miercuri, 7 august 2013

Lichidati Parisul (7)


Sven Hassel



CAPITOLUL ŞAPTE

În nord, sud, est şi vest, soldaţii germani îşi pierdeau vieţile ca nişte adevăraţi eroi: iar departe, acasă în patrie, mamele germane mulţumind Domnului cu lacrimi în ochi, îşi purtau doliul cu fruntea sus şi un aer mândru apărea pe feţele lor... Cel puţin aşa susţinea ziarul „Volkisher Beobachter".
Istoria se repeta. Părea că tineretul Germaniei era sortit să fie cuprins de agonia sacrificării propriei vieţi pentru o cauză nobilă şi să nu moară fără murmurul patri - otic pe buze.
Trăiască Împăratul, Trăiască Patria sau simplu Trăiască Hitler! Oamenii cădeau în luptă cu miile în cele patru colţuri ale globului, sunetul de tobă şi trompetă îi însoţea pe drumul lor; şi nici o mamă, soţie sau logodnică nu s-ar fi degradat să-şi plângă eroul pierdut.
Astfel mistifica propaganda ororile războiului. Nimeni nu vorbea vreodată despre crudele realităţi. Femeile Germaniei nu trebuiau să audă nicicând despre bărbaţi în agonie, care ţipă cu picioarele zdrobite sau atârnaţi, ca mase informe de carne rău mirositoare, în afara turelelor tancurilor cuprinse de flăcări, sau îngrămădiţi orbeşte pe câmpul de luptă cu craniile deschise şi creierii la vedere. Nimeni nu vorbea des - pre aceste lucruri cu excepţia trădătorilor sau nebunilor. Toţi soldaţii germani cădeau ca nişte eroi pe câmpul de luptă şi moartea eroică nu implică dezgust şi lipsă de demnitate.
În cărţile de istorie, eroii germani erau oameni în uniforme strălucitoare, cu pieptu - rile pline de medalii. Şi cântau când mărşluiau în cadenţa tobelor şi trompetelor care făceau să pulseze sângele în vene... şi steagurile care fluturau mândre când ei plecau la război... şi un milion de mame germane îmbrăcate în negru îşi ţineau capetele sus când ei nu se mai întorceau acasă... Eroii n-au trăit niciodată în noroiul şi murdăria tranşeelor, eroii n-au vorbit niciodată despre înfrângere şi nici nu au acuzat pe acei politicieni care au pus la cale maşinaţiile războiului; eroii nu mureau nicidată plân - gând ca pruncii pentru mamele lor, dar încercau să-şi împingă intestinele înapoi în pântecele lor...
Acesta a fost războiul pe care cei mai mulţi dintre noi l-au cunoscut şi presupun că eu l-am cunoscut mai bine ca oricine.


DESCOPERIREA UNUI DEPOZIT AMERICAN

De-a lungul drumului, pe distanţă de un kilometru sau mai mult, mulţimea cuprinsă de panică era aruncată în şanţuri, iar alţi oameni, îngrămădiţi unul lângă altul, se adunaseră înspăimântaţi lângă camuflajul de frunziş. Era ca şi cum o mână nevăzută i-a culcat la pământ, lăsând un spaţiu gol acolo unde odată au fost oameni. Ironia era că nemţii fugeau în panică pentru a-şi feri vieţile din faţa altor nemţi. Coloana de autocamioa­ne şi automobile care se apropia, se mişca cu o vietză extrem de pericu­loasă, iar şoferii claxonau neliniştiţi demonstrând clar că nu intenţionează să oprească pentru nimeni, prieten sau duşman.
— Cineva este într-o grabă afuristă să ajungă acasă, a murmurat Porta, aruncându-se în şanţ, lângă mine.
— Toţi bravii noştri eroi dau bir cu fugiţii, cât mai este timp, am răspuns ironic.
Două limuzine Mercedes se apropiau de noi, însoţite de subunităţi de pază ale Jandarmeriei pe motociclete, realizând o trecere în forţă. De la geamurile Mercedes-urilor, ofiţeri spilcuiţi, cu nasuri lungi şi buze subţiri, plini de petliţe de aur, ne pri - veau cu un aer de superioritate uşor dezgustător. Alături de ei stăteau logodnice sau prostituate, sau ceea ce vreţi să credeţi, plinuţe şi aparent strălucitoare, privind înainte cu mândrie. Una a fost destul de nesăbuită să privească în direcţia noastră. Porta a făcut brusc un gest obscen şi ea s-a întors perplexă, înroşindu-se până la rădăcina părului. Am avut o satisfacţie ca şi cum am fi obţinut o victorie personală împotriva clasei pe care o uram. Câteva secunde mai târziu eram acoperiţi de praf după ce o unitate de mijloace de transport grele ne-a scurtcircuitat, trecând cu fanioane fluturând obraznic.
— Vedea-i-aş îngropaţi, mârâi Heide, chinuit de ochiul în care îi intrase nisip. Eroi afurisiţi din spatele frontului, care stau pe fundurile lor afurisite în timp ce noi luptăm pentru ei! Ei sunt primii care o şterg când simt pericolul şi scuipă pe toţi ceilalţi!
— Nu-i nimic nou, a spus Porta morocănos.
Ne-am târât afară din şanţ şi am urmat scârbiţi ceea ce se mai putea vedea din coloa - na motorizată care dispărea. Am reuşit să-i ajungem pe cei dinaintea noastră şi treptat ne-am dat seama de ce înaintarea lor era aşa de ciudată şi nehotărâtă; erau toţi fie infirmi, fie orbi, unii dintre ei răniţi foarte grav. Aveai impresia că un corp întreg de ambulanţă a intrat subit în panică şi a şters-o lăsându-i să se descurce singuri. Sărmanii nenorociţi se mişcau de-a lungul drumului ca o turmă de oi; păreau atât de siguri de apropierea morţii încât erau copleşiţi de o adâncă şi gravă stare de apatie. Doi bărbaţi cu ochii bandajaţi duceau un camarad care putea vedea dar nu putea să umble; o coloană de şase bărbaţi orbi mergeau greu, cu mâna pe umărul conducăto - rului lor, care şchiopăta în cârie; trei oameni lipsiţi de vedere şi unul cu un braţ purtau o targă pe care zăcea o figură liniştită, mumificată, în bandaje de la cap până la picioare. Nu-şi dădeau seama cât de departe au mers. Câţiva kilometri după părerea unuia din ei şi probabil că avea dreptate, ţinând cont de starea jalnică în care erau.
Numeroasele vehicule care îi depăşeau nu erau pline cu trupe de luptă, ci cu ofiţeri şi dpamnele lor. Toţi ignorau coloana de răniţi. Când i s-a spus acest lucru, locotenentul Löwe aproape că a înnebunit. Credeam că îl văzusem în toate fazele de nebunie, de la sarcasmul grav, la furia violentă, dar ceea ce se întâmpla acum era evident finalul suprem al manifestărilor sale şi cred că ne-a surpins pe toţi. Urla în mijlocul drumului şi la trecerea convoiului de vehicule îşi agita cu furie braţele. Spre surpinderea mea, protesta vehement la oprirea prost inspirată. Din maşina care conducea convoiul, un colonel rigid şi-a scos capul din maşină agitându-şi pumnul în direcţia lui Löwe.
— Ce dracu se întâmpla aici? Dă-te la o parte înainte să te pedepsesc.
