. Deşi nu cred că voi găsi mare lucru; fără îndoială, ai fost destul de prevăzător ca să predai treptat totul prietenului tău, însă de percheziţionat tot am să te percheziţionez. Spunînd asta, îşi vîrî cu atîta forţă mîna într-unui din buzunarele lui Karl încît cusăturile din părţi plesniră. Aici n-a mai rămas nimic, spuse el, şi adună în pumn tot ce găsise în buzunar: un calendar-re-clamă al hotelului, o pagină pe care era scrisă o temă de co­respondenţă comercială, cîţiva nasturi de haină şi de pantalon, cartea de vizită a bucătăresei-şefe, o pilă de unghii pe care i-o dăduse cîndva un client, pe cînd îşi făcea valiza, o oglindă veche de buzunar pe care i-o dăruise Renell drept răsplată pentru că îl înlocuise de vreo zece ori în serviciu, şi alte cîteva mărunţişuri. Aşa, aici n-a mai rămas nimic, mai spuse el, aruncînd totul sub bancă, ca şi cum ar fi fost foarte natural ca toate lucrurile acelea, care nu erau de furat şi îi aparţineau lui Karl, să fie sechestrate.
„Acuma gata, destul" îşi zise Karl — faţa îi era toată roşie — şi cum portarul-şef devenise cam neatent şi îl scoto­cea cu lăcomie în cel de al doilea buzunar, Karl îi scăpă din mîini, ieşi cu o singură smucitură din ambele mîneci ale hai­nei, făcu un salt, îl izbi destul de tare pe unul din portarii de rînd de aparatul său telefonic şi o rupse la fugă, prin atmo­sfera insuportabilă, spre ieşire, de fapt mult mai încet decît ar fi voit el în clipa aceea. Reuşi, din fericire, să iasă din ca­bină încă înainte ca portarul-şef să se fi putut ridica, incomo­dat fiind de mantaua lui grea. Organizarea pazei se dovedi a nu fi atît de perfectă; adevărat că se auzeau ţiuind cîteva so­nerii, dar Dumnezeu mai ştie în ce scop ! De asemenea, sala­riaţii hotelului intrau şi ieşeau pe uşă neîncetat şi într-un număr atît de mare încît se putea presupune că se dăduse un ordin secret să-i fie barat drumul; altă raţiune chiar că era greu de găsit acestui „du-te-vino". Karl se văzu totuşi curînd în aer liber; trebui să mai parcurgă o bucată din trotuarul cu care se învecina hotelul deoarece în stradă era imposibil să ajungi din pricina maşinilor care înaintau compact ori se opreau în faţa porţii principale a hotelului. încercînd să străbată cît mai degrabă spaţiul pînă la stăpînii lor, maşinile acestea intrau unele în altele pînă cînd fiecare o împingea cu botul pe cea dinaintea ei. Ca să poată ajunge în stradă, pietonii cei mai grăbiţi nu ezitau să deschidă portiera cîte unei maşini şi să traverseze prin aceasta dincolo ca şi cum ar fi trecut printr-un pasaj public, fără să le pese dacă în maşină se afla doar şoferul cu vreun servitor sau persoanele cele mai distinse. Lui Karl o asemenea atitudine i se părea totuşi cam deplasată; foarte probabil, gîndea el, numai cei foarte ver­saţi în atari situaţii pot îndrăzni să recurgă la aşa ceva. îşi da seama cu cîtă uşurinţă ar putea nimeri într-o maşină ai cărei pasageri s-ar enerva grozav la un gest ca ăsta şi l-ar azvîrli afară, făcînd scandal; era un lucru de care el, slujbaş suspect, dat afară din serviciul hotelului şi aflat doar în cămaşă, tre­buia să se ferească. în definitiv, fluviul acela de maşini nu putea să dureze o veşnicie şi, dacă umbla astfel, calm, pe lîngă edificiul hotelului, erau puţine riscuri să fie luat drept un individ suspect. Nu după mult timp, într-adevăr, Karl ajunse într-un loc unde şirul maşinilor, deşi neîntrerupt, era ceva mai degajat şi cotea brusc spre o altă stradă. Tocmai cînd încerca să se strecoare în mulţime — forfotă în mijlocul căreia circulau liber destui oameni mult mai suspecţi decît el — Karl se auzi strigat pe nume, de undeva de aproape. Se întoarse şi zări doi liftieri pe care-i cunoştea bine, scoţînd cu greu, printr-una din porţile joase, care semănau cu intrarea într-un cavou, o targa pe care era întins un ins cu faţa şi braţele bandajate. Nu era altul decît Robinson. Ţi-era greaţă să vezi cum îşi ducea mîinile la ochi ca să şi-i şteargă cu fesa, deoarece plîngea de-a binelea de durere, ori poate din pricina vreunui alt necaz, ori poate de bucurie că-l revedea pe Karl.
