Liviu Vălenas, Convorbiri cu Mircea Dimitriu (1)

MISCAREA LEGIONARĂ INTRE ADEVAR SI MISTIFICARE

Toate adevărurile care sunt ţinute în tăcere devin otrăvite
Nietzsche, Also sprache Zarathustra

I. ÎNCEPUTURILE MISCÃRII LEGIONARE (1927-1933)

Nunta de la Crâng

Liviu Vãlenas:
D-le Mircea Dimitriu, înainte de a porni lunga noastrã discutie despre istoria Miscãrii
Legionare, v-as ruga sã vã faceti o scurtã prezentare.

Mircea Dimitriu:
Sunt nãscut la 13 martie 1913 la Panciu, în fostul judet Putna, din pãrinti români, de
profesie viticultori. Mi-am fãcut liceul, mai întâi la "Unirea" din Focsani, apoi la "Gheorghe Lazãr" din Bucuresti si l-am terminat la "Papiu Ilarian" în Tg.Mures, unde am luat si diploma de bacalaureat. Am urmat, din 1932, Politehnica din Timisoara, pânã in 1938, când în urma prigoanei dezlãntuitã împotriva Miscãrii Legionare de cãtre Carol al II-lea, am fost nevoit sã mã refugiez în Germania. Dupã un an de practicã într'o fabricã, m'am înscris la Politehnica din Berlin-Charlottenburg, luând-o dela început, nereusind sã obtin recunoasterea anilor studiati la Timisoara. Concomitent, am urmat cursurile de la "Aussenwissenschafliche Fakultät". În timpul guvernãrii Antonescu-Sima, am rãmas la Berlin, unde am condus grupul de legionari, care se mai afla acolo. Aflând de decizia lui Hitler, de a-l sprijini pe Antonescu contra noastrã, am plecat la Bucuresti spre a da alarma. Am ajuns tocmai în ajunul puciului lui Antonescu din 21-23 Ianuarie 1941. Fiind urmãrit în vederea arestãrii, m'am ascuns câteva luni în România, apoi am reusit sã fug din tarã, ajungând din nou la Berlin. Aici nefiind internat, ca majoritatea legionarilor, am putut sã mã ocup de legãtura dintre legionarii încã liberi din tarã si Horia Sima, care era internat. În acelasi timp mi-am putut continua studiile, dar pe care nu le- am mai terminat, din cauza arestãrii mele de cãtre GESTAPO, în 1942, când eram în vizitã la Paris. Am aflat ulterior cã arestarea mea s'a produs la ordinul personal al lui Ribbentrop. La Paris am fost încarcerat în închisoarea "Cherche-Midi", transferat nu dupã mult timp la Spandau, apoi la sediul GESTAPO-ului din Berlin, pe urmã internat, împreunã cu restul studentilor legionari din Berlin, în lagãrul de concentrare dela Buchenwald. Dupã eliberarea din lagãr, la
23 August 1944, am luat parte la Guvernul dela Viena, prezidat de Horia Sima. În urma capitulãrii Germaniei, m'am refugiat în Bavaria, unde am lucrat ca slugã la un tãran, numai pentru mâncare si adãpost. Am ajuns apoi în Italia, la Roma si Aversa, unde era un lagãr britanic pentru refugiati. De acolo am fost trimis de Horia Sima la Salzburg, ca sã coordonez activitatea legionarilor din Austria si Germania Occidentalã, unde se organizaserã, mai peste tot, "Comitetele românesti". Având sprijinul organizatiilor caritative ale Bisericii Romano-Catolice, precum si întelegerea autoritãtilor locale, aceste comitete au ajutat, în acele timpuri, mii de refugiati din România, oferindu-le un prim adãpost, hranã gratuitã si ajutându-i sã ajungã mai departe în Vest, ori sã-si gãseascã un loc de muncã. Când franco-americanii au
propus Miscãrii Legionare o colaborare ofensivã, pe plan militar, am primit ordin de la Horia Sima, sã mã ocup, împreunã cu dr. Mircea Musetescu, de conducerea, din partea Miscãrii Legionare, a acestor operatiuni. Dupã sfârsitul colaborãrii cu franco-americanii, m'am angajat în Germania Occidentalã, într'o fabricã de aparate de radio si apoi într'una de masini unelte, mai întâi la planificarea productiei si ulterior în departamentul electric. Dupã ce am iesit la pensie, cu o sumã modestã, dar suficientã unui trai decent, am fost însãrcinat de Horia Sima cu conducerea Secretariatului General al Miscãrii Legionare din afara tãrii. Ulterior mortii lui Horia Sima, o adunare de cadre legionare a desemnat un Grup de Comandã pentru
Miscarea Legionarã din afara României, fiind si eu numit ca membru în acest organ si care cautã, în ciuda piedicilor de comunicare, sã-si acorde pozitiile si actiunile cu Miscarea Legionarã din tarã, ambele fiind o unitate de nedespãrtit. În Miscarea Legionarã am primit gradul de comandant-ajutor în 1935, cel de comandant în 1952 si cel de comandant-general-ajutor în 1954.

