Demascarea (8)

Grigore Dumitrescu

Teama şi supliciile din ultimele zile m'au împiedicat să-mi dau seama că Martie a venit şi vremea, aşa cum o văd pe fereastră, s'a schimbat. Azi e Miercuri 1 Martie 1950. Au trecut şase zile de la demascarea lui Pătrăşcanu. Acum e în rândul nostru, al celor terorizaţi, în timpul zilei i se dă voie câteodată să şadă lungit pe burtă, din cauza durerilor de pe urma rănilor ce le are pe spinare.

Ni se dă ordin să ţinem mâinile în sus; aşa trebuie să aşteptăm masa de prânz.

Pe furiş, mi-arunc privirea spre fereastră şi îmi dau seama că afară e primăvară. Pe geamul deschis, un vânt uşor, ca o apă lină, pătrunde până la noi, înviorându-mi faţa; o ploaie liniştită în timpul nopţii, a presărat ferestrele cu broboane cristaline. Simt cum pământul îşi lasă un miros de prospeţime şi dintr'un arbore din curtea penitenciarului ciripitul unei păsări ce parcă încearcă să înveţe o melodie pătrunde până la mine. Ţurcanu, pentru prima oară, are azi o faţă radioasă; e poate sub influenţa timpului care se schimbă afară! Apoi, după un timp, fără nici o introducere, începe să ne spună câte ceva de Canalul Dunăre-Marea Neagră:
— Închipuiţi-vă ce construcţie măreaţă va realiza clasa muncitoare. Să construieşti un canal, care să taie Dobrogea de la Dunăre la Marea Neagră!

Şi această clasă muncitoare ne îngăduie şi nouă, duşmanii ei de până mai ieri, să lucrăm acolo.

La canal ne vom face o viaţă nouă, vom construi oraşe de-a lungul lui, unde desigur, vom cere să rămânem pentru totdeauna. Ne vom bucura de-o viaţă sănătoasă şi vom munci cu avânt; cu entuziasmul de care vom da dovadă, vom căpăta încrederea clasei muncitoare care ne va ierta crimele din trecut.

Roboţii şi unii dintre noi, terorizaţii, rămân cu gura căscată la el, ca şi cum cine ştie ce adevăruri ar spune! Am mai auzit la Jilava vorbindu-se de acest canal, de la oameni noi arestaţi. Ar fi un ordin dat de Uniunea Sovietică, lucrarea ar urma să fie făcută de deţinuţi şi se crede că condiţiile de muncă vor fi extrem de aspre...

Mă gândesc însă că, fiind duşi la canal, implicit ar înceta şi terorizarea noastră, cel puţin sub forma crudă de aici. Nu-mi pot imagina că acolo, în lagărele acestui enorm şantier, s'ar putea continua cu zeci de mii de deţinuţi ceea ce se întâmplă aici cu noi.

Ţurcanu iese din cameră şi se reîntoarce numai înainte de masa de seară! Ne anunţă că a doua zi vom avea o inspecţie; nici o altă explicaţie!

După ce-şi roteşte privirea de la un cap la altul al camerei, ne spune că unii dintre noi vor trebui să ia loc sub prici. E vorba de cei care au semne pe faţă, de pe urma bătăilor. Îi numără, arătându-i cu degetul; sunt doisprezece.

Câtă perfidie! E de necrezut. Ministerul de Interne ţine să apară străin de teroarea dezlănţuită aici. Un gând îmi fulgeră prin minte: aşa stând lucrurile, ce i-ar im-piedeca pe cei de la Interne sau pe cei ce-au iniţiat schingiuirea noastră, să nu-i facă la un moment dat răspunzători pe aceşti roboţi, creaţi tocmai de ei? Aceasta ar putea să vină, atunci când dărâmarea trupească şi sufletească a unora dintre noi va fi un fapt împlinit. Experienţa va putea lua sfârşit; s'a aflat, în ce măsură poate fi creat omul-robot.

Acestea sunt gândurile care mă muncesc în acesta seară.... Târziu, când avem voie să ne culcăm, sub lumina palidă a becului, trupurile zdrobite se întind pe scoarţele de pe scânduri, încheind astfel încă o zi în camera 4 Spital. Apoi, totul se şterge sub ploapele căzute.

Dimineaţa, suntem ascultaţi ceva mai târziu ca de obicei. Apoi, mergem pe grupe, la WC. Suntem lăsaţi să ne spălăm, cu oarecare îngăduinţă.

În linişte, ne aşteptăm ceaiul. Apoi ni se dă voie să avem mâinile afară din buzunarele pantalonilor!

Către ora zece, Ţurcanu ne spune să ne dăm jos de pe priciuri şi să stăm în picioare, fiecare în dreptul locului său. Apoi, doisprezece dintre noi, cei cu urme de bătaie pe faţă, se vâră, încet, supuşi, sub prici. E prima oară, de cinci săptămâni, când stau în picioare, nu numai pe pat, ca ologii. Fiecare îşi reţine un suflu de uşurare, ca şi cum s'ar teme, că această infimă plăcere să nu-i fie luată dintr'un capriciu al teroristului. Unii îşi mişcă picioarele să se dezmorţească, dar timid, ca nu cumva această mişcare să fie considerată ca un exces de libertate....

După un timp, afară pe culoar se aud paşi pripiţi. Sunt gardienii care probabil aşteaptă, odată cu noi, inspecţia. E aceeaşi, pentru terorişti ca şi pentru terorizaţi! Suntem mereu într'o aşteptare lungă. în fine, uşa se deschde. în ea apare directorul penitenciarului, Dumitrescu. Se dă deoparte, şi într'o linişte totală, îşi face intrarea, drept spre mijlocul camerei, omul care trebuie să constate starea terorizaţilor. E în jurul vârstei de patruzeci de ani, păr deschis, mai mult blond, cap oval, parcă prea mic faţă de trup, trăsăturile feţei, regulate, îşi roteşte privirea, scurt, peste noi; îi surprind în ochi încercarea să prindă dintr'o dată cât mai mult.

Se întoarce către directorul penitenciarului şi cu o mişcare a mâinilor, care vrea să însemne: sunt mulţumit, se îndreaptă spre uşă. La ieşire, îl priveşte pentru o clipă, fix, pătrunzător, pe Ţurcanu...

Uşa se închide în spatele lui, paşi grăbiţi se pierd pe culoar, iar noi, rămânem muţi, încremeniţi, temători. Am presentimentul că programul de abrutizare va continua. Simţurile nu mă înşeală: începe bătaia generală....

Cu capul ferit în mâini, îmi rotesc ochii de la un cap la altul al camerei. Citesc în ochii celorlalţi că-şi dau şi ei pe deplin seama, că omul care şi-a aruncat pentru câteva clipe privirea peste noi, este unul din cei care urmăresc în de-aproape desfăşurarea terorii din Penitenciarul Piteşti. El şi alţii, pe care încă nu i-am văzut, sunt aceia care hotărăsc, cum să trăim sau cum să murim....

Rămân aşa, cu capul în piept, încovoiat, apărându-mă instinctiv de ploaia de bâte şi curele, dar cu gândul mereu la necunoscuţii care au iniţiat această experienţă. Oameni noi, ieşiţi din « pacea » instaurată după cel de al doilea război mondial! Ştiu ce ne trebuie, atât nouă cât şi vouă — îmi spun — noi avem nevoie de libertatea pierdută odată cu impunerea comunismului; dar cum să vă smulgem rădăcinile ce vi le-aţi înfipt în pământul nostru şi cum să frângem acest cerc de fier din jurul capetelor noastre? Iar vouă, nu vă trebuie altceva, decât să luaţi aminte, că cerneala de-abia s'a uscat pe nenumăratele file ale dosarelor de la Nurnberg şi aţi şi reluat firul atrocităţilor, de un sinistru însă neimaginat de cei ce v'au precedat în făptuirea crimei. Aţi spus atunci, când aţi fost cocoţaţi la cârma ţării noastre, că iubiţi mai mult ca orice libertatea. Aţi cântat-o, dar nu pentru mult timp. Peste noapte, i-au luat locul zăngănitul lanţurilor şi urletul durerii....

Iar eu, care de doi ani nu aud altceva decât jalea încătuşaţilor!

Şi cum aş putea să uit aceste cinci săptămâni de încremenire pe prici, bătaia generală din fiecare zi, ochii care ne privesc prin zgârieturile vopselei de pe geamul uşii, ochii holbaţi de spaimă, tremuratul mâinilor ţinute în sus, chinul foamei, culoarul supliciului, carnea sângerândă, leşinul celor bătuţi la tălpile picioarelor, cei trei morţi...

Dar, iată că ceva se schimbă!

Dimineaţa, la deşteptare, nu mai suntem azvârliţi de pe priciuri; suntem lăsaţi să ne tragem în linişte pantalonii pe noi. Şi — parcă nu-mi vine a crede urechilor — ni se spune că putem sta fiecare la locul lui, să ne mişcăm sau să ne uităm unde vrem. N'avem voie însă să vorbim între noi.

Într'o libertate relativă îmi fac mendrele. Mă frec pe picioare, pe corp, îmi masez obrajii şi apoi mă uit în tavan, spre fereastra de la apus, spre cea de la răsărit... Fiecare îşi reţine parcă un suflu de uşurare. Unii dintre noi îşi pipăie rănile de pe faţă sau pe sub cămaşă, ating uşor cu degetele carnea ruptă.

Am trecut patruzeci de zile de groază.... cele mai lungi zile din viaţa noastră! Totuşi, le-am trecut. Dar soarta a fost, ca trei să treacă în altă lume....

După un timp, Ţurcanu, cu o voce calmă, dar sigură, de spune:
— Astăzi veţi fi repartizaţi în diferite camere. Cred că fiecare îşi dă seama că acest început al demascărilor, pe cât a fost de greu, pe atât e de folositor pentru ceea ce va urma. Să nu uite nimeni, că trebuie să dea lupta să-şi scoată putregaiul din el. Trebuie să vă lepădaţi de trecutul murdar pe care l-aţi avut. Uşa se deschide. În cameră îşi fac intrarea directorul penitenciarului şi cei doi prim-gardieni, Ciobanu şi Mândruţă. În uşă, pe culoar, sunt mulţi gardieni.

Ciudat! Cei care au supravegheat teroarea îmi apar în acest moment ca vestitori de libertate. În acelaşi timp, îmi dau însă seama că nu mai sunt cel dinainte; nu sunt de loc revoltat pe călăi! Să fie un început de docilitate? Sau e poate numai instinctul de conservare care îmi înăbuşe sentimentul de răzvrătire?

Directorul penitenciarului părăseşte camera. E un om robust, mereu cu pieptul scos, cap rotund, fălci proeminente, faţă îmbujorată.

Mândruţă are nişte liste în mână. După ce se uită atent pe ele, ne spune:
— Care-ţi auzi numele, îţi iei bagajul şi ieşi imediat afară, pe culoar.

Strigă câte trei, patru, cinci nume. Cei chemaţi îşi iau drumul spre necunoscutul demascărilor, care trebuie să continue. Au plecat şi cei doi din dreapta şi stânga mea. Au fost strigaţi şi din cei care au venit cu mine de la Jilava.

A fost scos şi unul dintre bătăuşi, dar unul din cei fără iniţiativă.

Mă uit la Bogdanovici; e mereu cu capul în piept. E parcă resemnat. Se gândeşte probabil, că va rămâne aici, să fie arătat şi celor care ne vor lua locul. Ţurcanu i-a spus că va muri de mâinile lui. E omul care a acceptat reeducarea prin convingere, nu prin teroare!

Cum camera se goleşte, îmi dau seama că roboţii vor rămâne aici. Vor fi poate întăriţi cu doi, trei.

Sunt şi eu strigat şi odată cu mine, Dinu Georges-cu, Burcea, Pătrăşcanu, robotul demascat.

Suntem pe culoar. Un gardian ne ia în primire. Coborîm scările. Pătrăşcanu în urma noastră, de-abia se târăşte. Golul dintre spirale are acum la fiecare etaj plase de sârmă; pe viitor nimeni nu va mai putea să-şi ia viaţa în acest gol.

Coborâm încet scările. Nu vorbim între noi. Ajunşi la parter, gardianul ne introduce pe un culoar, la stânga şi apoi deschide a doua uşă, pe dreapta.

Intrăm peste alţi vreo douăzeci de deţinuţi; stau turceşte pe prici, aproape lipiţi unul de altul. Uşa se închide în spatele nostru. Nu ştiu ce să fac. Unde să mă aşez. Am dreptul să întreb sau trebuie să aştept? îmi dau mâna pe faţă, să-mi ascund teama care-mi dă un uşor tremurat al buzelor. Feţele livide ale celor de pe prici, ochii pironiţi pe noi, îmi dau un simţământ de sfârşeală. Şi aici sunt roboţi şi schingiuiţi!


O cameră de vreo şase metri lungime, cam tot atât de lată, o fereastră ce dă într'un zid interior, în mijlocul tavanului un bec slab. De la uşă, porneşte priciul acoperit de aceleaşi scoarţe dreptunghiulare, din resturi de stofă împletite şi merge de-a lungul a trei laturi ale camerei. Lângă uşă, un loc liber de vreo câţiva metri pătraţi. Când am intrat în cameră, puterile parcă mi se tăiaseră; cele douăzeci şi două de perechi de ochi holbaţi şi feţele supte îmi provocaseră teama.

Acum, sunt oarecum liniştit. Şeful camerei ne-a făcut loc pe prici. Eu şi Dinu Georgescu — el la vreun metru de mine — vis-a-vis de uşă, Burcea în partea opusă, vârât între doi, care şi-au redus spaţiul locativ nu tocmai cu plăcere, iar Pătrăşcanu, chiar lângă uşă, în capul priciului. S'a suit cu greu, după care, mai mult a căzut pe burtă, cu capul pe mâini, cu faţa schimonosită de durerile rănilor de pe spate.

Nimeni din cei ce i-am găsit aici nu are curiozitatea, sau mai de grabă curajul să se arate curioşi de ce a fost schilodit atât de rău Pătrăşcanu. La rândul meu, nici eu nu îndrăznesc să spun ceva.

Nu încape nici o îndoială că toţi cei de aici au trecut prin camera 4 Spital. O văd pe chipurile lor!

In cameră e tăcere. Numai arareori se spune câte o vorbă, două, vecinului.

Fiecare face ce vrea: se uită în tavan şi-aruncă privirea pe fereastră sau, pur şi simplu, se lungeşte pe locul lui. Dealtfel, e tot ce s'ar putea face! Mă întreb, dacă ar fi posibil să te dai jos de pe prici şi să faci o mişcare de un pas, doi — înainte şi'napoi — pe locul liber de lângă uşă.

Şeful camerei e de statură mijlocie, cap oval, nas subţire, puţin în sus, ochi vioi, gură mică, o linie dreaptă de câţiva centimetri deasupra unei bărbii ascuţite.

Sade rezemat la marginea priciului, la picioarele lui Pătrăşcanu şi din când în când vorbeşte în şoaptă cu doi, ce-şi au locul lângă robotul demascat.

După un timp, cel din stânga mea mă priveşte insistent, apoi mă întreabă, pe un ton care vrea să arate indiferenţă:
— Aţi trecut, desigur, pe la camera 4 Spital?îi răspund cu aceeaşi indiferenţă:
— Ah, da.

Apoi, forţându-se să zâmbească:
— Ce asemănare între Nuţi Pătrăşcanu şi unchiul său, Lucreţiu Pătrăşcanu, fostul ministru de justiţie.

Îl aprob, ca şi cum aş fi ştiut de totdeauna de rudenia dintre robot şi ministrul comunist. Într'adevăr, au trăsături comune, iar nasurile, perfect drepte, regulate, sunt parcă unul şi acelaşi.

De teamă să nu fiu întrebat de ce-am dat la camera 4 Spital, rămân indiferent; schimb vorba.

Aflu aşa, că cel de lângă mine e student la Facultatea de Medicină din Timişoara, are doi ani de condamnare, îl cheamă Văleanu. E voinic, un corp bine proporţionat, cap oval, trăsăturile feţei regulate şi toate împreună, alcătuiesc un om bine făcut. Mă gândesc că decât aici, i-ar fi stat mai bine într'o societate mondenă, înconjurat de fete cu stare, gata fiecare să-şi aducă ca zestre un cabinet medical, amenajat cu toată aparatura modernă... Rămas singur, numai cu gândurile, mă întreb cum s'o fi ajuns la acest paradox, ca în aceeaşi familie unchiul să fie comunist iar nepotul legionar; mă gândesc la cei doi Pătrăşcanu. Unul vrea crearea unei societăţi noi, care să dea un om nou, celălalt, vrea un om nou — ieşit din însuşirea preceptelor lui Corneliu Codreanu — care să dea o societate nouă. Oricum, comunistul e cel care pune căruţa înaintea boilor!....

Despre Pătrăşcanu de vis-a-vis de mine, nu ştiu mai nimic. A spus Ţurcanu când 1-a demascat, că a fost şeful legionarilor de la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi că a stat închis şi în timpul războiului...

La rândul lui, Lucreţiu Pătrăşcanu, comunistul, a fost mazilit în 1948; acum, e şi el în închisoare....

E unul din comuniştii din România, care n'a fost şcolit la Moscova. Pe tot timpul războiului s'a găsit în ţară, ascuns sau cu domiciliul supravegheat la.. Azuga!

De unde dealtfel dispare la începutul anului 1944.

În primăvara anului 1944 era căutat, dar nu de poliţie. Iuliu Maniu avea oarecare treabă cu el!

Mi-aduc aminte de acea primăvară, când bombardierele anglo-americane străbăteau cerul României, de la apus spre răsărit. În fiecare zi era alarmă. Sus, cerul parcă mai albastru ca niciodată, rămânea, şerpuit de dârele de fum lăsate din coada Liberatoarelor, impasibil la ce e jos. Oamenii îşi căutau adăposturi de urgia bombardierelor. Apoi le urmăreau cu privirea, până departe la orizont. Nu-mi era frică de « fortăreţele zburătoare » eram însă terorizat la gândul că de-acolo dinspre răsărit, unde la pierdeam din ochi, într'o zi, mai devreme sau mai târziu, ar putea să dea peste noi puhoiul armatelor sovietice. Gândurile şi adierea vântului de primăvară îmi dădeau o nostalgie a trecutului, nu prea îndepărtat, când în România nu se vorbea de pericolul armatelor sovietice. Gândurile şi adierea vântului fiindcă noi, în România, nu aveam comunişti.

În această primăvară, Lucreţiu Pătrăşcanu, comunistul, e căutat.

Partidele democrate din România — Naţional-Ţărănesc, Naţional Liberal şi Social-Democrat — creaseră un consiliu, care să analizeze situaţia în care se găsea ţara la acea oră. Victoria aliaţilor nu mai era pusă la îndoială. Însuşi Mareşalul Antonescu ducea tratative în vederea încheierii unui armistiţiu cu Uniunea Sovietică, în capitala Suediei. Aşa că trecea cu vederea activitatea consiliului partidelor democrate, care prinr'un emisar al lor, ducea tratative cu anglo-americanii la Cairo. Din ambele părţi se spera, probabil, să se înlăture amestecul sovietic în treburile României....

Iuliu Maniu, Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, Nicolae Penescu, Secretarul general al partidului, Dinu Brătianu, Preşedintele Partidului Naţional-Liberal şi Titel Petrescu, Preşedintele Partidului Social-Democrat, au o întrunire la Bucureşti. Aici cad de acord, că ţinând totuşi seama, că trupele sovietice vor fi acelea care vor intra în România şi nu cele americane, ar fi oportun ca din consiliu să facă parte şi comuniştii.

Dar ia-i, de unde nu's!...

E adevărat, câteva duzini de comunişti — mai degrabă spioni pentru Uniunea Sovietică — se găseau internaţi în lagărul de la Târgu-Jiu, iar alţii se găseau în Uniunea Sovietică. E adevărat, pe de altă parte, că Partidul Comunist ar fi numărat în trecut câteva sute de membri, sigur este însă că în primăvară anului 1944, conducătorii partidelor democrate nu puteau dădea măcar de un singur exemplar! îşi aduc totuşi aminte de Lucreţiu Pătrăscanu, poate unde era unicul intelectual al partidului comunist; Lucreţiu Pătrăscanu şi-a luat doctoratul în drept la Berlin. Ştiau că nu e internat la Târgu-Jiu şi după informaţiile lor, nu dăduse bir cu fugiţii în Uniunea Sovietică. Trebuia deci, să fie în România. Nu puteau da însă sfoară în ţară de găsirea lui, că doar activitatea le era secretă. S'au gândit atunci şi-au apelat la comandantul armatei a 4-a din Moldova, Generalul Racoviţă.

Acesta a spus numai:
— Lasă că vi-l aduc eu; e undeva prin Moldova.

După câteva zile, Generalul se prezintă cu Lucreţiu Pătrăscanu în faţa lui Maniu, Brătianu, Penescu şi Titel Petrescu.

Era mic de tot Pătrăscanu, odată ajuns în faţa democraţilor români! îşi împreuna mâinile în semn de respect şi nu-i venea să-şi creadă ochilor că se găsea alături de marele democrat, Iuliu Maniu.

I s'a spus de crearea Consiliului partidelor democrate din România şi că e chemat şi el să reprezinte Partidul Comunist.

Fericire supremă! Un comunist e chemat de Iuliu Maniu, să ia parte la rostul ţării.

Mulţumiri şi recunoştiinţă eternă:

În 1946, Lucreţiu Pătrăscanu, Ministrul Justiţiei în guvernul Petru Groza, impus ţării de Vâşinski, taie şi spânzură în ţara românească!

Iuliu Maniu, Brătianu, Penescu, Titel Petrescu şi toţi democraţii români sunt — în propaganda deşănţată a comuniştilor — duşmanii muncitorimii, ţărănimii, uneltele imperialiştilor americani; sunt reacţionari, retrograzi, fascişti... Democraţi sunt acum ei, comuniştii! Iar Lucreţiu Pătrăscanu, «democratul» Pătrăscanu, îşi scrie cartea « Sub cele trei dictaturi ». Şi o expune în toate vitrinele. Oamenii se grăbesc s'o cumpere; poate vor de acolo de ceva care să le înlăture teama, că o nouă dictatură nu se va instaura în România....

Nu ştiu ce vor fi putut găsi în ea; un fapt e cert: Lucreţiu Pătrăscanu dă ordin să fie epuraţi din barou avocaţii care refuză să se înscrie în partidele guvernamentale, comunist sau cele aliate lui!

Aşa stând lucrurile, ce să mai afli din cartea lui despre dictaturile din trecut!

Mai trece vreun an şi guvernul comunist pune capăt oricărei activităţi a partidelor democrate din România. Prin Februarie 1947 Lucreţiu Pătrăscanu devine şi Profesor universitar. Ce uşor se reuşeşte câteodată în viaţă!

Îşi deschide cursul de Economie Politică la Facultatea de Drept din Bucureşti, în aula cea mare. Bineînţeles, începutul a fost făcut pentru oficialităţi. Tot guvernul era acolo, corpul diplomatic şi noua protipendadă comunistă. Afară, pe culoare, fuseseră instalate difuzoare, ca să poată auzi şi studenţii ce spune conferenţiarul despre subiectul ce şi 1-a propus: « Este Economia Politică o Ştiinţă? »

A fost aplaudat furtunos de cei din aulă; afară pe culoare însă, domnea o stare de nelinişte. Pentru studenţi, acest început nu era de bun augur. Era indiciul că în aulele Facultăţii de Drept vor lua loc oameni noi la catedră, aleşi la bunul plac al comuniştilor.

La scurt timp, ca un semn rău prevestitor, moare profesorul Ion Gruia. Cheltuielile de înmormântare au fost acoperite de cheta făcută printre studenţi. I.V. Gruia fusese epurat din barou de Lucreţiu Pătrăscanu. Salariul de profesor pe timpul inflaţiei nu-i ajungea desigur să-şi acopere cheltuielile pentru primele zece zile ale lunii. Aşa, a murit sărac, lipit pământului!

În anii ce-au urmat, mulţi profesori ai Facultăţii de Drept din Bucureşti au fost înlocuiţi cu oameni noi. Alţii au fost arestaţi....

La câteva săptămâni după conferinţa din aula mare a Facultăţii, curiozitatea mă împinge să văd ce se întâmplă la cursul de economie politică al lui Lucreţiu Pătrăscanu. Mă îndrept spre sala unde-şi ţine prelegerile. Pe culoar, nici ţipenie de om. îmi zic că sala trebuie să fie ticsită de studenţi, aşa cum era cu un an, doi, în urmă, la cursul lui Istrate Micescu. Deschid prima uşă a amfiteatrului, cu grija omului care nu vrea să turbure activitatea altora şi din liniştea micului antreu, dau în aula aproape goală. Tăcere mormântală! La catedră, Lucreţiu Pătrăşcanu pare că-şi caută un pasagiu într'o broşură; în primul rând, cinci auditori, cu ochii aţinti pe cărticică şi pe degetele profesorului. Sunt ca în aşteptarea unei dovezi peremptorii!

Lucreţiu Pătrăşcanu îşi întrerupe căutatul, îmi zâmbeşte şi-mi face semn să iau loc. Cei cinci îmi surâd toţi laolaltă, ca la comandă.

Îmi zic, că am picat aici ca musca în lapte.

După câteva secunde, nesfârşit de lungi, profesorul dă de pasagiul de care are nevoie; îi dă citire, după care spune:
— Iată deci, că Rosetti, ne aduce aceste preţioase indicii, că proprietatea în ţările româneşti a fost la început colectivă.

Cei cinci, dau din cap de sus în jos. îşi arată astfel deplina lor aprobare pentru obârşia colectivismului în România ....

Caut să prind cine să fie acest Rosetti şi cum e intitulată broşurică. Nimic! Să întreb, nu e deloc oportun; s'ar rămâne cu impresia, ca aş vrea să iau şi eu parte în mod serios la acest curs, care aduce mai degrabă a şedinţă de celulă.

Ceea ce mă preocupă deocamdată, e cum s'o zbughesc de aici, nu de altceva, dar să nu dea de mine vreun cunoscut. Orice, numai de colaboraţionist nu vreau să fiu etichetat. Brusc, îmi iau inima în dinţi şi din câţiva paşi, întinşi larg, pe vârful picioarelor, fără zgomot, sunt afară... Azi mă chinuiesc să ştiu, cum s'o fi ajuns la întemniţarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu! Să fie la mijloc numai consecinţa unei lupte pierdute de el, pentru putere, în sânul Comitetului central al Partidului comunist, sau urmarea acelei ieşiri bruşte, după abolirea monarhiei! Trebuia un nume dat ţării, noii republici. Căzuseră de acord să-i zică Republica Socialistă România. La care Lucreţiu Pătrăşcanu, cu privirea pierdută în gol, reflectează:
— Eh, Republica Socialistă România, Republica Socialistă Azerbaidjan, Republica Socialistă Uzbekistan.... Apoi, ţara a luat numele de Republica Populară Română, iar Pătrăşcanu a luat drumul puşcăriei...


(va urma)