Strainul (1)

Albert Camus

Partea întîi

I

Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu. Am primit o telegramă de la azil: "Mama decedată. Înmormîntarea mîine. Sincere condoleanţe." Asta nu înseamnă nimic. Poate că a fost ieri.
Azilul de bătrîni e la Marengo, la optzeci de kilometri de Alger. Voi lua autobuzul la ora două şi voi sosi în cursul după-amiezii. Astfel, voi putea sta de priveghi şi mă voi întoarce mîine seară. I-am cerut patronului meu două zile de concediu şi nu putea să mă refuze avînd o asemenea scuză. Dar nu părea încîntat. I-am spus: "N-am nici o vină". Nu mi-a răspuns. Atunci m-am gîndit că n-ar fi trebuit să-i spun asta. În fond, n-aveam de ce să mă scuz. Mai degrabă el ar fi trebuit să-mi prezinte condoleanţe. Dar mi le va prezenta, fără îndoială, poimîine, cînd mă va vedea în doliu. Deocam­dată e ca si cum mama n-ar fi murit. După înmormîntare, dimpotrivă , va fi un lucru încheiat şi totul va fi căpătat o înfăţişare oficială.
Am luat autobuzul la ora două. Era foarte cald. Am mîncat la restaurant, la Céleste, ca de obicei. Toţi erau foarte trişti din cauza mea şi Céleste mi-a spus: "Avem nu­mai o mamă". Cînd am plecat, m-au condus pînă la uşă. Eram cam zăpăcit pentru că a trebuit să urc pînă la Emmanuel să împrumut o cravată neagră şi o panglică de pus la mînecă. Lui i-a murit un unchi, acum cîteva luni.
Am fugit ca să nu pierd autobuzul. Fără îndoială graba, goana, toate acestea, la care s-au adăugat zdruncinăturile, mirosul de benzină, reverberaţia drumului şi a cerului, m-au făcut să aţipesc. Am dormit aproape tot drumul. Şi, cînd m-am trezit, eram înghesuit lîngă un soldat care mi-a zîmbit si care m-a întrebat dacă vin de departe. Am spus "da", ca să închei discuţia.
Azilul e la doi kilometri de sat. Am făcut drumul pe jos. Am vrut s-o văd pe mama imediat, dar portarul mi-a spus că trebuie să mă duc la director. Cum era ocupat, am aşteptat puţin. Portarul a vorbit tot timpul cît am aşteptat şi, în sfîrşit, am ajuns la director: m-a primit în biroul lui. E un bătrînel firav, decorat cu Legiunea de Onoare. S-a uitat la mine cu ochii lui de un albastru deschis. Apoi mi-a strîns mîna pe care a ţinut-o atît de mult în mîna lui, încît nu prea ştiam cum să mi-o retrag. A consultat un dosar şi mi-a spus: "Doamna Meursault a intrat aici acum trei ani. Dumneata erai singurul ei sprijin." Am crezut că-mi reproşează ceva şi am început să-i explic. Dar el m-a întrerupt: "N-ai de ce să te justifici, dragul meu. Am citit dosarul mamei dumitale. Nu aveai cu ce s-o întreţii. Ea avea nevoie de o îngrijitoare. Salariile voastre sînt mici. Şi, la urma urmelor, era mai feri­cită aici." Am spus: "Da, domnule director". El a adăugat: "Ştii, avea prieteni, oameni de vîrsta ei. Putea să le împărtă­şească preocupări care sînt din alte vremuri. Eşti tînăr şi ei i-ar fî fost urît cu dumneata."
Aşa era. Cînd era acasă, mama îşi petrecea vremea urmărindu-mă în tăcere cu privirea. În primele zile cînd a venit la azil, plîngea des. Dar asta din pricina obişnuinţei. După cîteva luni, ar fi plîns dacă ai fi luat-o de la azil. Tot din pricina obişnuinţei. Puţin şi din această cauză, în ultimul an aproape că nu m-am mai dus să o văd. Dar şi fiindcă asta îmi lua toată duminica - fără să mai pun la socoteală efor­tul de a merge pînă la autobuz, de a lua bilet şi de a face două ceasuri pe drum.
Directorul mi-a vorbit mult. Dar eu aproape că nu-l as­cultam. Apoi mi-a spus : "Presupun că vrei s-o vezi pe mama dumitale". M-am ridicat fără să spun nimic şi el a luat-o înainte spre uşă. Pe scară mi-a explicat: "Am transportat-o la mica noastră morgă. Ca să nu-i tulburăm pe ceilalţi. Ori de cîte ori un pensionar de-al nostru moare, ceilalţi sînt ner­voşi timp de două, trei zile. Şi asta îngreunează serviciul". Am trecut printr-o curte în care sporovăiau în grupuri o mulţime de bătrîni. Cînd treceam noi, tăceau. Iar în spatele nostru discuţiile începeau din nou. Ai fi zis o pălăvrăgeală indistinctă, de papagali. La intrarea unei clădiri micuţe, di­rectorul s-a despărţit de mine: "Te las, domnule Meursault. Stau la dispoziţia dumitale, în biroul meu. În principiu, înmormîntarea este fixată pentru ora zece dimineaţa. Ne-am gîndit că astfel o vei putea priveghea pe dispărută. Numai un cuvînt: mama dumitale şi-a exprimat, pare-se, deseori faţă de tovarăşii ei dorinţa de a i se face înmormîntare religioasă. M-am îngrijit de cele necesare. Dar voiam să te pun la curent". I-am mulţumit. Cît trăise, măicuţa, fără să fie necredincioasă, nu se gîndise niciodată la religie.
Am intrat. Era o sală foarte luminoasă, văruită, cu plafon de sticlă. Drept mobile, scaune şi capre în formă de X. Pe două din ele era aşezat, în mijlocul sălii, un sicriu alb cu ca­pacul pus. Se vedeau numai şuruburile încă nestrînse, scli­pind pe scîndurile vopsite cu coajă de nucă. Lîngă sicriu stătea o infirmieră arabă în halat alb, legată la cap cu o bas­ma colorată.
În clipa aceea, portarul a apărut în spatele meu. Alergase pesemne. S-a cam bîlbîit: "Am acoperit-o, dar trebuie să deşurubez capacul ca s-o puteţi vedea". Se apropia de sicriu cînd l-am oprit. Mi-a spus: "Nu vreţi ?" Am răspuns: "Nu !" El s-a oprit şi eu mă simţeam prost pentru că îmi dădeam seama că n-ar fi trebuit să spun asta. După un timp, s-a uitat la mine şi m-a întrebat: "De ce ?", dar fără reproş, ca şi cum ar fi vrut numai să ştie pricina. Am spus : "Nu ştiu". Atunci, muşcîndu-şi mustaţa albă, a declarat fără să mă privească: "Înţeleg". Avea ochi frumoşi, de un albastru deschis, şi o faţă cam roşie. Mi-a dat un scaun şi s-a aşezat şi el ceva mai îndărăt. Femeia care stătea de veghe s-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat spre ieşire. Atunci portarul mi-a spus: "Are un şancru". Cum nu înţelegeam, m-am uitat la infirmieră şi am văzut că avea sub ochi o legătură care-i înconjura capul. În dreptul nasului, legătura era plată. Nu se vedea decît albeaţa bandajului pe obrazul ei.
După ce a ieşit, portarul a spus: "O să vă las singur". Nu ştiu ce gest am făcut eu, dar el a rămas în picioare, înapoia mea. Această prezenţă în spatele meu mă stingherea. Camera era scăldată într-o frumoasă lumină de asfinţit. Şi simţeam că mi se face somn. I-am spus portarului, fără să mă întorc spre el: "De mult eşti aici ?" A răspuns imediat: "Cinci ani" - ca şi cum s-ar fi aşteptat dintotdeauna la întrebarea mea.
Pe urmă a pălăvrăgit mult .Ar fi fost foarte mirat dacă i s-ar fi spus că va sfîrşi ca portar la azilul din Marengo. Avea şai­zeci şi patru de ani şi era parizian. În clipa aceea l-am între­rupt : "A, nu eşti de-aici ?" Apoi mi-am amintit că, înainte de a mă duce la director, îmi vorbise de mama. Îmi spusese că trebuie să o înmormîntăm foarte repede, deoarece la şes e cald, mai ales în această regiune. Atunci îmi spusese că trăise la Paris şi că îi venea greu să-l uite. La Paris, se stă cu mortul trei, patru zile uneori. Aici nu ai timp, nici n-ai apucat să te obişnuieşti bine cu gîndul că a murit, că şi trebuie să alergi după dric. Nevastă-sa îi spusese atunci: "Taci din gură, astea nu sînt lucruri pe care să le spui domnului". Bătrînul roşise şi-şi ceruse scuze. Intervenisem spunînd: "Ba nu. Ba nu." Mi se părea adevărat şi interesant ceea ce spunea el.
În mica sală mortuară, mi-a povestit că intrase la azil din sărăcie. Cum se simţea în putere, s-a oferit să facă această slujbă de portar. I-am atras atenţia că în definitiv era şi el un pensionar. Mi-a spus că nu. Mă izbise mai dinainte felul lui de a spune: "ei", "ceilalţi" şi mai rar "bătrînii", vorbind despre pensionari, dintre care unii nu erau mai în vîrstă ca el. Dar, fireşte, nu era acelaşi lucru. El era portar şi, într-o oa­recare măsură, avea drepturi asupra lor.
Infirmiera a intrat în acel moment. Se lăsase dintr-o dată seara. Întunericul se întinsese brusc deasupra geamlîcului. Portarul a învîrtit comutatorul şi eu am fost orbit de strălu­cirea neaşteptată a luminii. El m-a poftit să merg în sala de mese la cină. Dar nu-mi era foame. Mi-a propus atunci să-mi aducă o ceaşcă de cafea cu lapte. Cum mie îmi place foarte mult cafeaua cu lapte, am acceptat şi el s-a întors puţin după aceea cu o tavă. Am băut. Am simţit atunci nevoia să fumez. Dar am ezitat pentru că nu ştiam dacă pot s-o fac de faţă cu mama. M-am gîndit, n-avea nici o importanţă. Am oferit portarului o ţigară şi am fumat amîndoi.
La un moment dat, el mi-a spus : "Ştiţi, prietenii doam­nei, mama dumneavoastră, vor veni s-o vegheze şi ei. Aşa e obiceiul. Trebuie să mă duc s-aduc scaune şi cafea neagră." L-am întrebat dacă puteam să sting una din lămpi. Străluci­rea luminii pe pereţii albi mă obosea. El mi-a spus că nu e posibil. Instalaţia era astfel făcută: ori toate, ori nici una. N-am mai luat seama la el. A ieşit, s-a întors, a aşezat scaunele. Pe unul din ele a îngrămădit nişte ceşti în jurul unui ibric. Apoi s-a aşezat în faţa mea, dincolo de măsuţă. Infirmiera şedea şi ea în fundul sălii, cu spatele. Nu vedeam ce face. Dar, după mişcarea braţelor, puteam să cred că tricotează. Era o vreme călduţă, cafeaua mă încălzise şi prin uşa deschisă pătrundea o mireasmă de noapte şi de flori. Cred că am aţipit puţin.
Un foşnet m-a trezit. Fiindcă închisesem ochii, albeaţa camerei mi s-a părut şi mai orbitoare. În faţa mea nu se ve­dea nici o umbra şi fiecare obiect, fiecare unghi, toate curbele se desenau cu o puritate de care te dureau ochii. Atunci au in­trat în cameră prietenii mamei. Erau în total vreo zece şi se strecurau tăcuţi prin această lumină orbitoare. S-au aşezat fără ca vreun scaun să scîrţîie. Îi vedeam asa cum nu văzusem niciodată pe nimeni şi nici un amănunt de pe feţele lor sau de pe veşmintele lor nu-mi scăpa. Totuşi, nu-i auzeam şi-mi venea greu să cred în realitatea lor. Aproape toate femeile purtau şorţ şi cordonul cu care-şi încingeau talia le scotea şi mai bine în relief pîntecele bombat. Pînă atunci nu băgasem niciodată de seamă ce pîntecoase pot fi femeile batrîne. Bărbaţii erau aproape toţi foarte slabi şi purtau bastoane. Mă mira că nu vedeam pe obrazul lor ochii, ci numai o lumi­niţă lipsită de strălucire în mijlocul unui cuib de riduri. Cînd s-au aşezat, cei mai mulţi dintre ei m-au privit şi au dat din cap stingheriţi; buzele lor fiind în întregime devorate de gura fără dinţi, n-am putut să-mi dau seama dacă mă salutau sau dacă era vorba de un tic. Cred mai degrabă că mă salutau. În acel moment, am observat că erau cu toţii aşezaţi în faţa mea, clătinînd din cap, în jurul portarului. Am avut o clipă impresia ridicolă că veniseră să mă judece.
Puţin după aceea, una dintre femei a început să plîngă. Şedea în rîndul al doilea, îndărătul unei tovarăşe de-a ei, şi n-o vedeam prea bine. Plîngea cu sughiţuri mici, la intervale regulate; mi se părea că n-are să se mai oprească niciodată. Ceilalţi parcă n-o auzeau. Se pleoştiseră, posomorîţi şi tăcuţi. Se uitau la coşciug sau la bastonul lor sau la orice alt­ceva, dar nu se uitau decît la acel lucru. Femeia plîngea mereu. Eram foarte mirat pentru că nu o cunoşteam. Aş fi vrut să n-o mai aud. Totuşi, nu îndrăzneam să-i spun să tacă. Por­tarul s-a aplecat spre ea, i-a vorbit, dar ea a scuturat capul, a îndrugat ceva şi a continuat să plîngă cu aceeaşi ritmicitate. Portarul a venit atunci spre mine. S-a aşezat alături. După un răstimp destul de lung, m-a informat, fară să mă privească: "Era foarte bună prietenă cu doamna, mama dumnea­voastră. Zice că era singura ei prietenă aici şi că acum nu mai are pe nimeni."
Am stat aşa vreme îndelungată. Suspinele şi gemetele fe­meii se auzeau mai rar. Smiorcăia mult. A încetat în cele din urmă. Nu-mi mai era somn, dar eram obosit şi mă dureau şalele. Acum, tăcerea tuturor acestor oameni îmi făcea rău. Auzeam numai din cînd în cînd un zgomot ciudat şi nu pu­team înţelege ce anume este. Cu timpul, am reuşit să pricep că dintre bătrîni cîţiva îşi sugeau interiorul obrajilor, făcînd astfel să se audă aceste plescăituri bizare. Ei nici nu-şi dădeau seama, atît erau de cufundaţi în gîndurile lor. Aveam chiar impresia că această moartă, întinsă în mijlocul lor, nu însemna nimic pentru ei. Acum însă cred că era o impresie falsă.
Am băut cu toţii cafea, serviţi de portar. Pe urmă, nu mai ştiu. Noaptea a trecut. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, am deschis ochii şi am văzut că bătrînii dormeau ghemuiţi, afară de unul singur care, cu bărbia sprijinită de mîinile încleştate pe baston, mă privea ţintă, ca şi cum n-ar fi aştep­tat decît să mă trezesc. Apoi am adormit iarăşi. M-am trezit pentru că mă dureau din ce în ce mai tare şalele. Lumina zi­lei se strecura prin plafonul de sticlă. Puţin după aceea, un bătrîn s-a trezit şi a tuşit îndelung. Scuipa intr-o batistă mare cu pătrăţele şi de fiecare dată aveai impresia că se rupe ceva din el. I-a trezit pe ceilalţi şi portarul le-a spus că trebuie să plece. S-au ridicat în picioare. Acest priveghi incomod le făcuse chipurile pămîntii. La ieşire, spre marea mea mirare, mi-au strîns cu toţii mîna, ca şi cum această noapte în care nu schimbasem nici un cuvînt sporise intimitatea dintre noi.
Eram obosit. Portarul m-a dus la el şi am putut să mă spăl şi să mă dichisesc puţin. Am băut iar o cafea cu lapte, care era foarte bună. Cînd am ieşit, se făcuse ziuă de-a binelea. Deasupra dealurilor care despart satul Marengo de mare, cerul se înroşise foarte tare. Iar vîntul care trecea pe deasupra colinelor aducea aici un miros de sare. Începea o zi frumoasă. Trecuse vreme îndelungată de cînd nu mai fuse­sem la ţară si simţeam ce mult mi-ar fi plăcut să mă plimb dacă n-ar fi fost mama.
Dar am aşteptat în curte, sub un platan. Respiram miro­sul pămîntului umed şi nu-mi mai era somn. M-am gîndit la colegii mei de birou, la această oră se sculau ca să meargă la lucru: pentru mine, ăsta era întotdeauna momentul cel mai greu. M-am mai gîndit puţin la aceste lucruri, dar atenţia mi-a fost atrasă de un clopot care răsuna în interiorul clădirilor. S-a iscat o forfotă îndărătul ferestrelor, apoi totul s-a liniştit. Soarele se înălţase ceva mai sus pe cer: începea să-mi încălzească picioarele. Portarul a traversat curtea şi mi-a spus că mă cheamă directorul. M-am dus în biroul lui. M-a pus să semnez o serie de hîrtii. Am văzut că purta haină neagră cu pantaloni în dungi. A pus mîna pe telefon şi mi-a spus: "Au sosit cioclii adineaori. Am să le spun să închidă coşciugul. Înainte de asta, vrei s-o vezi pentru ultima oară pe mama dumitale ?" Am răspuns că nu. El a poruncit în tele­fon, coborînd vocea: "Figeac, spune oamenilor tăi că pot să-i dea drumul".
Pe urmă mi-a spus că va asista la înmormîntare şi eu i-am mulţumit. S-a aşezat în spatele biroului, şi-a încrucişat pi­cioarele scurte. M-a prevenit că nu vom fi decît noi doi, împreună cu infirmiera de serviciu. În principiu, pensionarii nu trebuia să asiste la înmormîntări. El le dădea voie să stea de priveghi numai: "E o chestiune de omenie", a spus. Dar în cazul de faţă a permis unui vechi prieten al mamei să ur­meze convoiul: "Thomas Pérez". Aici directorul a zîmbit. Mi-a spus : "Înţelegi, e un sentiment cam pueril. Dar el şi cu mama dumitale erau tot timpul împreună. La azil, lumea îi tachina, i se spunea lui Pérez: «E logodnica dumitale !». El rîdea. Le făcea plăcere. Şi adevărul e că moartea doamnei Meursault l-a îndurerat foarte mult. Dar, după sfatul medi­cului curant, i-am interzis priveghiul de ieri."
Am rămas tăcuţi destul de multă vreme. Directorul s-a ridicat şi s-a uitat pe fereastra biroului. La un moment dat a spus : "Uite, a sosit şi preotul din Marengo. A venit mai de­vreme." M-a prevenit că ne vor trebui cel puţin trei sferturi de ceas ca să ajungem la biserica ce se găsea chiar în sat. Am coborît. În faţa clădirii se afla preotul cu doi copii care-l ajută în timpul slujbei. Unul dintre aceştia ţinea o cădelniţă şi preotul se apleca spre el să potrivească lungimea lanţului de argint. Cînd am sosit noi, preotul s-a ridicat. Mi-a zis "fiule" şi mi-a adresat cîteva cuvinte. A intrat înăuntru, eu l-am urmat.
Am observat imediat că şuruburile coşciugului erau strînse şi că în încăpere se aflau patru oameni negri. L-am auzit în acelaşi timp pe director spunîndu-le că dricul aşteaptă în drum şi pe preot începînd rugăciunile. Din acest moment, totul a mers foarte repede. Oamenii s-au apropiat de sicriu cu un prapur. Preotul, ajutoarele lui, directorul şi cu mine am ieşit cu toţii afară. În faţa uşii am găsit o doamnă pe care nu o cunoşteam : "Domnul Meursault", a spus direc­torul. N-am auzit numele acelei doamne, am înţeles numai că era infirmiera de serviciu. A dat din cap fără un zîmbet pe faţa ei osoasă şi prelungă. Apoi ne-am retras cu toţii de o parte ca să facem loc să treacă mortul. Am luat-o în urma ce­lor ce purtau sicriul şi am ieşit din azil. În faţa porţii aştepta dricul. Lăcuit, lunguieţ şi lucitor, te făcea să te gîndeşti la un penar. Alături stătea maestrul de ceremonie, un omuleţ îmbrăcat ridicol şi un bătrîn care-şi luase un aer de circum­stanţă. Am înţeles că era domnul Pérez. Purta o pălărie de fetru moale, cu calota rotundă şi boruri largi (a scos-o cînd sicriul a ieşit pe poartă), un costum ai cărui pantaloni îi cădeau armonică peste pantofi şi o cravată de stofă neagră, prea mică pentru cămaşa cu guler mare alb. Buzele îi tremurau dedesubtul unui nas împănat cu puncte negre. Prin părul alb destul de moale ieşeau la iveală nişte urechi ciudate, blegi şi cu marginile crestate, a căror culoare de un roşu aprins, contrastînd cu obrazul palid, mă izbi. Maestrul de ceremonie ne indică locurile. Preotul mergea înainte, apoi dricul. Împrejurul dricului, cei patru oameni. În urmă, directorul, eu şi, încheind convoiul, infirmiera de serviciu şi domnul Pérez.
Soarele se urcase sus pe cer. Începea să apese deasupra pămîntului şi dogoarea lui creştea cu repeziciune. Nu ştiu de ce am aşteptat destul de mult înainte de a porni. Îmi era cald în hainele mele de culoare închisă. Bătrînelul, care-şi pusese pălăria, a scos-o din nou. Mă întorsesem către el şi-l priveam cînd directorul mi-a vorbit despre el. Mi-a spus că adesea mama mea şi domnul Pérez mergeau să se plimbe seara prin sat, întovărăşiţi de o infirmieră. Eu priveam cîmpia din jurul meu. Văzînd şirurile de chiparoşi care urcau pe dealuri pînă aproape de cer, pămîntul acesta roşu şi verde, casele acestea rare şi bine conturate, o înţelegeam pe mama. În acest ţinut seara trebuia să semene cu un răgaz melancolic. Astăzi însă, soarele copleşitor, care făcea să tresară peisajul, îi dădea un aspect inuman şi deprimant.
Am pornit. În acel moment am băgat de seamă că Pérez şchiopăta puţin. Dricul îşi sporea încet-încet viteza şi bătrînul rămînea în urmă. Unul dintre oamenii care înconju­rau dricul rămăsese şi el în urmă şi mergea acum în rînd cu mine. Eram surprins de repeziciunea cu care soarele se înălţa pe cer. Am observat că de mult cîmpia zumzăia de cîntecul insectelor şi trosnetul ierburilor. Sudoarea îmi curgea pe obraji. Cum n-aveam pălărie, îmi făceam vînt cu batista. Cioclul mi-a spus atunci ceva ce n-am auzit. În acelaşi timp, îşi ştergea şi el craniul cu o batistă pe care o ţinea în mîna stîngă, cu dreapta ridicînd puţin marginea şepcii. I-am spus: "Poftim ?" El a repetat, arătîndu-mi cerul: "Frige". I-am spus iar: "Da". "Era bătrînă ?" Am răspuns: "Aşa şi aşa", pentru că nu ştiam cifra exactă. Pe urmă a tăcut. Am întors capul şi l-am văzut pe bătrînul Pérez la vreo cincizeci de metri în urma noastră. Se grăbea legănîndu-şi pălăria în mîna care atîrna fără vlagă. M-am uitat şi la director. Mergea plin de demnitate, fără un gest de prisos. Cîteva picături de sudoare îi îmbroboneau fruntea, dar nu le ştergea.
Mi se părea că acum convoiul merge ceva mai repede, împrejurul meu se întindea mereu aceeaşi cîmpie luminoasă, suprasaturată de soare. Strălucirea cerului era de nesupor­tat. La un moment dat, am trecut peste o porţiune a drumu­lui care fusese recent refăcută. Soarele topise smoala. Picioarele se afundau în ea şi lăsau deschisă pulpa ei lu­cioasă. Deasupra dricului, pălăria vizitiului, de piele fiartă, părea plămădită din acest noroi negru. Mă simţeam oarecum pierdut între cerul albastru şi alb şi monotonia acestor cu­lori, negrul cleios al smoalei desfundate, negrul posomorit al hainelor, negrul lăcuit al dricului. Toate acestea, soarele, mi­rosul de piele şi de balegă al dricului, acela de lac şi de tămîie, oboseala unei nopţi de nesomn îmi tulburau privirea şi ideile. Am mai întors o dată capul: Pérez mi s-a părut foarte departe, pierdut într-un val de căldură, apoi nu l-am mai zărit. L-am căutat cu privirea şi am văzut că lăsase dru­mul şi o luase peste cîmp. Am mai constatat că în faţa mea drumul făcea o cotitură. Am înţeles că Pérez, care cunoştea locurile, tăia în linie dreaptă, ca să ne ajungă din urmă. La cotitură ne ajunsese. Apoi l-am pierdut. A luat-o iar peste cîmp şi asta de cîteva ori la rînd. Cît despre mine, eu simţeam cum îmi zvîcnesc tîmplele.
Totul s-a petrecut pe urmă cu atîta grabă, siguranţă şi fi­resc, încît nu-mi amintesc nimic. Un lucru numai: în capul satului, infirmiera de serviciu mi-a vorbit. Avea o voce ciu­dată, care nu se potrivea cu faţa ei, o voce melodioasă şi tre­murătoare. Mi-a spus: "Dacă mergem încet riscăm să facem insolaţie. Dacă mergem prea repede, transpirăm şi în bise­rică răcim." Avea dreptate. Nu era nici o ieşire. Am mai păstrat cîteva amintiri din această zi: de exemplu, figura lui Pérez cînd, pentru ultima oară, ne-a ajuns din urmă aproape de sat. Lacrimi grele de enervare şi durere îi curgeau pe obraji. Dar din pricina ridurilor nu se scurgeau. Se răspîndeau, se întîlneau şi stîrneau un luciu apos pe această faţă descompusă. Au mai fost biserica şi ţăranii pe marginea dru­mului, muşcatele roşii pe mormintele din cimitir, leşinul lui Pérez (ai fi zis, o paiaţă dezmembrată), pămîntul de culoarea sîngelui care se aşezase pe sicriul mamei, pulpa albă a rădăcinilor care se prinseseră de el, din nou lume, glasuri, satul, aşteptarea în faţa unei cafenele, neîntreruptul zumzet al motorului şi bucuria mea cînd autobuzul a pătruns în cuibul de lumini al Algerului şi cînd m-am gîndit că aveam să mă culc şi să dorm douăsprezece ore în şir.

(va urma)