Ambuscada la Palermo

Colin Forbes

Pentru Jane

NOTA AUTORULUI
Anumite evenimente care constituie cadrul acestei povestiri sunt adevarate; personajele sunt însa fictive. În 1943, guvernul american, cautând aliati în spatele liniilor inamice, a luat o hotarâre ciudata — a recurs la ajutorul mafiei siciliene.

Vineri, 7.30 p.m. — 8.30 p.m.

Venise amurgul, dar nu înca si întunericul, doar un început de întunecare purpurie, iar prin aceasta strabateau luminile micului tren, care se deplasa ca un licurici urias, cu locomotiva gâfâind astmatic, aruncând valuri de fum gros în aer. Îl zarira venind de dupa o îngramadire de stânci în spatele carora îsi lasasera Mercedes-ul, de pe vârful unei pante ce cobora spre un defileu îngust unde linia se termina si unde, la capatul unei linii scurte de garare, se putea vedea un depou pentru locomotive. Era un tren format din doua vagoane de pasageri si unul de marfa, pe care îl împingea în fata. Vagoanele de calatori erau luminate, o încalcare clara a regulilor de camuflaj, si erau întesate de carabinieri; Petrie banuia ca si vagonul de marfa din fata locomotivei era plin de ei, dar nu putea fi sigur în întunericul din ce în ce mai dens. Cu greu s-ar fi putut spune ca locomotiva era de ultimul model — avea un cos înalt, în forma de pâlnie. De pe deal, Petrie îl putu zari pe mecanic în lumina cazanului, în timp ce trenul trecea pe sub ei, si se crispa atunci când acesta încetini si se opri aproape de linia scurta de garare, aruncând în jur un jet gros de aburi.
— Prima piedica, spuse el. De data asta e si un fochist pe locomotiva.
Usile se deschisera, oameni în uniforma sareau din vagoane, inclusiv din cel de marfa, si se aranjau într-un pluton, cu ranite în spate, în timp ce se auzeau ordine scurte date prin semiîntuneric. În numai câteva minute se forma o coloana de oameni cu armele atârnate pe umeri, care începu sa marsaluiasca catre un defileu.
— Trecatoarea aceea duce spre o cazarma de lânga Sco-pana, spuse Angelo, cu voce scazuta. Sa asteptam pâna se îndeparteaza bine, si dupa aceea sa speram ca mecanicul va coopera cu noi.
— Dar ce crezi despre fochist ? Probabil ai observat ca de data asta sunt doi.
— Daca ei nu vor cadea la întelegere, aflati ca o pot face eu pe mecanicul, spuse Johnson în soapta.
— Glumesti, desigur, spuse Petrie, un pic enervat.
— Nu chiar. Pe vremea când lucram la graniceri, ma întâlneam des cu omologul meu din partea mexicana. Aveau un trenulet care ajungea pâna la granita si de mai multe ori am calatorit cu mecanicul, ca sa controlam punctele de tre-cere a frontierei. El m-a învatat cum functioneaza o dracie ca asta, spuse Johnson, zâmbindu-si sie însusi prin întuneric. Dar bineînteles ca n-am certificat de mecanic !
Asteptara în spatele îngramadirii de stânci, din ce în ce mai nelinistiti, ascultând zgomotul tot mai îndepartat al ciz-melor soldatilor din coloana care se îndrepta spre defileu. Ar fi fost o adevarata nebunie sa se apropie înainte de a fi disparut coloana, iar Petrie se ruga ca echipajul trenului sa nu porneasca înapoi spre Sala înainte ca ei sa fi putut iesi din ascunzatoare. Fochistul se dusese în depoul pentru loco-motive, dar mecanicul înca statea jos, tamponându-si fruntea cu o batista, apoi stergându-si mâinile. Nu oprise cazanul, asadar planuia sa porneasca iute înapoi. În lumina aruncata de cuptorul locomotivei puteau urmari fiecare miscare a fo-chistului, aflat la vreo zece metri sub ei: îsi scutura picioa-rele ca sa si le dezmorteasca, îsi sufla nasul, îsi întinse bratele.
— Poate c-ar fi bine sa trag o fuga pâna acolo si sa pun mâna pe el, propuse Johnson. E gata s-o ia înapoi în fiecare clipa, simt asta.
— Mergem împreuna, spuse Petrie. Dar orice s-ar întâmpla, fara împuscaturi. Într-o seara linistita ca asta, ecoul unei împuscaturi poate strabate kilometri în jur...
— Poate ca mai bine ar fi sa ma duc eu, interveni Angelo. Voi sunteti îmbracati taraneste, iar mecanicului s-ar putea sa nu-i placa asta. Nu uitati ca e singur pe-acolo, asa ca hainele mele s-ar putea sa-l faca sa se simta în siguranta.
Interveni brusc Scelba, ceea ce-i surprinse pe toti:
— O sa merg si eu cu Gambari. Cineva trebuie sa aiba grija si de fochist, iar eu vorbesc limba lui.
Scormonind printr-un buzunar interior al hainei, scoase un cutit cu lama scurta, vârât într-o teaca de piele, îl trase din toc si-l ascunse pe mâneca hainei.
— Atunci mergem împreuna, spuse Angelo.
— Dar ce-i vei spune ? întreba Petrie.
— Adevarul — dar numai în parte. Acesta e uneori cel mai convingator. Sunt un avocat din Messina si mi s-a terminat benzina când am ajuns la Scopana. Asa ca am venit pâna aici, în speranta ca voi gasi vreun tren care sa ma duca la Enna, unde am o întâlnire urgenta. Mi-ai putea împrumuta revol-verul, domnule capitan Johnson ? E mai mic decât Luger-ul meu, pe care ti-l las. Multumesc.
— Fiti atenti, vom avea nevoie de aia doi din echipaj, aveti grija de ei, îi avertiza Petrie.
— Daca putem, raspunse Angelo. Si sper ca nici unul dintre soldatii aia nu si-a uitat ceva ca sa se întoarca.
— Va acoperim de aici. Bafta !
— Sunt doar doi, dadu italianul din umeri.
