Demascarea (10)

Grigore Dumitrescu

Se merge mereu înainte pe drumul abrutizării.

Azi ascultăm o autobiografie, în care nepotul (cel ce-şi face demascarea interioară) şi unchiul, nu făceau altceva decât să înşele pe cine găseau. Unchiul are un atelier, unde fabrică ciorapi de damă. Sunt de o proastă calitate, dar sunt vânduţi sub eticheta unei mărci bune.

În timp ce vorbeşte, din când în când, mă sustrag atenţiei cuvenite şi rătăcesc cu gândul într'o altă lume. Apoi, iar atent, îmi vine să urlu de enervare, de durerea foamei, de minciunile care trebuie să le ascult. Căci aici trebuie să minţi, ca să-ţi salvezi viaţa! Neminţind şi spunând adevărul, înseamnă să arăţi că eşti atât de « putred », încât o reeducare nu mai e posibilă Ori ei, roboţii, pretind că odată fiind afară din închisoare şi nereeducat, clasa muncitoare te-ar omorî. Astfel vei fi ucis aici! E o datorie faţă de poporul muncitor! Dealtfel, a spus-o şi directorul închisorii: « să scoateţi putregaiul din voi, că altfel nu iese unul viu de aici ». Aşa stând lucrurile, aproape că ţi-e frică să şi gândeşti împotriva a ceea ce ţi se cere. Mă întreb dacă din aceste demascări, continuând un an, doi, cu teama permanentă şi cu suferinţa de fiecare minut, atât fizică cât şi psihică ar mai putea cineva să fie salvat! Vei ajunge în situaţia să fii propriul tău duşman, să ceri tu însuţi să fii bătut, aşa cum a făcut-o Lupaşcu. Şi nu i-au trebuit doi ani, ca să ajungă la acest stadiu! A făcut-o numai după câteva luni.

Seara, după cină, cel care şi-a făcut demascarea e descoperit ca nesincer, fiindcă a bătut apa'n piuă cu ciorapii numai ca să evite elementele importante ale demascării interioare....

Acum sade turceşte pe prici; are ochii holbaţi şi aşteaptă. Tremură uşor şi aşteaptă mereu. Dar nu se întâmplă nimic. Pentru o clipă, mereu nedumerit, îşi reţine parcă un suflu de uşurare. Toţi ne uităm la el. Trec alte minute lungi, dar tot nu se întâmplă nimic. Apoi, cel demascat, cap rotund, ochii — două bile —, un nas bontit, prea mic, dar gura, din contră, prea mare, e năpădit de sudoare şi e atât de ţeapăn, de parcă inima i s'ar fi oprit să bată. După un timp, Levinski rupe tăcerea:
— Cred că e cazul să-1 deşteptăm.
— Trebuie să scoatem banditul din el, intervine Pătrăşcanu, prins de un elan subit.

E linişte!

Sunt atât de emoţionat, încât nici nu-mi pot reaminti cum îl cheamă. E nu nume, care începe cu litera F, Fluturescu, sau aşa ceva.

Dar iată că Levinski se apropie de el şi-1 ia la palme, îmi zic că are norocul şi scapă uşor. Dar după ce a lovit, până demascatului i-a dat sângele pe nas, e dezbrăcat şi întins pe prici. Am mereu conştiinţa încărcată, că trebuie să-mi părăsesc locul, fiindcă pe bucata de prici, unde-mi e culcuşul e întinsă totdeauna victima.

E bătut cu cureaua şi cu bâtele până aproape nu mai mişcă. Apoi, e târât la locul lui, după care Levinski spune numai câteva vorbe, pe un ton de-o răutate sălbatică:
— Lasă ca-ţi scoatem noi putregaiul din tine!
Aşteptăm să ni se dea libertatea să ne culcăm. E clipa fericită, când ştii că pentru şapte-opt ore eşti lăsat în pace.

În seara asta însă, Levinski, după ce măsoară din ochi priciul de la un cap la altul, spune pe un ton de parcă ar fi îngrijorat că nu ne-am putea face somnul cum trebuie:
— Găsesc că suntem prea înghesuiţi. Ar fi bine, ca doi să doarmă sub prici. Aşa, ne-am mai rări puţin.

După ce-şi roteşte privirea peste noi, se opreşte la mine:
— N'ai vrea să dormi sub prici?

Apoi, se întoarce spre partea opusă şi îi spune lui Burcea:
— Şi tu la fel. De ce n'aţi dormi sub prici?
Acceptăm amândoi, la unison:
— De sigur... e foarte bună idee.

Sunt mulţumit de această mutare, nu însă, fără să mă îngrijorez, de ce ne-a ales tocmai pe noi doi. Dar, să sperăm că nu e nimic la mijloc; e numai din întâmplare. Odată vârâţi sub prici, păturile întinse pe podea, rămânând să ne învelim cu ce avem asupra noastră, suntem fericiţi de acest adăpost, chiar dacă e numai pentru timpul nopţii.

Burcea, la început bănuitor, îmi şopteşte la ureche:
— Să sperăm că o să fie bine.

Dimineaţa ieşiţi de sub prici, eu trec la locul meu, iar Burcea la celălalt capăt al camerei.

Aşteptăm începerea unei noui autobiografii. Mă gândesc că într'una din zilele următoare o să-mi vină şi mie rândul; nu reuşesc să mă hotăresc asupra celor ce aş putea spune. Dar trebuie s'o fac; poate chiar în seara asta, în linişte, sub prici.

Cum nu e nici un semn că s'ar trece la o nouă demascare interioară, încercăm sa ne găsim locul mai bine pe prici, să ne frecăm pe unde ne mănâncă pielea. Suntem în a doua jumătate a lunii Martie şi-mi fac iarăşi socoteala, cât a trecut din August când am făcut ultima baie, la Jilava. Sunt şapte luni trecute. Mă întreb dacă 1950 va fi anul care să-mi aducă fericirea unei băi! Nu încape îndoială că programul impus aici prevede şi această stare de murdărie.

Levinski sade turceşte pe podea, rezemat de zid. Deodată, şi-aruncă ochii pe mine; îmi face apoi un semn uşor cu mâna, discret, care înseamnă că trebuie să vin lângă el. Tresar şi inima îmi bate mai puternic.

Sunt lângă el şi-mi face semn să mă aşez. Ceilalţi din cameră, văzându-mă în această intimitate cu Levinski, sunt toţi cu ochii pe mine.

Ce-or li gândind? Şi-or fi închipuind că iniţiativa vine din partea mea, că am să-i fac unele destăinuiri, care desigur, le sunt duşmănoase lor; şi, ce-ar fi şi mai dezgustător, să cer să-i fiu de ajutor la schingiuiri! Ochii mi se împăienjenesc. Îmi vine să urlu de această nedreptate care mi se face.

Rămânem un timp unul lângă altul, fără să ne spunem nimic. Ceilalţi îşi iau un aer de indiferenţă. îmi dau seama că vor numai să pară aşa.

Levinski mă trage uşor de mână. Pălesc. Sunt atât de temător! Doamne, ce-o fi vrând să facă cu mine sau ce-o fi vrând de la mine?

Apoi, cu o voce suptă, şoptind:

Ascultă, eşti aici de două săptămâni. Eu te-am observat cu atenţie şi am ajuns la convingerea că eşti un bun psiholog. Mă priveşte fix în ochi. Tăcere. Aştept cu încordare ce are să-mi propună; se pare că de aşa ceva e vorba. M'arăt interesat! Apoi, el, calm:
— Ia, spune, ce părere ai de fiecare de aici. Să-i luăm, la rând, din capul priciului e Nuţi Pătrăşcanu.

Ce părere ai despre el? Crezi că e sincer, dacă, faţă de cele ce se întâmplă aici, încearcă să fie un alt om, să nu mai gândească ca un legionar; sau crezi că încearcă numai să se acomodeze pentru moment, să scape cu viaţă de aici, el însă, gândind mai departe ca un legionar...

Un nod mi se pune în gât, dar mă forţez să par calm şi răspund scurt:
— Cred că nu e sincer.

El fără să pară de loc mirat de părerea mea:
— Dar ce te face să crezi că nu e sincer?

Las să treacă un timp, căutând să cântăresc bine fiecare cu vând ce urmează să-mi iasă din gură. Altfel mă demasc eu însumi; îmi dau seama că aşa ceva vrea. Pentru o clipă, îmi fulgeră gândul, că după ce-mi voi da părerea despre mai mulţi sau poate despre toţi, s'o dezvăluie în cameră şi apoi să-mi ceară să bat eu pe cei care-i consider ca nesinceri. îmi fac semnul crucii cu limba pe cerul gurii. E singurul ajutor care-1 am! Dar mă hotărăsc şi spun:
— Cred că Pătrăşcanu nu e sincer, fiindcă sus, la camera 4 Spital, bătea foarte rău pe alţii; ca să arate, de sigur, că el s'a lepădat de tot trecutul. Dar a fost demascat... aşa că bătaia altora era numai mijlocul de a se salva pe el...

Tac, dar mă gândesc, că am spus cea mai mare prostie; degeaba mi-am promis să-mi cântăresc cuvintele! Levinski ar putea interpreta cuvintele mele ca o aluzie făcută la el. Fiindcă cei ce bat aici, o fac, fie inconştient, ajunşi la stadiul de roboţi (şi aşa ceva nu poţi să spui), fie să-şi salveze, aşa, schingiuirea propriului corp (şi nici asta nu trebuia spus). Surprind pe buzele lui o umbră de zâmbet, din care nu lipseşte ironia.

Tremur uşor din tot trupul şi am impresia că am rămas fără voce, aşa mi se pun nodurile în gât! Şi când mă gândesc că trebuie să dau înconjurul camerei, spunându-mi părerea despre fiecare... Levinski m'aduce la ordine:
— Dar de următorul, ce părere ai?
— Nici nu ştiu cum îl cheamă, mă salvez eu.
— N'are importanţă numele, îmi spune scurt teroristul, îmi iau inima'n dinţi şi zic:
— Cred că e sincer.

Şi aşa, sincer, nesincer, fără ca Levinski să-mi mai ceară motive, ajungem la Burcea. Mă priveşte fix şi-mi şopteşte:
— De el, ce crezi?

Ezitând uşor şi simulând o adâncă cercetare a interiorului celui ce doarme sub prici cu mine:
— Cred că e sincer.
— Ce te face să crezi că e sincer, adaugă el scurt.
— După câte ştiu, spun eu, sunt vreo zece ani de când îl cunosc; pot susţine că e sincer.

Levinski, ca dus pe gânduri:
— Eu cred că ăsta e un mare bandit.

Mi se taie răsuflarea. Nici nu îndrăsnesc să gândesc mai departe. Tot Levinski:
— Hai să-1 punem la încercare.

Sunt numai ochi şi urechi şi inima îmi zvâcneşte.
— Uite ce e, continuă el, după o pauză ce mi s'a părut că nu se mai termină, fiindcă dormi cu el sub prici, spune-i următoarele, diseară, în cea mai mare taină: destăinuieşte-i că ai avut un bileţel, scris încă înainte de a fi în camera 4 Spital şi adresat părinţilor. Te gândiseşi, că poate se iveşte ocazia şi-1 poţi da prin vreun deţinut care, eventual, s'ar elibera. Ocazia s'a ivit, când ai coborît scările de la camera 4 Spital, venind încoace. Jos la parter, era un deţinut de drept comun, care ţi-e consătean. El n'are de unde să ştie că aici nu mai sunt deţinuţi de drept comun. Îi dai un nume oarecare. Văzându-1, ai scos repede bileţelul care îl aveai ascuns în gulerul hainei într'o crăpătură a cusăturii şi l-ai lăsat să cadă la picioare. Deţinutul de drept
comun 1-a văzut şi 1-a luat. Îi destăinuieşti totul lui Burcea, ca unui prieten.
— Ce-ţi va spune el, ai să vezi. Burcea dacă e sincer, va trebui ca a doua zi să te demaşte. Dacă n'o face, înseamnă că e un bandit. Şi de asta sunt convins. Dar, bagă de seamă, să nu cumva să încerci să-i dai de înţeles, despre ce e vorba. Atât. Acum, treci la locul tău şi arată-te, ca şi cum nimic deosebit n'am fi vorbit. La locul meu pe prici, trag cu ochiul la Levinski; pare atât de grav! Îmi arunc privirea în cealaltă parte a camerei; îl simt că mă observă atent, dar discret. Îşi strânge sprâncenele, desigur, să-mi pătrundă interiorul, în ce priveşte misiunea ce mi-a încredinţat-o, fac o primă apreciere: iată-mă băgat în această mocirlă a demascărilor...
— Singura grijă îmi este deocamdată cum să aranjez diseară lucrurile mai bine împreună cu Burcea, ca să scăpăm cât mai uşor...

Activitatea zilnică reîncepe. Un altul îşi face autobiografia, îl cheamă Stroe. Dar nu reuşesc să fiu atent. Levinski mă surprinde îngândurat. Pentru o clipă mă fulgeră cu privirea, aşa că mă arat atent la cele ce spune Stroe. Spre deosebire de ceilalţi de până acum, el n'a trăit în sărăcie; părinţii au avut o moşie. Şi are şi o soră în apusul Europei...

După un timp Stroe începe să se demaşte, propriu-zis, să-şi arate duşmănia faţă de clasa muncitoare. Era în 1948, când îi vine idea să fugă în străinătate, la soră « îmi dădeam seama că România va deveni un stat comunist şi nu vream în ruptul capului să mai rămân aici. Pe atunci nu realizam că exista şi o clasă muncitoare; interesele mele erau diametral opuse faţă de ale celor ce muncesc. Îi uram totodată şi pe comunişti; aşa că m'am hotărât să fug. Unica posibilitate pentru mine era s'o fac cu expresul Bucureşti-Paris; mai bine zis, sub expresul Bucureşti-Paris. În triajul Gării de Nord, am examinat vagoanele. Dedesubt, unde este instalat sistemul de frânare, există posibilitatea să stai lungit pe burtă, pe trei bare. Sub vagon fiind, am făcut proba. Am stat acolo mai bine de o oră ».

Toţi în cameră, sunt numai ochi şi urechi.

Un gând venit din dorinţa de libertate, m'aruncă într'o totală « nesinceritate » faţă de demascări; ce fericire, să mi se ivească, aşa ca prin minune dumnezeiască, o astfel de evadare. Inima îmi bate mai puternic şi pentru o clipă o dorinţă supremă pune stăpânire pe mine: viaţa să nu mi se oprească aici.

Apoi, printr'o mişcare lentă a capului, căutând să nu-mi trădez vreun gând ascuns, îi privesc atent pe ceilalţi. Chipurile lor trădează gânduri asemănătoare cu ale mele. Nu e eroare. Nu e imaginaţie.

Stroe e pe peronul gării, de unde-şi face plecarea expresul de Paris. E ora opt şi jumătate seara şi e întuneric. E în ziua de 15 Mai 1948. Timpul e frumos. E cald.

....« pândeam momentul să mă strecor sub vagon. Era aproape imposibil. Şi trenul trebuia să plece peste zece minute! De unde eram, pe peron, nu puteam să mă strecor dedesubt. În disperare, am întins paşii spre capătul garniturii şi prin faţa locomotivei, m'am şters de partea cealaltă a trenului. Peste şine, am alergat în direcţia de unde plecasem. Ajuns în dreptul vagonului sub care trebuia să mă ascund, m'am oprit şi am scrutat cu privirea în jurul meu. Nu era nimeni; nici la ferestre, într'o clipă am fost sub tren. în genunchi, am ajuns la locul, unde un om poate să stea întins pe burtă, pe cele trei bare. Eram îmbrăcat cu un pulover gros, o haină îmblănită, mănuşi; în buzunar aveam un fes de lână. M'am instalat la locul fixat. Eram aproape strâns între bare şi scheletul vagonului.

Trenul şi-a făcut plecarea. în poziţia în care mă găseam, trebuia să ajung în zona occidentală a Austriei. Dar după vreo două ore de mers, puterile au început să mă lase. Nu ştiu dacă vă daţi seama, ce înseamnă să stai sub vagon, la viteza unui rapid. Strângeam ochii şi corpul îmi tremura de încordare. Nu puteam însă să cad fiind bine fixat între bare şi fundul vagonului. După un timp, oboseala m'a învins şi cu greu m'am hotărît să mă las pradă somnului. Mi-am controlat bine poziţia şi cu mâinile strânse de bară, am adormit. »

În cameră e tăcere mormântală! Gândurile mă duc mereu Ia o fugă imaginară. Întâi, din penitenciar, apoi cu un expres dincolo de graniţă, spre apus...

Stroe continuă:
...« era lumină când m'am deşteptat. Cum am putut să dorm, când din goana trenului stropi reci mi se aruncau în faţă! Şi trebuie să mă fi găsit într'o regiune muntoasă de multă vreme fiindcă eram complect îngheţat. Ninsese chiar. La 15 Mai, socotisem că zăpadă nu mai poate să cadă. Parcă trenul ar fi mers numai în jurul Bucureştiului! Am rămas aşa, într'o aşteptare lungă, de groază, de moarte. Dar cred că am adormit din nou. Sau poate am căzut într'o stare de inconştienţă.

Era întuneric când m'am trezit; sau poate când mi-am revenit. O slabă mişcare a corpului, m'a făcut să înţeleg că eram la capătul oricărei rezistenţe. După un timp, trenul şi-a făcut intrarea într'o gară. Ca prin vis, auzeam vorbe pe peron. Se vorbea nemţeşte. Eram în Austria. Nu puteam să ştiu însă, dacă eram în cea liberă. Pe atunci, consideram că acolo unde sunt ruşi, nu e libertate. Dar, indiferent unde m'aş fi aflat, nu mai puteam să rezist. Cu o ultimă sforţare, m'am tras dintre bare şi fundul vagonului. M'am târât pe burtă şi ca un animal rănit, m'am lungit la marginea şinelor. Imediat, a plecat şi trenul. Instinctul de conservare îmi dădea puteri; mi-am ridicat capul şi mi-am dat seama, că eram la vreo şaizeci de metri de peronul gării. Am reuşit să mă ridic şi cu greu am ajuns la o clădire, care trebuie
să fi fost o magazie. Nu era nimeni să mă vadă. Era o gară mică. Mi-am dezmorţit uşor picioarele şi mâinile şi mi-am frecat obrajii. Trebuie să fi fost îngheţaţi, că parcă mi se rupea carnea de pe faţă. Nu mai era frig, dar ploua uşor. Eram atât de sleit de puteri, încât singura dorinţă ce mai aveam, era să stau culcat. Aşa, m'am îndreptat spre peron. Afară, nu era nimeni. În faţa mea, la câţiva metri, sala de aşteptare. În definitiv, mi-am zis, chiar aşa murdar cum sunt, pot intra. N'am ezitat. Am căzut mai mult pe uşă, pe care am deschis-o, fără să vreau, larg, până la perete. M'am trântit pe banca, din spatele ei. în sală, numai câteva persoane. Mi-aduc aminte că se uitau lung la mine. Eu parcă le-am zâmbit, reuşind să fac pe indiferentul. Am mai putut realiza, că pe peretele din faţa mea, erau lipite afişe comuniste. Atât. Am căzut pradă somnului Simt că sunt zgâlţâit puternic. Deschid ochii, în faţa mea, doi militari sovietici. Somnul mă refăcuse, aşa că mi-am dat seama imediat că fuga mea avusese un sfârşit tragic.

Cu o maşină, am fost dus la un comandament militar. Mi s'a adus o oglindă. Mi-am privit faţa. Eram îngrozitor. Obrajii mi-erau acoperiţi de un strat de negreală amestecat cu pete de ulei. In jos, hainele-mi erau îmbibate de umezeală şi materii grase.

Într'o cameră m'am dezbrăcat. Mi s'a spus apoi, să mă spăl la o chiuvetă şi am primit nişte haine vechi, dar care se potriveau destul de bine.

Am fost interogat timp de două zile. Nu credeau că nu sunt spion american.

Am stat la închisoare două săptămâni. Acolo am aflat că următoarea staţie a trenului se găsea în zona occidentală a Austriei.

Din Austria am fost adus direct la Interne, la Bucureşti.

Camera noastră e un adevărat spectacol de dezolare! Pe chipurile celor douăzeci şi patru de deţinuţi, e întipărită aceeaşi umbră de dezamăgire. Stroe nu reuşise să evadeze. Libertatea i-a fost la doi paşi.

Pe chipul celui de al douăzeci şi cincilea e întipărit zâmbetul gândului ascuns. E Levinski. Arată aşa, ca şi cum ar spune: am să vă demasc pe toţi deodată.

Iar eu, ce-oi fi având întipărit pe faţă, de mă priveşte atât de insistent robotul Levinski? Nu ştiu. Dar ştiu că, pe tot timpul povestirii, gândurile mi-au fugit în altă lume; dincolo de staţia de cale ferată, unde puterile nu i-au mai îngăduit lui Stroe să treacă frontiera, în lumea liberă.

Zgomotul târşitului de hârdaie pe culoar, îmi întrerupe gândurile.

Mănânc, dar cu gândul la ce va urma după-masă. Levinski se arată nervos; e semn rău.

Aşteptăm, îngrijoraţi, continuarea programului. Vine repede. Robotul spune numai câteva cuvinte:
— Sunteţi toţi bandiţi. Eraţi cu gândul la putregaiul capitalist. Toţi aţi fi vrut ca Stroe să ajungă acolo. Şi voi, odată cu el.

Apoi, după o pauză:
— Vă demasc, bandiţilor!

Îşi scoate cureaua de la pantaloni şi, de sub prici, îşi alege o bâtă. Cu aceleaşi mişcări rapide, începe să lovească la întâmplare. Perfectă şcoală de terorism! Unul singur e de ajuns, pentru schingiuirea a douăzeci şi cinci! îmi feresc, cum pot, capul între mâini. Mă las în seama instinctului de apărare. Pe loc, devin insensibil la foame, la oboseală şi chiar la durere. Creerul şi fibrele corpului s'au oţelit, parcă, într'un efort să învingă şi această după-masă.

Dar când Levinski, începe să umble după fluierele picioarelor, situaţia se schimbă: sunt terorizat de aceste lovituri atât de dureroase.

Durerile încep să se exteriorizeze: ţipete înăbuşite. Un urlet de animal rănit, venit din partea opusă mie, îl opreşte pentru câteva clipe pe Levinski. O fi înţelegând aşa, poate, care e diferenţa între terorist şi terorizat?

Levinski trece iar la atac şi imediat toţi ne strângem în noi.

Din când în când, robotul se odihneşte pentru câteva minute, după care, sare iar pe noi, turbat. Îmi vine să cred că e astfel, văzându-i ochii înroşiţi de furie şi dinţii strânşi de cruzime.

Mă gândesc, ce-ar urma dacă am opri robotul să-şi continue acţiunea. Dar îi am în faţa ochilor pe directorul şi inspectorul penitenciarului, care ne-au vizitat la camera 4 Spital. Vizita a fost pentru noi, dar şi pentru roboţi. Văd imediat consecinţa: împiedicând robotul să-şi continue acţiunea, e tot una cu a împiedica Partidul Comunist să-şi continue experienţa. Căci el, robotul, e creaţia partidului. Consecinţa: vom fi ucişi!

Trebuie deci dusă lupta, care înseamnă numai răbdare şi chin!

În fine, programul zilei ia sfârşit. Hârdăul în uşă, e ca o rază de soare, care îţi dă viaţă, să te ducă mai departe până a doua zi, până mâine. Acest mâine, care n'ai vrea să mai vină!

Aştept ordinul să ne culcăm, să mă vâr sub prici. Şi apoi... apoi, vine misiunea ce mi-a dat-o Levinski, să-1 atrag în cursa demascării pe Burcea...



Odată sunată închiderea, îmi iau locul sub prici. Vine şi Burcea. E omul care trebuie să fie demascat! Dar, mă gândesc că Levinski vrea poate să mă demaşte pe mine în primul rând. Cu alte cuvinte, el e atât de sigur că am să-1 pun la curent pe Burcea de planul lui... Eu sunt cel nesincer, pentru el.

Dar nu mai e timp de gândit. Peste câteva minute va înceta orice mişcare în cameră şi tăcerea va cădea peste noi.
— Ascultă Burcea, îi spun cu vocea joasă. Îl privesc atent. El îmi face semn să vorbesc încet şi apoi, cu capul înclinat, sprâncenele încruntate, ascultă, îi spun despre ce e vorba. Apoi, în semi-întunericul de sub prici, îi văd ochii speriaţi, fixaţi pe mine. îşi întinde mâna până la umărul meu, mă strânge şi-mi spune îngrijorat:
— Vrea să mă demaşte? Ce mă fac?
Gura îi e crispată. îi apar dinţii murdari, dar sănătoşi.
— Burcea, ascultă aici, nu te zăpăci — îi spun —E cât se poate de simplu. Dimineaţă, te duci la Levinski şi mă demaşti pe mine, adică îi spui, că eu ţi-am dezvăluit secretul cu bileţelul. în felul acesta, tu apari sincer în faţa lui. N'are de unde să ştie, mai bine zis, nu poate să dovedească, că eu te-am pus la curent cu toată povestea. Aşa că, cel puţin deocamdată, suntem salvaţi. Tu eşti sincer, demascându-mă, eu la rândul meu, sunt sincer, îndeplinindu-mi misiunea.

Ne liniştim. Ce-o fi peste o săptămână sau două, vom vedea! Aici trăieşti de la o zi la alta.

După câteva clipe de gândire, Burcea îmi şopteşte:
— Asta e singura cale să ieşim din impas.

Apoi, uşuraţi de greutatea care ne apasă, ne lipim spinările obosite de podea

Dimineaţa, cum a sunat deschiderea, ieşim imediat de sub prici. Noaptea am dormit dus; o piatră mi se luase de pe inimă — îmi îndeplinisem misiunea.

Aşa, cum ne-am sfătuit, Burcea n'a mai aşteptat, până să ieşim la WC şi s'a şi anunţat la Levinski — o uşoară ridicare a mâinii. E calm, dar cu aerul omului care are de îndeplinit o înaltă misiune. E ca pe scenă, îmi zic; îşi joacă bine rolul.

Se retrage cu Levinski, în colţul de lângă uşă şi se aşează amândoi turceşte, pe podea.

Eu, la rândul meu, încerc să par omul mulţumit de el însuşi. Mă arăt distrat, dus cu gândul aiurea.

Levinski strigă din colţul unde s'a retras cu Burcea:
— Deschideţi fereastra.

De unde sunt, îmi întind gâtul să prind mult cu vederea, în sus, zidul din faţa ferestrei deschise. încă câţiva centimetri şi ajung să dau de-o pată albastră de cer. Trag în piept aer proaspăt de primăvară. Suntem dealtfel la sfârşitul lui Martie.

E cea mai dulce dimineaţă, de când mă găsesc în această cameră. Crâmpeiul de cer albastru, străbătut de-o rază de soare, îmi vesteşte că astrul s'a ridicat pe boltă, să aducă o zi însorită....

În colţ, lângă uşă, Levinski şi Burcea îşi vorbesc pe şoptite. Pentru câteva clipe, se opresc şi rămân cu privirea fixă, în semn de profundă cugetare.

Trag cu ochiul la Burcea şi văd în el, nu numai un complice al meu, dar şi omul care luptă să se salveze. După vreo cincisprezece minute, cei doi se ridică. Burcea trece la locul lui; Levinski ne spune să ne pregătim, să ieşim la WC.

Aştept ieşirea, douăzeci de paşi la dus, douăzeci la in tors. E unica mişcare în cele douăzeci şi patru de ore ale zilei.

Reîntorşi în cameră, constat cu îngrijorare că Levinski nu se mai învredniceşte să-mi arunce o privire; nici măcar pentru o secundă. Pe mine a vrut deci, să mă încerce, în primul rând. Dacă ar fi altfel, de ce nu-mi mai dă nici-o atenţie?

Demascările interioare continuă. Alte patru-cinci ore de atenţie încordată până la masa de prânz.

Matei, e cel care trebuie să mintă azi. Mic de statură, cap rotund, privire sticloasă. Când vorbeşte, obrajii îi zvâcnesc; îi trădează, aşa, sforţarea să mintă.

E « putred » — şi părinţii la fel, şi fraţii şi sora... Taică-său era un pungaş. Avea o moară şi fura ţăranilor mălaiul agonisit cu greu.

Soră-sa era «curvă» şi nu se jena deloc de părinţi. Ascult ce ascult, dar gândurile mă duc departe, în altă lume. E atâta minciună aici! Câteodată rămân cu convingerea că nimic nu se mai poate schimba, că nu-mi rămâne decât să aştept sfârşitul, care se apropie lent.

Ziua mi-a trecut fără să fi întâlnit, măcar o singură dată, privirea lui Levinski. Această indiferenţă mă exasperează.

Seara, Matei a fost bătut, fiind demascat ca nesincer: nu se îndoieşte nimeni, că părinţii îi erau necinstiţi, sora curvă, însă el, Matei, a insistat prea mult asupra acestor amănunte, numai să evite, să dezvăluie aici fapte mai importante. Va trebui să-şi analizeze serios trecutul şi peste câteva săptămâni, când îşi va face din nou autobiografia, să scoată în evidenţă şi alte fapte din viaţa familiei lui.

Acum, sade şi geme lângă uşă, trântit pe jos. Mâinile-i sunt pline de sânge şi corpul îi tremură. E o fiinţă înspăimântată....

Înainte să trecem la culcare, Leinski spune câteva cuvinte care-mi dau un fior:
— Nu e bine, ca cei doi să mai doarmă sub prici (eu şi Burcea). E o greşeală a mea. Vedeţi, încă mai zac în mine, rămăşiţe ale mentalităţii burgheze. De ce ei doi să doarmă sub pat? Ce, nu sunt egalii noştri? Sunt ca paralizat. Clătinându-mă, intru sub prici, îmi iau pătura şi mi-o aştern pe locul meu, deasupra. Burcea face şi el acelaşi lucru.

Zilele trec. Demascări şi bătăi. Eu, mi-aştept demascarea, dar nu vrea să vină. Levinski găseşte aşa modul să mă terorizeze. Câteodată devin chiar impasibil la ce trebuie să urmeze!

Se mai produce o schimbare. Nuţi Pătrăşcanu e scos din cameră. Gardianul deschide uşa şi îi strigă numele:
— Ia-ţi bagajul şi ieşi pe culoar.

Robotul se grăbeşte să execute ordinul; pe faţă i se aşterne îngrijorarea. Se întreabă desigur şi el, aşa cum mă întreb şi eu: unde e dus...

Viaţa aici e din ce în ce mai aspră. Bătăile se prelungesc până seara, târziu. Fiecare duce în fond o luptă cu acest sinistru robot, Levinski, luptă în care însă e mereu învins.

Ceea ce mă nelinişteşte, e că noi cei trei, care am venit de la camera 4 Spital, nu suntem chemaţi să ne facem autobiografia. Trebuie, desigur, să fim mai întâi sleiţi de forţe — fizic şi moral — şi numai după aceia se va trece, propriu-zis, la dărâmarea personalităţii noastre.

Şi apoi, teroarea nu se mai reduce, de câteva zile, numai la bătaia la spate, cu bâta sau cu cureaua.

Pârvu, demascat că şi-ar fi ascuns acul sub prici, între scânduri, a fost întins pe podea, dezbrăcat, după care, la comanda lui Leinski s'au aşezat pe el opt inşi.

I-a dat ordin şi lui Dinu Georgescu:
— Şi tu, mă, suie-te.

Era al şaselea. Tremurând, cu faţa palida, simţindu-se parcă vinovat de schingiuirea lui Pârvu, a executat ordinul. Pentru o clipă, privirile ni s'au întretăiat şi i-am citit în ochi, disperarea.

După ce şi al optulea şi-a luat locul în această presă, Parcu şi-a descărcat fecalele pe jos. Apoi, a trebuit să şi le adune cu mâna şi să şi le pună în gamelă. La masa de seară, a deşertat conţinutul gamelei în tinetă, însă Levinski nu i-a mai dat voie să şi-o spele. Astfel şi-a mâncat ciorba de arpacaş...

Si sunt obligat, zi de zi, să lupt cu această sinistră teroare! Slăbiciunea fizică e mare, dar simt că mai am totuşi puteri. Atât cât le mai am, trebuie să dau lupta pentru salvarea simţurilor. E adevărat că am devenit în parte insensibil la durerea altora şi chiar şi a mea, dar cred că e mai degrabă efectul obişnuinţei.

Cadrul în care te găseşti, joacă un rol nefast menţinerii moralului. Aseară, nu mult înainte de a ni se da voie să ne culcăm, la un moment dat, toţi eram ca nişte stane de piatră. Chiar şi Levinski se găsea în aceeaşi imobilitate. Feţele supte, ochii înfundaţi în orbite, pleoapele pe jumătate căzute, lumina palidă, mi s'au conturat într'o sală de morgă: douăzeci şi cinci de cadavre aşteptau să fie disecate. Dar mi-am revenit imediat. În faţa spectrului morţii, simţurile mi s'au răscolit într'un efort de luptă împotriva acestui destin. Desigur, lumea în care am trăit ieri nu mai e lumea în care trăiesc azi, dar pentru nimic în lume nu trebuie să-mi pierd cumpătul. Trebuie să lupt împotriva dezumanizării la care suntem supuşi. Te vor ajuns la stadiul să porţi în tine acel germen de gheaţă, care distruge orice proiect, orice iniţiativă. De aici, nu mai e decât un pas până la transformarea ta în robot. Atunci de ţi se va spune: bate —o să baţi, de ţi se va spune: omoară — o să omori...

Trebuie să fie ultima zi a lui Martie sau poate penultima. Firul calendarului l-am pierdut.

Azi e o zi cu totul excepţională!

Gardianul deschide brusc uşa. Mai mult cu privirea în jos, spune:
— în zece minute să fiţi gata, să ieşiţi în curte pentru plimbare.

Suntem cu toţii surprinşi! Mie, cel puţin, parca numi vine a crede urechilor. Mă gândesc, şi-mi fac socoteala că sub bolta cerească nu mai m'am găsit din ziua de 21 Decembrie a anului trecut, când am fost adus aici, în închisoare.

Nerăbdarea pune stăpânire pe noi. Suntem gata, şi aşteptăm numai anunţul gardianului.

Levinski ne atrage atenţia: în curte n'aveţi voie să vă uitaţi în sus, spre vreo fereastră şi nici în jos, spre geamurile subsolului. Privirea trebuie să fie mereu în spatele celui din faţă.

Gardianul deschide uşa. Ne ordonă:
— Afară, pe culoar.

Mai apare un păzitor, care ne numără din trei în trei; ca pe fructe sau ca pe animale. Apoi suntem mânaţi către culoarul principal. Coborâm mai multe trepte şi pe un gang, ne facem intrarea într'una din cele trei curţi interioare ale penitenciarului.

E o dimineaţă ca mai toate dimineţile lunii Martie. Cerul jos, umflat de nori, parcă se deplasează cu totul. E ca şi cum nu l-ar interesa deloc micile evenimente de aici. Vântul suflă printre ziduri, se învârteşte şi apoi se izbeşte în pereţii penitenciarului. Noi, în pas lent, fiecare cu privirea fixată în tălpile celui din faţă, parcă n'am da atenţie nici cerului, nici luminii slabe, de Martie înnorat; ne gândim la noi înşine. După vreun sfert de oră de plimbare uniformizată, mă simt copleşit de această lipsă de orizont. Dar şi slăbiciunea fizică e pusă la încercare. Sunt zece săptămâni decând străbat pentru prima oară mai mult de douăzeci de metri. E un efort.

Cei doi gardieni sunt mereu cu ochii pe noi. Ai zice că nu vor să ne lase nici să reflectăm. Să reflectăm la ce? La acţiunea de dezumanizare, pe care ei o păzesc cu străşnicie?

Ni se spune să intrăm în clădire. Pe culoar suntem iar număraţi. Din nou în cameră, ea mi se pare mai mare şi parcă şi mai ostilă! Ne dezbrăcăm repede şi fiecare se aşează la locul lui.

Demascarea continuă. Levinski, de lângă uşă, zbiară:
— Bandiţilor, aţi tras cu ochii la ferestre. Tot timpul v'am observat.

Sare pe noi. în mâna stângă are cureaua, în dreapta o bâtă. Dă, în cine nimereşte. Cu cureaua ne loveşte în cap, cu bâta, pe corp. Şi dă cu o furie, care ne face, instinctiv, să ne tragem spre zid.

Şi ca totdeauna robotul se mai opreşte din când în când; gâfâie. O pauză scurtă, apoi iar se aruncă asupra noastră. Aşa ne-a trecut restul dimineţii. Când a sosit mâncarea, robotul a încetat să mai lovească.

A doua zi, nici n'am terminat bine de băut ceaiul, că gardianul deschide uşa. Fără să se învrednicească să ne arunce o singură privire, cu ochii pe o listă, spune:
— Care-ţi auzi numele, ieşi pe culoar.

Un fior de gheaţă îmi străpunge şira spinării şi se opreşte în zvâcnituri, pe tâmple. Să nu fiu dus la camera 4 Spital!

Nu mai am timpul să gândesc în continuare şi-mi aud numele. E strigat şi Dinu Georgescu şi Burcea, apoi, Lupaşcu, Morărescu, Pop....

Pe culoar, suntem zece. în faţa ochilor mi se conturează camera 4 Spital. Şi ceilalţi trebuie să fie munciţi de acelaşi gând; o văd pe chipurile lor.

Nu îndrăznim să ne punem întrebări Dinu Georgescu mi-aruncă o privire plină de bănuieli.

Gardianul ne mână pe culoarul principal şi apoi pe scări în sus. Inima-mi zvâcneşte. Cuvintele lui Levinski îmi bat în urechi: sunteţi cu putregaiul în voi. O reîntoarcere la camera 4 Spital e deci posibilă!

Numai că la primul etaj, ne oprim în faţa unei uşi. Aşteptăm. După câteva minute, mă mai liniştesc. Totuşi, sentimentele mă învălmăşesc: voi mai ajunge iar în camera 4 Spital? nu, aşa ceva nu trebuie să se mai întâmple!... Gardianul strigă după o listă două nume: Burcea şi-apoi eu.

Deschide uşa şi ne face semn să intrăm. Surpriză: în faţa noastră, o adevărată comisie; cinci — şase persoane, între ei, directorul penitenciarului, Dumitrescu.

La o masă transformată în birou, doi mai mari probabil în grad decât ceilalţi, singurii aşezaţi pe scaune, sunt cu nasul în nişte dosare. Sunt faţă în faţă. Direc­torul se uită la mine, îşi lasă capul de sus în jos, mă măsoară aşa cu o privire de gheaţă. Apoi mă întreabă de nume. î-1 spun. Unul din cei doi de pe scaune, cel cu faţa spre mine, îşi ridică uşor capul, mă priveşte pentru o clipă pe sub sprâncene şi mă întreabă:
— Vrei să lucrezi la canal?
— Da — răspund fără să mai stau pe gânduri.
Unul din cei care stau în picioare, se uită odată la mine pe din faţă şi-apoi pe din spate.
— Te doare ceva? mă întreabă, privindu-mă fix în ochi.
— Absolut nimic, răspund, întonând cuvintele în aşa fel, încât să nu mai existe nici o îndoială că n'aş fi sănătos tun.

Un altul îmi face semn să vin la el, apoi mi-arată o listă. Îmi caută numele. Semnez fără să mai aştept invitaţie. Pentru el, semnătura mea e dovada că consimt să lucrez la canal, pentru mine însă, ea reprezintă eliberarea de demascări!

Sunt scos imediat din cameră. Pe culoar, gardianul mă dă la perete. înţeleg că trebuie să aştept până-şi dau toţi consimţământul şi trec « vizita medicală ».

Aproape toţi avem semne pe faţă: urmele lăsate de cureaua lui Levinski. Cei doi inspectori din Ministerul de Interne nu le pot vedea însă; sunt mult prea ocupaţi cu dosarele de pe masă. Datoria le cere să stea cu nasul în ele.

Oricum, ziua de azi — poate e 1 Aprilie 1950 — îmi dă speranţe neţărmurite. La canal nu e posibil sa aibă loc demascări; o astfel de acţiune nu poate fi dusă în mijlocul a zeci de mii de deţinuţi.

A trecut mai puţin de un sfert de oră de aşteptare şi luăm drumul înapoi. Pe scări, Lupaşeu cu fericirea în ochi, ne spune încet:
— Cei doi, sunt inspectorii Dulgheru şi Zeller din Ministerul de Interne. Îi ştiu de anul trecut.

Din nou în cameră, nimeni nu are îndrăzneala să ne întrebe unde am fost.

E linişte. Suntem cu privirea pierdută. Cei ce-am fost recrutaţi pentru canal, ne ascundem starea de fericire în care ne găsim, ceilalţi îşi ascund şi ei îngrijorarea sau poate deprimarea că n'au fost chemaţi. Bănuiesc, desigur, de ce am fost scoşi din cameră.

După un timp Levinski rupe tăcerea:
— Aţi fost întrebaţi dacă vreţi să lucraţi la canal?
Dăm un răspuns afirmativ, aproape toţi deodată.
— Vedeţi mă, continuă el, concentrându-şi privirea într'un punct în mijlocul tavanului, cât de îngăduitoare e clasa muncitoare cu noi, de ne acordă dreptul să lucrăm la canal! Şi voi, bandiţilor, mereu cu putregaiul în voi! Un gând îmi fulgeră: roboţii nu vor fi duşi la canal; sau cel puţin, cea mai mare parte dintre ei. Fiindcă Penitenciarul Piteşti e şcoala de dezumanizare a deţinuţilor. Aici se face o experienţă care n'ar putea să fie continuată fără roboţi. Ei vor rămâne deci aici, să schingiuiască mai departe; fiindcă nu toţi deţinuţii vor fi duşi la canal. Cei cu pedepse mai mari de zece ani nu vor fi scoşi din închisoare; ceea ce reprezintă un procent de circa şaizeci la sută. Cumplită soartă! Să trăieşti teroarea de aici încă un an, doi, trei.

Levinski şi-a terminat rechizitoriul împotriva noastră dar şi laudele aduse clasei muncitoare. Robotul are aerul mai sever ca niciodată. Ne scrutează cu privirea pe fiecare în parte, cu dispreţ. Apoi deodată, îşi aţinteşte ochii pe mine. Rămâne aşa mult timp. Pe chipul robotului nu pare nici o umbră de îndoiala că « interiorul » mi-e putred! El ştie că n'am fost sincer în misiunea ce mi-a încredinţat-o, de a-1 încerca pe Burcea...După un timp Levinski rupe tăcerea:
— În situaţia de banditism în care vă găsiţi, trebuie să vă revizuiţi felul de cum vă faceţi autobiografiile. Suntem toţi cu ochii pe el. Robotul tace brusc, îşi strânge sprâncenele. Semn de pătrunzătoare cugetare. După câteva minute ne terorizează în continuare:
— Cel mai bun lucru e ca pentru un timp să încetăm autobiografiile. Sunteţi mult prea nesinceri. Aveţi nevoie de o pauză, în care să gândiţi asupra voastră mai profund. Trebuie un nou început. Deocamdată bâta vă va ţine treji; altfel adormiţi. Vorbeşte, ca şi cum până acum nu s'ar fi folosit de ea! Robotul ne mai spune că de aici înainte să ţinem mereu privirea fix înainte să nu ne mai mişcăm pe prici. De vorbit între noi, nici nu se mai pune problema.

Aşteptăm deci începerea « noului » program: bătaie şi numai bătaie.

Dar iată că Levinski nu ne mai lasă să aşteptăm mult şi sare pe noi. E înarmat mereu cu bâta şi cureaua de la pantaloni. Loveşte, ca totdeauna, la voia întâmplării. După pauze de câteva minute, reîncepe atacul. Noi, cu capetele între mâini, aşteptăm să treacă minutele şi orele grele.

Aşa se scurg zilele! Bătaia generală are loc dimineaţa şi după masa. Durează trei- patru ore pe zi. În mod individual nu mai e însă nimeni bătut. Gamelele nu le mai spălăm şi din când în când, mâncăm ca porcii. Aici însă, spre deosebire de ce era la camera 4 Spital, suntem lăsaţi să ne sorbim polonicul de ciorbă, fără să ni se mai înfunde capul în gamelă. Fiindcă pe podea nu e loc, ne facem plecăciunile în faţa gamelei pe prici, pe locul unde doarme fiecare...



(va urma)