luni, 27 ianuarie 2014

COBORÂREA ÎN IAD (1)


NECULAI POPA





închin această carte tuturor celor căzuţi în lupta împotriva comunismului
Piatra Neamţ 1998


REZISTENTA ANTICOMUNISTĂ


Era în toamna anului 1945. Războiul se terminase prin înfrângerea armatei germane, iar România rămăsese pradă hoardelor bolşevice. Apusul, ameţit de bucuria victoriei, trăia din plin prezentul, căutând să tragă cât mai multe foloase în urma prăbuşirii Germaniei, iar viitorul nu-1 preocupa decât prin prisma propriilor interese.

Jertfele făcute de poporul român în lupta împotriva Germaniei au fost zadarnice, nefiind luate în seamă; dimpotrivă, vom fi pedepsiţi pentru a fi avut curajul de a ne opune şi lupta împotriva comunismului. Nu am fost numai abandonaţi de către puterile occidentale, dar am fost vânduţi ruşilor pentru a fi desfiinţaţi ca naţiune sub masca ideilor utopice şi inumane ale comunismului.

Simţeam cum ne scufundăm într-un întuneric din care nimeni nu ştia când şi cum vom putea să ne salvăm. Crimele, violurile, jafurile şi abuzurile comise de hoardele sovieto-comuniste au produs răni adânci în sufletele curate ale tineretului, ceea ce a declanşat o atitudine ostilă faţă de cotropitori.

Aceasta era atmosfera în 1945, când ţara fiind mutilată, prădată şi sărăcită, iar poporul umilit în urma unui simulacru de armistiţiu, tineretul nu putea să rămână nepăsător la ceea ce se petrecea sub ochii lui. Aşa cum se întâmplă în vremuri de grea cumpănă, o parte a tineretului a uitat de tot ceea ce îl despărţea şi s-a unit în faţa primejdiei reprezentate de bolşevismul rusesc, alăturându-se celor ce au prevăzut cu mulţi ani înainte pericolul comunist, celor aparţinând Mişcării Legionare. Spre ruşinea noastră, odată cu venirea hoardelor bolşevice, au apărut la suprafaţă şi gunoaiele, rezultate din frământările acestui popor. „Ce-i de făcut?" era întrebarea pe care şi-o puneau toţi cei ce iubeau ţara, neamul şi credinţa străbună. Unii, însă puţini Ia număr, uitând îndatoririle faţă de acest neam, urmărind câştigarea unor privilegii, au pactizat cu ocupanţii şi s-au pus necondiţionat la dispoziţia lor. Cei mai mulţi păreau a fi resemnaţi, lăsându-se în voia sorţii, în speranţa că Dumnezeu nu ne va părăsi şi ne va ajuta să supravieţuim. A treia categorie, în carp predomina tineretul, n-au acceptat nici pactul cu duşmanul şi nici pasivitatea.

Tineretul, crescut şi educat în spirit naţional şi creştin, în timp ce se ducea un război pentru salvarea fiinţei naţionale şi a hotarelor lăsate de strămoşi, nu putea rămâne nepăsător. Ne dădeam seama de îndatoririle ce ne reveneau ca fii ai acestui neam; eram conştienţi că drumul pe care va trebui să pornim nu va fi deloc uşor, că vom avea de înfruntat multe obstacole şi că orice luptă se câştigă prin jertfe şi suferinţă. Astfel gândeam atunci şi eram convinşi că nu greşeam.

Comportamentul şi aspectul trupelor bolşevice dăduse un semnal de alarmă, parcă spre a ne preveni de ceea ce ne aşteaptă. în acele vremuri, când neliniştea cuprinsese întreaga suflare românească, eram elev în ultima clasă a Liceului „Petru Rareş" din Piatra Neamţ. Venisem după o întrerupere de doi ani a cursurilor de zi, deoarece clasele VI şi VII (X şi XI după noua reformă) le absolvisem ca „elev particular", cum se spunea atunci celor ce nu frecventau cursurile. Atmosfera găsită era deosebită de cea pe care o lăsasem cu doi ani în urmă; colegi şi profesori noi, comportament diferit atât din partea unor colegi, cât şi din partea unor profesori. In locul seriozităţii şi a disciplinei din trecut, domnea o atmosferă de dezordine, panică sau frică.

Un coleg basarabean, rus sau ucrainean la origine, Urum Valentin, împreună cu un evreu, Glasman, prin diferite promisiuni sau şantaje, încercau să atragă de partea lor pe unii colegi, pentru a înfiinţa o organizaţie comunistă în liceu, denumită, după câte îmi amintesc, „Tineretul progresist". Cunoscând adevărata faţă a comunismului, nu puteam rămâne nepăsător la ceea ce se întâmpla în jurul meu. Trebuia făcut ceva, dar întrebarea era cu cine şi ce anume se poate face. Eram coleg de clasă cu Emil (Milucă) Săndulescu, care în 1941 fusese selecţionat, împreună cu alţi elevi, printre care mă număram şi eu, pentru a fi încadrat ca „Frăţior de cruce" pe lângă unitatea Frăţiilor de Cruce din liceu. Deoarece după câteva zile a avut loc lovitura de stat a generalului Antonescu din ianuarie 1941, pentru a fi protejaţi, am fost abandonaţi, rămânând doar cu unele amintiri frumoase. După ce l-am urmărit însă câteva zile, pentru a vedea cum se comportă, m-am adresat lui, întrebându-1 dacă ştie ceva despre existenţa F.D.C. în liceu, deoarece consideram că numai alături de acest grup F.D.C. s-ar putea face ceva pentru a contracara influenţa comunistă în şcoală.

Spre dezamăgirea mea, Milucă Săndulescu nu ştia nimic, deşi eu eram convins că trebuia să existe.

Întrebarea pusă lui Milucă a avut darul de a-1 trezi din acea stare de nepăsare care începuse a pune stăpânire pe majoritatea colegilor, iar mai târziu el va fi acela care mă va întreba în repetate rânduri dacă am descoperit ceea ce căutam. Nu i-am spus, pentru că era impulsiv din fire şi dornic de afirmare, ceea ce nu era potrivit în acel moment. întrucât eram sigur că se poate conta oricând pe sentimentele lui patriotice, am considerat că este mai bine a-1 ţine în anturajul nostru, fără a-i da posibilitatea de a bănui ceva. Şi pentru a se putea înţelege atmosfera din acele timpuri, voi povesti următoarea întâmplare:

într-o oră de dirigenţie, provocându-se de către colegul nostru Marius Lupu o discuţie în legătură cu drepturile noastre istorice asupra Basarabiei şi Bucovinei, subliniindu-se totodată şi modul sălbatic de comportare al armatei ruseşti, care umbla cu ceasurile deşteptătoare la gât sau la curea, dirigintele clasei, profesorul Vasile Chiriţescu, ne-a întrebat: „Ce putem face în faţa puhoiului rusesc?" Marea majoritate ne-am declarat partizanii luptei pentru drepturile noastre istorice, care trebuie să fie sfinte tuturor, iar la o a doua întrebare: „Când şi cum?", aproape toţi ne-am ridicat în picioare, spunând hotărât: „Şi mâine mergem voluntari să luptăm cu arma în mână împotriva ruşilor cotropitori" Dirigintele, dându-şi seama că nu mai poate conduce şi controla discuţia mai departe, a zis că este mai bine să închidem convorbirea şi, luându-şi catalogul, a părăsit clasa, spunând: „Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece". A doua zi, toată discuţia din clasă a apărut în presa locală, cu atacuri vehemente împotriva profesorului V. Chiriţescu, care a fost acuzat de activitatea legionară din trecut, cerându-se totodată intervenţia justiţiei pentru pedepsirea celor vinovaţi pentru atacurile verbale şi insultele aduse „armatei sovietice, eliberatoarea României". Am avut noroc că judecător de instrucţie în acel timp era Octavian Rotundu, frate cu directorul liceului, Aurel Rotundu. Cu ajutorul lor au fost chemaţi, pentru a fi interogaţi la tribunal, numai cei care au luat parte la discuţie şi care au fost propuşi de noi. Prin declaraţiile date, toţi am negat cele scrise de presa locală, susţinând că întreaga discuţie a fost denaturată. Ca urmare a celor declarate de noi, cercetările nu au mai continuat, iar autorităţile comuniste de atunci s-au mulţumit cu darea afară din învăţământ a profesorului V. Chiriţescu şi cu exmatricularea din liceu a lui Marius Lupu, care era cunoscut ca făcând parte din organizaţia de tineret a Partidului Naţional Ţărănesc. Această nefericită întâmplare, soldată cu pierderea unui coleg şi a unui profesor dintre cei mai iubiţi şi respectaţi, avea să ne facă să fim mai prudenţi în viitor. Milucă Săndulescu, ajuns sublocotenent de securitate, avea să rămână acelaşi om plin de entuziasm şi nu peste mult timp va fi arestat, deoarece pusese la cale cu alţi camarazi, sublocotenenţii Petrescu Eftimie şi Roşu Vasile, ca, la un moment potrivit, să ocupe cazarma şi să pună mâna pe armamentul şi muniţia unităţii, cu care să plece în munţi şi să înarmeze pe cei care se opuneau instalării comunismului în ţară. Au fost însă vânduţi de un subofiţer ce urma să-i însoţească, la proces cerându-i-se condamnarea la moarte, pentru a fi în cele din urmă osândit la 25 de ani închisoare.

Nu mi-a trebuit prea mult să descopăr ceea ce căutam şi, spre satisfacţia mea, majoritatea îmi erau prieteni. Nu eram mulţi, dar toţi oameni de acţiune. Acest grup avea ramificaţii în toate şcolile din oraş, având astfel posibilitatea de a întreţine o atmosferă anticomunistă în rândul întregului tineret. Eram mulţumit de descoperirea făcută şi nu mă mai simţeam singur.

Din clasa mea, aproape o treime din elevii de origine română făceau parte din această unitate a F.D.C şi, spre mândria mea, erau printre cei mai buni elevi din clasă. îmi amintesc dintre ei pe: Nicolae Perceli, Dumitru Perceli, Ion Comănici, Constantin Văleanu, Alexandru Ungureanu, Octavian Văideanu, cărora li se adăugau alţii din clasele mai mici, ca: Juncu Vasile, Pleşca Ioan, Măzăreanu Petru, Gavrizi Gheorghe, Creţulescu Neculai, Matei Ioan etc. care aveau obligaţia morală de a prelua şi continua lupta.

Scopul principal al Frăţiilor de Cruce era educarea tineretului în spiritul moralei creştin-ortodoxe, educarea naţională prin cultivarea dragostei de neam şi de ţară, educarea caracterelor, implantarea în sufletul tineretului a sentimentelor creştine de dreptate, echitate, de dragoste de muncă etc. Căutam să facem cunoscute frumuseţile ţării prin dezvoltarea turismului etc. Ne străduiam să avem o comportare cât mai demnă, căutând să ne atragem cât mai mulţi simpatizanţi. Urmăream de asemenea atenţionarea tinerilor muncitori din judeţul nostru asupra pericolului comunist, reuşind în scurt timp să organizăm un grup de rezistenţă anticomunistă şi în mijlocul lor. Cei ce, pe parcurs, nu respectau normele cerute de noi, erau eliminaţi treptat fără a-şi da seama, din rândurile noastre, nu printr-o atitudine dură, care i-ar fi transformat probabil în potenţiali duşmani, ci prin evitarea întâlnirilor şi a discuţiilor cu ei, lăsând impresia că am renunţat la scopurile noastre. Aşa se explică şi faptul că nu toţi cei care au făcut parte cândva din F.D.C. sau corpul studenţesc deveneau ulterior membri ai Mişcării Legionare.

Aici ajungeau numai cei care doreau şi dovedeau că duc o viaţă bazată pe morala creştină şi că doresc să se pună în slujba neamului românesc. Cei care nu se încadrau în aceste principii de viaţă erau abandonaţi o dată cu terminarea liceului şi nu li se mai făcea legătura mai departe cu centrele universitare. Cu timpul s-a reuşit să se formeze un centru de rezistenţă şi în cadrul Regimentului 15 Dorobanţi din Piatra Neamţ, cu care ţineam o strânsă legătură. întrucât se punea problema unui posibil război, pe care tot răsăritul Europei îl aştepta în nădejdea eliberării de sub jugul comunist, ne făceam tot felul de planuri de acţiune, cum să procedăm la apariţia unor asemenea momente. Ne străduiam să cunoaştem cât mai bine pădurile din împrejurimi şi să căutăm anumite locuri unde să ne adunăm şi să ne ascundem în caz de nevoie, îmi amintesc cum ne-a crescut moralul când am hotărât să facem un lagăr de noapte împreună cu tinerii muncitori şi cu grupul de militari pe muntele Cernegura, iar faptul că militarii (plutonierul Chelaru Florin, sergentul major Panduru Dumitru şi sergentul major Ostache) au reuşit să sustragă din magazia regimentului câteva arme cu care au venit în pădure, a fost pentru noi o adevărată victorie. Deşi spre ziuă armele au fost duse din nou în magazia regimentului pentru a nu se observa lipsa lor, numai faptul că am reuşit să le scoatem afară din unitatea militară a fost suficient pentru a ne convinge de solidaritatea şi încrederea ce ne lega pe toţi. Scopul nostru, printre altele, a fost să verificăm cum reacţionează fiecare membru la o acţiune mai neobişnuită, iar rezultatul s-a dovedit deosebit de îmbucurător. Numărul membrilor începea să crească, împreună cu optimismul din sufletele noastre.

O dată cu terminarea anului şcolar 1945-1946 s-a hotărât ca la Piatra Neamţ să se organizeze o tabără F.D.C. la care să participe reprezentanţi ai tuturor grupărilor F.D.C. din Moldova şi Bucovina. Au mai venit în această tabără reprezentanţi din Cluj, Timişoara, Turnu Severin. S-a căutat un loc mai greu accesibil în munţii din apropiere, unde am putut sta, după câte îmi amintesc, o săptămână, fără a fi văzuţi de cineva. Tabăra a fost organizată de regionala F.D.C. Iaşi, care era condusă de Florică Dumitrescu, student la Facultatea de Medicină. Ea a constituit, la drept vorbind, un preludiu la şirul acţiunilor de rezistenţă armată care vor urma, dar acestea de durată, în alte zone ale Carpaţilor. Dintre cei care au luat parte la această tabără, îmi amintesc de următorii: Buliman Ioan, Săpătoru Gheorghe, Berza Eugen, Niţă Cornel - jud. Bacău; Dumitrescu Florian, Comşa Ieronim, Livinschi Mihai, Livinschi Anton, Cocâlnău Iulian - jud. Iaşi; Popescu Paul, Merişca Constantin - jud. Roman; Perceli Neculai, Perceli Dumitru, Gavrizi Gheorghe, Comănici Ioan, Văideanu Clement, Pascaru Lucian, Popa Neculai -jud. Neamţ; Rotaru Petru -jud. Vaslui; Huţanu Dumitru, Moldovan Toader din Paşcani; Balanişcu Chirică, Abăcioaie Leon studenţi din Cluj; Călinescu Puiu din Timişoara; Popescu Nicolae din Turnu Severin; Tcaciuc Emil, Coriciuc Traian - jud. Rădăuţi, Ionescu Paul - jud. Botoşani; Şufaru Gheorghe - jud. Dorohoi şi alţi câţiva, pe care nu-i mai reţin. La organizarea acestei tabere am fost sprijiniţi de mulţi oameni în vârstă, în mod deosebit de familiile I. Simionescu, P. Olaru şi altele. O parte din cei care au luat parte la această tabără aveau să fie ucişi în timpul anchetelor din vara anului 1948 sau în timpul reeducării de la Piteşti. Şi-au găsit moartea în timpul anchetelor Tcaciuc Emil din Rădăuţi, omorât la Bucureşti, Abăcioaie Leon din judeţul Dorohoi, omorât la Cluj, Buliman Ion din Bacău, omorât la Suceava. La Piteşti au fost omorâţi în timpul reeducării Niţă Cornel din Bacău şi Balaşnicu Chirică din Pomârla (judeţul Dorohoi), iar mulţi alţii au dispărut fără urmă, nemaiputându-se afla ceva despre ei.

Această tabără va rămâne una dintre cele mai plăcute amintiri din tinereţea mea. Aici s-au legat prietenii pe care nimic nu a reuşit să le distrugă, s-au modelat caractere şi s-a hotărât soarta multora dintre noi. Aici am putut să-mi dau seama că nu distanţa, ci caracterul apropie sau îndepărtează pe oameni. Frumuseţea naturii parcă ne-a ajutat să ne unim sufleteşte, să ne respectăm reciproc, să înţelegem mai bine viaţa şi să o trăim aşa cum ne-a fost dată de Dumnezeu. Doream ca timpul "să se scurgă mai încet, pentru a trăi din plin acele clipe frumoase. Şi totuşi, după o săptămână, ne-am despărţit cu speranţa că ne vom revedea în toamnă, în centrele universitare spre care ne va duce soarta.

Înainte de a ne despărţi, am ridicat în mijlocul pădurii o cruce mare din lemn de aproximativ trei metri înălţime pe care am scris „Tabăra F.D.C. Ionel Moţa, iulie 1946". Apoi, în grupuri mici, noaptea, a trebuit să conducem la gară pe cei ce nu cunoşteau oraşul, pentru a pleca fără să atragă atenţia Siguranţei de atunci. După această ispravă a noastră care a avut loc, după câte îmi amintesc, între 20-28 iulie 1946, ne vom bucura şi noi de vacanţa mult aşteptată.

O dată cu sosirea toamnei, a trebuit să ne despărţim de locurile unde ne trăisem copilăria şi să facem acel pas plin de speranţă şi optimism spre viaţa de student. Ajuns la Iaşi, ardeam de nerăbdare de a cunoaşte şi a mă integra în viaţa studenţească, atât de mult visată de toţi cei care doream să ne continuăm studiile. întâlnindu-mă la Iaşi cu Florică Dumitrescu, i-am cerut să-mi facă legătura cu grupul studenţilor de la Facultatea de Drept, unde eram înscris. Mi-a răspuns pozitiv, dar mi-a spus că el doreşte ca eu să rămân în afara acestui grup, propunându-mi să activez mai departe în cadrul F.D.C. al regionalei Iaşi. Cu această ocazie mi-a spus că va trebui să mă ocup de grupurile F.D.C. din sectorul I, respectiv judeţele Neamţ, Bacău şi Roman, urmând a ţine legătura permanent între aceste judeţe şi regionala F.D.C. Iaşi. Nu mă aşteptam la aşa ceva, mi se părea o sarcină destul de importantă, dar neacceptarea acestei propuneri ar fi putut fi interpretată ca o slăbiciune, ceea ce nu doream. Analizând atent noua sarcină, ca şi riscurile ei, am început să am mai multă încredere în mine şi în acelaşi timp am căutat să mă achit cu conştiinciozitate de obligaţiile ce-mi reveneau.

După ce mi s-a făcut legătura cu grupurile din judeţele Bacău şi Roman, pe cei din Neamţ cunoscându-i (întrucât venisem din mijlocul lor) am început să-mi fac un plan de acţiune. Am luat legătura cu ceilalţi doi şefi de sectoare, Ieronim Comşa şi Dan Lucinescu, consultându-ne cum este mai bine să acţionăm. Primul lucru pe care l-am făcut a fost deplasarea la toate grupurile pentru a cunoaşte situaţia reală, pentru a-mi da seama ce trebuie făcut imediat şi ce se poate face în viitor. La fiecare grup am atras membrilor atenţia că pe viitor toate legăturile, atât pe verticală cât şi pe orizontală (între grupuri) vor trebui să se facă numai prin mine. Cunoşteam foarte bine grupul din Neamţ, condus atunci de N. Creţulescu, de asemenea grupul de la Bacău, cu o parte din membrii săi, în frunte cu I. Buliman, şeful de grup. La Roman, lucrurile erau mai complicate, deoarece nu cunoşteam decât o singură persoană. în acel timp, conducerea grupului fusese luată de către Sebastian Dănilă, care îl înlocuise pe Constantin Merişca. Pentru că acesta plecase la facultate, mi s-a recomandat de la Iaşi ca, în cazul că nu-1 voi găsi pe Dănilă, să-1 caut pe Constantin Doina, care cunoaşte întreaga activitate din Roman. De la început am atras atenţia şefilor de grupuri de a nu spune nimănui numele meu, restul membrilor trebuind să ştie că vin din partea regionalei Iaşi. La fel şi eu am căutat să cunosc numai numele ce-mi erau absolut necesare. Luasem această măsură pentru ca, în cazul unor eventuale arestări, cel anchetat, în situaţia că nu ar fi rezistat la tortură, să nu aibă ce declara, stopându-se cel puţin temporar cursul anchetelor şi al eventualelor arestări.

Întrucât la Roman nu l-am găsit acasă pe Sebastian Dănilă, m-am dus la C. Doina, transmiţând prin el lui Dănilă unele instrucţiuni. Acest Doina îmi fusese prezentat ca un om de mare încredere, mai ales că mai făcuse închisoare şi în timpul lui Antonescu. Abia după arestările din luna mai 1948 aveam să ne dăm seama că devenise informatorul Siguranţei şi că, atunci când se oferea să mă conducă pe căi mai lăturalnice la gară, nu făcea decât să mă dea în primire altor agenţi pentru a mă lua sub supraveghere. O dată cu parodia de evadare a lui Doina din incinta Siguranţei de la Roman, care s-a făcut ca să fie induşi în eroare cei ce nu fuseseră încă arestaţi şi ca să nu fie descoperit ca agent al Securităţii, toată lumea din închisoare îşi va da seama de ticăloşia de care a fost în stare acest om; a fost parcă şi un avertisment pentru mai târziu, când aveam să constatăm de câte cozi de topor a avut parte poporul nostru în întunecata perioadă a comunismului.

Zilele s-au scurs normal până în primăvara anului 1947, când am primit vestea că în nordul Moldovei şi în Bucovina au fost făcute arestări, iar printre arestaţi sunt o parte dintre foştii membri ai grupurilor F.D.C. din acea regiune. Dintre ei, Adrian Cărăuşu, Gheorghe Şufaru, Paul Ionescu şi alţii luaseră parte la tabăra din 1946 de la Piatra Neamţ. De aceea, se presupunea că Siguranţa ar fi putut afla ceva şi despre noi, aceasta determinându-mă să trec pe la toate grupurile spre a-i pune la curent cu situaţia nou creată, luând măsuri să se ascundă tot ceea ce ar fi prezentat un risc pentru noi sau un motiv de acuzare pentru Siguranţă, ca: arhive, cărţi, circulare etc. Tot acum îmi voi da seama că sunt supravegheat la Iaşi, iar C. Doina, sub pretextul că doreşte să vadă dacă nu sunt urmărit, mă va însoţi până la urcarea în tren. întrucât la Iaşi se bucura de o încredere totală, nu mi s-a părut suspectă comportarea sa. Mi-am dat seama că sunt urmărit şi că eram mereu provocat la diverse discuţii de către un individ pe care îl văzusem de multe ori în Piatra Neamţ. Pretindea că este şi el înscris la facultate şi că a venit pentru a-şi susţine examenele. Ca să ies de sub privirile lui, am părăsit laşul, renunţând la ultimele două examene, şi am plecat acasă la ţară. Adevărul este că cei arestaţi din nordul Moldovei şi din Bucovina nu aveau nici o vină în legătură cu urmărirea mea, totul dato-rându-se lui Doina.

Vara a trecut fără apariţia unor semnale de alarmă, iar toamna am plecat din nou la laşi, pentru a-mi da cele două examene. Chiar de la primul examen a apărut acelaşi individ de la Piatra Neamţ, de sub privirile căruia cu greu puteam scăpa.

Având din nou convingerea că sunt urmărit (părere poate exagerată datorită răspunderii ce-mi revenea), m-am hotărât să plec iarăşi din Iaşi, renunţând la ultimul examen, sperând că voi reuşi să-1 susţin în sesiunea de iarnă. Probabil „umbra mea" nu se aştepta la aşa ceva, încât nici la Roman, Bacău şi Piatra Neamţ nu am mai observat să fiu urmărit, ceea ce m-a făcut să cred că eram supravegheat numai la Iaşi. Din acest motiv, m-am hotărât să rămân la ţară, în comuna natală, de unde să-mi continui activitatea. în aceeaşi toamnă se va muta şi Florică Dumitrescu la Bucureşti şi, în locul lui, va veni la conducerea F.D.C. din Moldova Gheorghe Unguraşu. Această schimbare la conducerea F.D.C. îmi va fi de mare folos în timpul anchetelor, deoarece Gh. Unguraşu, arestat mai târziu, mă va putea ocoli în timpul cercetărilor, eu nefiind în Iaşi, iar Florică Dumitrescu fiind anchetat în Bucureşti, probabil că nu s-a insistat prea mult asupra activităţii lui de la Iaşi.

Spre sfârşitul lunii noiembrie 1947, a venit la mine la ţară, în comuna Dragomireşti, Ion Buliman din Bacău, spunându-mi că este trimis de Gh. Unguraşu pentru a mă anunţa că s-a hotărât constituirea unui adăpost în munţi, în apropierea satului Solonţ-Uturea şi că sunt chemat şi eu pentru a lua parte la această muncă şi a cunoaşte totodată acest loc, unde urma să ne adunăm când ar fi fost nevoie. Astfel, în ziua respectivă, am plecat la Bacău la I. Buliman, iar de acolo am mers împreună acasă la Gh. Unguraşu, cu care am plecat la locul stabilit pentru construirea adăpostului. Ne-am adunat acolo, după câte îmi amintesc, următorii: Gh. Unguraşu, Dan Lucinescu, Ieronim Comşa, Stoica Marcu Aurelian, I. Buliman, Mircea Moţei, N. Simionescu şi subsemnatul. S-a hotărât construirea unui adăpost unde trebuia să ne adunăm în cazul că va începe un război între ţările apusene şi URSS. Scopul nostru era de a forma grupuri de rezistenţă, spre a împiedica trecerea armatelor ruseşti spre vest sau retragerea lor spre răsărit, pe valea Trotuşului. în cazul izbucnirii unui conflict armat între URSS şi puterile apusene, în acest loc urma să se instaleze comandamentul care să coordoneze acţiunile de rezistenţă armată din Moldova sau chiar din ţară, în funcţie de desfăşurarea evenimentelor. Armamentul pe care îl aveam aici era destul de modest, dar mai aveam şi în alte locuri, de unde trebuia să fie adus la timpul potrivit.

În plus, aveam promisiuni din partea unor militari că ne vor pune la dispoziţie tot ceea ce vom avea nevoie. Mai greu era însă transportul armamentului decât procurarea lui. îmi amintesc de o întâmplare când numai norocul a făcut ca totul să se termine cu bine. în iarna anului 1945-1946, Gh. Unguraşu venea din Ardeal într-un tren personal ce circula pe ruta Ciceu-Comăneşti, fiind îmbrăcat în uniformă militară. în raniţa pe care o ţinea lângă el, avea grenade defensive, pe care urma să le ducă la Solonţ. La un moment dat, când, din cauza unei curbe şi a terasamentului slab, trenul mergea cu viteză redusă, îşi făcu apariţia în vagon conductorul însoţit de o patrulă militară. De teama de a nu fi prins că umblă în uniformă militară în mod ilegal, dar mai ales de frică să ni i se găsească grenadele din raniţă, Unguraşu sări pe geam din vagon. Zăpada destul de mare îi amortiza căderea şi începu să se rostogolească într-o văgăună. Spre groaza şi nedumerirea lui, nu departe de el se mai rostogolea ceva. După dispariţia trenului, va vedea că obiectul ce se rostogolise în apropiere era raniţa lui cu grenade. în tren, alături de el, mai călătoreau nişte femei, care l-au văzut cum ţinea cu grijă raniţa lângă el. Văzându-1 sărind pe geam, din spirit de solidaritate, acestea i-au aruncat raniţa pe geam. Gh. Unguraşu ne povestea, cu mult haz, cum îi era frică să se apropie de raniţă şi să o ia în spate şi că, în afară de sperietură, se mai pricopsise cu o criză de hernie, încât nu ştia ce să mai facă cu raniţa. Totuşi, în cele din urmă, a reuşit să ajungă cu raniţa cu grenade la Solonţ.

Tot aici urma să ne întâlnim, în cazul unei ameninţări de a fi arestaţi, şi să hotărâm ce aveam de făcut fiecare. Am muncit timp de o săptămână, reuşind să construim un adăpost subteran, peste care am pus trei rânduri de buşteni de fag în grosime de aproximativ un metru, apoi pământ şi l-am acoperit cu frunze şi crengi uscate. Eram mulţumiţi de munca noastră, unde la nevoie puteam să ne adăpostim în jur de 20 oameni, iar în privinţa rezistenţei eram încredinţaţi de solidi­tatea lui la un bombardament de artilerie. în interiorul adăpostului am lăsat la plecare şi cele câteva arme de care dispuneam în acel timp, împreună cu muniţia respectivă, întrucât în timpul lucrului vremea se răcise şi începuse să ningă, ne-am improvizat o colibă de cetină care ne proteja de zăpada ce cădea în timpul nopţii, dar nu şi de apa rezultată din topirea ei, din cauza focului ce ardea în apropiere. Noaptea făceam de planton câte unul, atât pentru pază, cât şi pentru întreţinerea focului. Dormeam îmbrăcaţi, pe un strat gros de cetină, care să ne ferească de răceala pământului îngheţat. Ne simţeam bine şi nimeni nu se plângea că i-ar fi fost frig în timpul somnului.

In ziua în care totul era aproape gata, iar noaptea urma să părăsim locul, ne-am trezit cu un pădurar care se apropia. Când a ajuns la adăpost, era mai speriat decât noi, mai ales când a văzut şi cele câteva arme din jurul nostru.

Nu avea curajul să scoată o vorbă. După câte îmi amintesc, Gh. Unguraşu a rupt tăcerea, spunându-i să nu-i fie teamă, că suntem studenţi şi că dorim să avem un adăpost pentru a ne feri de ruşi, în cazul că ar începe un război. I-a atras atenţia să nu vorbească nimic despre ce a văzut, adăugându-i, spre a-1 înspăimânta, că mai sunt asemenea ascunzişuri şi că dacă va anunţa poliţia ar putea să regrete. Era speriat şi a promis că nu va spune nimănui ce a văzut, apoi, luându-şi rămas bun, a plecat poate cu regretul în suflet că nu ne-a ocolit. Părea un om cumsecade şi, cu toate că şi-a dat seama de ceea ce urmărim noi, prin comportarea ulterioară, a dat dovadă că a fost un bun român şi că nu ne-a trădat.

Datorită acestui incident, am camuflat bine locul, am băgat armele în adăpost şi ne-am îndepărtat de acolo, urmărind până a venit noaptea dacă nu se apropie cineva, ca urmare a unui denunţ. Totul a decurs normal, iar noaptea ne-am dus la Moineşti, de unde fiecare am plecat spre casele noastre.

Îmi amintesc că împreună cu I. Buliman am călătorit spre Bacău în lada unui camion, şi am ajuns aproape îngheţaţi.

Nu am mai trecut vreodată pe la adăpostul nostru, deşi promisesem acest lucru, pentru că nu am mai avut când.

Soarta nu le-a surâs nici celor care s-au adunat acolo, deoarece, din primele zile de anchetă, Siguranţa a aflat de locul acestui adăpost. în închisoare la Suceava se vorbea astfel despre descoperirea iui.

Gioga Parizianu, student la Facultatea de Medicină, fiind bătut groaznic la Siguranţă, la Bacău, în special la cap, în urma unui şoc psihic a început să-i ameninţe, spunând că dacă scapă de la Siguranţă se duce direct la Solonţ, ia de acolo o mitralieră şi o să-i împuşte pe toţi. în urma acestei ameninţări, torturile asupra lui s-au intensificat, până când omul a acceptat să vorbească despre locul amintit. A fost dus în pădurea Solonţ, însoţit de o companie de soldaţi bine înarmaţi, care au înconjurat locul respectiv, surprinzându-i pe cei din adăpost şi luându-le posibilitatea de a scăpa din încercuire. Câţiva militari, punându-1 pe Parizianu în faţa lor, s-au apropiat de adăpost, cerându-le ocupanţilor să se predea. Eugen Berza a vrut să deschidă foc asupra celor ce se apropiau, dar a fost oprit de către Mihai Iorgovanu pentru a-i salva viaţa lui Parizianu şi pentru că oricum nu se mai putea scăpa prin cordonul mare de militari.

Despre existenţa acestui buncăr, Siguranţa fusese informată de Constantin Doina din Roman, care se pusese în slujba ei, dar nu cunoştea locul unde fusese construit.

Iarna s-a scurs fără evenimente deosebite, iar eu căutam să-mi fac datoria de profesor la Gimnaziul Unic din Răz-boieni-Neamţ şi totodată să întreţin printre ţărani o atmosferă de optimism. Reuşisem să constitui nişte grupuri de ţărani, cu care încercam să oprim influenţa comunistă în mediul rural. Aveam un astfel de grup în comuna Ţibucani, în fruntea căruia se afla Gh. Ambrozie, ori la Războieni, unde conducător era D. Holcă, acesta fiind cel mai numeros, cu ramificaţii şi în alte sate. Din acest grup îmi amintesc de Vasile Chirilă, Dumitru Filimon, Ioan Pisalute, Pavel Caia, învăţătorul Ioan Rădescu şi alţii. în comuna Dragomireşti, fraţii Neculai şi Gheorghe Văideanu şi Pavel Cenuşă aduseseră de asemenea în jurul lor numeroşi ţărani.

Şi la aceste grupuri s-a luat măsura să nu se cunoască decât capii între ei, iar pe orizontală cel mult 3-4 persoane. Din fericire, toţi aceşti ţărani au putut fi salvaţi de la arestare. Păcat că unii dintre ei, fiind cunoscuţi ca anticomunişti înverşunaţi, vor fi terorizaţi şi şantajaţi ca să facă unele compromisuri, pentru a fi discreditaţi. Cu toate acestea, nici unul nu a vorbit nimic despre ceea ce discutasem sau proiectasem împreună, iar Securitatea nu a aflat niciodată despre vechile noastre discuţii sau proiectele noastre.

Evenimentul cel mai important, cu urmări grave, a avut loc la sfârşitul lunii februarie sau martie 1948, când la Liceul «Petru Rareş" din Piatra Neamţ a fost arestat elevul C. Popârda din clasa a VII (XI), asupra căruia s-au găsit nişte cărţi interzise, în urma unui denunţ făcut de către un coleg. Era un copil foarte bun şi, fiind sărac şi orfan de ambii părinţi, era întreţinut la liceu de către Regimentul 15 Dorobanţi. t)us la Securitate, anchetat şi maltratat, a reuşit să evadeze într-o noapte, ieşind printr-un geam din podul Securităţii, apoi, sărind într-un copac şi de acolo în stradă, a reuşit să dispară, ducându-se la colegul său Petrică Măzăreanu.

Fiindu-le frică de o eventuală percheziţie la locuinţa lui P. Măzăreanu, noaptea a fost dus pe muntele Pietricica şi ascuns într-o groapă rămasă din timpul războiului, acoperit cu nişte mărăcini, până a putut pleca din Piatra Neamţ. Am fost anunţat între timp de şeful grupului din localitate şi s-a hotărât deplasarea lui undeva în Dobrogea, la nişte macedoneni, urmând ca pe parcurs să vedem ce se poate face pentru el. Cu plăcere îmi amintesc cum s-au oferit ţăranii, cărora le spusesem cele întâmplate, să contribuie şi ei cu ce pot pentru a-1 ajuta pe C. Popârda. Urmând apoi şi arestarea mea, nu am mai aflat niciodată nimic despre el.

Cu câteva zile înainte de capturarea mea, am fost surprins că a venit într-o seară la mine Pavel Cenuşă, om din sat, aducându-mi nişte cărţi legionare, spunând că îi este frică să le mai ţină în casă şi că a fost trimis cu ele la mine de N. Văideanu. Le-am primit şi le-am ascuns provizoriu undeva afară din casă. Aveam să aflu mai târziu că şi el ar fi fost unul dintre cei care i-au condus la mine pe cei ce aveau să mă aresteze. Nu cunosc exact poziţia lui după arestare, dar bănuiesc că atunci când a început să fie şantajat, fiindu-i. frică, mi-a adus acele cărţi pentru a putea fi salvate, deoarece, chiar dacă i-a condus la mine pe cei care m-au arestat, a făcut-o din frică, dar nu a divulgat pe nimeni. Dacă mai târziu comportarea lui a mai lăsat de dorit, după spusele unora, care este adevărul despre el numai Dumnezeu ştie, dar bănuiesc că a fost numai o campanie de denigrare, urmărindu-se compromiterea lui.

La începutul lunii mai 1948, am primit o scrisoare de la Comşa Ieronim din Iaşi, prin care mi se comunica că au fost făcute unele arestări la Târgu Neamţ, ca urmare a unei consfătuiri studenţeşti care a avut loc la Mănăstirea Sihăstria, unde urma a se hotărî planul de luptă ce trebuia adoptat în viitor; eram anunţat şi că trebuie să fiu pregătit, ca în caz de nevoie, să dispar de sub ochii Siguranţei şi să mă retrag la adăpostul nostru din apropiere de Solonţ. Mi se spunea că voi fi ţinut la curent cu desfăşurarea evenimentelor, din care cauză Sf. Paşti le-am petrecut sub tensiune, împreună cu Gh. Pivin, un amic originar din Cernăuţi, şi care, neavând pe nimeni în ţară, venise la mine.

El îmi va spune de arestarea studenţilor Iosipescu Romeo, Constantinescu Emil, Mătase Gheorghe, Lucinescu Dan şi a profesorului Gheorghiţă. îmi va povesti despre tot ce s-a întâmplat şi cum au reuşit unii să scape. Ulterior, se bănuia că şi acolo a fost la mijloc o vânzare, deoarece Siguranţa luase unele măsuri. Să fi fost opera aceluiaşi C. Doina?

El mi-a adus ultimele veşti, care m-au mai liniştit întrucâtva, deoarece, după informaţiile pe care le deţinea, începutul noilor arestări nu va avea loc înainte de 1 iunie.

Probabil versiunea fusese lansată chiar de către Siguranţă, la Iaşi, unde aveam doi oameni care ne ţineau la curent cu ceea ce auzeau, iar prin zvonul lansat se urmărea a ne linişti, pentru a ne putea aresta la data ţinută încă secretă la nivelul cel mai înalt.

Eram preocupat acum de modul în care aş fi putut aduna nişte arme pentru ascunzişul nostru, deoarece la marginea satului fusese un depozit de armament şi, în afară de ce aveam eu, tot satul era plin cu arme, luate de acolo după 23 august 1944.

va urma











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu