Horia Sima
PARTEA A DOUA DEZASTRUL EXPEDITIEI IN IUGOSLAVIA
In drum spre Banatul Sârbesc
Destul de zdruncinat sufleteste, dupa convorbirea cu Papanace, mi-am facut pregatirile de plecare. Calatoria mea cadea cum nu se poate mai rau din punct de vedere al situatiei interne din miscare.
De unde înainte de aceasta discutie, socoteam grupul de la Berlin ca aliatul principal al expeditiei si nu aveam sa-mi bat capul decât cu necunoscutul din ta- ra, acum ma trezeam descoperit si în spate. Papanace ma parasise tocmai când era mai mare nevoie de sprijinul lui. Este adevarat ca mai ramâneau în rezerva o serie de elemente din grupul de actiune si, la nevoie, puteam face apel la servici- ile lor, dar acestea nu detineau decât vag si fragmentar legatura cu autoritatile germane, încât cu greu ar fi putut valoriza politic eventualele rezultate ale actiu- nii noastre din tara. Legaturile cele mai importante cu guvernul german le aveau "razletii", Ciorogaru, Vojen, si Constant, iar acestia le speculau în interesul lor propriu, încât grupul nu tragea nici un folos de pe urma lor. Legaturi bune, la nivel administrativ, avea Papanace si, pe filiera lor, putea sa ajunga doleantele noastre pâna în sferele partidului si ale guvernului. Cu primii nu mai aveam nici un contact, iar acuma nici Papanace numai parea dispus sa fie purtatorul de cu- vânt al unei actiuni pe care o considera inoportuna.
Pentru a substitui, cel putin partial, o eventuala carenta a lui Papanace, am lasat urmatoarele dispozitii:
1. Octavian Rosu va lua comanda grupul de actiune si va mentine coeziunea lui, neabatându-se cu nici un pret de la linia legamântului nostru.
2. Dr. Victor Biris, angajat ca "speaker" la Radio Berlin, sectiunea româneasca, îsi va largi câmpul de actiune în lumea oficialitatii germane, pentru ca la nevoie sa dispunem de o dublura daca Papanace, dar i-am cerut sa se comporte ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic între noi.Nu-i puteam face lui Papanace nedrep- tatea de a-l banui ca ar putea întreprinde o actiune ostila grupului de actiune. Din partea celor ramasi nu trebuia sa se manifeste nici cel mai mic semn de ne- încredere. Rosu trebuia sa tina contactul strâns cu el, caci Papanace reprezenta continuitatea politica a grupului Berlin. Noi ramânem consecventi cu ceea ce am hotarât alta data, în buna întelegere cu el, iar daca Papanace se îndeparteaza de la linia fixata împreuna, raspunderea sa cada asupra lui si nu asupra noastra.
Mare mi-a fost întristarea, când la plecare l-am vazut si pe Rosu clatinat. Eram întrun restaurant cu Victor Biris.Era masa de adio.Deodata îl vad pe Rosu ca ia o atitudine solemna si grava si începe o pledoarie dramatica, pentru a ma convinge solemna sa nu plec.
– Unde te duci? Pe cine vei mai gasi în tara? Ce elemente? Cum ai sa faci revolu- tia? Am ramas asa de putini! N-ai trecut prin atâtea primejdii? Vrei sa te prapa- desti si D-ta? Ce ne facem?
Rosu îsi revarsa focul inimii dintr-o sincera îngrijorare pentru mine. Din 1933, am luptat cot la cot în organizatia din Banat. In toamna anului 1939, pleca sem cu el de la Timisoara si am trecut prin nenumarate primejdii. Amintirea lor proaspata îl zguduia, gândindu-ne la ce ne astepta, luând acum înapoi drumul spre tara. Acea nesiguranta care te urmareste clipa de clipa, în afara de greutatile fizice ale expeditiei, acele marsuri obositoare prin ploi, noroaie si araturi. Tot acest complex de groaza pe care îl traise recent în carnea lui , îi provocase un moment de depresiune si de spaima, gândindu-se la ceea ce ar putea sa ni se întâmple. Constructia noastra revolutionara i se parea atât de fragila încât expe- ditia risca sa se termine cu alti morti si alte morminte.