Cu Scelba urmându-l îndeaproape, îsi croi drum în jos pe panta, adapostindu-se dupa stânci, cu ochii atintiti spre mecanic. Sicilianul fuma o tigara, plimbându-se încet de-a lungul liniei, iar Angelo banui ca de îndata ce-si va fi terminat tigara, îl va chema pe fochist si o vor lua din loc spre Sala. Ajungând într-un punct în care panta devenea mai lina, continuara sa coboare prin amurgul purpuriu, printr-o lumina atât de ireala încât coastele dimprejur pareau cuprinse de flacari. Aducându-si aminte cât de departe poate strabate sunetul pe o vreme ca asta, calcau cu grija, auzind greierii târâind de jur-împrejur, în întunericul cald. Când ajunsera jos, pe linie, Scelba îl trase de mâneca pe Angelo si murmura:
— Eu o sa trec de partea cealalta a trenului si o sa-l iau în primire pe fochist.
Angelo dadu din cap, în vreme ce seful mafiei disparea din vedere. Acum e acum, îsi spuse el.
Prosteste, mecanicul lasase aprinse luminile din vagoa-nele de pasageri, carora probabil ca soldatii le dadusera drumul pentru a putea sa joace carti pe durata calatoriei lor obositoare. Neglijenta tipic siciliana, gândi Angelo, cu mâna strânsa pe revolverul Glisenti din buzunar si mergând fara zgomot de-a lungul liniei. Se apropiase bine de mecanic când acesta se întoarse, îl vazu, arunca tigara si-si ridica o mâna ca sa se urce în cabina.
— O clipa ! îi striga Angelo din urma.
Sicilianul se opri, apoi se apleca si scoase din cabina o ranga de fier. Dincolo de el, peste lumina aruncata de cuptor, vazu în departare câtiva licurici. Italianul se opri la câtiva pasi de mecanic.
— Nu-i nevoie de asta, spuse el. Trebuie sa ajung repede la Enna, n-ai putea sa ma iei cu dumneata ? Platesc, desigur.
Un bacsis substantial, îsi spunea el. Dar sicilianul, un barbat voinic, cu o fata neplacuta, scutura din cap, apucând ranga cu si mai multa putere.
— Trenul asta a fost tocmit de Cartierul General Central de la Enna pentru scop exclusiv militar, spuse el. Si acum ma duc spre Sala.
— Merge si la Sala, spuse Angelo, luându-l cu usurelul. De acolo voi gasi eu ceva sa ma duca pâna la Enna. E o chestiune cu adevarat urgenta, masina mea s-a stricat la Scopana si cei de acolo mi-au zis c-as putea avea noroc daca vin aici...
— Nu prea ti-au spus bine.
— Dar trenul e gol si un singur pasager desigur ca nu ar... Angelo trase din buzunarul stâng portofelul.
— Tine-ti banii, spuse mecanicul, agresiv. Nu te pot lua în trenul asta, e numai pentru uz militar. Si acum trebuie sa plec.
Se întoarse sa urce în cabina si-l chema pe fochist peste platforma locomotivei:
— Enrico !
Nici o sansa, asadar, de a-l convinge cu vorba buna. Angelo îsi dadu seama ca omul îl identificase cumva ca italian si multi sicilieni îi detestau pe cei veniti de pe peninsula. Pe când mecanicul dadu sa urce în cabina, Angelo îsi scoase revolverul, însa mecanicul prinse miscarea, sari înapoi jos si se repezi spre el cu ranga. Angelo facu un pas înapoi, apuca revolverul de teava si-l izbi cu putere cu patul acestuia peste falca. Împleticindu-se, sicilianul scapa din mâna ranga, se poticni, cazu pe spate si se lovi puternic cu capul de o treapta de fier. Un pic cam târziu, Angelo auzi scrâsnetul unor ghete pe platforma cabinei si-l vazu pe fochist aplecat peste el cu lopata de carbuni ridicata, gata sa-l izbeasca în cap. Dar brusc fochistul scoase un raget, se clatina ca si cum nu mai stia ce are de facut, dupa care se prabusi, lasând lopata sa cada, inofensiva, lânga sina. Scelba se apleca în genunchi peste corpul inert si îsi folosi ambele mâini ca sa smulga cutitul din spinarea fochistului, îl sterse cu grija de salopeta lui Enrico si-l baga linistit în teaca de piele.
— Ce-i cu mecanicul ? întreba el. L-ai terminat ?
Angelo se apleca peste trupul acestuia, îi pipai pulsul si dadu din cap. Trecând prin dreptul luminii din fata cupto-rului, începu sa semnalizeze celorlati sa se apropie, dar acestia coborau deja pe colina.
— Îmi pare rau, spuse Angelo, dându-i lui Johnson înapoi pistolul Glisenti si luând de la acesta Luger-ul, dar am fost nevoiti sa-i ucidem pe amândoi. Au fost destul de neghiobi ca sa-mi forteze mâna.
— Am vazut cum s-au petrecut lucrurile, spuse Petrie. Principalul e ca ati facut treaba în liniste. Îl privi pe Johnson. Acum totul cade pe tine, Ed. Bine macar ca avem cazanul sub presiune, asa ca verifica daca toate celelalte sunt în regula. Scelba, pune te rog mâna si ajuta-l pe Angelo sa care corpurile în depoul ala, în timp ce eu o sa arunc o privire la trenul asta.
Îl lasa pe Johnson în cabina si pe când acesta privea curios manetele de control, o lua de-a lungul trenului. Cele doua vagoane de calatori erau incredibil de vechi si aveau platforme de observatie cu scari metalice la ambele capete. Urcând pe platforma din spate a ultimului vagon, deschise usa si intra, simtindu-se complet expus în lumina puternica. Dar îsi stapâni repede impulsul de a stinge luminile, pentru cazul în care coloana de soldati aflata în mars ar privi înapoi.
Un coridor îngust despartea banchetele, câte doua de fiecare parte, iar la capatul dinspre locomotiva al vagonului de clasa întâi dadu peste o toaleta. Tocmai când ajunse pe ultima platforma de observatie, din spatele tenderului cu carbuni, trenul se puse brusc în miscare, merse înainte câtiva metri apoi se opri cu o puternica zvâcnitura, care aproape ca-l azvârli de pe platforma. Promitator, foarte promitator — Ed îsi facea mâna. Sarind jos din vagon, trecu spre cabina locomotivei.
— La ce dracu’ te asteptai ? îi striga americanul. Crezi oare ca-s un fel de Casey Jones ?
Vagonul de marfa din fata locomotivei era destul de mare si avea peretii înclinati, iar dupa ce se catara pe un tampon si se uita înauntru nu vazu altceva decât o gramada de praf de carbune si o pata alba care putea fi ciment. Probabil ca din cauza asta soldatii se scuturasera de praf înainte de a intra în coloana. Când coborî din nou pe linie, îl vazu pe Angelo venind din cealalta parte, urmat de Scelba.
— Mi s-a parut c-am auzit locomotiva pornind, striga italianul.
— Asa e — numai ca în cealalta directie !
Petrie se catara pe scara de fier si-l vazu pe Johnson umblând la manetele de control.
— Nu prea-mi place sa-mi pun gâtul pe butuc, Jim, dar cred ca pot stapâni fiara asta, spuse Johnson. Asta-i maneta de viteza, iar asta de oprire. Seamana destul de mult cu rabla aceea mexicana pe care-am condus-o odata.
— S-ar putea sa fi fost facute amândoua de aceeasi firma, Piese de Muzeu S.A
Folosindu-se de lopata, Petrie sapa o groapa mica în gramada de carbuni din spatele cabinei, ascunse acolo sacul cu explozivi si-l acoperi apoi cu carbuni. Fara sacul asta ar fi putut foarte bine ramâne pe la casele lor. Trusa de scule în care se aflau grenadele aduse de Angelo înca mai zacea pe podea, acolo unde o lasase Johnson, asa ca italianul îsi ridica armamentul personal pe când Petrie dadu un ordin scurt americanului:
— Ed, ia-o din loc cât poti de repede ! Apoi se apleca peste fereastra cabinei si le striga celorlalti doi:
— Urcati în vagoane, domnilor ! Trenul special spre Santa Fé e gata sa plece. Si puteti alege — la clasa întâi sau la clasa a doua. Taranii pot calatori în vagonul de marfa !
Asa cum banuise, dându-si seama de pozitia sa, seful mafiot nu paru ofensat de oferta, dar Angelo clipi repede din ochi, privind în sus spre el.
— Eu nu merg decât la clasa întâi, sunt avocat, spuse el.
Se catarara amândoi în vagonul imediat din spatele locomotivei, dupa care Angelo se apleca peste platforma.
— Ce facem cu luminile astea afurisite ? întreba el. Parca ne-am afla în Ajunul Craciunului. Oricare avion de vânatoare ne-ar putea vedea de departe.
— Lasa-le aprinse deocamdata, Angelo, pâna când Ed da semnalul de plecare, dupa care stingeti-le pe toate. Carabinierii or fi pus vreo santinela pe undeva deasupra defileului si soldatul ar putea intra la banuiala daca ar vedea trenul iesind altfel decât a intrat. Te descurci ?
— Sper ca da !
Se auzi izbitura unei usi, trântita de Angelo în timp ce intra în vagon. Petrie îl privi pe Johnson.
— Cred ca stii ca trebuie sa mergem cu spatele ? Poti face manevra asta ?
Johnson îl privi scurt, fara sa raspunda, aplecându-se peste manete. Trenul o lua din loc înapoi — spre Sala — cam zece metri, apoi se opri brusc cu mare zgomot si cu o smucitura care aproape ca-l arunca pe Petrie din cabina.
— Pardon ! se scuza Johnson. Îmi verificam frânele. Trenul începu din nou sa se miste cu spatele si de data asta locomotiva nu se mai opri, împingând înapoi cele doua vagoane de calatori, tragând în fata vagonul de marfa. Alecat peste geamul cabinei, Petrie simti aerul cald înca al serii flu- turându-i peste fata, zari în trecere depoul mare, care pentru o vreme avea sa fie mormântul celor doi si care se îndeparta în bezna si, ceea ce era chiar si mai important, lasând în spate Palermo, Puccio si Scopana, cu toate necazurile de-acolo. Se uita la ceas. Fix 7.30 seara: nu le mai ramâneau decât patru ceasuri si jumatate pâna la ora misiunii si se aflau doar la jumatatea drumului catre Messina.

La 7.30 p.m., colonelului Ernest Günther Baade, comandantul zonei militare a strâmtorii Messina, îi fu înmânat mesajul decodificat al feldmaresalului Kesselring, primit de la Carterul General din Napoli. Titlul acesta rasunator însemna ca ofiterul german avea controlul asupra întregii zone — cu exceptia docului unde era acostat bacul Cariddi. Tocmai aceasta exceptie îl facu sa-si ridice sprâncenele în timp ce citea mesajul în biroul sau de unde avea o priveliste cuprinzatoare asupra strâmtorii, peste care noaptea cadea repede, pe când reflectoarele cercetau cerul deasupra:
Pregatiti bacul Cariddi pentru plecare imediata spre Giovanni, dupa primirea urmatorului mesaj. Daca e nevoie, invocati autoritatea Cartierului General de la Enna. Confirmati primirea mesajului. Kesselring.

Dogoarea focului din cazanul cu aburi îl izbea pe Petrie în spate, asa cum statea aplecat peste fereastra, privind înainte. Numai întuneric, umbrele deformate ale vagoanelor luminate fugind de-a lungul liniei, iar sus, pe bolta întunecata, stelele stralucind, asta era tot ce putea vedea. În curând se va înalta si luna, dar ea nu putea desigur rezolva o problema care parea insolubila : daca pe drum ar aparea vreun obstacol, daca linia ar fi blocata de cine stie ce prabusire de teren, ei n-ar putea afla despre asta decât prea târziu. Necunoscând traseul, mergând orbeste prin noapte, se expuneau de fapt unor riscuri mari, dar cel putin deocamdata se miscau înainte, spre est. Linia era denivelata, iar vagoanele zdran-ganeau în spate si în fata, cerând reparatii capitale grabnice; dar indiferent de cauze, trenul se zgâltâia nesigur dintr-o parte în alta, pe când Johnson marea viteza, rotile zanganeau pe sine, tampoanele se izbeau unele de altele, iar cosul înalt arunca ritmic în spate nori de fum care se pierdeau în departare. La vreo doi kilometri de halta, Petrie îi spuse lui Johnson sa dea un semnal. Se auzi un fluierat ascutit si imediat dupa aceea luminile de la ferestrele vagoanelor, care pâna atunci dansasera ca bete peste colinele din jur, se stinsera una câte una, întrerupte de Angelo si de Scelba. Singura care le mai arata drumul ramase stralucirea portocalie care razbatea din cabina locomotivei, o stralucire care se reflecta pe obrajii lui Johnson pe când acesta încerca sa-si tina echilibrul cu o mâna, folosind-o pe cealalta la manetele de control.
Era foarte greu sa te tii drept pe platforma locomotivei în vreme ce aceasta se bâtâia dintr-o parte în alta, prinzând viteza, împingând vagoanele de persoane din fata, tragând dupa ea vagonul de marfa; aerul din ce în ce mai racoros al noptii se strecura în cabina, asa ca rând pe rând se prajeau sub dogoarea care izbucnea din gura cuptorului, ori tremu-rau din pricina frigului care patrundea de afara. Cu un gest scurt, Johnson îi facu semn fochistului sa mai arunce carbuni pentru cazan, asa ca Petrie apuca lopata si începu sa azvârle combustibil, treaba pentru care trebui sa-si îndepar-teze bine picioarele, cu unul în tender si cu celalalt în dreptul gurii cuptorului, ca sa poata umple lopata si sa arunce dupa aceea încarcatura direct în gura deschisa. Continua sa scormoneasca prin gramada de minereu de culoare dubioasa, zvârlindu-l în flacari, pâna când Johnson, temându-se de vreo explozie, îi spuse sa se opreasca.
— N-o sa mergem cu rabla asta chiar pâna la Messina, nu-i asa ? striga el.
— Nu, din pacate, raspunse Petrie. Mi-ar fi placut de fapt sa ajungem cu asta direct în docuri !
De o vreme mersesera la vale, dar acum linia începea din nou sa urce, iar trenul pierdu din viteza, urcând spre o zona muntoasa care se strâmta din ambele parti; locomotiva gâfâia de efort, împroscând în jur nori de fum si de aburi. Rasari si luna, de fapt numai un sfert de luna, dar care era de ajuns sa faca vizibile vârfurile ?i ?eile, lasând în bezna vaile si defileurile de dedesubt. Linia urca întruna, cu cotituri. Petrie se apleca din nou peste fereastra si vazu ca urma o alta cobo- râre si, imediat în fata vagoanelor de pasageri, o alta cotitura, care se pierdea în sus, înconjurând o alta colina. Tragându-si capul de pe geam, scoase din buzunar harta de matase, mototolita, si, în lumina aruncata de gura cuptorului, cu picioarele departate, se uita lung la ea.
— Se pare ca nu-i nici o oprire înainte de Sala, spuse el, iar garajul acela auto se poate sa fie în partea asta a orasului.
— Ne-ar conveni.
— Poate ca ar fi timpul ca ceva sa ne si convina, desi nu-i locul ideal pe care mi-l imaginam.
— Dar n-o sa mai putem continua drumul asa, pâna la Cartierul General Central de la Enna, pe rabla asta veche care nu face altceva decât sa tiuie si sa scuipe aburi. Credeam ca o sa cautam o masina nemteasca ?
— Cinstit vorbind, un camion italienesc ar fi mai potrivit. Italienii sunt înca stapânii insulei, asa ca pot opri pe oricine si, din câte am auzit eu despre relatiile lor cu Wehrmacht-ul, sunt în stare sa opreasca o masina nemteasca doar ca sa arate cine-i stapân pe aici. Nu se prea sinchisesc de propriile lor mijloace de transport. Desigur, rezuma el, o masina italie-neasca ar fi mai potrivita, dar calul de dar nu se cauta la dinti.
— Si tocmai asa începem sa aratam, ca niste geambasi de cai morti, spuse Johnson, dupa care se apleca peste fereastra si privi înainte. Vine un tunel, spuse el.
— Unde ? întreba Petrie, bagându-si harta în buzunar si aplecându-se si el peste fereastra. Intrarea în tunel, cam la patru sute de metri mai departe si mai sus, parea sinistra. O bolta scunda, situata la poala unui zid aproape vertical si înalt de zeci de metri; deschiderea întunecata nu lasa sa se zareasca vreo lumina venind dinspre celalalt capat. Petrie îi spuse lui Johnson sa încetineasca, americanul protesta, dar când repeta ordinul, viteza se redusese deja la jumatate.
— Mi-e cam teama de ce ne-ar putea astepta la capatul celalalt. S-ar putea sa dam acolo peste vreo întreaga companie de vânatori de munte, pitita lânga linie. Johnson încetini, si pe masura ce se apropiau de gura de intrare a tunelului, locomotiva pufaia înaintând în pas de melc.
— Când ajungem aproape de iesire, opreste de tot, spuse Petrie. Voi coborî ca sa vad ce-i dincolo, înainte de a porni din nou.
Linia devenea tot mai orizontala, vagoanele se scuturau din ce în ce mai putin, în vreme ce umbra aruncata de dealurile din jur îi învaluia tot mai adânc, iar intrarea în tunel parea neprimitoare, aratând mai curând ca o gura de canal decât ca o intrare de tunel feroviar. Petrie, aplecat peste fereastra cabinei, o privea cu atentie; vazu un cap aplecat peste fereastra vagonului din fata, uitându-se în toate directiile, dupa care se retrase. Era al lui Angelo, care probabil se mira de ce se miscau atât de încet. Între timp, locomotiva mergea cu spatele, împingând trenul în tunel, într-un întuneric luminat slab doar de focul rosiatic care razbatea din usa cuptorului.
— Ar trebui sa acceleram brusc dupa ce iesim de aici, îsi dadu cu parerea Johnson, usor iritat.
Era un tunel lung si cotit, schimbându-si des directia, si locomotiva pufaia din greu, cu pistoanele lovind rar, cu fumul strecurându-se în cabina din tunelul strâmt.
— Iesim ! striga Petrie, ca sa acopere zgomotul locomo-tivei. Tine-o asa pâna cobor mâna...
Trenul se opri la vreo zece metri de iesirea din tunel si Petrie sari jos, scotându-si Mauser-ul din toc. Angelo aparu si el de pe platforma unui vagon, cu Luger-ul în mâna.
— Vino dupa mine ! îi striga Petrie.
O luara amândoi de-a lungul vagoanelor întunecate; Scelba nu se zarea, asa ca Petrie îl întreba pe Angelo unde e.
— Priveste pe partea cealalta, explica Angelo. Tocmai jucam carti si-mi închipui ca acum masluieste pachetul ca sa ma aiba la partida urmatoare.
Petrie zâmbi prin întuneric, pasind cu greu peste pietrele desprinse din pereti. Doar cu o ora mai devreme Angelo era gata-gata sa-l bage pe Scelba în groapa — si iata-l acum dându-si seama ca orice om e valoros, mai ales un om de calibrul lui Scelba. Si nu era exclus ca schimbarea asta sa aiba ceva de-a face cu faptul ca seful mafiot îi salvase viata italianului atunci când trebuisera sa-i lichideze pe mecanic si pc fochist.
— Poate ca o sa sfârsiti prin a deveni adevarati prieteni, glumi Petrie.
— Niciodata cu un mafiot ! Dar în vreme de razboi tre-buie sa înveti cum sa te folosesti de unii ca el.
— Tocmai asta încercasem si eu sa-ti spun cu câteva ore în urma.
Privira cu atentie pe dupa iesirea din tunel, dupa care o luara de-a lungul liniei. Nimic nu arata ca pe acolo vor fi trecut vreodata oameni; doar o umbra de drum de tara care traversa calea ferata ceva mai încolo arata ca în salbaticia asta mai circulase cândva si altcineva. Linia cobora dupa aceea pe lunga distanta, descriind o curba mare, care pornea imediat dupa capatul tunelului, disparând si reaparând ici si colo într-un defileu ascuns în umbra, ca apoi sa rasara din nou mai jos, unde traversa un viaduct peste albia secata a unui râu. De la înaltimea aceasta, viaductul parea minuscul, ca de jucarie, dar Petrie socotea ca-i destul de lung, caci se arcuia pe o distanta considerabila înainte de a ajunge pe malul celalalt, de unde linia urca din nou.

— Sa nu uitam ca vine un tren din partea cealalta, dinspre Enna, îi aminti Petrie italianului. Stii cumva unde e bucla aceea în care am putea astepta sa treaca pe lânga noi ?
— Varul meu mi-a spus ca e de partea asta a Salei, spuse Angelo, vag. Nu prea tin minte exact, în momentul acela nu mi se paruse important.
— Dar acum e teribil de important, daca vrem sa evitam o ciocnire frontala, spuse Petrie, mânios. N-a mai spus si altceva ?
— Parca ceva despre un lac..., raspunse Angelo, scarpi-nându-si cu un deget barba, care îi crescuse peste zi. Da, îmi amintesc acum — derivatia aia se afla aproape de lac. Pe aici, prin Sicilia, sunt foarte putine lacuri, asa ca ar trebui sa-l vedem usor.
— Sa speram ! Mai bine sa ne întoarcem la tren, iar Ed va trebui sa scoata tot ce poate din rabla asta de locomotiva ca sa ajungem acolo.
Mentionarea buclei de deviere si a pericolului unei ciocniri frontale avura un efect mobilizator în cabina; Johnson reactiona prompt la indicatiile lui Petrie, dar nervozitatea lui se vedea în felul în care conducea trenul. Iesira încet din tunel, dar imediat dupa aceea Johnson începu sa manevreze manetele, în vreme ce coborau panta. Curând trenul începu sa se scuture iar dintr-o parte în alta, cu rotile zanganind sub vagoane pe masura ce trenul prindea tot mai mult viteza. Panta era abrupta si Petrie banuia ca un mecanic care stia drumul ar fi luat-o mai cu grija; dar ei n-aveau timp si, pe deasupra, se apropiau de acea etapa a operatiunii cu care era atât de obisnuit — etapa în care trebuie sa-ti asumi toate riscurile.
Mutându-se spre partea cealalta a cabinei, Petrie arunca o privire catre viaduct: o constructie subreda, dar cu mult mai lunga decât i se paruse din departare, caci un lant de coline îl ascunse din vedere. Trecu din nou spre mijlocul cabinei, sprijinindu-se de pereti, apropiindu-se destul ca sa poata fi auzit de american.
— Ed ! striga el, te anunt eu când ne apropiem de podul acela, pentru ca va trebui sa încetinesti.
Johnson dadu din cap, privi din nou manetele de co-manda si acele aparatelor de masura care oscilau nesigur. Daca aveau sa mearga tot cu viteza asta, vor trece sigur pe lânga viaduct, nu încapea nici o îndoiala ! Trenul continua sa coboare în viteza si intra în alt defileu, atât de îngust, încât luna disparu iarasi din vedere si lor li se paru ca se afla într-un alt tunel, cu zanganitul rotilor reverberându-le în urechi si zadarnicind orice încercare de a vorbi. Dar dupa numai câteva secunde zarira iarasi luna sus pe cer.
Viaductul se ivi acum clar — o constructie imensa, cu mult mai lung si mai larg decât îsi imaginase Petrie, cu piloni înalti deasupra albiei râului, presarata cu stânci de marimea unei case si unde nu se zarea nici urma de apa.
— Încetineste, dracului, Ed ! striga tare Petrie.
Viaductul se apropia vertiginos si coborau spre el cu mult prea repede. Si tocmai atunci, ridicându-si o clipa privirea, Petrie zari ceva miscându-se pe cer. Rasucindu-si din nou capul, le vazu sclipind în lumina lunii — bombardiere ! unul dintre ele se desprinse din formatie, ca o pasare dintr-un stol, si începu sa coboare vertiginos catre ei; în numai câteva clipe se apropie într-atât încât Petrie îl putu recunoaste: bombar-dier american B 17, care se îndrepta direct catre singura tinta posibila — viaductul. Înca o data, asadar, se aflau sub atacul Aliatilor, nu sub al inamicului. Se adeverea deci ultimul raport al lui Angelo — aviatia aliata trebuia sa distruga podul, ca sa opreasca înaintarea trupelor inamice.
— Opreste repede dracia asta ! repeta Petrie.
Johnson ezita o clipa, dupa care manevra iute frânele.
Trenul se opri cu un zgomot infernal, zguduind vagoanele din fata. Tampoanele se izbira unele de altele, se desprin- sera, se izbira din nou, dar trenul ramase ca printr-o minune pe sine, în timp ce prima bomba tocmai cadea.

Oprira într-un defileu îngust, în care trenul încapuse doar pe jumatate; vagonul de marfa din spate era înca în plina vedere. Suierul primei bombe le asurzi urechile. Explozia nu se auzi decât ca o bufnitura surda, dupa care avionul se înalta repede, cu motorul uruind, disparând dincolo de creasta colinei. O vreme nu se mai auzi decât zgomotul tot mai încet al bombardierelor care se îndepartau.
— Trage trenul ceva mai adânc în defileu ! ordona Petrie, pe când coborau amândoi din cabina.
Angelo si Scelba aparusera si ei pe platforma. Petrie o lua înainte pe cararuia dintre tren si peretele de stânca si, în dreptul celui de al doilea vagon de calatori, dadu peste niste adâncituri în zid, unde erau aruncate tot felul de unelte ruginite pentru întretinerea liniei. Se înghesuira amândoi în gaura si asteptara.
— Daca nimeresc cumva locomotiva, se duc si explozivii, spuse Petrie cu ciuda.
— Dumnezeule ! spuse Johnson cu teama si indignare, dar asta ne-ar ucide pe loc si pe noi !
Observatia era cât se poate de justificata, gândi Petrie. Daca vreo bomba ar cadea peste locomotiva, explozia s-ar simti puternic în întreaga strâmtoare. Poate ca ascunzatoarea asta i-ar putea salva, dar cine stie ? Angelo si Scelba se as- cunsesera într-o deschizatura vecina cu a lor si Petrie vazu vârful unei ghete a sefului mafiot iesind în afara. Dupa care imediat auzira un al doilea suierat, un sunet pe care niciodata, niciodata nu-l poti uita, ori de câte ori l-ai mai auzi; ca de obicei, bomba parea îndreptata direct spre ei, drept spre gaura în care se pitisera. Instinctiv, privira în sus, de unde venea suierul din ce în ce mai ascutit. Sute de kilograme de exploziv îngramadit într-o camasa metalica, coborând o vreme orizontal dupa ce parasise burta avionului, apoi repezindu-se direct spre tinta cu mare viteza. Bomba exploda imediat dupa aceea. Nervii li se încordara la maximum, apoi li se destinsera. Si de data asta au scapat !
— Acum au fost prietenii tai, îl informa Petrie pe Johnson. Avioane B 17. Patru !
— Minunat ! înjura Johnson, cu naduf. Înca nici o bomba aruncata asupra noastra de inamic ! Doar de prieteni !
— La urma urmei, exact ca în plan.
— Dar e a doua oara când propriile noastre avioane vin dupa noi. Asta nu mai era în plan, nu-i asa ?
— Nu pe noi ne cauta, ci viaductul, spuse Petrie, calm.
— Dar poate ca ne-au zarit si pe noi.
— Poate ca da, dar asta nu pare sa intre printre prio-ritatile lor...
— Nu pare ! exclama americanul, furios ca fusese bom-bardat de propriile lui avioane. Tare as vrea sa am si eu credinta asta înduiosatoare a ta !
Johnson se ghemui din nou în firida, auzind o a treia bomba venind, se lipi de perete, voind parca sa devina una cu el pe când aceasta cobora cu acelasi suier înfiorator. De asta data explozia le sparse urechile, o detunatura naucitoare care parea sa darâme întreaga strâmtoare; o ploaie de pietre cazu peste acoperisurile vagoanelor, iar Petrie trebui sa-si bage degetele în urechi ca sa nu asurzeasca. De data asta a fost aproape de tot.
— Banuiesc c-au zarit trenul, spuse Johnson, scarpinân-du-si praful din cap cu unghia.
Dar Petrie era de alta parere: mai întâi vor distruge viaductul si abia dupa aceea, daca le mai ramâneau ceva bombe, îsi vor îndrepta atentia spre tren. Ultima bomba nimerise prost, dar ei se aflau aproape de pod, chiar în zona de bombardare. Nu era un gând prea placut, caci alte bombe cadeau si un al doilea avion se ivi pe deasupra muntilor. Petrie numara douazeci de explozii, iar apoi un B 17 zbura chiar peste ei. Vazu clar pe fuselaj steaua alba cu cinci colturi, dar avionul disparu repede din vedere, dupa care se lasa o liniste adânca. Mai statura pe loc câteva minute, apoi Petrie se strecura afara din nisa si se îndrepta cu precautie spre viaduct.
Ramasera socati când vazura cât de apropiat era, la numai vreo suta de metri de strâmtoarea în care statusera ascunsi, imediat dupa o cotitura scurta.
— E înca întreg ! exclama Johnson cu uimire. Prostii astia n-ar fi în stare sa nimereasca nici Casa Alba, chiar daca s-ar afla drept deasupra ei ! Slava Domnului ! adauga el dupa o vreme.
— Asteapta aici, Ed, îi spuse Petrie. O s-o iau putin pe jos ca sa vad cum se prezinta drumul. Angelo ! Intra tu în cabina, stai acolo, explozivii sunt îngropati sub carbuni.
— Vin si eu cu tine, spuse Johnson cu încapatânare. Daca ametesti cumva, sa fie cineva sa te tina de mâna.
Plimbarea peste viaduct se dovedi o experienta deloc placuta: prapastia care se casca de fiecare parte a liniei era atât de adânca, iar în lumina lunii parea ca-i atrage spre ea cu o putere magnetica. Petrie privi drept înainte, dar nici asta nu parea sa-l ajute mult — cotitura viaductului era la fel de nelinistitoare. Si, pe deasupra, nu-si putea da seama daca viaductul tremura sau nu sub pasii lor în timp ce-l strabateau încet, înaintând tot mai departe pe linia suspendata.
— Nu prea-mi place privelistea asta, spuse Johnson, uitându-se în jos. În albia râului se vedea un creater imens, chiar în apropierea unui pilon al viaductului, atât de aproape de acesta, încât Petrie nu putu întelege cum de pilonul însusi parea neatins. Se apleca sa priveasca mai atent; simti pe piept racoarea noptii, noapte tipic siciliana, când tempera-tura putea coborî atât de mult, chiar în mijlocul verii, încât puteai îngheta. Dar palmele îi erau umede de transpiratie, încerca sa se lamureasca, dar îsi dadu seama ca niciodata nu va putea sa fie sigur. Nici macar pe jumatate sigur.
— Înapoi la tren, spuse el scurt.
Scelba îi astepta la iesirea din defileu.
— Rezista oare podul asta sub tren ? întreba el cu o privire îngrijorata.
— Nu pot spune nimic pâna nu trecem peste el, raspunse Petrie.
Nu mai scoase nici unul vreo vorba în timp ce urcau în locomotiva si în vagoane, la locurile dinainte. Odata suit în cabina, americanul îsi sterse cu grija mâinile înainte de a apuca din nou manetele.
— Ar trebui sa merg foarte încet, spuse el, cam de prisos.
Petrie încuviinta, postându-se lânga scara cabinei. Ca si cum s-ar fi împotrivit sa se apropie de pod, locomotiva nu vru sa porneasca, apoi se opri de-a binelea dupa numai câtiva metri. Johnson înjura, respira adânc ca sa se calmeze, apoi mai încerca o data. Trenul începu din nou sa se miste, aruncând aburi peste întreaga trecatoare, efortul simtindu-se la fiecare învârtitura a rotilor. Coborâra încet ultima suta de metri si Johnson se trezi privind cu regret terenul ferm pe care-l lasau în spate. Stând în usa cabinei, pe partea stânga, de unde putea avea sub ochi întreaga curba, Petrie zari doua capete aplecate peste ferestrele vagonului de clasa întâi — Angelo si Scelba. Dupa care zgomotul rotilor se schimba, ca un ecou reverberând în golul de dedesubt. Intrasera pe viaduct.
Cele doua capete care ieseau pe ferestrele vagoanelor din fata priveau speriate spre prapastia adânca, dupa care Scelba îsi facu repede cruce. Era pentru prima oara când Petrie îl vedea pe il capo aratându-si pe fata frica si se pomeni ca si pe el îl încearca o dubla senzatie: îsi simti muschii picioarelor întinsi, încordati, iar carnea, în schimb, moale ca o piftie. Întepeni ascultând zanganitul gaunos al sinelor, în timp ce trenul mergea încet peste viaduct. Constructia subreda începu sa se zgâltâie si tremurul se transmitea spre ei prin rotile care se învârteau încet si prin podeaua de fier a cabinei. Îsi roti iute ochii în jur, prinse pentru o clipa privirea crispata a lui Johnson, apoi se uita din nou afara. Zgâltâitu- rile pareau sa se înteteasca pe masura ce se apropiau de curba si de locul pe care i-l aratase Johnson, cu craterul adânc de lânga pilon. Acesta e, gândi Petrie, momentul cel mai critic. Daca bomba cazuse chiar lânga piciorul viaductu-lui, nu era exclus ca ea sa fi produs o fisura care nu mai avea nevoie decât de greutatea trenului de deasupra ca sa se prabuseasca cu totul. Cele doua capete aplecate peste feres-trele vagonului de calatori priveau drept în jos, hipnotizate de haul care se casca dedesubt. Trenul înainta încet, iar podul tremura din ce în ce mai tare. Poate ca zgâltâiala asta e normala, îsi spuse Petrie, facându-si singur curaj. Odata, înainte de razboi, trecuse pe un viaduct din Elvetia si tot asa tremurase, dar desigur ca elvetienii sunt mai priceputi în treburi ingineresti decât sicilienii !
— Cum... ? începu Johnson sa întrebe, dar îl înabusi tusea. Cum dracu’ se comporta chestia asta ? termina el, cu fermitate cam exagerata.
— Bine, deocamdata, am parcurs deja vreun sfert din drum.
Petrie nu avu nevoie sa se uite la fa?a lui Johnson ca sa-i vada dezamagirea, el crezuse desigur ca ajunsesera mult mai departe. Zguduiturile se întetira pe când strabateau locul unde Petrie credea ca zarise caterul de la piciorul podului; acum simti ceva ce nu mai simtise înainte; în loc de scuturaturi puternice, dar regulate, trenul începu sa se bâtâie salbatic dintr-o parte în alta, ca si cum îsi pierduse dintr-o data echilibrul, nemaiavând parca nimic sub roti; pe masura ce se apropiau de mijlocul viaductului, Petrie putu arunca o privire mai temeinica în jos, spre albia secata a râului: era o priveliste deloc reconfortanta.
Sub lumina lunii, vedea umbrele deformate ale picioarelor podului, periculos de înclinate, de parca viaductul se apleca din ce în ce mai mult sub greutatea trenului, doar numai câteva secunde despartindu-l de prabusirea finala. Dupa care zari ceva care-i umplu fruntea de transpiratie, atât de abundenta, încât atunci când îsi trecu palma peste ea, se trezi cu mâna complet uda. Cam pe la jumatatea distantei dintre mijlocul viaductului si capatul celalalt, o bucata din marginea podului fusese smulsa, parca lovita de o bomba. Îsi dadu seama pe loc ce se întâmplase : bomba înca mai zacea în albia râului, chiar în apropiere de baza unui pilon. Numarase douazeci de explozii, dar poate ca fusesera douazeci si una sau poate chiar douazeci si cinci, pentru ca daca te apuci sa numeri bombele care cad asupra ta, frica te poate face usor sa gresesti. Dar mai ramasese în mod sigur o bomba neexplodata : se zarea clar sub razele firave ale lunii, înca intacta în învelisul ei cilindric, lugubru, de metal. Poate ca nu era decât o bomba moarta, dar la fel de bine ar fi putut fi una programata sa explodeze mai târziu, poate ca ceasul ticaia constant, apropiindu-se de momentul zero. Îsi umezi buzele, se întoarse catre Johnson, care-l privea fara sa banuiasca pericolul, clipi din ochi si se rasuci privind în alta parte fara sa spuna nimic.
Bomba de sub ei cazuse mai aproape de viaduct decât oricare alta si Petrie îsi dadu seama ca daca s-ar hotarî sa explodeze tocmai acum, ar putea distruge cel putin doi piloni, aruncându-i si pe ei în prapastie. De mirare ca Angelo si Scelba înca nu o zarisera; poate ca de acolo de unde se aflau nu mai puteau vedea albia râului sau poate ca mintile le erau întunecate de frica în vreme ce trenul se târa pe pod, scotând nori de aburi si de fum. Petrie privea aproape hipnotizat obiectul acela obscen de care se apropia tot mai mult. Nu era probabil, dar tehnic era totusi posibil ca vibratiile rotilor sa se transmita prin piciorul podului, apoi prin solul stâncos al albiei si, odata ajunse la bomba, sa-i declanseze mecanismul de detonare defect. Cu coatele sprijinite pe geamul cabinei, Petrie se uita cu teama la umbra cilindrica de dedesubt, o vazu în urma, dupa care privi din nou înainte si atunci zari capul lui Angelo si al lui Scelba întorcându-se spre el. Vazusera, deci, si ei bomba ! Numai Johnson trecuse pe lânga ea fara sa stie, o ignoranta benefica. Trenul continua sa înainteze de-a lungul viaductului si, dupa câteva ore — cum li se parusera probabil tuturor — zgomotul rotilor pe sine se schimba, parca pamântul devenise din nou solid sub ele. Iesira de pe pod.
Îndreptându-si spatele, Petrie simti ca-i vine greu sa-si ri-dice cotul întepenit de pe fereastra. Respirând adânc, îsi scu-tura bratul ca sa-l dezmorteasca, auzind un sunet ca de oase lovindu-se între ele.
— Ia da-i bice, Ed, spuse el. Vine acum o panta destul de abrupta si as vrea s-o iei repede. Daca nu ajungem la bucla aceea de refugiu înainte de a veni trenul din partea cealalta, suntem morti cu totii.
Trenul începu dupa o vreme sa urce si Petrie se uita cu atentie dupa lacul în apropierea caruia trebuia sa se afle re-fugiul. Era sigur ca nu putea fi situat pe panta, dar banuia ca de îndata ce vor ajunge la capatul ei, pe podis, îl vor zari, deoarece harta îi aratase ca dupa culme urma o portiune plata. Necazul era ca pe harta nu putuse vedea nici bucla de refugiu, nici lacul. Si, pe deasupra, îl mai chinuia si grija ca se aflau în mare întârziere: asteptasera în defileu sa se opreasca bombardamentul, o asteptare care nu putuse fi compensata de viteza mare cu care iesisera din tunel. Si toate acestea însemnau ca daca nu vor recupera întârzierea cât mai repede cu putinta, nu vor avea altceva de facut decât sa se ciocneasca frontal cu celalalt tren, care venea dinspre Enna.
Linia urca pe o distanta lunga, luminata de luna, printr-un peisaj salbatic care parea atât de strain de razboi, încât lui Petrie îi veni sa se întrebe daca bombardarea viaductului nu fusese cumva un simplu cosmar. Si pe masura ce noaptea cadea, se facea din ce în ce mai frig, mai ales ca urcau, atât de frig, încât camasile de-abia mai reuseau sa-i apere; hainele pe care le lasasera în Mercedes ar fi fost mai potrivite acum, gândi Petrie cu regret, în timp ce simti cum panta se îndulceste treptat si ca locomotiva se misca ceva mai iute. Ajunsera pe culme, lasara în urma, pe dreapta, o râpa abrupta si, deoarece acum se deplasau pe teren plat, nu-si dadeau seama ca se afla la mare altitudine. Trenul mergea cu viteza pe un platou presarat cu stânci. Petrie se gândi la riscul pe care trebuia sa si-l asume: ori sa mearga cu viteza asta mare, ceea ce le-ar fi permis sa ajunga repede la bucla de refugiu, ori sa treaca în viteza pe lânga ea fara sa o vada. Printre stânci nu putea vedea decât un teren sterp, o crusta nesfârsita de glod uscat de soare, dar dintr-o data Petrie zari niste trestii rididndu-se deasupra solului uscat. Dumnezeule ! Iata lacul, îsi spuse. Secat de soare !
— Încetineste ! îi striga el lui Johnson.
Dupa numai o secunda vazu în fata, pe linie, macazul.
— Opreste ! striga el.
Dar chiar înainte ca locomotiva sa se fi oprit, Petrie sarise de pe platforma, alergând spre levierul macazului, auzind în acelasi timp din departare suieratul unei locomotive care se apropia. Periculos de aproape. Apuca levierul si-l trase cu putere, dar acesta nu ceda. Palmele îi erau alunecoase, muschii slabiti. Auzi din nou semnalul, mai aproape de data aceasta. Se încorda pe picioare si trase din nou de maneta cu toata puterea. Aceasta ceda, se înclina spre el, dar Petrie continua sa traga de ea pâna simti ca nu merge mai departe.
— Ia-o din loc, Ed ! striga el.
Dar trenul se pusese deja în miscare, pufaind rar în vreme ce locomotiva împingea vagonul de marfa si tragea în urma cele doua vagoane de calatori de pe linia principala pe derivatie. Dupa ce si cel de-al doilea vagon trecu de macaz, Petrie împinse cu putere levierul înapoi. De data asta, el ceda usor, mutând linia în pozitia de la început. Petrie alerga de-a lungul sinelor, cu suieratul locomotivei înca în urechi, se catara pe platforma vagonului din frunte, se strecura în vagon abia rasuflând si închise usa dupa el. Apoi, recapa-tându-si suflul, deschise usa din nou, doar câtiva centimetri.
Prin crapatura vazu trenul care se apropia de dupa o curba, cu viteza cam mare, dupa parerea lui, aruncând pe horn un fum care ramânea mult în spate. În cabina, Johnson statea aplecat peste gura cuptorului, ca sa-i ascunda de priviri, dar precautia i se paru lui Petrie inutila, pentru ca trenul, cu cele patru vagoane de calatori ale sale, gonea nebuneste si disparu în numai câteva secunde, zguduind pamântul. Când privi din nou, tot ce mai putu vedea fu ultimul vagon disparând dupa cotitura. Petrie coborî din nou si trase înapoi levierul macazului. Dupa ce urca în cabina, Johnson îi întinse o tigara, dar el scutura din cap ; se tinea cu o mâna de fereastra ca sa nu cada, cu mintea înca tulburata de pericolul din care abia scapasera.
— Ed, spuse el în cele din urma, ai linia libera. Da-i bataie cât mai repede spre garajul de la Sala.


(va urma)