— Rossmann, strigă el cu ciudă, de ce m-ai lăsat să aştept atît de mult ?! A trecut mai mult de o oră de cînd mă bat cu toţi pentru că n-am vrut să mă las tîrît pînă nu vii tu. Aceşti derbedei sînt nişte demoni! şi-i trase unuia dintre lif­tieri un pumn, socotind că fiind înfăşurat în bandaje se află în deplină siguranţă. Ah, Rossmann, am plătit scump vizita pe care ţi-am făcut-o !
— Dar ce-ai păţit ? întrebă Karl şi se apropie de targa; liftierii, care aşezaseră o clipă targa la pămînt, pentru a se odihni, rîdeau bine dispuşi.
— Vezi cum arăt şi mă mai întrebi ? oftă Robinson. Am fost cotonogit în aşa hal că mai mult ca sigur rămîn infirm pe viaţă. Am dureri îngrozitoare de aici pînă aici — şi arătă mai întîi capul, apoi degetele de la picioare. Păcat că n-ai văzut cum mi-a sîngerat nasul, valuri de sînge nu alta. Vesta mea e făcută ferfeniţă, de altfel am şi lăsat-o acolo, pantalonii sînt zdrenţe, poftim, am rămas numai în izmene. Şi-şi ridică puţin pătura ca să dovedească acest lucru. Ce mă fac eu acum ! O să trebuiască să stau în pat cel puţin cîteva luni şi, afară de tine, să ştii că nu am pe nimeni care să mă îngri­jească. Delamarche n-are răbdare pentru aşa ceva. Ross-mann, micul meu Rossmann. Şi Robinson întinse mîna spre Karl, care se retrăsese puţin, şi îl readuse lîngă el. Cine m-a pus să te vizitez! Mai repetă fraza asta o dată, şi încă o dată^ ca să se întipărească bine în mintea lui Karl, şi să-l convingă pe acesta că are şi el o parte de vină în toată nenorocirea abătută asupra sa.
Karl îşi dădu seama că plîngerile lui Robinson nu se da­torau rănilor, ci năucelii acestuia, mahmurelii sale teribile; beat turtă, cum era, fusese trezit tocmai cînd adormise mai bine şi, luat prin surprindere, fusese bătut la sînge, aşa că nu se acomoda prea uşor cu starea de trezie. Cît despre răni, nu era nimic serios, se vedea asta şi după bandaje, care nici nu erau, de fapt, nişte bandaje, ci nişte zdrenţe cu care liftierii îl împopoţonaseră, ca să se amuze. De altfel, cei doi liftieri de la capetele tărgii pufneau din cînd în cînd în rîs. Acolo, lîngă poartă, nu era locul cel mai potrivit pentru ca Robinson să fie adus în simţiri; pietonii dădeau buzna din toate părţile şi treceau fără să se sinchisească de cei aflaţi în jurul tărgii. Unii chiar săreau, ca nişte gimnaşti, pe deasupra lui Robin­son, iar şoferul, plătit din banii lui Karl, le strigă: „avansaţi, avansaţi!" Cu o ultimă sforţare, liftierii ridicară targa în timp ce Robinson îl luă de mînă pe Karl, milogindu-se:
— Karl, nu mă lăsa, te rog, Karl, vino cu mine!
„Oare nu-i mai bine să mă ascund în fundul maşinii ?" se gîndi Karl, dat fiind că era doar în cămaşă. Se aşeză deci lîngă Robinson, care-şi culcă de îndată capul pe umărul lui. Prin fereastra maşinii, liftierii strînseră sincer mîinile cole­gului lor care pleca, apoi rămaseră în urmă, iar maşina o coti brusc, gata să crezi că se va întîmpla o nenorocire, după care o porni drept înainte şi fu înghiţită de intensa circulaţie a străzii.

(va urma)