Dupa ce l-am ascultat, m-a napadit sipe mine îngrijorarea. Cunosteam mai bine decât el insuficienta pregatirilor noastre, lipsa de mijloace si slabele proba - bilitati de a organiza ceva temeinic în tara. Dar în forul meu interior, stiam ca înapoi nu mai puteam da. In aceasta atmosfera încordata, cade ca un balsam mângâietor sentinta lui Biris: "Lasati pe oameni sa-si împlineasca destinul lor". Si a avut dreptate. Destinul unei vieti nu e legat de argumente pro si contra. Nici de stari sufletesti momentane; nici de greutati; nici de absurdul unei întreprin - deri. Destinul e o misiune, pe care trebuie sa ti-o îndeplinesti, daca nu vrei sa mori spiritual, ceea ce e mai teribil decât moartea fizica.
Mi-aduc aminte ca cu o zi înainte de plecare, mi-am cumparat un costum de haine, destul de scump pentru vremea aceea. Era un dar de la Petre Ponta. Un costum frumos, de culoare deschisa, ales pentru a inaugura primavara, dar în acelasi timp facut dintr-o stofa mai groscioara, pentru a ma ocroti de capriciile vremii. Aratam mult mai tânar decât el, încât se potrivea cu noua noastra iden - titate de studenti la Charlottenburg, care se întorceau acasa.
Inainte de plecare, imitând pe Petrascu, i-am cerut lui Ponta sa-mi faca niste poze de adio, de pe treptele casei care ma adapostise iarna si unde înfiripasem planul de actiune. Mi-am rotit si eu odata ochii prin toate odaile cum facuse si el, apoi prin gradina si prin împrejurimi. Dar, dupa ce mi-am luat ramas bun de la viata mea de pâna acuma si nu m-am gândit decât la problemele viitorului.
Ca tovaras de drum l-am luat pe Eugen Teodorescu. L-am ales pe acest camarad pentru istetimea si curajul lui. Era un om dispus oricând sa se înfrunte cu necunoscutul unei actiuni.
Maruntel de statura si slabut, avea în schimb un organism de o rara rezistenta, care trecea prin boli, intemperii si orice privatiuni ca o lama de otel. Din punct de vedere legionar, era un caracter format. N-am avut cu el niciodata discutii complicate sau sterile. Desi am trait în doua colturi diferite de tara, eu în Banat, el la Constanta, ne-am înteles perfect din prima clipa a cunoasterii. Avea simtul realitatilor. Distingea instantaneu, în orice situatie, adevarul de minciuna în viata legionara si întotdeauna, în problemele care se iveau în miscare, lasa sa cada cuvântul acolo unde trebuia. In afara de aceasta era totdeauna bine dispus si neîntrecut în vorbe de spirit.
Glumele lui pâna astazi circula în lumea legionara si îsi fac deliciu celor ce le asculta.
Am plecat din Berlin spre Viena în seara de 5 Mai 1940. La gara au venit sa ne însoteasca Rosu, Seitan, Popovici si Ponta, care ne-a tras fotografiile de rigoare. Dupa o oprire de câteva ore la Jena, unde ne-a iesit înainte Smultea, am pornit spre Belgrad. Ca masura de precautiune, pentru a nu ma întâlni cu vreunul din politistii de la punctul de frontiera Spielfeld, care ne arestasera în Decembrie 1939, am luat o ruta ocolita, pe linia Villach-Ljubliana.
Calatoria, lunga si obositoare, a decurs fara incidente. N-am avut nici o neplacere la frontiera. Apropiindu-ne de Belgrad, credeam ca am trecut de ho - pul cel mare si de acum numai puteam avea nici o surpriza. Dar mare ne-a fost mirarea când, în apropiere de Belgrad, a aparut un nou control. Agenti în civil cereau paspoartele calatorilor sau carnetele de identitate si dupa ce le examinau, le restituiau. Cu noi doi însa au procedat altfel. Intr-o germana aproximativa ni s-a comunicat ca pasapoartele le vom primi de la politia garii Belgrad.
Perspectiva nu-mi surâdea. M-am sfatuit cu Eugen Teodorescu. Nu mai auzisem pâna atunci sa se retina pasapoartele calatorilor care au viza de tranzit. Procedeul mi s-a parut neobisnuit si chiar alarmant. Ce poate sa fie? Examinând alternativa în care ne gaseam si consecintele dintr-o atitudine sau alta, ne-am hotarât sa ne predam destinului. Daca nu mergem sa ne ridicam documentele, politia din Belgrad va aviza autoritatile românesti si toata expeditia poate sa fie prinsa în perioada de trecere a frontierei. Daca cumva ne retin, vom gasi un pri- lej sa le scapam din mâini.
La oprirea trenului, cu inima strânsa ne-am îndreptat spre comisariatul de politie. De abia am intrat si am spus cine suntem, un domn foarte amabil ne-a întins pasapoartele,oarecum scuzându-se ca ne-au fost retinute.Când ne întoar- cem pe peron si ne îndreptam spre iesire, vedem pe cei doi agenti care ne-au facut controlul ca se îndreptau cu pasi repezi spre comisariat. Am tresarit ime - diat. Sa fie pentru chestiunea noastra? "Hai sa o stergem repede", îi suflu lui Eugen Teodorescu. Nici nu stiu cum am ajuns în fata garii, îmbrâncind lumea si sarind peste bagajele oamenilor. Ne-am urcat în prima masina, dând directia strazii unde locuia Ilie Barbu, unchiul lui Octavian Rosu, poreclit de noi "Sfarma Piatra", din cauza staturii si grosimii lui. Ilie Barbu tinea o ospatarie populara pe strada Visokistevana. Era unul dintre rarii români care locuiau în Belgrad. Sfarma Piatra era punctul nostru de sprijin aici. In campania anterioara am stat o bucata de vreme la el. La el trageau curierii si tot din casa lui pleca lumea, fie spre Germania fie spre tara fie sa se ascunda prin satele banatene.
Sfarma Piatra m-a recunoscut îndata si am avut norocul sa întâlnesc acolo si pe Traian Borobaru. Ce se întâmplase? Nicolae Petrascu patise ca si noi, adica i se luase pasaportul la control, dar nu i l-au mai restituit, ci i-au spus la comisa- riatul garii ca va fi condus pâna la granita româneasca de doi agenti si acolo va fi predat autoritatilor românesti. In gara Dunav, care deservea o linie secundara spre România, Petrascu a reusit sa însele vigilenta agentului care-l pazea si sa fuga lasând pasaportul în mâna sârbilor. Dupa alte peripetii, a ajuns în casa lui Ion Tomici din Ofcea, în seara de 4 Mai 1940. Indata ce-a putut, a anuntat pe Traian Borobaru de întâmplarea lui, pentru ca, împreuna cu Vârlan, sa organi - zeze controlul trenurilor care veneau spre Belgrad. Borobaru si Vârlan luau tre - nul spre Zagreb, coborau la o statiune apropiata si se urcau în trenurile interna- tionale care veneau spreBelgrad,cu scopul sa ne avizeze sa ne dam jos la Zemun, pentru a nu fi luati în primire de agenti si escortati. Dar desi au facut acest drum de câteva ori, nu ne-au putut gasi, deoarece noi luaseram ruta Laibach. Mare ne-a fost bucuria când am dat si de Ion Boian. Petre Dumitriu se afla la Ofcea cu Petrascu. Expeditia ajunsese în totalitatea ei la destinatie. Cei mai primejduiti si cei care avusesera de strabatut un drum mai lung, Boian si Dumitriu, se aflau si ei în siguranta.
Dar nu era timp de pierdut. Casa lui Ilie Barbu trebuia evacuata cât mai repede. Pe Boian si Eugen Teodorescu i-am îndreptat spre Cuvin.Vârlan i-a luat în primire si i-a dus la o gazda ce-o avea pregatita în aceasta comuna. Eu l-am urmat pe Traian Borobaru luând drumul care ducea la Ofcea, pentru a ma întâl- ni cu Petrascu. Am plecat spre înnoptat si cum Borobaru cunostea bine locurile, am ajuns fara "neprevazute" la cârciuma lui Ion Tomici.
Era în noaptea de 8 Mai 1940 când am calcat pragul acestei case primitoare. Lui Petrascu, care tremura de spaima sa nu fi fost si noi agatati în tren si apoi condusi cu alaiul la frontiera, îi straluceau ochii de bucurie când ne-am vazut. Alaturi de el se afla Petre Dumitriu, cel mai calm dintre toti, vorbind fara a da semne de nici o agitatie interioara, ca si cum ne aflam la Berlin.
Dar cel mai fericit dintre toti era Ion Tomici, care nu stia cu ce sa ne mai serveasca, pentru a ne simti în largul nostru. El nu stia exact ce e cu noi.
Banuia ca ne întoarcem în tara pentru niste ispravi si ne privea cu multa admiratie. Caderea lui Calinescu i-a zguduit si pe fratii nostri din Banatul sâr - besc si i-a convins ca Legiunea n-a fost îngropata sub lespedea de la Jilava.
Noi stateam la Tomici pe garantia lui Petrascu. Inainte de prigoana, Petrascu fusese profesor la Scoala Normala din Sibiu si avusese de elev pe Traian Tomici, baiatul cel mai mare al gazdei noastre.
Mergând sa-si vada baiatul la Sibiu, Ion Tomici l-a cunoscut si pe Petrascu si au stat mult de vorba atunci. Toti erau acum în jurul nostru, Tomici, sotia lui, o buna gospodina si o femeie inimoasa, apoi copiii lor, Traian si Pera, care ne priveau cu multa dragoste si admiratie.De multa vreme n-am mâncat o cina atât de buna si atât de "bine meritata", mai ales ca veneam dintr-o tara unde începu- sera restrictiile alimentare.
Am stat pâna noaptea târziu de vorba cu gazda în jurul unui pahar cu vin. Tomici cauta sa ne iscodeasca în fel si chip, daca traieste Capitanul, daca nu e în Germania cum se zvonise, apoi, fiindca auzise si de mine,citind gazetele din Ro- mânia, nu s-a putut rabda sa nu întrebe pe unde sunt. Ma întelesesem cu Petras- cu înca din Berlin ca pe unde vom poposi sa nu îmi dea nici o atentie.
El era seful suprem, iar noi subordonatii lui. Cu mare greutate, temându-se mereu sa nu se tradeze, Petrascu si-a jucat rolul impus de împrejurari, iar noi cu mâinile la gura, când facea vreo stângacie, ne fortam sa nu izbucnim în râs.
Un somn odihnitor ne-a recompensat dupa încordarea în care traisem trei zile. Prima etapa a planului se desfasurase în mod satisfacator,dar ne astepta alta mult mai grea si apoi a treia mai grea. Cu aceste gânduri am adormit.
O stralucita performanta
A doua zi am tinut o consfatuire cu camarazii prezenti: Petrascu, Borobaru si Dumitriu. Am examinat rezultatele obtinute pâna atunci si în ce stadiu se ga - sesc pregatirile pentru a face saltul în tara.
Cu exceptia incidentului Petrascu, partea întâia a programului s-a realizat "planm?ssig", cum spune neamtul. Toti cei plecati din Germania au ajuns în Iugoslavia si erau adapostiti la gazde sigure. Rotea, cum ne întelesesem, n-a as - teptat concentrarea noastra, ci a trecut frontiera, la câteva zile dupa sosire.
Ceea ce ne-a umplut de mândrie si ne-a întarit încrederea în viitor, a fost stralucita performanta a echipei Boian-Dumitriu. Ei apucasera drumul cel mai primejdios. N-aveau pasapoarte. Din Germania au trecut pe drumul negru în Ungaria, pe la Sopron, si dupa ce au strabatut aceasta tara cu trenul, au ajuns în aceleasi conditiuni în Iugoslavia.
Prinderea lor de catre granicerii nemti ar fi avut consecinte foarte grave, deoarece le încredintasem întreg arsenalul nostru: cea mai mare parte a valutei straine, acte de identitate în alb si stampilele de cauciuc iesite din laboratorul lui Ponta. Pentru frauda cu valuta, legile germane prevedeau pedeapsa cu moartea, iar gasirea celorlalte lucruri ar fi descoperit intentiile noastre si ar fi alarmat gu- vernul german. Toata expeditia ar fi sarit în aer.
Pe Boian l-am vazut la Belgrad: el si asa tras la fata, dar acum era un spectru. . Numai ochii îi ardeau în orbite, când mi-a comunicat, cu eternul lui zâmbet de om care a iesit victorios din toate încercarile, ca misiunea a fost îndeplinita si, oarecum, cu un usor repros în vorba ca as fi putut sa ma îndoiesc vreodata de vrednicia lui. In casa la Barbu, nu am avut vreme sa-l întreb de peripetiile cala - toriei lor, dar la Ofcea l-am chestionat îndelung pe Dumitriu. Când îl ascultam, împreuna cu Petrascu, povestind pe un ton banal si sters odiseea lor, am simtit forta ce emana din acest suflet. Ce putere de transformare are idealul legionar asupra oamenilor! Teribilele sfortari ce le facuse în aceasta calatorie nu îi altera - se echilibrul interior. Le facuse, pentru ca asa e legionarul. Asta e legea lui. Nu i se parea ca a facut cine stie ce mari ispravi. O strângere de mâna din partea unui camarad mai vechi era de ajuns ca sa reia de la capat acelasi drum de suferinta.
Calatoria lui Boian si Petre Dumitriu prin Ungaria cu trenul a decurs normal pâna în gara Seghedin, unde au fost legitimati si, fiind gasiti fara acte, au fost escortati la închisoare. Dupa o sedere de doua saptamâni îndaratul zabrelelor, în care timp au fost identificati ca legionari, Ungurii le-au propus sa-i conduca pâ- na la frontiera germana si acolo sa le dea drumul pe socoteala lor,cum au proce- dat cu alti români refugiati. Dar ei au refuzat acest serviciu si i-au rugat sa-i lase sa treaca în Iugoslavia.
Politia maghiara le-a satisfacut dorinta, dar nu cum voiau ei. In loc sa-i conduca noaptea pâna la frontiera si apoi sa-i lase în plata Domnului, i-au urcat în tren si i-au expediat fara acte, direct în mâna granicerilor sârbi. Se gaseau în mare primejdie, caci daca ar fi fost identificati, cu siguranta ca ar fi fost predati politiei românesti. Ca sa scape de ancheta, s-au declarat unguri si s-au prefacut ca sunt beti. Cum Boian stia ungureste, a izbutit sa convinga pe sârbi ca sunt nis te cheflii adormiti în tren si sa-i lase sa se întoarca în Ungaria. Cu proxima gar- nitura, au revenit la Seghedin. Autoritatile maghiare, ca sa scape de el, au con - simtit de asta data sa le dea drumul sa treaca ilegal în Iugoslavia. L-au condus noaptea la frontiera si i-au lasat sa se descurce.
Regiunea pe unde trecuse, între Tisa si Dunare, era plina de balti si canale si cum se nimerise în acel an a fi o primavara ploioasa, nu putea sa faca un pas fara sa dea de apa. Au facut sfortari supra-omenesti ca sa ajunga în oraselul Kanija, primul centru de unde puteau sa calatoreasca fara a fi legitimati.
In timp ce ne povestea Dumitriu drumul lor în noapte prin acea regiune dospita de ape, ne-am înfiorat. Au intrat de multe ori în apa pâna la brâu, pt. a trece canalele, s-au aflat în primejdie sa se scufunde în mlastini si dupa ce au scapat de ele, au mers toata noaptea prin noroaie si araturi cleioase. Nu cunos - teau locurile si nu aveau alta orientare decât sa mearga spre miazazi, mereu spre miazazi.
Când au ajuns la Kanija, au cautat mai întâi cimitirul locului, unde si-au curatat cum au putu hainele pline de noroi; apoi s-au urcat în tren si au ajuns la Belgrad; de aici, din nou pe jos pâna la Ofcea, unde l-am întâlnit pe Petrascu si s-au putut curati si odihni în casa primitoare a lui Tomici.
Am facut o pauza, caci ma vedeam pe mine însumi în situatii asemanatoare, m-am întins pe pat si am reflectat la oamenii pe care îi întâlnisem în ultima vre- me: Ponta, Boian, Dumitriu. Fara de ei, nu am fi putut înjgheba aceasta expedi- tie. In Boian am avut încredere de când l-am vazut la Berlin, în vara anului 1939, o încredere deosebita. L-am luat cu mine la întoarcerea în tara, în 15 Aug. 1939, si de atunci l-am avut mereu tovaras de drum pâna la înapoierea la Berlin, la Craciunul din acelasi an. De unde rasarise acest om extraordinar? Cutezator si precaut în acelasi timp, asa cum cer conditiile acestui gen de lupta. Nu l-am auzit plângându-se niciodata de oboseala, niciodata nu l-am vazut încruntat, rau dispus sau nervos.
Era de o liniste suverana când treceam prin situatii grele, prin retele întinse de dusmani de-a lungul si de-a latul tarii.
Am examinat apoi cazul Petrascu. El scapase, dar lasase în mâna sârbilor pasaportul, iar acestia cu siguranta ca îl vor înainta "colegilor" români.Va fi exa- minat de Siguranta Statului de la Bucuresti. Ce concluzii vor trage acestia? Spre norocul lui si al nostru, pasaportul lui Petrascu era unicul care nu fusese falsifi- cat, deoarece Petrascu semana ca doua picaturi de apa cu titularul pasaportului, studentul Avram, cu singura deosebire ca Avram era blond, în timp ce Petrascu era brunet. Personajul de pe pasaport exista, era cunoscut de Legatia Româna de la Berlin, si se putea presupune ca într-adevar voise sa se întoarca în tara. Era greu ca Siguranta sa faca legatura între pasaport si Petrascu. Am discutat înde - lung daca nu ar fi bine sa renuntam la Petrascu si sa-l lasam sa se înapoieze în Germania. In cele din urma am optat pentru ramânerea lui în echipa, deoarece am fi pierdut un element important în realizarea planului de actiune. Fusese Seful Regiunii Sibiu si putea mobiliza fortele legionare din întreg Ardealul de miazazi.
Lamurita si aceasta chestiune, am dezbatut punctul final: pe unde trecem? Borobaru ne-a comunicat ca trecerea e în asa fel organizata de Vârlan-Negru în- cât sa se evite punctele de frontiera pe unde trecuseram înainte, în speta Kikinda si Latunas. Mai ales sa ne ferim de Latunas, caci jandarmii au aflat de Negru ca a servit de calauza legionarilor si îl urmaresc fara încetare.
Ne-am interesat apoi de banii ce-i mai aveam si repartitia lor. Coroanele daneze n-au putut fi schimbate nicaieri la Belgrad. Lirele englezesti sunt cautate si se platesc foarte bine. Tot asa si dolarii. Mare ne-a fost surpriza când am aflat ca zarafii din centrul Belgradului primesc bancnote germane la schimb. O parte din lire se cheltuise, dar fondul de 100 de dolari, în hârtii de un dolar, era intact.
Cea mai mare partea a dolarilor, 80 de bucati, le-am predat lui Boian, ca sa le pastreze pâna în momentul trecerii frontierei, când trebuia sa ne vedem din nou, iar eu, cu Petrascu si Dumitriu, ne-am rezervat 20 de dolari, pentru nevoile imediate.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu