Încercarea de sinucidere a bolşevicilor

Felician Velimirovici

Alexandr Yulevici Tivel, duşman al poporului, a fost împuşcat de către un pluton de execuţie al poliţiei secrete sovietice, în Moscova, cândva la începutul lunii martie a anului 1937. Ziua precisă a morţii sale probabil că nu se va cunoaşte niciodată cu certitudine – nici măcar familia lui nu a reuşit să o afle, în ciuda demersurilor întreprinse de-a lungul anilor care au urmat. În orice caz însă, ne asigură profesorul american J. Arch Getty, acea zi nu a fost una care a zguduit lumea. În definitiv, Alexandr nu a fost decât unul dintre cei 353.680 de cetăţeni sovietici executaţi în cursul acelui an, majoritatea fără un proces juridic prealabil, aşadar fără nicio bază legală – cu excepţia faimosului decret din 2 decembrie 1934 care hotăra că NKVD putea aresta, judeca în 10 zile şi apoi putea aplica, fără un proces juridic autentic, orice cetăţean sovietic. Ca jurnalist obişnuit şi editor de rând, cu siguranţă nu l-am fi putut întâlni vreodată pe coridoarele Kremlinului, deşi, fără îndoială, a fost devotat cauzei partidului încă din tinereţe; după toate datele, a fost chiar un membru de partid exemplar. Nici măcar în arhivele PC(b)US numele sau nu prea poate fi găsit cu uşurinţă, însă tocmai din acest motiv biografia sa este una reprezentativă pentru această epocă: a fost un „om sovietic” ca oricare altul, membru de partid din 1918, o persoană care la un moment dat, dintr-un oarecare motiv – sau poate dimpotrivă, fără niciun motiv – a fost arestată, acuzată de „activităţi contrarevoluţionare”, şi împuşcată fără întârziere.

Însă povestea familiei Tivel nu se opreşte aici. Eva, soţia sa, a fost concediată de la serviciu şi evacuată din locuinţă împreună cu fiul ei şi al lui Alexandr, pentru culpa de a fi fost soţia unui „duşman al poporului”. După ce se mută la mama sa, în mai 1937 aceasta însăşi este evacuată pentru că a adăpostit soţia duşmanului poporului; drept urmare, cu toţii sunt exilaţi în Siberia, la Omsk. În octombrie, Eva însăşi este arestată şi condamnată iniţial la 8 ani de lagăr, apoi, după îndeplinirea pedepsei iniţiale, la încă 8. Abia în 1953 va fi eliberată, după moartea lui Stalin. Din 1955 ea începe o veritabilă campanie pentru reabilitarea soţului său mort, trimiţând scrisori peste scrisori în toate direcţiile, mai cu seamă „conducerii superioare a partidului”. Abia după ce vor fi trecut peste 20 de ani de la moartea lui Alexandr, pe 23 mai 1957, Curtea Supremă de Justiţie a URSS a anulat verdictul din 1937, socotindu-l a fi, în limbajul buruienos al epocii, „bazat pe materiale dubioase şi contradictorii” (p. 5). În fapt, verdictul, chiar dacă ar fi existat vreunul, nu a fost bazat pe nimic.

Povestea vieţii lui Alexandr Tivel citeşte, la scară, povestea tragică a marii terori staliniste din anii ’30, un fenomen fără precedent în istoria radicalismului politic modern, fenomen capabil să devoreze însăşi elita (se înţelege, folosesc termenul în sens tehnic, nu valoric) primului partid comunist ajuns la putere vreodată. Acest fenomen constituie obiectul volumului de 680 de pagini scris de profesorul John Archibald Getty împreună cu Oleg Naumov, una dintre cercetările de referinţă realitazate în perioada consecutivă prăbuşirii URSS, care se bazează în primul rând pe studiul riguros şi sistematic al documentelor aflate în fosta arhivă a Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice. Din fericire, multe dintre acele documente care în clipa de faţă sunt bine ferecate, au fost accesibile cândva în anii ’90, pe vremea administraţiei unui Boris Elţîn dispus, urmându-şi propriile interese politice, să expună abuzurile fostului partid comunist. Datorită lui Getty şi a altor câtorva confraţi de-ai săi care au copiat acele documente emanate de leadership-ul stalinist, acum ştim mai multe despre Stalin şi URSS decât ne-am fi putut imagina vreodată. Chiar mai mult decât îşi imagina Roy Medvedev ori chiar Robert Conquest în 1967 când a scris clasica sa The Great Terror.