Un maior din Feldgendarmerie a sărit de pe motocicletă şi alergând spre Löwe îşi scoase pistolul din teacă.
— Eliberează drumul, scursură murdară! Ne grăbim!
A făcut un gest cu mâna deasupra capului, lovindu-şi degetul în aer, ca un semn făcut conducătorului din primul vehicul să-şi continue drumul. Löwe de-abia a avut timpul necesar să sară în şanţ înainte ca să pornească convoiul. Unul din răniţi nu a fost aşa de abil. A fost izbii în cap datorită impactului şi probabil că a murit imediat. Löwe şi-a strâns buzele într-o linie subţire şi hotărâtă şi s-a întors spre Bătrân.
— Feldwebel Beier, aşează-ţi oamenii de fiecare parte a drumului. Sergent Kalb, ai grijă de Bazuka. Feldwebel Blom, atenţionează primul vehicul cart vine. Dacă refuză să oprească — uitându-se la noi cu înţeles — este la discreţia ta să-l faci sa înţeleagă asta.
Porta a scos un strigăt de bucurie şi şi-a scuipat în palme. Cred că toţi îi împărtăşeam sentimentele.
Ne-am ocupat poziţiile repartizate. Grupul de răniţi s-a ghemuit în fundul şanţului, iar Barcelona s-a aşezat în mijlocul drumului. Legionarul a îndepărtat cu grijă cadavrul. Am aşteptat numai câteva minute şi un Horsh cenuşiu a apărut în depărtare, gonind ca un liliac aruncat din iad, ca şi cum întreaga armată britanică era pe urmele lui. Barcelona şi-a agitat braţele. Horsh-ul a scrâşnit datorită opririi bruşte, când era aproape deasupra lui, iar un locotenent-colonel a sărit afară din maşină.
— De-a ce crezi că te joci, Feldwebel? Opui rezistenţă şi semnalizezi în mijlocului drumului! Ce dracu ai de gând?
Locotenentul Löwe s-a târât afară din şanţ şi a pornit spre colonel, cu mitraliera îndreptată în direcţia pieptului galonat al ofiţerului.
— Eu am ordonat rechiziţia vehiculului pentru că am nevoie să-mi transport răniţii la postul de prim ajutor sau spitalul cel mai apropiat. După cum vedeţi nu posed un mijloc de transport pe care să-l pot folosi. De aceea sunt obligat să vă cer să-mi pu - neţi la dispoziţie vehiculul dumneavostră.
Colonelul s-a umflat ca un balon şi a continuat să se umfle până când am crezut că exploada în propria uniformă.
— Nu ai observat gradul meu, locotenente?!...
— Bineînţeles, domnule. Dar cred că sunteţi de acord că răniţii trebuie să aibă prio - ritate înaintea unui simplu gradat. Dacă sunteţi atât de amabil să rugaţi pe cele trei doamne să coboare — pot să-şi continue drumul pe jos, sunt atât de tinere şi sănă - toase... Şi ar fi bine să-şi ia şi echipamentul, vom avea nevoie de tot spaţiul pe care îl putem obţine. Unii din oamenii mei trebuie să stea lungiţi
— Ai înnebunit?! a urlat colonelul. Am o întâlnire importantă la care trebuie să ajung neapărat.
— Din respect pentru gradul dumneavoastră, domnule, a spus Löwe, foarte politicos, nu voi insista să ne însoţiţi pe jos. Presupun că sunteţi în stare să conduceţi vehicolul. Dacă da, puteţi spune şoferului să coboare şi luaţi-i locul. Să văd numai că se mani - festă grijă de oamenii mei şi apoi sunteţi complet liber să vă respectaţi importanta întâlnire.
Löwe a zâmbit şi şi-a întors brusc capul spre cei mai îndrăzneţi camarazi ai noştri, Micuţul şi Porta.
— Scoateţi-i pe toţi de acolo şi vedeţi câţi din răniţi pot fi luaţi.
Micuţul şi Porta îndeplineau bucuroşi ordinul, asistaţi de ceilalţi camarazi ai noştri. În timp ce răniţii erau instalaţi în spatele vehiculului, şoferul şi cele trei femei se mişcau pe drum cu feţele mohorâte, dar fără să fi opus vreo rezistenţă.
— Am să te trag la răspundere pentru asta, locotenente! N-ai să poţi scăpa, cred că îţi dai seama!
A încercat să-şi scoată revolverul dar Barcelona s-a repezit ca un fulger înaintea lui şi i l-a smuls. Löwe clătina trist din cap.
— Îmi pare rău că vorbiţi în felul acesta, domnule. Nu mi-am dat seama că armata şi-a pierdut curajul în halul ăsta. Desigur, zise el zâmbind, unii îşi pierd din sensibilitate după ce au fost pe front tot timpul. Totuşi am impresia că ceva nu s-a schimbat şi probabil că trebuie să vă daţi silinţa să vă reamintiţi: conform ordinelor Führer-ului, ofiţerul în funcţia de comandă a unei unităţi de luptă este singurul om care ştie ce trebuie în propriul lui sector. Sper că sunteţi de acord că tactica este încă valabilă... Dacă încercaţi să mă ameninţaţi, am tot dreptul să vă împuşc
— O să vedem, domnule! spuse colonelul. S-a aşezat tăcut şi morocănos în spatele volanului.
Löwe a dat din cap afirmativ.
— Un ultim cuvânt de avertizare şi vă rog sa luaţi notă de el: voi informa ofiţerul meu la comandă despre situaţie. Am notat de asemenea numărul dumneavoastră şi voi verifica personal sosirea în siguranţă a oamenilor mei.
Maşina a pornit pe drum legănându-se. Strigătele de mulţumire ale răniţilor erau încă în urechile noastre când am auzit zgomotul unor motociclete care se apropiau şi am văzut un Mercedes năpustindu-se spre noi cu însoţitorii obişnuiţi, urând şi strigând să eliberăm drumul.
— Opreşte maşina! a ţipat Löwe.
Barcelona s-a aşezat vitejeşte în mijlocul drumului, dar de data asta şoferul a continuat să conducă direct spre el şi a fost nevoit să sară într-o parte în ultimul moment, spre a-şi slava viaţa.
— Opreşte maşina! a ţipat cu furie Löwe.
S-a auzit un foc de armă la distanţă, lângă drum. Mercedes-ul a derapat, a descris un semicerc şi s-a oprit. Priveam toţi fix, cu interes, la ocupantul locului din spate: un general-maior, în toată splendoarea lui, galonat cu aur, epoleţi roşii de mătase, nasturi strălucitori de argint şi decoraţii în toate culorile curcubeului.
— Am prins unul mai grozav de data asta, a şuierat Porta în urechea mea.
Foarte încet, foarte impozant, generalul-maior s-a dat jos din maşină, ajutat de doi Feldwebeli servili. Cizmele lui de piele străluceau şi scârţâiau. După cum i se potri - veau, am ghicit că fuseseră făcute de comandă. S-a îndreptat arogant spre Löwe şi apoi, spre marea noastră încântare, şi-a răsucit monoclul de la ochiul stâng.
— Ei, locotenente?!...
Vocea era gravă şi decepţionant de blândă. A păstrat o oarecare distanţă de Löwe şi a vorbit cu autoritate.
— Trebuie să presupun, în propria ta apărare, că în momentul comiterii acestui ultra- giu nu ţi-ai dat seama de persoanele cu care ai de-a face?