Liviu Vãlenas:
Acest "Grup de Comandã" al Miscãrii Legionare din Exil, din câte persoane este format ?

Mircea Dimitriu:
Grupul a fost format initial din patru persoane, însã dupã îmbolnãvirea gravã a lui Faust Brãdescu (care a revenit în România, fiind îngrijit de familie) am rãmas trei persoane, la Paris, Dumitru Cretu si Filon Verca, iar în Germania, la Stuttgart, persoana mea.

Liviu Vãlenas:
Dupã 1989, ati mai revenit în tarã, chiar numai pentru o scurtã vizitã ?

Mircea Dimitriu:
Nu, din motive familiare.

Liviu Vãlenas:
Cum ati ajuns d-le Dimitriu sã faceti parte din Miscarea Legionarã ?

Mircea Dimitriu:
Totul a pornit dela faptul cã am asistat la nunta lui Corneliu Codreanu, din data de 13 Iunie 1925. Dupã aceea am luat legãtura cu Frãtia de Cruce "Victoria" din Focsani, fiind ajutat în acest sens si de fratele meu, membru al Frãtiei de Cruce, mai mare decât mine cu patru ani. Din aceastã Frãtie de Cruce fãceau parte si Iordache Nicoarã, Victor Chirulescu, Dricã Atanasiu. Pe urmã am ajuns sã activez într'o altã Frãtie de Cruce, unde eram fotograful ei, împreunã cu Traian Cotigã, Gheorghe Serban, Stan Serban, Zanetti. Asta se întâmpla în 1928.

Liviu Vãlenas:
Erati foarte tânãr atunci, aveati în fond numai 15 ani...

Mircea Dimitriu:
Da, eram elev de liceu... Între timp în orãselul meu, Panciu, era un vechi legionar, Neculai Voinea, cu care, în vacante, fãceam marsuri împreunã, ne duceam de pildã la Soveja, unde aveam o bazã foarte solidã în persoana fratilor Bãlan (trei frati foarte bogati din sat). Ajuns la Bucuresti, la liceul "Gheorghe Lazãr", am cãutat un contact cu Miscarea Legionarã, dar nu l-am putut realiza, am gãsit însã un alt contact, la buletinul "Anti-iudeo-masonic" al doctorului Vasile Trifu, unde impreunã cu Vasile Prãjescu si Toma Petrescu, lucram în redactia acestei publicatii, în strada Lipscani...

Liviu Vãlenas:
Fiindcã v-ati referit la nunta lui Corneliu Codreanu, dacã vreti sã descrieti acest eveniment, mai ales cã nu mai existã filmul acestei nunti (pelicula a fost distrusã la putin timp din ordinul Partidului National Liberal aflat la guvernare)...

Mircea Dimitriu:
Este greu acum sã-mi amintesc toate detaliile, au trecut de atunci 74 de ani ... Nunta lui Codreanu s'a desfãsurat la Crâng, la vreo trei km de Focsani, asistenta era formatã din câteva zeci de mii de persoane (unii au apreciat cifra între 80.000 si 100.000...). Corneliu Codreanu împreunã cu tânãra sa sotie Elena, si-au fãcut aparitia într'un car tras de boi, bine decorat. Eu aveam atunci numai 12 ani, eram
elev de liceu în clasa a doua, stãteam la margine, împreunã cu încã un prieten si ne uitam cu mare curiozitate. Nunta era organizatã în aer liber, era varã si vreme foarte frumoasã. Atunci l-am vãzut prima datã pe Corneliu Codreanu ...

Liviu Vãlenas:
Ce impresie v'a fãcut Corneliu Codreanu ?

Mircea Dimitriu:
Un tânãr voinic, îmbrãcat în hainele lui traditionale, adicã în port bucovinean. Era un tânãr înalt, cu pe care o difuza în rândul tinerilor, în rândul maselor. Cine îl întâlnea, era foarte impresionat de el ...


Cine era Corneliu Codreanu ?

Liviu Vãlenas:
Magnetismul, charisma personalã a lui Corneliu Codreanu, sã fie o explicatie, sau una din explicatii, pentru ce Miscarea Legionarã, dela 7 membri a ajuns în 13 ani la peste 800.000 de membri ?

Mircea Dimitriu:
Nu as spune asta. Mai degrabã ideile lui, pe care le-a promovat cu multã perseverentã, au dus la aceastã evolutie numericã a Miscãrii Legionare.

Liviu Vãlenas:
Istoricul Dan Amedeo Lãzãrescu, membru si al conducerii actuale al PNL, a afirmat, la 16 Ianuarie 1991, într'o emisiune televizatã (realizatã de Vartan Arachelian) : "Corneliu Codreanu nici mãcar nu a fost român"... Este adevãrat acest lucru ?

Mircea Dimitriu:
Este bine cã puneti aceastã întrebare, ca sã putem lãmuri lucrurile. Aceastã insinuare nu este deloc nouã, reia teze mai vechi. Insinuarea apare si în mai 1938, din gura procurorului militar Ionescu, în procesul intentat lui Corneliu Codreanu, din ordinul lui Carol al II-lea. Procurorul militar Radu Ionescu a spus atunci "Ce vroia sã afle aici Corneliu, fiul lui Zelinzki si al Elizei Brauner" ? "Ce vroia sã afle omul care ducea o actiune de întelegere cu organizatii strãine" ? Rãspunsul pe care l-a dat avocata lui Codreanu, Lizeta Gheorghiu este urmãtorul : "Tatãl lui Corneliu Codreanu, Ion Zelea Codreanu îsi trage obârsia dintr'o familie de rãzesi moldoveni din satul Ighesti, din tinutul Storojinetului din Bucovina. Tatãl acestui Ion Zelea Codreanu se numea Neculai Zelea, numele de Zelea provenind din amintirea
îmbrãcãmintii de luptã a ostasilor moldoveni. Numele de Zelea nu se pãstrase însã de-a lungul anilor.
Dupã anul 1785 Bucovina a trecut sub administratie austriacã, devenind un simplu district al Galitiei, iar acest nume de Zelea, a fost schimbat de autoritãtile din administratie si armatã în Zelinski, schimbare pe care o fãceau toate stãpânirile strãine, cu popoarele minoritare din statul lor, ca si în Ungaria, Miklos pentru Nicolae, István pentru Stefan etc. Limba românã nu mai era acceptatã nicãieri în Bucovina, iar religia ortodoxã era combãtutã cu energie, polonezii din Galitia fiind romano-catolici. Dar dacã, în acest fel, schimbarea numelui era relativ usoarã, în schimb religia ortodoxã nu mai putea fi schimbatã cu aceeasi usurintã. De obicei, când numele era schimbat, religia ortodoxã rãmânea înscrisã si prin autentificarea ei se putea face cu certitudine si consemnarea originii române. În aceste conditiuni, tatãl lui Corneliu Zelea Codreanu a ajuns sã fie numit Ion Zelinski, dar originea sa româneascã era certificatã de un act de botez, în limba românã, precum si de
religia ortodoxã, exclusiv româneascã, în care se fãcuse botezul. Mai mult decât atât, ca o confirmare sigurã, certificatul de botez al lui Ion Zelinski are si viza consulatului român din Cernãuti. Ori pentru a obtine o astfel de parafare, nu se puteau adresa decât cei de origine românã. În familia lui Ion Zelea Codreanu toti antecesorii au fost pãdurari, asa cã alãturi de pronumele de Ion, mai era trecut alãturi, pe acte, acel de Pãduraru, care indica ocupatia. Deci tatãl sãu era înregistrat Neculai Zelinski-Pãduraru.
Acesta ia în cãsãtorie pe românca Maria Anticu si aceasta devine mama lui Ion Zelea Codreanu. Purtând numele de Ion Zelinski-Pãduraru, acesta se cãsãtoreste cu Eliza Brauner, care era româncã de religie ortodoxã, iar nasul la cununia lor a fost A.C.Cuza. În 1902 familia Ion Zelinski-Pãduraru trece în Moldova româneascã, iar aici Ion Zelinski Pãduraru considerã cã este cazul sã-si modifice numele dupã datina
strãbunã si ca urmare devine Ion Zelea Codreanu. Aceasta este întreaga ambiantã, care explicã numele de Zelinski si transformarea sa în Zelea, iar aceluia de Pãduraru în Codreanu. Toate aceste date amintite fac dovada cã în privinta tatãlui, poate fi urmãritã originea curat româneascã din mosi strãmosi, modificãrile de nume apãrând în mod artificial, prin interventiile unor autoritãti strãine. Înainte de împlinirea
vârstei de trei ani, Corneliu Zelea Codreanu nu mai avea nimic comun cu numele de Zelinski, nume care nu a fost decât un artificiu, ca si alte nume impuse de cei pe care împrejurãrile îi fãcuserã stãpâni peste unele provincii românesti".

Liviu Vãlenas:
Istoricul spaniol Francisco Vega, în teza sa de doctorat "Istoria Gãrzii de Fier" (publicatã la Barcelona în 1988), sustine însã "cã mama lui Corneliu Codreanu era o nemtoaicã bavarezã, de religie romano-catolicã"...

Mircea Dimitriu:
Probabil cã Francisco Vega a dorit sã fie obiectiv, dar s'a informat din surse complet gresite ! Sotia lui Ion Zelea Codreanu, Eliza Brauner, este fiica româncei Marita Sârghii si a românului ortodox, dupã mamã, Costache Brauner. Acest Costache Brauner este fiu al româncei Cernea si al lui Adolf Brauner de origine german bavarez. Asadar, toti antecesorii lui Corneliu Zelea Codreanu sunt români, cu exceptia unui strãbunic al mamei, Adolf Brauner, care era un german desnationalizat. Aceastã analizã a genealogiei lui Corneliu Zelea Codreanu trebuie încheiatã cu cele spuse in 1938 de avocata Lizeta Gheorghiu : "Comparati acum adevãrul cu mistificarea si veti socoti câtã miselie s'a vãrsat si se mai varsã asupra Miscãrii Legionare, cãci mi se pare o miselie sã lovesti pe un strãnepot, cu aceleasi arme, pe care le-au inventat strãinii împotriva strãbunicului" !

Liviu Vãlenas:
Este o boalã mai veche la români, de a gãsi diverse origini strãine persoanelor antipatizate (Mihai Eminescu era "sârb", Caragiale "grec", sau chiar "ultimul fanariot"<sic>, Iuliu Maniu "papistas", Regele Mihai "neamt" si asa mai departe...). Iar multi din Vechiul Regat îi considerau si îi considerã pe românii ardeleni "unguri", sau "vânduti ungurilor"...

Mircea Dimitriu:
La data de 29 Noiembrie 1918, primarul liberal al orasului Cernãuti, Marmeliuc a fãcut o caracterizare pentru Ion Zelea Codreanu si care a fost publicatã în organul de propagandã "Glasul Bucovinei". Iatã textul despre Ion Zelea Codreanu : "Unul din cei mai intransigenti idealisti ai neamului nostru, neînduplecat în nici o întorsãturã a vremii si luptând fãrã rãgaz si fãrã sovãire pentru drepturile clasei tãrãnesti, din rândurile cãreia s'a ridicat si al cãrui port curat, ca sufletul tãrãnimii, îl poartã mereu, a sosit ieri la Cernãuti, pentru a se bucura de fericirea tãrisoarei sale la a cãrei realizare a contribuit o viatã întreagã. Mânat de zborul sufletului sãu românesc, a pãrãsit la 1898 orasul Suceava, al cãrui elev a fost si de atunci nu a mai cãlcat pe pãmântul Bucovinei, pânã în clipa când glasul puternic al gliei bucovinene si-a chemat fiii din toate pãrtile, ca sã ia parte la sãrbãtoarea izbãvirii sale. Ion Zelea
Codreanu a venit ca biruitor, are mângâierea duioasã a luptãtorului dârz, care îsi vede împlinitã ideea pentru care a purtat un steag ce nu l-a plecat nimãnui si niciodatã. Maiorul român, viteazul decorat de atâtea ori în asprimea glorioasã a frontului, tãranul, fiu al acestor plaiuri, vine astãzi la noi". Iatã cine a fost tatãl lui Corneliu Zelea Codreanu.

Liviu Vãlenas:
Apelativul de "cãpitan" dat lui Corneliu Codreanu, de unde provine ?

Mircea Dimitriu:
Corneliu Codreanu nu avea un grad militar de cãpitan. El participase, ca voluntar, cu mult eroism, la campania din 1916 a primului rãzboi mondial. Fãcuse liceul militar dela Mãnãstirea Dealului si a luat parte la trecerea Carpatilor si la dezrobirea Ardealului. Când însã a început retragerea din toamna anului 1916, comandantul regimentului l-a trimis acasã, fiind prea tânãr (17 ani) pentru Front, cu toatã rugãmintea lui de a continua lupta. Spiritul de ordine si disciplinã, obtinute în aceastã perioadã l-au caracterizat în întreaga lui scurtã viatã. Ion Mota, în cãutarea unei denumiri, alta decât "sef", o denumire usor ridicolã ("Hei sefule"...), i s'a adresat primul cu titulatura de "Cãpitan", adicã "Cãpetenie", urmat apoi de toti din Legiune.


(va urma)