Că Stalin nu a fost un criminal şi un prost de rând este un fapt unanim recunoscut de către comunitatea academică internaţională. Însă a fost esenţială pentru el doctrina politică pe care a propovăduit-o? A fost el un maniac al puterii? A fost un dictator însetat de sânge, teroarea fiind singura metodă de guvernare a unui stat cu 11 fusuri orare, pe care el singur a putut-o concepe, ceilalţi neavând altă alternativă decât să o aplice cu conştiinciozitate? Desigur, înainte de toate, Stalin a fost un criminal şi un suporter al crimelor în masă, şi abia apoi un lider militar glorios sub cârmuirea căruia URSS a obţinut nu doar victoria în timpul celui de-al doilea război mondial, ci chiar (anterior anului 1945) nesperatul statut de superputere mondială. Lucrurile însă nu trebuiesc a fi judecate în tonuri de alb şi negru, ci, aşa cum autorul ne îndeamnă, învăţând a distinge între multiple nuanţe de gri.
Parcurgând o impresionantă masă de documente provenite din arhiva CC al PC(b)US – dintre care multe, cu generozitate, le reproduce pe larg în paginile volumului – Getty concluzionează că de fapt însăşi problema dacă Stalin a crezut sau nu în doctrina comunistă este una de importanţă secundară: deşi s-ar părea că, de câteva ori (mai ales în politica externă), nu prea, el preferând totuşi vechea realpolitik europeană, totuşi, în general, el s-a purtat ca şi cum ar crede. Cam cum se aştepta „comunismul”, în anii ’70, de la vânzătorul din aprozarul lui Havel.
A fost teroarea de masă metoda de guvernare pe care Stalin şi ciracii săi au conceput-o pentru că, radicali, paranoici şi atotputernici fiind, nu puteau imagina o alta? Greu de oferit un răspuns scurt. Atât protocoalele şedinţelor Biroului Politic (instituţie care, în paranteză fie spus, din 1937 a sucombat total de facto), dar şi ale şedinţelor mai largi ale CC al PCUS desfăşurate între anii 1930 şi 1939 demonstrează că niciodată, la nivelul leadership-ului partidului, nu a existat o facţiune „moderată” (autentic leninistă) şi una mai „radicală” (stalinistă/ori degenerat-leninistă), care să explice alternanţa dintre semnalele (şi chiar iniţiativele politice) soft ori hard pe care partidul le transmitea societăţii. Mitul afirmat în perioada perestroikăi de către istorici sovietici precum Boris Nikolaevski, conform căruia Stalin, Molotov, Voroşilov şi Kaganovici ar fi fost mai „radicali” decât ipotetica „aripă” moderată Kirov, Kosior, Kuibîşev şi Ordjonikidze este infirmat. Cam aşa cum nici în interiorul PMR la începutul anilor ’50 nu a existat o grupare „stalinistă”, malefică şi „moscovită” (Ana Pauker – Vasile Luca – Teohari Georgescu) situată în raporturi antagonice cu o aşa-zisă „partidă naţională”, „moderată” (reprezentată de Gh. Gh.-Dej). Fără îndoială, aproape toţi aveau mâinile pătate de sânge, însă în egală măsură cu toţii încercau, dacă nu să-şi promoveze, atunci să-şi apere interesele instituţiilor de care răspundeau în cadrul Biroului Politic. Afinităţile şi antipatiile dintre ei se construiau, în tot cazul, pe cu totul alte principii decât binomul radicalism vs. moderaţie.

Teroarea stalinistă nu a fost aşadar nici efectul ori rezultatul voinţei unui singur om, nici al unei grupări sau „facţiuni” staliniste radicale – cu atât mai mult cu cât, din luna aprilie a anului 1929, nimeni nu i se mai opunea lui Stalin în partid. Teroarea dezlănţuită de către bolşevici împotriva lor înşişi câţiva ani mai târziu (inclusiv, ori mai ales împotriva „vechilor bolşevici”) nu a fost una premeditată, calculată în prealabil, gândită şi dorită, izvorâtă din vreo necesitate obiectivă ori ca o consecinţă a sistemului politic stalinist care atunci era în plină constituire. Ea nu a fost niciodată efectul paranoiei lui Stalin şi atât, ci, mai degrabă se originează în însăşi mentalitatea bolşevică bolnăvicios de suspicioasă, inflexibilă, dogmatic-intolerantă şi capabilă de relativismul axiologic total, atât de fidel surprins de Dostoievski în Demonii. Mentalitatea aceasta a fost comună tuturor membrilor elitei politice a PC(b)US. Cu toate acestea, drumul pe care „partidul” l-a parcurs spre teroare nu a fost unul drept, ci extrem de întortocheat, plin de întoarceri, zig-zaguri, opriri, poticniri, nesiguranţă şi echivoc. Totuşi, deznodământul a fost cel ştiut: în anii ’30, pe parcursul câtorva ani, aproape jumătate din numărul membrilor Biroului Politic cu care a debutat deceniul, fiind executaţi, nu au mai prins şi sfârşitul său. Soarta celor delegaţilor la cel de-al XVII-lea congres al partidului (ianuarie-februarie 1934) este şi mai cunoscută – un număr prea mic (din 139, doar 41) au supravieţuit să vadă următorul congres (martie 1939).
“It’s personal, Sonny, not business!” a fost titlul iniţial al cărţii pe care profesorul Arch Getty o va publica în august 2013 la Yale University Press. Pentru că, dincolo de ideologie, de poliţia politică, de teroarea de masă, partidul comunist sovietic a reprezentat dintru început şi într-o foarte mare măsură o imensă reţea de interese, de afinităţi şi solidarităţi agregate în primul rând pe principii şi legături de natură personală – propoziţie care, singură, nu trebuie să plaseze în planul doi rolul maleficei ideologii sovietice. Datorită acestor interese divergente care o vreme, în anii ’20, s-au putut manifesta în practica politică la nivelul leadership-ului partidului & statului sovietic (în baza aşa-numitului centralism democratic leninist), dar simultan cu concursul ideologiei atotbiruitoare au fost înlăturaţi de la putere şi, ulterior, executaţi tovarăşii cei mai apropiaţi atât ai lui Lenin cât şi ai lui Stalin însuşi: Zinoviev, Kamenev, Ejov, Buharin, Rîkov, Tomsky, şi chiar Beria în decembrie 1953 (într-un timp când Stalin deja putea fi văzut în Moscova sub formă de mumie).

În pofita „unităţii monolitice de granit” pe care partidul încerca să o proiecteze în societate, în baza unui soi de gentlemens’ agreement pe care membrii elitei au înţeles să-l realizeze între ei (perspectivă argumentată, printre alţii, şi de Oleg Khlevniuk în volumele sale), totuşi, directivele CC al PC(b)US sunt, în această perioadă, uimitor de incoerente şi chiar contradictorii, indiferent de aşa-numitul „discurs oficial” pe care partidul îl emana (exista oare şi unul neoficial?). Nu diferenţele ideologice pe care bolşevicii înşiruiţi mai sus (dar şi ceilalţi, mult mai mulţi, nenumiţi) le-au manifestat în raport cu Stalin i-au omorât în primul rând, ci, mai degrabă, faptul că, cu toţii, ajunseseră la un moment dat în cariera lor politică să poată prea mult, indiferent că se aflau la conducerea organizaţiilor de partid din cele două capitale Moscova şi Leningrad, ori în vârful poliţiei politice. Reţelele lor de influenţă se augmentau, ceea ce putea constitui o primejdie pentru ceilalţi. Iar ceilalţi, neputând să rişte acţionau. Lenin i-a ajutat, întrucât în bestiarul politic leninist, „fracţionismul” (a se citi independenţa de acţiune) constituia un păcat capital. Totul desfăşurându-se pe fondul mentalităţii bolşevice (căreia autorul îi dedică pe larg primul capitol al cărţii), ce putea rezulta? O veritabilă tentativă de sinucidere.


Felician Velimirovici
n. 1987, Reşiţa. Studii universitare de istorie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (2006-2011), doctorand în istorie contemporană al aceleiaşi facultăţi (2011-prezent). Principalele domenii de interes: istoria universală a secolului XX, istoria radicalismului politic modern şi contemporan.