Löwe s-a îndreptat spre el cu obrăznicie şi l-a salutat cu două degete.
— Regret foarte mult deranjul, domnule. Cu siguranţă că dacă omul dumneavoastră ar fi oprit maşina de la început, n-am fi găsit necesar să tragem.
— Îmi închipui că ai o bună motivaţie pentru această obrăznicie!
— Desigur, domnule, când am să vă explic situaţia, cred că veţi găsi o motivaţie suficientă. Am un număr de răniţi grav şi transportul lor spre spital intră în obligaţiile mele. Sunt total inapţi să meargă pe jos şi unii din ei vor muri dacă nu li se acordă un ajutor medical rapid.
— Nu mă interesează câtuşi de puţin, locotenente.
— Scuzaţi-mă, domnule, dar vehiculul dumneavoastră este suficient de mare ca să găzduiască câţiva din oamenii mei.
Generalul şi-a rearanjat monoclul.
— Trebuie să-ţi fi ieşit din minţi, locotente. Voi fi destul de îngăduitor dacă o să con- sider fapta dumitale ca o stare nervoasă pentru care mi se pare că ai nevoie urgent de atenţie medicală. Consideră-te fericit că sunt gata să uit incidentul.
S-a întors să plece, dar Löwe a înaintat spre el.
— Domnule! Vă repet că unii din aceşti oameni vor muri cu siguranţă dacă nu, primesc un ajutor rapid.
— E timp de război, locotenente. În fiecare zi mor mii de oameni. Nu-mi pot permite să mi se murdărească maşina cu aceste trupuri pline de sânge. Executarea transpor - tului răniţilor nu intră în sfera mea de îndatoriri. În orice caz, se întâmpâă să fiu pe drum ca să-mi întâlnesc divizia. Am sarcini mult mai urgente în grijă decât să iau în maşină soldaţi relativ neimportanţi. Şi-a dres glasul. Adică, neimportanţi în schema generală.
— Pot îndrăzni să vă întreb care este divizia dumneavoastră, domnule?
— Nu, nu îndrăzni! Pleacă de bunăvoie din drumul meu, înainte de a mă forţa să dau ordin de tragere oamenilor mei!
L-am văzut pe Löwe devenind palid. Mă rugam să nu renunţe în acel moment. Cred că dacă ar fi făcut-o, Micuţul şi Porta ar fi luat problema în propriile lor mâini, dar Löwe era foarte încăpăţânat când era vorba de o problemă de principiu.
— Îmi luaţi sau nu răniţii cu dumneavoastră? a reluat el discuţia, pe un ton pe care nici chiar un general-maior n-ar fi îndrăznit să-l folosească faţă de un alt general-maior.
A urmat o pauză, i-am văzut pe cei doi locotenenţi schimbând priviri şi instinctiv m-am concentrat pentru o explicaţie. Înainte de împuşcături, un nou vehicul a apărut pe scenă, un transportor blindat uşor, de trupe. S-a oprit şi am văzut, şezând alături de şofer, un general de Brigadă din SS. A coborât tacticos din cabină şi s-a îndreptat spre Löwe. Era foarte înalt şi foarte slab, cu umerii laţi şi o faţă trasă pe care puteam citi că vrea unele explicaţii... Uniforma era veche şi decolorată, prăfuită de drum, fără semne distinctive pe guler. Şi totuşi, toţi, l-am recunoscut; era comandantul Diviziei a 12-a de tancuri, Panzer Meyer, cel mai tânăr general din Armata germană.
— Ce se întâmplă aici, locotenente?
Löwe a început să-l privească în tăcere. Ochii lui cenuşii s-au micşorat, maxilarul lui hotărât a luat o poziţie agresivă.
— Refuză să-ţi ia răniţii? a întrebat generalul.
— Refuză să ia răniţii noştri, a confirmat Löwe, încă foarte palid. După propria sa afirmaţie, domnul general-maior nu-şi poate permite să-şi murdărească maşina cu trupuri pline de sânge.
Panzer Meyer şi-a întors privirea clară şi rece, acum vădit tulburată, spre general.
— Sunt pe cale să mă alătur diviziei mele, a spus acesta în grabă, iar acest locotenent nebun nu numai că mi-a stricat maşina cu o rafală de armă, dar m-a reţinut în ultimele 15 minute cu o convorbire insolentă.
— Cărei divizii sunteţi pe cale să vă alăturaţi, generale?
— Divizia 21.
— Adevărat? Panzer Meyer şi-şi strâns buzele şi a ridicat gânditor o sprânceană. Am fost chiar acum la generalul Bayerling, pe care, presupun că îl cunoaşteţi, deoarece este comandantul Diviziei 21. Tot ce pot să vă spun, generale, e că mergeţi într-o direcţie cu totul greşită dacă este intenţia dumneavoastră să reîntâlniţi această divizie.
General-maiorul şi-a şters nervos monoclul.
— Mă acuzi de dezertare, domule?
— Da, cred că sunt pe cale să vă acuz, a murmurat Meyer, ca şi cum ideea aceasta i-ar fi venit chiar atunci în minte.
Şi, făcând un semn scurt spre Löwe, a încheitat discuţia spunând: „Ştii ce trebuie să faci". Löwe, la rândul lui, şi-a întors capul spre Micuţul, care nu a mai aşteptat nici o altă invitaţie. Sub privirea speriată a celor doi aghiotanţi general-maiorul a fost dus cu forţa lângă un stâlp de telegraf de la marginea drumului şi acolo a fost bine fixat cu propria lui centură din piele strălucitoare. Löwe a privit spre Panzer Meyer, dar acesta abia dacă a ridicat uşor din umeri şi s-a întors să-şi continue drumul.
General-maiorul a murit urât. Toată aroganţa dispăruse, urla pentru iertare chiar atunci când gloanţele pornite din naganul Micuţului i-au intrat în inimă şi i-au sfârşit viaţa. Cei doi aghiotanţi ai săi l-au părăsit în primul moment favorabil şi i-am lăsat să ne ajute să instalăm restul răniţilor în Mercedes-ul lor confortabil. Convoiul a pornit şi Panzer Meyer a rămas numai să dea mâna cu Löwe şi apoi a urcat şi el în maşină, dispărând într-un nor de praf.
Noi am continuat să mergem în urma coloanei pe jos, simţindu-ne deodată epuizaţi după momentul iniţial de exaltare. O motocicletă care gonea zgomotos de-a lungul drumului a oprit lângă noi. Era Werner Krum, unul din agenţii noştri de legătură. Ne-a adus ştirea că au fost reperate tancuri inamice şi că ordinele sunt să apărăm drumul până la ultimul om şi până la ultimul cartuş.
Locotenentul Löwe şi-a potrivit bandajul în jurul frunţii şi a spus ceva abia percep - tibil, desigur o înjurătură.
— Grupa a doua, alinierea! a comandat Bătrânul, punându-şi mitraliera pe umăr.
Am pornit în marş forţat şi am ajuns într-un mic cătun, format numai din câteva case izolate. Prima imagine cu care s-au întâlnit ochii noştri a fost cadavrul descompus al unui băiat. Uniforma era încă nouă şi relativ curată, dar carnea putrezise pe oase.
— Hai să-l îngropăm, a fost de părere Bătrânul.
A fost uşor să săpăm un mormânt în acest pământ moale şi bogat. Pe câmpul din apropiere puteam vedea crescând sfeclă şi conopidă. Am fost cuprins de nostalgie şi am rămas cu privirea în gol mult timp după ce băieţii au aruncat şi ultima lopată de pământ peste cadavrul tânărului şi au plecat de acolo. Când în sfârşit am dat de ei, i-am găsit într-o stare ciudată, un amestec de excitare şi consternare, datorată activităţii celor doi tipi din SS care veniseră cu noi. Aveam impresia că fierbeau ceva într-un vas mare, dar nu mi-am dat seama despre ce era vorba. Fixaseră capacul aproape ermetic şi când m-am apropiat l-am zărit pe Heide ghemuit în spatele unei căruţe.
— Ce faci aici? l-am întrebat.
— Nimic. Se întâmplă să am mai multă minte decât alţii! mi-a răspuns el iritat.
— De ce? Ce se găseşte aici? Dinamită?
Heide s-a strâmbat la mine.
— Când se va lua capacul n-o să mai fie aşa de vesel.
M-am dus lângă Barcelona, care îşi făcea de lucru prin apropiere.
— Ce se fabrică acolo, Barcelona?
— Rachiu, mi-a răspuns el, scurt.
— Rachiu? Şi de ce într-un vas de fiert?...
— E aproape gata. Fructe sălbatice şi zahăr în stare de fermentare... Aşteptăm ca totul să explodeze...
— Hei! a strigat deodată Micuţul. Pentru ce a fost pregătit termometrul?
Ce doi SS-işti priveau la toate frământările noastre cu o totală indiferenţă:
— Dacă mercurul va urca deasupra liniei roşii, a explicat unul din ei, e posibil ca obiectul să explodeze.
— Eşti nebun cu adevărat! a ţipat Micuţul, luând-o din loc pentru a se pune la adă - post. A depăşit marcajul roşu de 15 minute.
Fără vorbă, i-am urmat cu toţii exemplul.
SS-işti au ridicat doar din umeri, văzându-ne agitaţi.
— Foarte probabil, dar nu prea awem mult timp, zise unul din ei. Nu vreţi un păhărel înainte de sosirea yankeilor?...
Şi am băut, dar fără să ne zboare capetele de pe umeri. Am rămas prudenţi la adăpost până ce a trecut pericolul şi mixtura a fost gata pentru consm. Luând în considerare comportamentul nostru, cred că a fost generos din partea celor doi bucătari să ne lase nu numai să gustăm băutura, dar chiar să-i ajutăm să o termine. După un timp eram gata să ne riscăm de bună voie capetele ca să preparăm al doilea lot, dar am fost întrerupţi de Micuţul care ne-a invitat să privim spre câmpul de sfeclă.
— Vin eliberatorii! Cu siguranţă că yankeii au un nas fin pentru a mirosi băutura...
Am sărit în sus cuprinşi de panică, dar erau numai doi americani ce păşeau cu nepă - sare prin noroi şi nu s-au arătat deloc surprinşi de prezenţa noastră.
— Ar trebui să-i capturăm, a spus Bătrânul.
— Glumeşti! a protestat Porta. Cine vrea să muncească după ce a tras la măsea?
Nimeni nu dorea, dar o anumită nebunie ne reamintea că încă e război. Plini de bău - tură şi nesiguri de picioarele noastre, ne-am ascuns într-un tufiş, aşteptând ca cei doi americani suspecţi să se apropie. Unul era caporal, celălalt un civil. Veneau râzând şi vorbind şi au sărit şanţul pe care îl săpasem noi mai devreme. Cu nepăsare, am ieşit uşor din ascunziş şi i-am abordat:
— Sunteţi arestaţi! a strigat Heide.
Au tresărit brusc, ca şi cum o grenadă se îndrepta spre ei.
— Ce dracu faceţi aici? m-a întrebat caporalul.
— Luăm aer, a spus Porta. Ai ceva împotrivă?
— Formidabil! Ne-au spus că nu sunt nemţi în această regiune.
— Vă pot spune orice, dacă asta îi face fericiţi.
— Luaţi loc şi faceţi-vă comozi, ca acasă, a spus Barcelona. Mai avem pe plită ceva rachiu.
Cei doi SS-işti, pierzând complet interesul pentru discuţie, puseseră o altă mixtură la fiert. Supravegheam termometrul cu mai multă atenţie de data aceasta, acompaniind cu strigăte orice ridicare a mercurului cu un grad.
— Prietenii voştri trebuie să fie pe-aproape, a fost de părere Heide.
— Prieteni! a strigat caporalul, cu o furie subită. Nu-mi pomeni de adunătura aia de rahaţii.
Nu ne-am dat seama niciodată de unde erau, nici de ce se făceau vinovaţi. Toată chestia părea să ţină, într-un fel nepătruns şi complicat, de locul lor de baştină. Am înţeles că civilul şi caporalul erau din Georgia, în timp ce aşa-zişii prieteni erau din New-York.
— Îmi place mai mult un nemţoi mizerabil decât un blestemat de new-yorkez, a afirmat civilul.
I-am mulţumit călduros şi simţeam chiar o înclinaţie agreabilă faţă de persoana lui.
— Cei din New York sunt nişte cretini blestemaţi! a strigat.
Între timp mişmaşul de fructe era gata şi încă o dată eram toţi în cei mai buni termeni. Două ore mai târziu şedeam unul în braţele celuilalt şi ne linguşeam unul pe altul.
— Unde o să te duci — când o să sărim pe tine? a întrebat Porta, holbând doi ochi de bufniţă, datorită efortului pe care îl făcea ca să pronunţe fiecare cuvânt.
Caporalul şi-a îndreptat privirea spre civil, căutând un sprijin.
— Unde o să mergem?...
Civilul a ridicat din umeri.
— Nu ştiu. N-am ştiut că trebuie să mergem undeva.
— Ai dreptate. Nu putem să mergem nicăieri. Suntem pierduţi.
Porta a scos un râgâit de simpatie.
— Nu e greu să te pierzi în ţara asta blestemată. Toate drumurile seamănă între ele.
— Mizerabilul ăsta de gard viu m-a încurcat. Cum dracu să deosebeşti un nenorocit de gard de altul?
— Hei! a spus civilul deodată. Cum se face că nu suntem încă morţi?
Caporalul şi-a scărpinat scăfârlia chilugă.
— Nu ştiu. Mi s-a spus întotdeauna că afurisiţii de nemţi nu iau niciodată prizonieri.
— Şi nouă ni s-a spus că bastarzii de yankei fac la fel, a replicat Barcelona.
— E o minciună nenorocită.
— Ştii ce am văzut într-o zi, din întâmplare? a întrebat, provocator Barcelona. Unul din Churchill-urile voastre avea un soldat german legat de turela cu sârmă ghimpată. Să fiu al naibii dacă pot spune că asta e luare de prizonieri.
— Să-ţi spun ceva? a replicat cu convingere caporalul. Fac pariu cu tine pe orice sumă că echipajul tancului era o adunătură de perverşi nenorociţi din New-York!
Deodată am auzit paşi care se apropiau: locotenentul Löwe. I-am făcut semn în grabă lui Porta, care fără ceremonie, i-a împins pe cei doi americani în şanţ. Bătrânul s-a legănat pe picioare şi a rămas în poziţie de drepţi cu efort vădit.
— Nimic de raportat, domnule.
Vocea lui părea plină de sinceritate; faţa era deschisă şi amabilă.
— Să instalezi grupul nostru în sat. Un singur om de pază cu o mitralieră va fi o gardă suficientă pentru la noapte. Vă sfătuiesc să dormiţi bine şi — Löwe s-a oprit dilatându-şi nările — Feldwebel Beier, miroase a alcool.
Unul din SS-işti, fără îndoială cu intenţii bune, s-a apropiat de Löwe cu o cutie de conservă plină cu rachiu.
— Doriţi să încercaţi, domnule? E vin de fructe sălbatice.
— Vin de fructe sălbatice? a spus Löwe, fulgerând cu privirea porcăria neagră şi lipicioasă din cutie. Pentru mine arată mai mult a ulei de maşină.
— Dar, dar la gust e în regulă, domnule.
Löwe privea omul cu suspiciune.
— Eşti beat! Şi-a rotit privirea spre noi. Sunteţi toţi beţi. În poziţie de drepţi imediat... Compania a doua prezentaţi arm'!
Nu mai e nevoie să spun că ordinul ne depăşea. Cu mare greutate ne-am ridicat în picioare, sprijinindu-ne unul pe celălalt, cu o instabilitate la fel de fragilă ca şi un castel din cărţi de joc. Gregor era într-o stare de beţie cumplită şi nu putea să deschi - dă nici măcar ochii. Locotenentul Löwe trecea printr-o altă stare de furie. În general, presupun că era justificată.
— Adunătură de imbecili beţivi! Priviţi-vă — sunteţi într-un hal de beţie de nu vă mai ţin nici picioarele. Ce Dumnezeu, nu puteţi fi lăsaţi nici măcar câteva ore fără să deveniţi animale? Isuse Cristoase, ar trebui să fiţi închişi într-o casă pentru demenţi criminali, absolut toţi, beţivanilor!
S-a îndreptat spre Gregor şi i-a dat un bobârnac în piept. Gregor s-a prăbuşit imediat la pământ, zăcând acolo ca un cadavru, cu picioarele ţepene întinse înaintea Iui.
— Priviţi-i! mormăi Löwe, devenind foarte nervos acum că îşi dovedise învinuirile. Ce dracu aţi fi făcut dacă apărea pe neaşteptate inamicul?
— Împuşcăi-i, a spus Micuţul, încercând să fie convingător.
— Ţine-ţi gura, Kreutzfeld! şi în plus ce aţi fi avut de spus dacă maiorul Hinka s-ar fi hotărât să vină aşa, deodată, în inspecţie?
— Capăţână, a spus Micuţul.
Nu cred că intenţiona să fie comic! Era atât de beat încât pentru el era fără îndoială o remarcă potrivită pentru a saluta un superior cu ocazia unui tur de inspecţie. Löwe, totuşi, a considerat-o ca o pură obrăznicie. S-a îndreptat spre Micuţul, care acum într-o confuzie totală, şi-a aruncat arma la pământ.
— Dumnezeule din Ceruri! a urlat Löwe, care tremura de mânie. S-a întors furios spre Bătrân. Feldwebel Beier, asta este grupa cea mai indisciplinată din toată compa - nia şi te consider responsabil. Trezeşte-ţi oamenii imediat. Puţin îmi pasă cum o să faci, nu-mi pasă dacă ai să alergi toată noaptea în sus şi în jos, prin sfecla asta afuri - sită, dar dacă în jumătate de oră un singur om va mai fi beat, am să vă pedepsesc pe toţi!
S-a îndreptat semeţ, cu spatele ţeapăn şi capul în sus. Micuţul a suspinat cu pasiune:
— N-am impresia că ne mai iubeşte, a spus el.
— Cine poate să-l învinuiască, a replicat cu ţâfnă Bătrânul.
S-a aplecat peste Gregor, care părea inconştient încă şi a început să-i pălmuiască obrajii şi să-i dea castane în ţeastă.
Porta, care se făcuse aproape nevăzut în timpul tiradei locotenentului, a apărut acum din umbra unei case aducând triumfător un banjo şi un acordeon.
— Am găsit o orchestră, a strigat el.
— Aruncă-le dracului! a spus iritat Bătrânul. O să începeţi să cântaţi şi o să fiţi auziţi de la 50 de kilometri, şi vă avertizez că încă un bucluc în această grupă şi o să vă pedepsesc cu 3 zile la răcoare când o să ne întoarcem înapoi.
— Dacă o să ne mai întoarcem, a spus Porta, netulburat.
Americanii s-au târât afară din şanţ şi priveau lung la silueta lui Löwe care se înde - părta.
— Cred că se poartă prea aspru cu voi, a spus cu simpatie caporalul.
A luat banjoul de la Porta şi a zdrăngănit câteva coarde. Barcelona a apucat imediat acordeonul, Porta şi-a scos fluierul şi Micuţul o muzicuţă.
— Dumnezeule, a spus Bătrânul. Nu învăţaţi niciodată nimic...
— Prea bătrân ca să se mai obişnuiască acum cu lucruri noi, a spus Porta. Hai să încercăm „Cei trei crini"... Gata? Unu, doi, trei, şi...
Drei Lilien, drei Lilien,
Die Pflanzt'ich auf mein grab...
Trei crini, trei crini albi,
O să vă răsădesc pe mormântul meu...

Departe, la distanţă, o baterie de artilerie a intrat în acţiune, ca un fel de răspuns la cântecul nostru. Priveam urmele luminoase ale rachetelor, care se îndreptau fără în - doială spre Caen. Câteva secunde mai târziu am auzit exploziile. S-a luminat întreg cerul, şi văzduhul era plin de şrapnele. Porta, cu fluierul la buze, dansa plin de veselie în jurul şanţului, ca o creatură sălbatică celebrând un ritual de vară. Ceilalţi, mai pru - denţi, s-au ascuns. Civilul american se trântise la pământ, Barcelona îşi băgase capul într-o grămadă de îngrăşământ de câmp, Winther, unul din SS-işti, încerca să găseas - că adăpost într-un coteţ de găini şi era acum prins în uşă, jumătate înăuntru şi jumă - tate afară. A fost eliberat de Micuţul, care l-a tras de unul din picioare distrugând astfel întreaga şandrama, care era destul de şubredă. Păsările zburau isterice în toate direcţiile, neînţelegând ce se întâmplă...
— Ce dracu faceţi aici?
Era iarăşi locotenentul Löwe. M-am târât tremurând sub o grămadă de saci goi şi mă rugam să devin invizibil. Porta dansa încă şi cânta din fluier şi acum i se alăturase şi caporalul american şi Micuţul, cu banjoul şi muzicuţa, dănţuind în jurul şanţului.
— Ce-i cu yankeul ăsta? a întrebat locotenentul.
Se lupta să-şi facă drum printre găinile înnebunite, dar înainte de a ajunge prea depar- te situaţia s-a înrăutăţit brusc şi incredibil. Rafale de focuri de mitralieră străbăteau noaptea. Am simţit câteva gloanţe sfâşiind sacii de lângă mine şi în panică m-am repezit spre ruinele coteţului de găini. Chiar în momentul acela, caporalul american, răsucindu-se în şanţ, a căzut cu un strigăt puternic. Am văzut siluete alergând şi am înţeles plin de spaimă că englezii erau aproape deasupra noastră. Se vedeau baione - tele strălucitoare şi braţele lor deja ridicate, pregătite să arunce grenade. Nu mai era necesar să cauţi adăpost, fiecare om trebuia să lupte corp la corp pentru el însuşi.
Ne-am apărat cu ce ne-a căzut în mână, cuţite, furci, lopeţi, pumni goi. Era foarte greu, în învălmăşeală, să ai alt scop decât acela de a rămâne în viaţă, dar am reuşit luptând să ajung la locul unde ascunsesem mitraliera. Micuţul mi s-a alăturat şi îm - preună ne-am instalat acolo. La câţiva paşi în faţa noastră, l-am văzut pe Winther oprindu-se să ridice o grenadă care se rostogolea inocent spre noi. Înainte de a fi putut să o arunce înapoi spre inamic, grenada i-a explodat în faţă. În secunda urmă - toare, în locul grenadei de mână, se rostogolea spre noi capul lui Winther. Barcelona a primit un glonţ în plămânul drept şi Gregor, gâfâind, răsuflând din greu şi sângerând ca un porc din cauza unei găuri în cap, a reuşit să-l tragă în spatele M.G.-ului. Deşi eram îngrijoraţi de soarta lui Barcelona, nu am avut timp să ne oprim şi să-l întrebă cum se simte. Viaţa lui şi vieţile noastre, viaţa întregii grupe depindea acum de mitra- lieră. Îndată ce totul a fost pregătit, Micuţul mi-a strigat să dau drumul focului. Nu-mi era necesar un ordin de data aceasta.
Englezii erau victorioşi şi realizau acest lucru, dar pentru moment se retrăgeau în faţa rafalei rapide a M.G.-ului şi am fost în stare să-i respingem, cu pierderi grele de oameni şi echipament, putând astfel să ne croim drum spre câmpul deschis.
Am ocupat o nouă poziţie în nişte ruine la câţiva kilometri mai departe. Barcelona era încă în viaţă, dar starea lui era foarte proastă. Avea nevoie de urgenţă de îngrijire me - dicală şi, în timp ce i se asigura transportul ne-am adunat în jurul tărgii şi am început să-i oferim toate ţigările şi toţi banii pe care îi aveam la noi. Barcelona ofta neliniştit, slăbit de pierderea de sânge şi rugându-ne să nu-l trimitem la spital.
— Drept cine mă luaţi? şoptea el. Un ţânc însângerat?
— Te comporţi ca un copil, a spus cu severitate Löwe. Îţi dai perfect seama că acum spitalul este singurul loc pentru tine. De ce nu mulţumeşti astrelor tale norocoase că mai eşti încă în viaţă şi poţi să aştepţi cu nerăbdare o odihnă lungă şi plăcută. Mulţi dintre noi ar fi fericiţi să fie acum în locul tău.
— O să se termine războiul până mă întorc înapoi, s-a plâns el cu glăsui slăbit.
— Nu e aşa un noroc grozav, a comentat Micuţul.
Löwe a zâmbit.
— Nu fi ridicol, războiul nu poate să se termine fără tine. Îţi spun eu, într-o lună ai să fii înapoi. A căutat prin buznare şi a găsit un pachet gol de ţigări şi o brichetă de aur. A întins bricheta, cu eroism. Ia asta. E o amuletă norocoasă. Să ne vedem cu bine.
Singurul mijloc de transport disponibil era ceva ce aducea cu o motocicletă. L-am înfăşurat cu pleduri şi o foaie de cort, instalându-l în ataş cât mai confortabil posibil, cu un pistol mitralieră pe genunchi, pentru cazul când ar fi fost necesar şi am rămas trişti, făcând semne cu mâna, în timp de el dispărea în noapte.
— În regulă, a spus Löwe, cu greutate. Să ne adunăm şi să vedem care ne sunt pierderile.
Fiecare comandant de grupă a făcut numărătoarea şi a raportat numărul de morţi, răniţi şi dispăruţi. Cinci minute mai târziu, duşmanul se arunca din nou asupra noas - tră. Porta îşi potrivea binoclul la ochi. Un glonte i l-a smuls din mână şi el se uita cu stupefacţie la fragmentele răspândite. Dacă nu ar fi fost binoculul, Porta ar fi cu sigu- ranţă un om mort.
Trupele inamice se îndreptau spre noi din două direcţii deodată. Eram forţaţi iarăşi să ne retragem. Mergeam cu greutate după restul grupei, M.G.-ul dându-şi toată silinţa să mă împiedice. Au fost momente când am dorit să nu fi fost servantul mitralior al companiei. Au fost momente când am dorit ca un altul să fi tras obiectul ucigător în faţa focului inamic. O grenadă de mână se rostogolea spre mine. Am lovi-o cu piciorul, cu forţă, şi am avut satisfacţia să o văd explodând la picioarele a doi soldaţi îmbrăcaţi în kaki. Tratează-i bine, bastarzii! Erau scutiţi să se mai lupte cu un M.G. blestemat de greu.
Am ajuns din urmă restul oamenilor care se adăpostiseră în spatele unei movile de pământ. Locotenentul Löwe urla iarăşi la ei pentru unele greşeli sau abateri de la disciplină. Îi ameninţa, probabil pentru a mia oară în ultimul timp, că o să-i tragă pe toţi la răspundere. Părea că Micuţul a dispărut, dar nimeni nu-l văzuse căzând şi Löwe, cunoscându-l bine, era înclinat să creadă că nu se supusese ordinului de ieşire la atac.
— Era aici puţin mai înainte, a spus Bătrânul, pe un ton de apărare.
— Nu-mi pasă unde a fost înainte! Vreau să ştiu unde este acum! Nu ai nici un con - trol asupra grupei tale, Feldwebel Beier?
— Numai asupra unora, a spus Bătrânul. S-a uitat cu severitate în direcţia lui Porta. Nu şi asupra altora.
— După părerea mea, toată grupa voastră trebuie trasă la răspundere.
Legionarul şi-a încovoiat umerii cu un aer blazat.
— Dacă vă amuză, a spus el şi a plecat dezgustat.
— Ce-ai spus? a urlat Löwe în urma lui. Îndrăzneşti să vorbeşti în felul ăsta cu un ofiţer, tu, şobolan francez.
Legionarul a arborat unul din zâmbetele sale pline de superioritate.
— Vă cer scuze, domnule, a spus cu supunere.
Löwe s-a întors spre mine:
— Ei? ai ceva de spus, Hassel?
— Mă gândeam că o să fiţi mulţumit să aflaţi că am încă M.G.-ul cu mine, domnule.
— Pentru Dumnezeu!
Locotenentul a ridicat un pumn strâns de exasperare şi s-a depărtat din nou ca o fur - tună. Restul nopţii l-am petrecut într-un calm relativ, netulburaţi nici de inamic, nici de ofiţeri. Spre dimineaţă, a apărut şi Micuţul. Se îndrepta spre noi fluierând, nepă - sător ca un drumeţ după o plimbare în revărsat de ziuă. Sub fiecare braţ avea câte o cutie mare cu gem. Ne-am ridicat şi îl priveam cu gurile căscate. Când era încă departe, a început să strige spre noi.
— Ce v-aţi grăbit aşa cu toţii? Trebuia să mai întârziaţi puţin. Mie mi-a mers... Am găsit 31 de dinţi de aur! Era un sergent care avea toată dantura din materialul ăsta... Trebuia să fi fost acolo, era ceva de văzut!
— Împărţim? a spus Porta, ochind plin de veselie cei doi saci umflaţi care atârnau de centura Micuţului.
— Las-o moartă, a spus Micuţul, încheindu-şi cu prudenţă nas­turii vestonului.
Am avut timp numai pentru o cafea băută la repezeală şi puţină pâine cu gem înainte de sosirea unor noi ordine. Grupa a doua trebuia să plece în recunoaştere spre Nord-Vest, în pădurea de la Ceris. Regimentul vroia să ştie dacă aceasta era sau nu în mâi - nile inamicului. Ca prin minune nu ploua. Soarele era sus deasupra noastră înainte ca noi să fi mers nu mai mult de o oră şi cred că în acel moment aş fi preferat răpăiala obişnuită a ploii. Hainele care ţi se îmbibă în spate cu sudoare sunt mai rele decât cele udate de ploaie. Bătrânul a adoptat o poziţie hotărâtă faţă de noi, ne-a refuzat chiar şi 5 minute pauză până când am ajuns la obiectiv. Am intrat în pădure şi am început să ne mişcăm cu grijă, având armele pegătite pentru primul semnal de alarmă. Deodată, departe din partea dreaptă, se auziră sunete inconfundabile de activitate umană. Bătrânul a ridicat o mână. Ascultam, dar nu ne puteam da seama ce se întâmplă. Am înaintat în linişte şi ne-am oprit uimiţi de priveliştea cu care ochii noştri se întâlneau. Am văzut câţiva oa­meni în uniforme de yankei lucrând ocupaţi printre rezervoare de benzină şi mormane de grenade. Patru camioane erau staţionate având fiecare ataşată o remorcă plină cu lăzi cu muniţii.
— Drace! a spus Porta. E un depozit de arme.
— Ce face? am şuierat eu printre dinţi.
— Aşteptăm să vedem ce se întâmplă. Nici nu ştim câţi sunt de mulţi.
— Dacă sunt numai ăştia şase, ar trebui să-i atacăm chiar acum, ne-a îndemnat Porta, săltându-şi mitraliera.
— Nu-mi pasă chiar dacă sunt 66, a spus Micuţul cu setea lui obişnuită de sânge.
— Pune-l la loc! s-a repezit Legionarul, smucind braţul Micuţului, care îşi căuta pistolul.
Unul dintre americani îşi părăsi camarazii îndreptându-se în direcţia noastră. Părea că nu ne-a observat şi era preocupat de copaci pentru un motiv care îl interesa numai pe el. Alături de mine, am simţit că Legionarul îşi încordase muşchii, gata pentru acţiu - ne. Omul n-a avut timp nici măcar să ţipe înainte ca Legionarul, practicând talentul din anii petrecuţi în Legiunea străină, să-i fi pus un braţ în jurul gâtului şi un cuţit în spate. Cei cinci oameni care mai rămăseseră erau ocupaţi să încarce rezervoare de benzină pe una din remorci. Bătrânul şi-a întors capul spre noi. Ne-am târât încet înainte, mişcându-ne cu prudenţă prin faţa luminişului, punând fiecare picior aşa cum ne învăţase Legionarul. Unul din oameni a întors capul în ultimul moment. Ceilalţi au fost luaţi prin surprindere. Am sărit înainte ca panterele şi i-am redus la tăcere înainte ca ei să-şi fi dat seama ce li se întâmplă. Era o artă pe care o câştigasem, din necesitate, în Rusia.
Bătrânul s-a uitat în jur şi şi-a îndreptat degetul spre o clădire lungă şi joasă, din pre - fabricate. Ne-am târât până la ea şi cu multă grijă ne-am uitat pe fereastră. Înăuntru, oamenii şedeau la două mese mari luându-şi micul dejun. Legionarul şi Micuţul au plecat în direcţii opuse să se ocupe de ei. Noi am pregătit grenadele de mână.
A urmat o serie de explozii. Oamenii aşezaţi în jurul mesei zburau prin aer şi apoi cădeau cu nasurile în cutiile de conserve. I-am văzut pe Micuţul şi pe Legionarul, dând buzna prin uşa de la extremitatea îndepărtată a barăcii, cu un grup speriat de oameni ieşiţi din duş, înfăşuraţi cu prosoape în jurul şoldurilor. Erau urmăriţi de mitraliera Legionarului şi la un semnal al Bătrânului am tras în sus şi ne-am făcut intrarea prin fereastră.
— E în regulă, opriţi focul! E prea multă benzină în locul ăsta după gustul meu.
— Veniţi aici să luaţi gânsacul, a zbierat Micuţul, care deschisese o altă uşă şi găsise în spatele ei un dulap cu provizii.
— Haleală! a urlat Porta, pregătind o săritură asupra ei.
Bătrânul a încercat să ne oprească, dar era prea târziu. Micuţul deschisese deja prima sticlă de whisky; Porta îşi băgase deja baioneta în prima cutie de ananas.
— Lăsaţi toate la locul lor! a mormăit Bătrânul.
— Fie-ţi milă, a spus Gregor. N-am văzut atâta mâncare de când sunt eu. Grăbindu-se să se alăture celor doi rebeli, a scos un ţipăt de bucurie. Şampanie!
Într-adevăr, era prea mult. Am înaintat cu ceilalţi şi am smuls o sticlă. Pe jos pluteau dopuri săltând vesele pe o mare de şampanie. În timp ce noi beam, Porta îşi umplea febril o farfurie cu tot ce-i cădea în mână şi era comestibil: carne conservată de vită, chiftele din carne, cartofi, roşii, şuncă, ouă, unt, brânză...
— De ce nu m-am născut yankeu? Examina şi învârtea fericit mâncarea cu o lingură de lemn.
Bătrânul a făcut un gest de indignare, dar Micuţul părea să fie de aceeaşi părere cu Porta. Găsise o tunică americană pe spătarul unui scaun şi se chinuia să intre în ea, rupând astfel toate cusăturile. Un dop de şampanie l-a lovit obraznic în ceafă.
— Sunteţi morţi, sunteţi morţi! cânta Heide ameţit de băutură şi amintindu-şi de zilele tinereţii.
Chicotea prosteşte în timp ce Micuţul a azvârlit spre el o sticlă goală.
Aerul a fost îndată plin de rachete zburătoare din plută.
— Încetaţi cu prostiile şi veniţi să mâncaţi! a urlat Porta ca să acopere gălăgia.
Era ca într-un minunat vis bahic. Numai printr-o minune mai era realitate.
— Ce păcat că lipseşte nebunul ăla bătrân, am murmurat eu gândindu-mă la Barcelona şi îmi turnam încet şampanie în ureche în loc de gură.
— Vă avertizez, a spus Bătrânul cu toată seriozitatea. Neg orice fel de responsabi - litate pentru acest desfrâu. Aţi fost împotriva mea pe faţă, cu armele în mână. S-a clătinat şi a încercat să pretindă că nu a făcut-o. Vă avertizez, a repetat. Am consem - nat totul în carnet.
— O rezolvăm cu uşurinţă, a spus Porta. A apucat carnetul şi l-a aruncat fără să clipească în ceainic. Ia un alt pahar cu şampanie, o să-ţi scoată din cap toate proble - mele.
Micuţul zâmbea tuturor plin de fericire. Faţa îi strălucea de grăsime şi bunăvoinţă.
— Adolf n-a oferit nimănui un ospăţ ca ăsta. Am să scriu domnului Eisenhower şi să-l rog să se alăture găştii noastre.
Orgia a continuat. Vrând nevrând a luat parte şi Bătrânul. Heide a descoperit un bu - toiaş de coniac şi am băut în felul nostru, flegmatic. După asta ne-a apucat cheful de joacă. Jocuri copilăreşti, stupide, printre care şi jocul de-a capra. M-am căţărat într-un pom pretânzând — şi fără îndoială crezând — că eram o maimuţă. Singurele nuci de cocos pe care le-am descoperit au fost grenadele de mână, aşa ca le aruncam pe jos, după bunul meu plac. Datorită unui miracol nimeni n-a fost omorât. Micuţul şi Porta au dat foc unui rezervor cu benzină şi au început să ţopăie înăuntru şi în afara flăcă - rilor, până când Micuţul s-a aşezat în mijlocul vâlvătăii fiind aproape gata să fie incinerat. Ne-am repezit asupra lui cu extinctorul pe care l-am folosit cu generozitate, aşa că până la urmă Micuţul arăta ca un uriaş om de zăpadă. Legionarul, izolat în felul lui, amesteca solemn toate combinaţiile posibile de băutură, rom şi coniac şi whisky, rachiu şi vodcă şi cremă de mentă, iar Gregor lătra ca un câine la lună, pu - nând piedică tuturor.
Deodată, din dreptul pomilor, s-a auzit o voce foarte bine cunoscută.
— De data asta aţi depăşit orice măsură. Unde este Feldwebel Beier?
Ne-am oprit din dezmăţ şi am rămas muţi când locotenentul Löwe a apărut ca un nor negru în ceaţa noastră, având restul companiei în spatele lui.
— Unde este, a repetat el, cu severitate.
După o lungă căutare l-am descoperit pe Bătrân, căzut pe spate, sforăind ca un porc şi cu o grenadă în fiecare mână.
— A încercat să ne oprească, am spus eu, cu un vag sentiment de loialitate faţă de Bătrân. Ne-am împotrivit — ne-am opus deschis, pe faţă — cu armele în mâini.
— A consemnat totul în carnet, a adăugat Heide cu solicitudine.
— Carnetul este în ceainic.
Gregor urla cu hohote de râs şi a început din nou să latre. Locotenentul Löwe mor - măia. Şi-a deschis gura şi mormăia. Cuvintele nu-i erau suficiente.
— Sst! ne-a avertizat Bătrânul, deschizând în sfârşit ochii. O să aduceţi inamicul asupra noastră.
— Poftiţi un excepţional a la Legiunea Străină, ne-a oferit Micuţul.
El întindea un pahar conţinând Dumnezeu ştie ce amestecuri de băutură. Locotenentul l-a plesnit cu putere peste mână şi lichidul i s-a vărsat peste uniformă.
— Vezi ce ai făcut? a spus Micuţul, încercând cu o bucată murdară de pătură să şteargă uniforma locotenentului.
Se legăna din cauza beţiei şi şi-a îndepărtat mâinile ca să-şi poată menţine echilibrul. Şi ei şi Löwe s-au prăbuşit, strânşi într-o îmbrăţişare departe de a fi drăgăstoasă. Löwe, a fost primul care şi-a reluat poziţia verticală. Micuţul s-a ridicat cu greutate pe unul din picioare, încercând să pună gre­utatea lui imensă în poziţie dreaptă şi Löwe i-a dat un şut cu piciorul făcându-l să zboare doi metri.
— Are pantalonii şifonaţi, a observat Gregor, foarte solemn. In ce hal sunt...
— Mai degrabă murdari, i-am replicat eu.
Micuţul s-a bălăbănit pe picioare, a căzut din nou peste locotenent şi au dispărut din nou în direcţia podelei într-o încurcătură agitată de braţe şi picioare încolăcite.
— Priviţi! a spus Heide cu reproş. Un ofiţer degradându-se în aşa hal încât să se ia la bătaie chiar cu oamenii lui. Mi-ar place să aud ce-ar spune o Curte Marţială despre acest lucru.
În timp ce locotenentul şi Micuţul se rostogoleau pe jos, unul în braţele celuilalt, restul companiei, cu chiote de desfătare, s-a repezit la resturile pe care le lăsasem noi în urmă. Auzeam sunetul familiar şi excitant al dopurilor de şampanie care pocneau, auzeam sticlele care erau sparte, auzeam zăngănitul cuţitelor şi furculiţelor. Era clar, camarazii noştri nu voiau să lipsească de la ospăţ. Am văzut pe unul dintre ei împuş - când un butoi cu rom şi sorbind lichidul cu aceeaşi repeziciune cu care el se scurgea. O cutie cu rasol de vacă a zburat prin fereastră, urmată de o sticlă goală de vodcă.
Grupa a treia bombarda cu ouă pe a patra. Am simţit aproape un sentiment de milă, privindu-l pe locotenentul Löwe stând nea­jutorat în mijlocul nostru. Nu-i purtam ranchiună pentru că era turbat pe noi.
— Nu am nimic împotriva dumneavoastră, domnule, am spus cu amabilitate. Ştiu că sunteţi furios pe noi. Înţeleg cum vă simţiţi.
Privirea pe care mi-a întors-o era una de ură curată. Am fost luat prin surprindere, trebuie să recunosc, dar totuşi am persistat.
— Dacă aţi lua puţină băutură, domnule, v-aţi simţi mai bine.
Löwe şi-a ridicat ambii pumni deasupra capului şi a strigat:
— Vei fi spânzurat pentru asta! Toată banda asta blestemată va fi spânzurată!
Gregor s-a repezit spre cel mai apropiat pom şi agăţându-se de o cracă îşi zvârlea picioarele în sus şi în jos, trăncănind ca o maimuţă. Micuţul a început să-l bombar - deze cu pietre şi eu, fiind puţin gelos, pentru că fusesem primul care jucase rolul mai- mu­ţei, am făcut un plonjon ca la rugby, încercând să-l dau jos. Am căzut toţi trei pe pământ şi am uitat până şi de existenţa locotenentului Löwe.
Porta a fost cel care a provocat sfârşitul, anihilând explozia care plutea deasupra capetelor noastre. Sigur a fost Porta cel care con­ducea nebuneşte un buldozer şi a făcut ca întreaga baracă din pre­fabricate să se prăbuşească.
L-am auzit pe locotenentul Löwe care îşi scotea capul de sub dărâmături şi am prins cuvintele „prădare şi hoţie". L-am auzit pe Porta râgâind ca un măgar şi declarând că este membru al armatei americane şi e convins că sunt nemţi pe câmp. După aceea am ajuns cu capul în cizma cuiva şi nu am mai ştiut nimic până când am fost aruncat de o explozie care a zguduit pământul şi am descoperit că întrega tabără era în flăcări. Considerând că 99 la sută din Com­panie era aproape total inconştientă din cauza băuturii, e fără în­doială important de spus pentru instruirea armatei că nici o viaţă nu a fost pierdută, nici un singur om rănit, în afară de câţiva ochi învineţiţi şi câţiva dinţi rupţi, urmări inevitabile ale oricărei orgii de acest fel.
— N-a fost un chef rău, a spus Micuţul, când ne întorceam către bază. O să mai facem şi altă dată!

(va urma)











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu