Nora Roberts
Îngrijitorul ştergea ursuz o băltoacă de culoarea noroiului, pe culoarul din faţa biroului brigăzii. Dincolo de mirosul greu al detergentului cu aromă de brad, se simţeau mirosuri mult mai omeneşti. Automatul care servea cafea neagră, cafea cu lapte şi, când era generos, cacao fierbinte, zăcea ca un soldat rănit sprijinit de companionul său care servea batoane de ciocolată şi bomboane.
— Iar a explodat maşina de cafea?
Bărbatul în salopeta de un cenuşiu prăfuit şi cu păr de un cenuşiu şi mai prăfuit se uită pe deasupra mânerului spălătorului său.
— Voi aţi face mai bine să nu mai daţi tot timpul cu piciorul în aparatele astea. Uite în ce hal au ajuns. Gesticulând, vărsă mai multă cafea şi dezinfectant. Nişte criminali, mai adăugă el.
— Da. Ben aruncă o privire urâcioasă spre maşina pentru dulciuri. Chiar el o mai înfundase puţin, după ce ieri pierduse alţi cincizeci de cenţi.
— Cineva ar trebui să facă nişte investigaţii. Atenţie la pantofi, Doc. O conduse în birou, unde, la ora opt, telefoanele şi începuseră să ţârâie.
— Paris.
Löwenstein aruncă o ceaşcă de hârtie în direcţia coşului ei de gunoi, unde aceasta atinse marginea şi ateriză înăuntru.
— A născut fata căpitanului azi-noapte.
— Azi-noapte? Se opri la biroul lui, ca să citească mesajele. Cel de la mama lui îi aminti că trecuse aproape o lună de când nu-i mai vizitase.
— La 10:35 p.m.
— La naiba, nu mai putea aştepta şi ea câteva zile? Eu pariasem că pe 15. Dar mai exista o şansă, se gândi el, dacă ea ar fi cooperat şi ar fi avut un băiat. Ce are?
— O fetiţă, de trei kilograme cinci sute.
— Ca să vezi.
Löwenstein se ridică, aruncându-i lui Tess o privire competentă. Aprecie geanta din piele de şarpe cam la o sută cincizeci şi simţi un mic, inofensiv ghimpe de invidie.
— Bună dimineaţa, doctore Court.
— Bună dimineaţa.
— Ah, dacă doriţi cafea sau altceva, vă servim în sala de conferinţe, până se face curăţenie aici. O să ne întâlnim acolo peste câteva minute. Parfumul era franţuzesc, autentic, conchise Löwenstein, după ce adulmecă aerul repede, discret.
— Mulţumesc, aştept.
— De ce nu stai jos, până se eliberează căpitanul? îi sugeră Ben, uitându-se în jur după un scaun curat. Eu văd că am de dat câteva telefoane.
Izbucni o bruscă efuziune de obscenităţi venind dinspre hol, apoi se auzi un zgomot metalic. Tess se întoarse şi văzu apa murdară din găleată revărsându-se de-a lungul coridorului. Apoi se dezlănţui infernul.
Un negru slăbănog, cu mâinile prinse la spate în cătuşe, reuşise să ajungă până la uşă când un bărbat în pardesiu îl prinse cu braţul pe după gât.
— Uită-te la pardoseala mea! Aproape dansând de furie, îngrijitorul apăru în raza vizuală. Făcu o mişcare amplă cu spălătorul, stropind peste tot.
— O să mă plâng la sindicat. O să vedeţi voi.
Prizonierul se zvârcolea şi se zbătea ca un păstrăv eşuat pe uscat, în timp ce ofiţerul respectiv încerca să nu-l scape.
— La naibii spălătorul ăsta din faţa mea. Clătinându-se şi uşor congestionat la faţă, încerca să evite al doilea duş, în timp ce negrul dădu drumul unui vaiet prelung, ascuţit.
— La naiba, Mullendore, nu-ţi poţi stăpâni prizonierii? Fără grabă, Ben ieşi ca să asiste la momentul în care negrul reuşi să-şi împlânte dinţii în mâna lui Mullendore. Urmă o înjurătură îndesată şi prizonierul reuşi să se elibereze, ţâşnind cu capul înainte, direct în Ben.
— Isuse, ajută-mă, individul ăsta e un animal. Mullendore îl înşfăcă pe prizonier, reuşind să-l facă sandviş între ei. O clipă arătă ca şi cum se pregăteau de rumbă. Apoi toţi trei alunecară pe pardoseala udă şi căzură grămadă.
Lângă Tess, Löwenstein îi privea cu mâinile puse comod în şolduri.
— N-ar trebui să intervii? întrebă Tess.
— Tipul are cătuşe la mâini şi n-are nici cincizeci de kilograme. Într-un minut, au terminat cu el.
— Nu mă băgaţi pe mine la mititica! Negrul se rostogolea şi se zbătea şi urla şi reuşi să-şi înfigă cu putere picioarele în testiculele lui Ben. Într-un gest reflex, Ben îi arse una cu cotul, direct sub bărbie, apoi se înmuie şi se prăbuşi peste el, cu Mullendore clătinându-se lângă ei.
— Mulţumesc, Paris. Mullendore îşi ridică mâna rănită ca să studieze urmele dinţilor. Isuse, probabil că o să am nevoie de o injecţie. Tipul a înnebunit efectiv în clipa în care am intrat în clădire.
Ben reuşi să se ridice în mâini şi picioare. Răsuflă şuierat când trase aer în piept şi simţi în măruntaie o gaură care-l ardea. Încercă să vorbească, inspiră din nou şuierat şi mai încercă o dată.
— Ticălosul, mi-a vârât ouăle în stomac.
— Îmi pare rău, Ben. Mullendore scoase o batistă şi şi-o înfăşură în jurul muşcăturii. Dar uite-l ce mieluşel e acum.
Gemând, Ben se ridică în şezut pe pardoseală, sprijinindu-se de perete.
— Pentru Dumnezeu, bagă-l la zdup înainte de a se trezi.
Rămase şezând acolo, în timp ce Mullendore îl înşfăcă pe prizonierul leşinat. Apa rece, de culoarea cafelei, se îmbibase în blugii lui Ben, la genunchi şi între picioare şi-i murdărise cămaşa. Continuă să rămână pe loc chiar şi când simţi apa pătrunzând sub el, întrebându-se de ce îl lăsaseră genunchii, făcându-l de râs.
Urcându-se înapoi să-şi umple din nou găleata cu apă curată, săpunită, îngrijitorul spuse, clătinând spălătorul:
— O să vorbesc cu şefu’. Aproape că terminasem aici.
— Mai slăbeşte-mă. Ben îi aruncă o privire, în timp ce durerea dintre picioare îşi croia drum spre cap.
— Să nu-ţi faci griji, Paris. Löwenstein se strecura pe lângă perete, evitând atentă micul râuleţ. Există şanse să nu-ţi pierzi reputaţia de armăsar.
— Pupă-mă-n fund.
— Scumpule, dar ştii bine că am un soţ gelos.
— Ţî-ţî-ţî, făcu Tess plină de compasiune, lăsându-se pe vine, alături de el. Mâna care-i mângâia obrazul era blândă, dar ochii îi sclipeau plini de veselie.
— Ţi-ai revenit?
— Ah, mă simt formidabil, îmi place la nebunie să-mi beau cafeaua absorbind-o prin pori.
— Funcţionăreală, ziceai?
— Da, corect.
— Vrei să te ridici?
— Nu. Rezistă tentaţiei de a-şi duce o mână între picioare, ca să se convingă că toate erau la locul lor.
Râsul nu era chiar înfundat când Tess îşi apăsă gura cu mâna. Privirea lungă, cu ochii îngustaţi, pe care i-o aruncă Ben nu reuşi decât să înrăutăţească lucrurile. Vocea ei deveni sacadată şi debordantă.
— Nu poţi sta aici toată ziua. Stai cu fundul într-o băltoacă şi miroşi ca duşumeaua unei cafenele nespălate după weekend.
— Frumos te porţi cu un bolnav, Doc. O apucă de braţ, în timp ce ea se lupta pentru o cauză pierdută, împotriva râsului. Un ghiont bun şi te întinzi şi tu aici, lângă mine.
— Ca să trebuiască apoi să te lupţi cu toate implicaţiile sentimentului de vinovăţie. Ca să nu mai pomenim de facturile la curăţătorie.
În coridor apăru Ed, încă îmbrăcat ca afară. În timp ce încerca să evite băltoaca de jos, culegea ultimele resturi de iaurt din cutia de carton, reprezentând micul lui dejun. Lingând linguriţa, se opri în faţa partenerului său.
— Bună dimineaţa, doctore Court.
— Bună dimineaţa. Aceasta se ridică, încă luptând să-şi înghită râsul.
— Frumoasă zi.
— Da, totuşi puţin cam friguroasă.
— Ah, sunteţi o calamitate, amândoi, li se adresă Ben. O adevărată calamitate.
Tess îşi limpezi vocea.
— Ben… Ben a avut un mic accident.
Sprâncenele lui Ed se ridicară în clipa în care se uită la apa care se prelingea de-a lungul culoarului.
— Păstrează pentru tine umorul ăsta neelevat, o avertiză Ben.
— Neelevat, auzi. Ed pronunţă rar cuvântul, impresionat. Îi dădu lui Tess cutia goală de carton, apoi apucându-l pe Ben de subsuori, îşi repuse partenerul pe picioare, fără efort.
— Ţi-ai udat pantalonii.
— Încercam să opresc un arestat.
— Da? Ei, chestii dintr-astea se mai întâmplă când eşti foarte tensionat sau înnebunit.
— Mă duc la vestiar, bombăni ei. Vezi dacă doctoriţa Court n-a păţit cumva ceva, de atâta râs. O luă pleoscăind de-a lungul culoarului, cu picioarele uşor crăcănate.
Ed îşi luă înapoi cutia goală şi linguriţa de plastic.
— Bei o cafea?
— Nu, cred că mi-ajunge cât am băut.
— Aşteaptă-mă o clipă şi te conduc la căpitanul Harris.
* * *
Se întâlniră în sala de conferințe. Deși instalația de încălzire torcea încurajator, pardoseala continua să rămână rece. Harris pierduse campania lui anuală pentru un covor. Storurile erau trase în speranţa zadarnică de a izola ferestrele. Cineva prinsese un afiş prin care America era somată să economisească energia.
Tess stătea la o masă, cu Ed tolănit alături. O aromă discretă de iasomie aburea din ceaiul lui. Löwenstein stătea în echilibru pe marginea unei măsuţe, dând leneş dintr-un picior. Bigsby stătea ghemuit într-un fotoliu, în braţe cu o cutie uriaşă cu şerveţele Kleenex. La fiecare câteva minute, îşi sufla nasul deja roşu. Gripa îl ţintuise pe Roderick la pat.
Harris stătea în picioare lângă o tablă verde, pe care fuseseră deja aliniate în coloane distincte, nume şi alte informaţii pertinente. Pe perete se afla o hartă a oraşului, în care erau înfipte patru steguleţe albastre. Alături, se afla un panou din plută. Pe acesta fuseseră prinse fotografii în alb şi negru, ale femeilor asasinate.
— Am primit cu toţii transcrierile telefoanelor primite de doctoriţa Court.
Suna atât de rece, de profesional, se gândi ea. Transcrierile. În aceste transcrieri, ei n-ar fi putut auzi suferinţa sau boala.
— Căpitane Harris… Tess îşi întinse propriile ei hârtii. V-am adus un raport la zi, cu părerile mele şi cu diagnosticul. Cred însă că ar fi folositor dacă v-aş explica dumneavoastră şi ofiţerilor dumneavoastră aceste convorbiri telefonice.
Harris, cu mâinile la spate, dădu doar din cap. Primarul, mass-media şi comisarul îi dădeau la ţurloaie. Ar fi vrut să ştie treaba asta terminată, demult terminată, ca să poată petrece puţin timp adorându-şi noua nepoată. Văzând-o prin geamul salonului nou-născuţilor, aproape că începuse să creadă că viaţa merită trăită.
— Bărbatul care m-a contactat m-a sunat pentru că era înspăimântat, îngrozit de el însuşi. El nu-şi mai poate controla viaţa, ci este stăpânit de boala de care suferă. Ultima… Privirea ei se opri asupra fotografiei lui Anne Reasoner. Ultima crimă nu a făcut parte din plan. Îşi umezi buzele, ridicându-şi privirea doar o clipă, când intră Ben. Mă aştepta pe mine – pe mine, anume. Nu putem şti exact cum s-a orientat spre celelalte victime. În cazul Barbarei Clayton putem fi absolut siguri că a fost vorba de o coincidenţă. I se stricase maşina. El se afla acolo. În cazul meu este mult mai bine acordat totul. Mi-a văzut numele şi fotografia în ziar.
Se opri o clipă, aşteptând ca Ben să se strecoare pe scaunul de lângă ea. Acesta însă rămase în spate, rezemându-se de uşa închisă, despărţit de ea printr-o masă.
— Acea parte raţională din mintea lui, partea care îl menţine în stare de funcţionare în timpul zilei, era la pământ. Şi iată ajutorul, iată pe cineva care să nu-l condamne de la sine. Cineva care pretinde că înţelege măcar o parto din suferinţă. Cineva care seamănă suficient cu Laura, ca să-i trezească sentimente de iubire şi de totală disperare. Cred că am dreptate când spun că pe mine mă aştepta în noaptea uciderii lui Anne Reasoner, pentru că voia să vorbească cu mine, să-mi explice înainte… înainte de a face ceea ce era împins să facă. În baza investigaţiilor dumneavoastră, cred că pot afirma la fel de corect că el nu a simţit faţă de celelalte această nevoie de a se explica. În transcrierile dumneavoastră veţi vedea că de fiecare dată încearcă să mă facă să înţeleg. În acest moment, eu sunt ca o balama. Uşa lui se roteşte în ambele părţi.
Tess îşi împreună palmele, mişcându-le înainte şi înapoi, ca să ilustreze ideea.
— El se roagă pentru ajutor, apoi însă boala lui învinge din nou şi nu mai vrea decât să termine ceea ce a început. Încă două victime, spuse ea calm, sau, în mintea lui, încă două suflete care urmează a fi salvate. Eu şi el însuşi.
Ed făcea mici însemnări ordonate, pe marginea transcrierilor lui.
— Şi nereuşind să pună mâna pe tine, se va mulţumi să omoare o altă femeie, doar ca să-şi îndeplinească misiunea?
— El are nevoie de mine. Până acum m-a contactat de trei ori. M-a văzut la biserică. El lucrează cu semne şi simboluri. Am fost la biserică – biserica lui. Semăn cu Laura lui. I-am spus că vreau să-l ajut. Cu cât se simte mai apropiat de mine, cu atât mai necesar va fi pentru el să-şi încheie misiunea cu mine.
— Tot mai credeţi că va ataca pe 8 decembrie? Löwenstein avea transcrierea în faţa ei, dar nu se uita la ea.
— Da. Nu cred că va mai putea sparge tiparul. Anne Reasoner l-a slăbit mult prea mult. Femeia greşită, în noaptea greşită. Stomacul lui Tess îi zvâcni o dată, înainte de a se îndrepta şi a şi-l putea stăpâni.
— N-ar fi posibil, începu Ed, să te atace mai repede, tocmai pentru că este atât de calat pe tine?
— Orice e posibil. Bolile mintale au puţine date absolute.
— Vom continua protecţia noastră de douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, interveni Harris. Telefonul dumneavoastră va continua să fie ascultat şi veţi fi în continuare păzită, până când îl vom prinde. Între timp, v-am ruga să vă continuaţi rutina de serviciu şi particulară. El vă pândeşte, aşa încât îşi va da seama. Dacă păreţi accesibilă, s-ar putea să-l reperăm.
— De ce nu-i spuneţi verde în faţă? interveni calm Ben, de lângă uşă. Ţinea mâinile în buzunare şi vocea îi era destinsă. Dar Tess nu trebui decât să se uite în ochii lui ca să vadă ce se petrecea pe dinăuntru.
— Vreţi să o folosiţi ca momeală.
Harris îi întoarse privirea. Glasul lui nu-şi schimbase nici volumul şi nici tonul când vorbi din nou.
— Doctoriţa Court a fost vizată. Ceea ce vreau eu nu are aceeaşi importanţă cu ceea ce vrea ucigaşul. Tocmai de aceea, fir-ar să fie, va fi păzită acasă, la birou şi la magazin.
— Următoarele două săptămâni n-ar trebui să iasă din casă.
— Ideea asta a fost deja studiata şi respinsă.
— Respinsă? Ben se desprinse de uşă. Cine a respins-o?
— Eu. Tess îşi împreună mâinile deasupra dosarului şi rămase nemişcată.
Ben abia dacă se uită la ea, înainte de a-şi revărsa toată furia pe Harris.
— De când folosim civili? Atâta vreme cât iese din casă, se află în pericol.
— Va fi tot timpul păzită.
— Da. Dar noi toţi ştim cât de repede poate începe ceva să meargă prost. Un singur pas greşit şi o să-i înfigeţi fotografia acolo sus.
— Ben. Löwenstein îi puse mâna pe braţ, dar el o dădu la o parte.
— Nu ne putem permite să riscăm, câtă vreme ştim că el este hotărât în ce o priveşte. Va trebui să nu iasă dintre patru pereţi.
— Nu. Tess îşi strânse mâinile cu atâta putere, încât încheieturile i se albiră. Nu-mi pot trăda pacienţii şi să nu mă duc la birou şi la clinică.
— Nici dacă mori nu-i mai poţi trata. Se întoarse brusc spre ea, izbind cu ambele palme în masă. Deci, ia-ţi concediu. Cumpără-ţi un bilet pentru Martinica sau Cancún. Te vreau în altă parte.
— Nu pot, Ben. Chiar dacă aş putea fugi câteva săptămâni de pacienţii mei, nu pot fugi de restul.
— Paris… Ben, rectifică Harris, pe un ton mai domolit. Doctoriţa Court este conştientă de opţiunile ei. Câtă vreme se află aici, se află sub protecţie. Chiar ea este de părere că el o va căuta peste tot. Cum s-a hotărât să colaboreze cu noi, vom putea să o ţinem sub strânsă supraveghere şi să-l imobilizăm când va face prima mişcare.
— O scoatem din oraş şi plasăm o femeie poliţist în locul ei.
— Nu. De data aceasta Tess se ridică, încet. N-am de gând să mai las pe cineva să moară în locul meu. Nu din nou.
— Iar eu n-am de gând să te găsesc pe cine ştie ce alee, cu o eşarfă în jurul gâtului. Se întoarse cu spatele la ea. Vă folosiţi de ea pentru că ancheta se află într-un punct mort, pentru că avem un martor idiot, un magazin cu obiecte de cult în Boston şi un teanc de presupuneri psihiatrice.
— Am acceptat colaborarea doctoriţei Court pentru că avem patru femei moarte. Doar arsurile din stomac îl ţineau pe Harris să nu ridice tonul. Şi am nevoie de toţi ofiţerii mei, în cea mai bună formă. Repliază-te, Ben, sau ieşi din treaba asta.
Tess îşi strânse hârtiile şi ieşi tăcută din încăpere. La nici zece secunde, Ed se afla în urma ei.
— Vrei să iei puţin aer? o întrebă el, văzând-o stând abătută pe coridor.
— Da. Mulţumesc.
O apucă de cot într-un fel care în mod normal ar fi făcut-o să zâmbească. Când deschise uşa, fură izbiţi de rafala vântului de noiembrie. Cerul era de un albastru rece, dur, fără un norişor care să-l mai îmblânzească. Îşi amintiră amândoi că toată povestea asta începuse în august, un august aburind de căldură. El aşteptă ca Tess să-şi încheie pardesiul.
— Cred că de Ziua Recunoştinţei o să avem zăpadă, spuse el, ca să facă puţină conversaţie.
— Presupun. Se scotoci în buzunar după mănuşi, le găsi şi se opri ca să şi le pună.
— Întotdeauna mi-a părut rău pentru curcani.
— Ce spui?
— Pentru curcani, repetă Ed. Ştii, curcanii pentru Ziua Recunoştinţei. Mă îndoiesc că ne sunt foarte recunoscători pentru faptul că au devenit o tradiţie.
— Nu. Constată că mai avea puterea să zâmbească. Nu, nu cred.
— Niciodată până acum n-a fost legat de o femeie. Nu aşa. Nu cum este legat de tine.
Tess expiră îndelung aerul din piept, dorind să poată găsi răspunsul. Întotdeauna fusese în stare să găsească răspunsul.
— E doar puţin mai complicat.
— Îl ştiu pe Ben de multă vreme. Ed scoase o arahidă din buzunar, o sparse şi-i oferi miezul lui Tess. Când ea scutură din cap, şi-o azvârli în gură.
— E destul de uşor de citit, dacă ştii cum să-l priveşti. În momentul de faţă este speriat. Este speriat de tine şi este speriat pentru tine.
Tess privi în direcţia parcării. Unul dintre poliţişti n-o să fie prea fericit când o să iasă şi o să-şi găsească roata din dreapta-faţă pe jantă.
— Nu ştiu ce să fac. Nu pot fugi de asta, deşi o parte din mine, undeva, adânc de tot, este îngrozită.
— De telefoane sau de Ben?
— Încep să cred că ar trebui să te reprofilezi pe meseria mea, spuse ea în şoaptă.
— Când eşti multă vreme poliţist, înveţi câte ceva din toate.
— Îl iubesc. Rostise cuvintele rar, ca pe un test. Odată spuse, inspiră cu un tremur în gât. Un lucru greu chiar şi în condiţii normale, dar acum… nu pot face ceea ce vrea el.
— El ştie asta. Tocmai de aceea e speriat. Este un bun poliţist. Câtă vreme are grijă de tine, n-o să păţeşti nimic.
— Contez pe asta. Are o problemă cu meseria mea. Tess se întoarse cu faţa spre Ed: Tu ştii despre ce e vorba. Ştii de ce.
— Haide să spunem că ştiu suficient ca să spun că are motivele lui şi, când o să fie pregătit, o să-ţi vorbească singur despre ele.
Îi studie faţa mare, înroşită de vânt.
— E norocos că te are pe tine.
— Întotdeauna i-am spus asta.
— Apleacă-te o clipă.
Când el se aplecă, Tess îi mângâie obrazul cu buzele.
— Mulţumesc.
Culoarea din obrajii lui deveni şi mai intensă.
— Pentru puţin.
Ben îi urmări o clipă prin uşa de sticlă, înainte de a o deschide. Aproape toată furia şi-o consumase pe Harris. Nu-i mai rămăsese decât o durere surdă în stomac. Ştia destul de bine ce înseamnă frica, încât să o recunoască.
— Ai de gând să-mi iei locul? întrebă el moale.
— Dacă eşti atât de prost, încât să mi-l cedezi. Ed zâmbi în jos spre Tess şi-i oferi o mână de arahide.
— Ai grijă de tine.
Tess se jucă cu alunele din mână şi nu spuse nimic în timp ce Ed dispăru înăuntru.
Cu fermoarul jachetei desfăcut, Ben stătea lângă ea uitându-se, aşa cum făcuse şi ea, spre parcare. Vântul antrenase de-a lungul asfaltului o mică pungă maronie.
— Am un vecin care o să aibă o vreme grijă de pisica mea. Cum Tess continuă să tacă, se întoarse spre ea.
— Vreau să mă mut la tine.
Ea privea intens spre cauciucul dezumflat.
— O nouă măsură de protecţie din partea poliţiei?
— Exact. Şi mai sunt încă, încă multe altele. Ben voia să fie cu ea zi şi noapte. Nu-i putea explica, nu încă, dorinţa lui de a trăi alături de ea, atâta vreme cât nu locuise încă niciodată cu o altă femeie. Acest fel de angajare îl apropia periculos de o permanenţă pentru care însă nu se considera pregătit.
Tess studie alunele din mână, înainte de a le băga în buzunar. Aşa cum spusese Ed, Ben era destul de uşor de citit, dacă ştiai cum să-l priveşti.
— O să-ţi dau o cheie, dar n-o să pregătesc micul dejun.
— Dar cina?
— Din când în când.
— Pare rezonabil. Tess?
— Da?
— Dacă ţi-aş spune că aş vrea să pleci din oraş pentru că… Ben ezită, apoi îşi lăsă mâinile pe umerii ei… pentru că nu cred că aş rezista, în cazul în care ţi s-ar întâmpla ceva, ai pleca?
— Ai veni cu mine?
— Nu pot. Ştii că eu trebuie să… Se întrerupse, luptându-se cu sentimentul zădărniciei, în timp ce ea se uita în sus, la el. În regulă. Nu ştiu ce mi-a venit să încerc să conving pe cineva care joacă ping-pong cu celulele creierului. O să faci ce ţi s-a spus, deci, la treabă.
— Am un motiv întemeiat să-ţi fac acest caz mai uşor, Ben. Deci, până când se termină totul, o să fac ceea ce mi s-a spus.
— Aşa trebuie să fie. Bătu în retragere exact atât, încât ea să-şi dea seama că acela care stătea acum în faţa ei era poliţistul, mult mai mult decât bărbatul. Doi poliţişti în uniformă te conduc la birou. Am aranjat cu paznicul de acolo să-şi ia o mică vacanţă şi l-am înlocuit deja cu un om de-al nostru. Trei oameni vor face cu schimbul în sala de aşteptare. Voi veni chiar eu să te iau şi să te conduc acasă, ori de câte ori se va putea. Când n-o să pot, vei fi escortată de poliţiştii respectivi. Vom folosi ca bază un apartament gol de la etajul trei, dar, oricum, în clipa în care ai intrat în casă, uşa ta rămâne încuiată. Dacă va trebui să ieşi, pentru indiferent ce motiv, suni şi aştepţi până vei căpăta liber.
— Sună foarte minuţios.
Ben se gândi la cele patru fotografii de pe panoul din plută.
— Da. Orice şi cu asta înţeleg absolut orice se întâmplă – un tip apare în faţa ta la un stop, cineva care te opreşte pe stradă să te întrebe ceva – vreau să fiu informat.
— Ben, nu e vina nimănui că lucrurile au luat turnura asta. Nici a ta, nici a lui Harris, nici a mea. Noi doar trebuie să le punem capăt.
— Asta este ceea ce şi intenţionez să fac. Uite-i pe poliţai. E timpul să pleci.
— În regulă. Coborî prima treaptă, apoi se opri şi se întoarse. Presupun că ar fi un gest total nepotrivit să mă săruţi aici, în timpul serviciului.
— Da. Ben se aplecă şi într-un fel care întotdeauna reuşea să-i înmoaie picioarele, îi cuprinse faţa în mâini. Cu ochii deschişi şi privind într-ai ei, îşi apropie gura. Buzele ei erau reci, dar moi, generoase. Cu mâna liberă îl apucă de pieptul pardesiului ca să-şi menţină echilibrul sau poate ca să-l mai păstreze o clipă în plus, lângă ea. El privi fascinat cum i se zbătură genele, ca apoi să i se coboare încet şi să-i umbrească obrajii.
— Poţi să-ţi aminteşti ce-ai făcut azi-noapte? şopti Tess.
— O să mă străduiesc. Se retrase, dar continuă să-i ţină mâna într-a lui. Vezi cum conduci. N-aş vrea să-i faci pe poliţişti să fie tentaţi să-ţi dea vreo amendă.
— O chestiune deja reglată. Ne vedem diseară, mai adăugă ea, zâmbind.
Îi dădu drumul.
— Mie-mi place grătarul potrivit.
— Mie-mi place în sânge.
O urmări urcându-se în maşină şi apoi ieşind cu abilitate din parcare. Poliţiştii în uniformă se aflau la o distanţă de o maşină în spatele ei.
* * *
Tess ştia că visa, la fel cum ştia că existau motive solide şi logice pentru visul ei. Dar acest lucru nu o împiedica să-i fie frică.
Alerga. Muşchii din gamba dreaptă i se blocaseră din cauza efortului. Gemea încet în somn, din cauza durerii. Peste tot în faţa ei se întindeau coridoare interminabile, zăpăcind-o. Încerca pe cât posibil să păstreze drumul cel mai drept, ştiind că exista o uşă, undeva. Nu trebuia decât să o găsească. Respiraţia ei ricoşa, lovindu-se de pereţii labirintului. Zidurile deveniseră acum nişte oglinzi revărsând spre ea zeci de reflexii ale propriei persoane.
Avea în mână o geantă. Se uita prosteşte la ea, dar nu-i dădea drumul. Când devenise prea grea pentru o singură mână, o apucă în amândouă şi continuă să fugă. Pierzându-şi echilibrul, întinse o mână şi se atinse de o oglindă. Se clătină şi privi în sus. Anne Reasoner se uita la ea. Apoi oglinda se transformă într-un alt coridor.
Iar ea continuă să alerge, alegând cărarea cea mai dreaptă. Greutatea genţii îi rănea mâinile, dar o trăgea după ea. Muşchii îi erau încordaţi şi o ardeau. Apoi văzu uşa. Încuiată. Căută disperată cheia. Întotdeauna exista o cheie. Butonul clanţei se întoarse însă încet, dinspre cealaltă parte a uşii.
— Ben. Slăbită din cauza sentimentului de uşurare, întinse o mână spre el, să o ajute să facă acest ultim pas spre libertate. Silueta însă era în alb şi negru.
Sutana neagră, gulerul alb. Albul stolei. O văzu ridicându-se, înnodată ca un şirag de perle şi întinzându-se spre gâtul ei. După care începu să ţipe.
— Tess. Tess, draga mea, haide, trezeşte-te.
Gâfâia, căutându-şi gâtul cu mâna, în timp ce se smulgea din vis.
— Relaxează-te. Vocea lui venea calmă şi liniştitoare, din întuneric. Respiră adânc şi relaxează-te. Sunt aici, lângă tine.
Se agăţă cu toată forţa de el, cu faţa ascunsă în umărul lui. În timp ce mâinile lui Ben se mişcau în sus şi în jos pe spatele ei, Tess se lupta să se concentreze asupra lor şi să scape de vis.
— Ăsta mai zic şi eu vis. Îi dădu delicat părul la o parte de pe faţă. Pielea ei era lipicioasă. Ben trase cuverturile în sus şi o înfăşură în ele. Mi-l povesteşti şi mie?
— E doar din cauza oboselii. Îşi trase genunchii în sus şi se sprijini cu coatele pe ei.
— Vrei puţină apă?
— Da, mulțumesc. Se frecă pe faţă cu mâinile, în timp ce asculta robinetul din baie, curgând. El lăsase lumina din baie aprinsă şi aceasta se strecura, pe sub uşă, în dormitor.
— Poftim. Ai des coşmaruri?
— Nu. Sorbi, ca să-şi umezească gâtlejul uscat. Am avut coşmaruri după moartea părinţilor mei. Bunicul venea atunci la mine şi rămânea acolo şi dormea în fotoliu.
— Bine, o să stau eu cu tine. După ce se băgă din nou în pat, îşi petrecu un braţ în jurul ei.
— Mai bine?
— Mult mai bine. Presupun că fac figură de tâmpită.
— Nu crezi că, din punct de vedere psihiatric, este sănătos să te sperii, date fiind anumite circumstanţe?
— Aşa cred. Îşi lăsă capul pe umărul lui. Mulţumesc.
— Ce altceva nu-ţi mai dă pace?
Mai bău o ultimă înghiţitură de apă, înainte de a pune paharul alături.
— Făceam eforturi să nu mă trădez.
— N-a ţinut. Ce este?
Tess oftă şi se uită la dâra de lumină de pe podeaua dormitorului.
— Am un pacient. Sau, mă rog, am avut. Băiatul acela de paisprezece ani, alcoolic, suferind de o gravă depresie, cu tendinţe sinucigaşe. Aş fi vrut ca părinţii lui să-l interneze într-o clinică în Virginia.
— Dar ei nu au fost de acord.
— Nu numai atât, dar azi n-a venit la şedinţă. Am sunat şi am dat peste mamă. Mi-a spus că are senzaţia că Joey face progrese vizibile. Nici n-a vrut să discute despre clinică şi are de gând să-i întrerupă şedinţele. Nu pot face nimic. Nimic.
Mai mult ca orice, acest lucru o doborâse pe Tess.
— Ea nu vrea să accepte realitatea şi anume că Joey nu face progrese. Îl iubeşte, dar are ochelari de cal şi nu vede nimic din ceea ce nu se află chiar în faţă. I-am pus eu câte un leucoplast în fiecare săptămână, dar rana nu se vindecă.
— Nu o poţi convinge să-şi trimită copilul la tine. Poate că un respiro i-ar prinde bine. Lasă rana să stea puţin la aer.
— Aş vrea să pot crede asta.
Tonul din glasul ei îl făcu să se întoarcă şi să o strângă mai aproape de el. Când îl treziseră urletele ei, îi îngheţase sângele în vene. Acum, acesta pompa din nou fierbinte.
— Ascultă, Doc, amândoi lucrăm în meserii în care putem pierde oameni. Este genul de lucruri care te scoală din somn la ora trei dimineaţa, te fac să te uiţi pe pereţi sau afară pe fereastră. Uneori, pur şi simplu, trebuie să pui capăt. Să încerci butonul.
— Ştiu. Regula numărul unu este detaşarea profesională. Părul lui îi mângâie obrazul când se întoarse cu faţa spre el. Ce întoarce cel mai bine butonul tău?
— Chiar vrei să ştii?
— Da. Îşi prelinse o mână de-a lungul lui, până când şi-o aşeză confortabil peste coapsa acestuia.
— Aş vrea să ştiu chiar acum, mai ales acum.
— De obicei, mă ajută chestia asta. Dintr-o singură mişcare îndemânatică, o rostogoli peste el. Simţi greutatea sânilor tari apăsându-l, simţi parfumul părului ei când acesta i se aşeză pe faţă, ca o perdea, îşi strecură mâna în el şi o aduse cu gura peste gura lui.
Ce bine părea că se potriveşte cu el, îi trecu prin minte. Atingerea vârfurilor degetelor ei pe pielea lui era ca o binecuvântare. Era ceva în ezitarea ei, care îl înnebunea şi mai mult. Dacă îşi plimba degetele de-a lungul coapsei ei, pe partea interioară, ea se înfiora, suficient ca să ştie că îl dorea dar era încă nesigură.
Nu ştia de ce sau cum se făcea că totul părea atât de proaspăt cu ea. De fiecare dată când o ţinea în braţe în întuneric, în liniştea din jur, era ca prima oară. Ea îi aducea ceva ce el nu ştiuse până atunci că-i lipsea, iar acum nu mai era sigur că mai putea trăi fără ea.
Gura ei se mişca uşor peste obrazul lui. Dorea să o rostogolească pe spate şi să pompeze în ea până când explodau amândoi. Cu majoritatea femeilor, întotdeauna doar acea ultimă, scurtă secundă de nebunie era cea care făcea să dispară orice altceva. Cu Tess însă, era o atingere, o şoaptă, o tăcută mângâiere cu buzele. Aşa încât îşi stăpâni prima furie a dorinţei ca să se lase amândoi purtaţi în voia curentului.
Cât de delicat putea el să fie, se gândi Tess, uşor ameţită. Uneori, când făceau dragoste, totul era o grabă, o urgenţă. După care… Exact când se aştepta mai puţin, el devenea tandru, aproape leneş, până când inima ei era gata să explodeze de atâta dulceaţă. Acum o lăsa pe ea să-i atingă trupul pe care ajunsese să-l cunoască la fel de bine ca pe al ei.
Suspine. Suspine de plăcere. Şoapte. Şoapte pline de promisiuni. Îşi îngropă mâinile în părul ei în timp ce ea îl savura, timid la început, apoi din ce în ce mai convinsă. Erau muşchii care trebuiau descoperiţi, îi găsi încordaţi şi fu încântată să ştie că ea era cauza tensiunii.
Existau oase în coapsele lui, lungi şi subțiri. Când limba ei aluneca de-a lungul lor, el se curbă ca un arc. Când îşi plimbă degetul în cuta stinghiei, tot trupul lui lung se cutremură. Ea suspină când buzele ei urmară aceeaşi cărare. Uitase de orice coşmar.
Se lăsase şi altădată explorat de femei. Poate de prea multe femei. Dar niciuna din ele nu-i făcuse sângele să-i clocotească aşa. Ar fi vrut să zacă acolo ore întregi şi să absoarbă fiecare senzaţie în parte. Ar fi vrut să o facă să transpire şi să tremure la fel ca el.
Se ridică, apucându-i mâinile de încheieturi. O clipă, o lungă clipă se priviră, în raza slabă de lumină. Răsuflarea lui se auzea sacadat. Ochii lui erau întunecaţi, duri de patimă. Mirosul dorinţei plutea greu în încăpere.
O lăsă încetişor în jos, până când o culcă pe spate. Continuând să o ţină de încheieturile mâinilor, îşi folosi limba ca să o aducă pe culmi. Subţiri, mâinile ei se încordau sub presiunea lui. Trupul ei se zvârcolea, se arcuia, nu protestând, ci delirând de plăcere. Limba lui aluneca peste ea, în ea, până când Tess se gândi că plămânii or să i se umfle şi or să explodeze ca un balon, sub atâta presiune. O simţi încordându-se şi strigând în clipa în care termină. Mirosul ei se împrăştie în încăpere. Era moale, parcă fără oase, când pătrunse în ea.
— Şi acum o să mă uit la tine cum tremuri din nou.
O cuprinse sub el şi deşi fiecare muşchi îi tremura din cauza efortului, se mişca încet, minunat de încet. Ea gemu, apoi deschise ochii în timp ce senzaţiile şi plăcerea îşi croiau din nou loc. Buzele i se deschiseră tremurând când îi pronunţă numele. Apoi degetele i se înfipseră în cearceafurile făcute ghem.
Ben îşi îngropă faţa în părul ei şi se descărcă.
— Apreciez faptul că v-aţi făcut timp să vă întâlniţi cu mine, monseniore. Tess se aşeză în faţa biroului lui Logan şi prin cap îi zbură o imagine nu prea plăcută despre cum se simt pacienţii ei la prima consultaţie.
— Plăcerea este a mea. Era instalat confortabil, jacheta de tweed era pusă pe speteaza scaunului, avea mânecile cămăşii suflecate, scoţând la iveală antebraţe puternice. Se gândi din nou că părea un bărbat mai obişnuit cu terenurile de rugby sau de tenis decât cu vecerniile şi tămâia.
— Doriţi un ceai?
— Nu. Nimic, mulţumesc, monseniore.
— Pentru că suntem colegi, ce-ar fi să-mi spui Tim?
— Da. Zâmbi, comandându-şi să se relaxeze, începând cu degetele de la picioare. Asta ar face lucrurile mai uşoare. Telefonul meu de azi a fost impulsiv, dar…
— Când un preot se simte tulburat, cere ajutorul altui preot. Când un psihiatru se simte tulburat… În timp ce el îşi lăsa fraza neterminată, Tess constată că efortul ei de a se relaxa începuse să dea roade.
— Exact. Degetele cu care-şi ţinea poşeta îşi slăbiră strânsoarea. Presupun că asta înseamnă că sunteţi asaltat din ambele părţi.
— Dar mai înseamnă şi că am două căi din care să aleg, când am probleme. Un lucru care are părţile lui bune şi rele, dar tu nu ai venit aici ca să-l discutăm pe Isus Cristos versus Freud. De ce nu-mi spui ce te preocupă?
— În clipa de faţă, o sumedenie de lucruri. Nu am sentimentul că am găsit cheia spre mintea… omului pe care îl caută poliţia.
— Dar crezi că ar fi trebuit?
— Eu cred că fiind implicată aşa cum sunt în momentul de faţă, ar fi trebuit sa ştiu mai multe. Îşi ridică o mână într-un gest care însemna frustrare şi incertitudine. Am vorbit de trei ori cu el. Mă enervează faptul că nu-mi pot depăşi propria mea frică, poate propriul meu interes legat de persoana mea, ca să apăs pe butoanele necesare.
— Crezi că ştii care sunt aceste butoane?
— Ţine de meseria mea, să le cunosc.
— Tess, ştim amândoi că o minte psihopată este ca un labirint şi că drumurile care duc spre miezul ei pot coti şi iar coti, la infinit. Chiar dacă l-am ţine sub terapie intensivă, în condiţii ideale, ar putea trece ani de zile până să găsim răspunsurile.
— Ah, ştiu. Din punct de vedere logic, medical, ştiu asta.
— Dar, din punct de vedere emoţional, este o altă poveste.
Emoţional. Se ocupa zilnic de emoţiile altora. Dar era altceva şi cu mult mai dificil, descoperi ea, să-şi deschidă propriul ei suflet, în faţa unei alte persoane.
— Ştiu că nu este deloc profesionist şi asta mă îngrijorează, dar am depăşit punctul în care să pot rămâne obiectivă. Monseniore Logan – Tim – ultima femeie omorâtă trebuia să fiu eu. Am văzut-o pe alee. Nu o pot uita.
Ochii lui erau blânzi, dar ea nu văzu milă în ei.
— Transferul de vinovăţie nu schimbă nimic din ce s-a întâmplat.
— Ştiu şi asta. Se ridică şi se duse la fereastră. Jos, un grup de studenţi se îndreptau grăbiţi, peste gazon, spre următoarea oră de curs. Pot să te întreb ceva?
— Fireşte. Răspunsurile sunt meseria mea.
— Te enervează faptul că acest om ar putea fi sau poate că a fost chiar preot?
— Pe plan personal, vrei să spui, pentru că şi eu sunt preot?
Se lăsă pe spate, cu mâinile ridicate şi împreunate deasupra capului, gândindu-se. În tinereţe boxase pe ring şi în afara acestuia. Articulaţiile degetelor lui erau groase şi lăbărţate.
— Nu pot nega o anume senzaţie de disconfort. Desigur, ideea că este un preot mai curând decât un programator de computer face toată povestea mult mai senzaţională. Dar adevărul este că preoţii nu sunt nici ei sfinţi, ci la fel de oameni ca şi un instalator, un jucător de baseball sau un psihiatru.
— Când o să fie găsit o să vrei să-l tratezi?
— Dacă voi fi solicitat, spuse Logan încet. Dacă voi avea convingerea că aş putea fi de folos atunci, poate. Dar nu o să mă simt obligat sau responsabil, aşa cum cred că te simţi tu.
— Ştii, cu cât sunt mai îngrozită, cu atât mai important devine pentru mine să îl ajut. Tess se întoarse din nou spre fereastră. Azi-noapte am avut un vis. Unul groaznic, aş putea spune. Mă rătăcisem în coridoarele acelea, în labirintul acela şi alergam. Şi, deşi ştiam că visez, eram totuşi terifiată. Pereţii deveniseră oglinzi şi mă puteam vedea iar şi iar, la infinit. În mod inconştient, Tess puse mâna pe geamul ferestrei, aşa cum o pusese pe oglindă, în vis. Căram servieta cu mine, mai exact o târam, pentru că era foarte grea. M-am uitat într-una din oglinzi şi nu mai eram eu, ci Anne Reasoner, cea care mă privea. După care ea a dispărut, iar eu am început din nou să alerg. Exista o uşă. Nu trebuia decât să ajung de partea cealaltă a acestei uşi. Dar când am ajuns la ea, era încuiată. Am început să caut înnebunită cheia, dar nu am găsit-o. Apoi uşa s-a deschis singură. Am crezut că mă aflam în siguranţă. Am crezut, apoi am văzut sutana preotului şi stola.
Tess reveni la locul ei, dar nu reuşi să se convingă să se aşeze.
— Ah, m-aş putea aşeza la birou şi aş putea scrie o analiză foarte amănunţită şi pătrunzătoare a visului. Teama mea de a constata că nu pot stăpâni această situaţie, surmenajul şi refuzul meu de a munci mai puţin. Vina faţă de Anne Reasoner. Sentimentul meu de frustrare pentru faptul că nu pot găsi cheia acestui caz şi eşecul meu absolut, absolutul meu eşec.
Nu spusese nimic despre teama pentru viaţa ei. Logan o consideră o omisiune foarte interesantă şi grăitoare. Fie că nu se pusese încă în situaţia de a o accepta, fie că lega această posibilitate de groaza ei de eşec.
— Eşti sigură că o să eşuezi?
— Da şi detest ideea. Recunoaşterea acestui fapt aduse cu sine un zâmbet de autodispreţ. Tess îşi trecu degetele peste coperta Bibliei străvechi şi simţi lucrătura moale şi adâncă. Aici se spune ceva despre mândria care te părăseşte în pragul prăbuşirii.
— Eu înclin să cred că aceasta depinde de mândrie. Tess, tu ai oferit poliţiei tot ce stă în puterea unui bun psihiatru. N-ai eşuat.
— Niciodată n-am eşuat, ştiu asta. Nu chiar. Nu la nivel personal. M-am descurcat bine la şcoală, am făcut cu succes pe amfitrioana, pentru bunicul meu, până când practicarea profesiunii mi-a desfiinţat timpul liber. În ce priveşte bărbaţii, după un dezastru minor în timpul studenţiei, m-am asigurat să fiu întotdeauna eu cea care să hotărască regula jocului. Lucrurile au fost foarte sigure şi clare până când… mă rog, până în urmă cu câteva luni.
— Tess, în ce priveşte acest caz, ai fost implicată în calitate de consultant. Poliţia este responsabilă cu găsirea omului.
— Poate că aş fi putut lăsa totul aşa. Poate, şopti ea, trecându-şi o mână prin păr. Nu sunt în totalitate sigură. Acum însă, ce mai pot face? A făcut o fixaţie pentru persoana mea. Când mi-a vorbit, am simţit în tonul lui o disperare, o justificare. Cum aş putea, cum ar putea orice doctor, să nu încerce să răspundă acestui apel?
— Tratându-l cu altă ocazie, mai încolo, nu este acelaşi lucru cu a te simţi răspunzător pentru consecinţele bolii lui. Ochii lui se întunecară, preocupaţi, în timp ce-şi împreună degetele, aşezându-le pe masă. Dacă ar fi să fac speculaţii înainte de o atentă citire a raportului, aş spune că s-a orientat spre tine pentru că simte compasiune şi o anumită vulnerabilitate. Trebuie să fii atentă să nu dăruieşti atât de mult de prima dată, ca să nu cazi victimă sigură, a doua oară.
— Mi-e foarte greu să urmez regulile, în acest caz. Ben – detectivul Paris – a vrut să părăsesc oraşul. Când mi-a sugerat acest lucru, o clipă m-am gândit să plec. Să mă urc în avion şi să plec nu ştiu, la Mazatlán, iar la întoarcere toate astea vor fi trecut şi viaţa mea va fi din nou la fel de simplă şi de ordonată ca şi până acum. Se opri şi întâlni privirea calmă, privirea pentru pacient, a lui Logan. Mă detest sincer pentru acest gând.
— Nu o consideri o reacţie firească la stresul provocat de această situaţie?
— Pentru un pacient, spuse ea şi zâmbi. Nu pentru mine.
— Tess, sper că ai auzit de suprarealizare.
— Nu fumez. De băut beau foarte puţin şi numai băuturi slabe. Îmi închipui că am şi eu dreptul la un viciu, spuse ea, aşezându-se la loc.
— Eu nu am relaţii sexuale, spuse Logan contemplativ. Presupun că de aceea mă simt îndreptăţit să fumez şi să beau.
O privi, încântată să o vadă mai în largul ei. Mărturisirile, ştia el bine, sunt bune pentru suflet.
— Aşadar, rămâi în Georgetown şi cooperezi cu poliţia. Ce sentiment îţi dă acest lucru?
— De nervozitate, îi răspunse ea pe loc. Este un sentiment neliniştitor să ştii că cineva te urmăreşte tot timpul. Nu vreau să spun doar… Se întrerupse, scuturând din cap. Mă chinuie cumplit gândul că nu ştiu cum să-i spun.
— Majoritatea oamenilor i-ar spune criminal.
— Da, dar el este şi victimă. Oricum, nu numai gândul că el m-ar putea urmări mă enervează. Este gândul că mă urmăreşte poliţia. Întotdeauna mă simt mulţumită, pentru că aşa trebuie să fie. Nu am lăsat totul baltă şi am fugit. Eu vreau să-l ajut pe acest om. A devenit foarte important pentru mine să-l ajut. În vis, când m-am pomenit faţă în faţă cu el, am clacat. Din această cauză nu l-am mai putut ajuta nici pe el şi nici pe mine. Dar n-am de gând să se întâmple aşa ceva.
— Nu, nu cred că o să faci asta. Logan luă cuţitul pentru corespondenţă şi începu să se joace cu mânerul acestuia. Era vechi şi uşor năclăit, o amintire dintr-o călătorie în Irlanda, din tinereţe. Ţinea foarte mult la el, aşa cum ţinea la multe alte lucruri fără importanţă. Deşi nu o considera pe Tess fără importanţă, începea să ţină foarte mult şi la ea.
— Tess, sper că nu te vei simţi jignită dacă îţi sugerez ca după ce se termină totul, să pleci într-adevăr undeva, o vreme. Stresul şi surmenajul îl pot doborî chiar şi pe cel mai puternic dintre noi.
— Nu mă supăr, dar aş putea-o considera o prescripţie medicală.
— Spune-mi, ce face Ben? Când ea îi aruncă o privire inexpresivă, Logan zâmbi. Haide, haide, chiar şi un preot poate adulmeca o poveste de dragoste.
— Cred că ai putea foarte bine spune că Ben este o altă problemă.
— Iubirea în sine se presupune a fi o problemă. Puse jos cuţitul pentru deschis scrisori. De data asta tu faci jocurile, Tess?
— S-ar părea că niciunul dintre noi. Pur şi simplu orbecăim. El… cred că ţinem foarte mult unul la altul. Pur şi simplu încă nu am avut ocazia să ne-o dovedim reciproc.
— Încrederea cere timp, când vrei să fie solidă. Am discutat de vreo două ori cu el, pe teme profesionale, şi am avut şi o întâlnire ca între beţivi, aş putea spune, la un băruleţ din centru.
— Ah, serios? Nu mi-a spus nimic.
— Draga mea, unui bărbat nu-i place să se laude că s-a îmbătat cot la cot cu un preot. Oricum, ai vrea să ştii care e părerea mea despre detectivul Paris?
— Da, cred că da.
— Aş spune că este un om foarte bun, pe care te poţi baza. Genul de bărbat care probabil că-şi sună mama în fiecare lună, chiar şi când nu are chef. Bărbaţi ca Ben mai strâmbă ei regulile, dar le încalcă foarte rar, pentru că ei apreciază structura, înţeleg conceptul de lege. Există o revoltă în el, pe care o ţine adânc îngropată. El nu a abandonat biserica din cauza lenei, ci pentru că a descoperit prea multe fisuri. Tess, el a renunţat la biserică, dar este catolic până în vârful unghiilor. Tim se lăsă pe spate, mulţumit de el însuşi. Specialitatea mea este să despic firul în patru.
— Te cred. Tess scoase un dosar din servietă. Sper să ai tot atâta noroc şi cu ăsta. L-am clarificat împreună cu căpitanul Harris. Acesta este ultimul meu raport, adus la zi. O să găseşti în el şi transcrierile convorbirilor mele telefonice. Ţi-aş fi recunoscătoare dacă s-ar petrece un miracol.
— O să văd ce pot face.
— Mulţumesc că m-ai ascultat.
— Oricând. Se ridică să o conducă la uşă. Tess, dacă mai ai coşmaruri, sună-mă. Niciodată nu strică să ceri puţin ajutor.
— Unde am mai auzit asta?
Logan o urmări cu privirea traversând primul birou, înainte de a închide uşa.
* * *
O urmări ieşind din clădire. Era periculos să o urmărească, dar ştia că nu trebuia să mai fie multă vreme prevăzător.
Se opri în dreptul maşinii ei, căutându-şi cheile. Avea capul aplecat, ca pentru rugăciune. Nevoia se învolbură în el, până când începu să-i sune capul. Dibuind, găsi mătasea albă în buzunarul pardesiului. Rece, moale. Atingerea ei îl calmă. Tess băgă cheia în încuietoarea portierei.
Dacă ar fi fost suficient de rapid, suficient de sigur pe el, n-ar fi durat mai mult de câteva minute. Degetele lui se strângeau şi se desfăceau pe stolă, în timp ce inima îi zvâcnea în gât. Câteva frunze uitate, uscate ca praful, foşniră în jurul gleznelor sale. Văzu cum vântul îi suflă câteva şuviţe de păr peste faţă. Arăta tulburată. Curând, foarte curând, îşi va găsi pacea. Toţi îşi vor găsi pacea.
O urmări urcându-se în maşină, auzi portiera trântindu-se, apoi zgomotul motorului. Un vălătuc de fum ţâşni pe ţeava de eşapament. Maşina mătură uşor zona parcării, apoi coti şi intră în şosea.
Aşteptă mai întâi ca maşina poliţiei să iasă şi ea din parcare şi abia apoi se duse la propria lui maşină. O să se ducă acum la biroul ei, iar el va continua veghea. Încă nu sosise momentul. Încă mai era timp să se roage pentru ea. Şi pentru el.
* * *
Tess puse receptorul înapoi în furcă, se lăsă pe spate în scaunul ei şi închise ochii. Scorul, în jocul ei, era departe de a o mulţumi.
Joey Higgins. Cum îl putea trata pe băiat, dacă nu putea vorbi cu el? Mama lui trăsese o concluzie. Joey nu mai bea, aşadar Joey era bine şi nu mai avea nevoie să se complice cu un psihiatru. Fusese o discuţie dureroasă şi total nefructuoasă. Mai încercase o dată. Trebuia să mai încerce.
Lăsându-se în faţă, Tess îşi sună secretara.
— Kate, cât mai am până la următoarea şedinţă?
— Zece minute.
— Bine. Fă-mi te rog legătura cu Donald Monroe.
— Imediat.
Aşteptând, Tess se uită peste dosarul lui Joey. Avea încă foarte clară în minte ultima lor întâlnire.
— Ce mare scofală e să mori?
— De ce spui asta, Joey?
— Pentru că nu e. Toţi oamenii mor. Trebuie să mori.
— Moartea este inevitabilă, dar asta nu face din ea un răspuns. Chiar şi oamenii foarte bătrâni, oamenii foarte bolnavi se agață de viaţă pentru că este preţioasă.
— Când moare cineva, se spune că şi-a găsit liniştea.
— Da, şi majoritatea credem că mai există ceva după viaţa asta. Dar fiecare dintre noi se află aici cu un rost. Viaţa noastră este un dar, ea nu întotdeauna este uşoară şi precis că nu e, întotdeauna, perfectă. A o face mai bună pentru noi şi pentru cei din jurul nostru necesită un oarecare efort. Care e mâncarea ta preferată?
Se uită la ea, fără expresie.
— Spaghetti, cred.
— Cu perişoare sau cu sos?
Zâmbetul fusese scurt, dar fusese.
— Cu perişoare.
— Închipuie-ţi că n-ai mâncat niciodată spaghetti cu chifteluţe. Probabil că înaltul cerului tot albastru ar continua să fie, Crăciunul va continua şi el să vină în fiecare an, dar tu ai pierde ceva de-a dreptul extraordinar. Iar dacă tu nu ai fi aici, să zicem dacă nu te-ai fi născut, noi tot am mai avea cerul şi Crăciunul, dar ne-ar lipsi ceva de-a dreptul extraordinar.
Soneria telefonului o aduse înapoi în prezent.
— Domnul Monroe, pe linia unu.
— Doctore Court. E vreo problemă?
— Da, domnule Monroe, simt că există o mare problemă. Mă opun cu tărie retragerii lui Joey de la tratament.
— Retragere? Ce vreţi să spuneţi?
— Domnule Monroe, sunteți la curent cu faptul că Joey nu a venit la ultima şedinţă.
Urmă o pauză, înainte de a surprinde doar o frântură de oftat obosit.
— Nu. Presupun că a hotărât de unul singur să întrerupă. O să discut cu Lois.
— Domnule Monroe, am discutat deja cu soţia dumneavoastră. Ea a hotărât să-l retragă pe Joey de la terapie. Presupun că nu sunteţi la curent.
— Nu, nu sunt. O altă pauză, după care acesta respiră prelung. Doctore Court, Lois vrea ca Joey să-şi reia viaţa normală, iar el pare într-adevăr că se simte mult mai bine. I-am spus de copil şi reacţia lui a fost încurajatoare. O să mă ajute la zugrăvitul camerei acestuia.
— Mă bucur să aud asta, domnule Monroe. Totuşi, părerea mea este că Joey e departe de momentul în care să renunţe la terapie. Mai exact, perseverez să cred că va fi de mare ajutor să petreacă o vreme în clinica despre care am discutat.
— Lois se opune categoric clinicii. Îmi pare rău, doctore Court, şi apreciez sincer preocuparea dumneavoastră, dar trebuie să fiu alături de ea.
O cuprinse o furie, abia stăpânită. Nu-şi dădea seama că alături de băiat trebuia el să fie? Ca amândoi trebuiau să fie alături de el?
— Înţeleg, presupuneţi că trebuie să-i arătaţi lui Joey că sunteţi uniţi. Dar, domnule Monroe, nu pot accentua destul cât de vital este pentru Joey să continue să primească un ajutor profesionist constant.
— Şi apoi, doctore Court, mai există şi riscul unei supradoze de analiză terapeutică. Joey nu mai bea, nu-şi mai pierde vremea cu cei cu care era în cârdăşie pe vremea când făcea asta. De două săptămâni nici măcar n-a mai pomenit de tatăl său.
Ultima afirmaţie aprinse beculeţe de alarmă în mintea lui Tess.
— Faptul că n-a mai pomenit de tatăl lui nu înseamnă decât că îşi reprimă sentimentele. Starea lui emoţională este foarte precară în momentul de faţă. Puteţi înţelege că atunci când nu ai o părere deloc bună despre tine însuţi, sinuciderea devine aproape uşoară? Mă tem… nu, sunt îngrozită de ce-ar putea să facă.
— Doctore Court, nu mă pot împiedica să nu cred că exageraţi.
— Credeţi-mă că nu. Domnule Monroe, nu vreau să-l văd pe Joey devenind statistică. Ceea ce vreau eu, mai mult decât orice, este să înceteze terapia, când se va face bine. Dar atât opinia mea ca profesionist cât şi instinctul îmi spun că încă nu este vindecat.
— O să văd dacă o pot convinge pe Lois să-l mai aducem la o şedinţă. Dar chiar în timp ce rostea aceste cuvinte, Tess recunoscu în ton respingerea ideii. Alt băiat, da, şi-ar putea tăia venele sau ar putea înghiţi un tub de pastile, dar nu Joey.
— Domnule Monroe, l-a întrebat cineva pe Joey dacă vrea să continue sa mă vadă?
— Doctore Court, nu pot decât să va promit că o să cercetez. Interveni nerăbdarea, cu o urma de enervare. O să fac uz de toată puterea mea de convingere ca să-l aduc pe Joey cel puţin la încă o şedinţă. Şi atunci cred că o să vă daţi şi dumneavoastră seama ce progrese a făcut. Aţi fost de un real ajutor, doamnă doctor, dar dacă noi constatăm că Joey se simte mai bine, atunci şedinţele vor trebui întrerupte.
— Vă rog, înainte de a lua o hotărâre, nu vreţi să mai consultaţi un specialist? Poate că aveţi dreptate să nu credeţi ce vă spun eu. Vă pot recomanda câţiva psihiatri excelenţi, în acest cartier.
— O să vorbesc cu Lois. Ne vom gândi la asta. Mulţumesc, doctore Court, ştiu că l-aţi ajutat mult pe Joey.
Nu destul, se gândi ea, întrerupând legătura. Nu suficient.
— Doctore Court, a venit domnul Grossman.
— În regulă, Kate. Spune-i să intre. Tess luă dosarul lui Joey, dar nu-l puse deoparte. Îl aşeză alături, la îndemână.
* * *
Era aproape cinci când plecă şi ultimul pacient din ziua aceea. Kate îşi bagă capul pe uşă.
— Doctore Court, domnul Scott nu s-a mai programat pentru o nouă şedinţă.
— Nu mai are nevoie.
— Serios? Kate se sprijini comod, cu spatele de uşă. Aţi făcut o treabă bună, doctore Court.
— Vreau să cred asta. Poţi să-i scoţi dosarul din fişierul pacienţilor curenţi.
— Cu mare plăcere.
— Fă asta mâine, Kate. Dacă te grăbeşti, poţi pleca exact cu un minut mai devreme.
— Cronometraţi-mă. Noapte bună, doctore Court.
— Noapte bună, Kate. Când sună telefonul, luă chiar ea legătura. Am ridicat eu, Kate. Du-te acasă. Cu mâna pe receptor, inspiră prelung.
— Doctor Court.
— Bună, Doc.
— Ben. Un strat de tensiune se şi topi. Auzea glasuri şi zgomote în fundal şi maşini de scris. Tot la lucru?
— Da. Am vrut să ştii că o să mai stau puţin.
— Pari obosit. S-a întâmplat ceva?
Se gândi la ziua pe care o avusese şi la duhoarea care nu era sigur că o să-i mai iasă din piele.
— A fost o zi lungă. Ascultă, ce-ar fi să iau în drum nişte pizza sau mai ştiu eu ce? Poate că într-o oră o să se limpezească lucrurile pe aici.
— În regulă, Ben. Ştiu să ascult.
— O să ţin minte. Du-te direct acasă şi încuie uşa.
— Da, domnule.
— Cu bine, isteaţo.
Abia când închise telefonul îşi dădu seama Tess câtă linişte se aşternuse în birou. De obicei o savura o oră, seara, numai pentru ea. Îşi putea face ordine pe birou, putea termina ce mai avea de scris. Acum însă tăcerea părea prea densă şi prea apropiată. Spunându-şi că este o proastă, luă dosarul lui Scott, ca să-l închidă – succesul era satisfăcător.
Luă dosarele şi benzile ultimilor ei clienţi şi le încuie. Dosarul lui Joey Higgins rămase pe birou. Conştientă că întindea prea mult de ea, Tess îi băgă în geantă să îl ia acasă.
Se surprinse de trei ori uitându-se la uşă cu pulsul bătându-i puternic.
Caraghios. Hotărând să nu se poarte ca o proastă, îşi verifică programul de a doua zi. Doar se aflau afară doi poliţişti, îşi spuse ea, şi unul, în holul clădirii. Era în perfectă siguranţă.
Dar, de fiecare dată când auzea zumzăitul liftului în hol, tresărea.
Dacă pleca acum acasă, îşi găsea apartamentul gol. Nu voia să suporte singurătatea de acolo acum, nu acum când împărţea apartamentul cu Ben.
În ce se băgase? Oftând, începu să-şi strângă restul lucrurilor. Era îndrăgostită lulea de Ben Paris. Şi cum, mă rog, se descurca eminentul doctor Court cu dragostea? Slăbuţ de tot, stabili ea, îndreptându-se spre debara să-şi ia pardesiul.
Dacă ar fi fost primăvară, ar fi avut o scuză că visa cu ochii deschişi şi zâmbea fără un motiv anume. Oamenii deştepţi se îndrăgostesc primăvara, se gândi ea, când totul este atât de proaspăt şi pare că aşa o să rămână mereu.
Se opri la fereastră. Copacii care străjuiau strada, în faţa clădirilor, erau întunecaţi şi desfrunziţi. Puținele petice de verdeaţă care puteau fi văzute erau îngălbenite şi obosite. Oamenii se strângeau în pardesiile lor, cu capetele aplecate în faţa vântului. Şi toată lumea se grăbea spre casă.
Şi apoi îl văzu. Stătea foarte liniştit în pardesiul lui negru, exact în spatele unui grup de copaci tineri.
I se opri respiraţia. Picioarele începură să-i tremure. O pândea – aştepta şi pândea. Se întoarse instinctiv spre telefonul de pe birou. O să sune jos, îşi spuse ea, începând să apese pe butoane. O să sune şi o să spună poliţiei că era afară, aşteptând. După care o să coboare şi ea. O să se ducă, pentru că îşi promisese ei însăşi asta.
Dar când se întoarse la fereastră, dispăruse.
Stătu acolo o clipă, cu telefonul în mână, cu numărul pe jumătate format. Dispăruse.
Fusese doar cineva în drumul lui spre casă, îşi spuse Tess. Un doctor sau un avocat sau un director de bancă, mergând acasă pe jos ca să se menţină în formă. Îşi porunci să se întoarcă înapoi la birou şi să pună calm receptorul înapoi în furcă. Sărea în sus când vedea umbre. Se aşeză pe marginea biroului pentru că picioarele îi mai tremurau încă. Strat cu strat, îşi reconstitui autocontrolul.
Diagnosticul, paranoia acută.
Recomandare, o baie fierbinte şi o seară alături de Ben Paris.
Simţindu-se mai bine, traso pe ea pardesiul din caşmir, ridică hotărâta servieta şi-şi trecu pe umăr cureaua genţii. Închise uşa de la biroul ei, se întoarse şi văzu răsucindu-se mânerul uşii de la intrare.
Cheile îi alunecară printre degetele devenite inerte. Făcu un pas înapoi spre uşa pe care tocmai o încuiase. Uşa se deschise un centimetru. Strigătul îi rămase în gâtlej, clocotitor. Îngheţată, se holbă la uşa care se mai deschise o idee. Nu exista niciun labirint prin care să o ia la fugă, niciun loc unde să se ascundă. Respiră adânc, ştiind că era de una singură.
— E cineva acasă?
— Ah, Isuse, Frank. Picioarele îi tremurau ca piftia când se propti de uşa biroului.
— Ce faci, te furişezi pe coridoare?
— Coboram la lift şi am văzut lumină pe sub uşa ta. Zâmbi, încântat că o găseşte singură. Tess, să nu-mi spui că iar îţi iei de lucru acasă. Păşi înăuntru, închizând strategic în spatele lui, uşa de la intrare.
— Nu, aici am rufele de la spălătorie. Se aplecă să-şi scoată cheile, destul de furioasă pe ea că îl lăsa să simtă bătaia în retragere. Ascultă, Frank, am avut o zi lungă. Nu am dispoziţia de a suporta încercările tale stângace de a mă seduce.
— Dar bine, Tess… Ochii i se măriră, la fel şi zâmbetul. Nu mi-am imaginat că poţi fi atât de… de agresivă.
— Dacă nu te retragi din calea mea, o să ai ocazia să studiezi îndeaproape ţesătura acestui covor.
— Ce-ai zice să mergem să bem ceva?
— Ah, pentru numele lui Dumnezeu. Îl împinse din drum, îl apucă de mâneca proaspăt călcată a jachetei lui, şi-i făcu vânt în hol.
— Cinăm acasă la mine?
Strângând din dinţi, Tess stinse lumina, închise uşa şi o încuie.
— Frank, ce-ar fi să-ţi aduni la un loc toate iluziile tale erotice şi să scrii o carte? Asta te-ar putea scuti de necazuri. Trecu ştergându-se de el şi apăsă butonul liftului.
— Tu ai putea constitui capitolul întâi.
Tess respiră adânc, numără invers de la zece şi descoperi, spre uimirea ei, că acest lucru nu reuşeşte să o calmeze. Când uşile se deschiseră, intră în lift, se întoarse şi blocă trecerea.
— Frank, dacă-ţi place forma nasului tău, nu încerca să te urci împreună cu mine în liftul ăsta.
— Ce-ai zice de o cină şi de o baie fierbinte? spuse el, când uşile începură deja să se închidă. Ştiu un loc grozav unde se mănâncă pui à la Kiev.
— Înfulecă-l tu singur, mormăi ea, apoi se lăsă pe peretele din spate.
Ajunsese aproape acasă când începu să râdă. Era posibil, dacă îşi punea mintea, să uite de maşina poliţiei care venea în urma ei, să nu se mai gândească la faptul că la etajul trei, în clădirea în care locuia ea, poliţiştii stăteau, beau cafea şi urmăreau primele ştiri de seară. Două maşini ciocnite pe Douăzeci şi trei o mai întârziaseră cincisprezece minute, dar nu-i distruseseră starea de spirit pe care şi-o construia.
Descuie uşa apartamentului, fredonând. După ce regretă o clipă că nu cumpărase flori proaspete, se duse direct în dormitor şi se dezbrăcă. Alese din nou chimonoul de mătase, apoi lansă o porţie dublă de spumant sub jetul de apă care se revărsa în cadă. Se întrerupse ca să pregătească muzică pentru instalaţia stereo, din care ţâşni, fericit că trăieşte şi că iubeşte, Phill Collins.
La fel şi ea, se gândi Tess, lăsându-se în apa aburindă. Iar în seara asta avea de gând să savureze fiecare clipă.
Când Ben băgă cheia în broască simţi că a ajuns acasă. Mobila nu era a lui şi nu el alesese tablourile, dar era acasă. Cutia de carton era fierbinte la bază, acolo de unde o ţinea el. O puse pe masa din sufragerie, pe şerveţelul din olandă care, se gândi el, cine ştie cărei micuţe călugăriţe franceze i-a luat o săptămână ca să îl brodeze şi îşi dori să se poată băga în pat şi să doarmă neîntors douăzeci şi patru de ore.
Puse lângă pizza punga de hârtie pe care o adusese cu el şi-şi scoase pardesiul, pe care-l lăsă pe speteaza unui scaun. Îşi desfăcu harnaşamentul revolverului şi-i dădu drumul pe scaun.
Îi simţea mirosul. Chiar de aici, de la doar trei paşi de uşă, îi putea simţi mirosul. Delicat, subtil, elegant. Aspirând parfumul ei, constată că oboseala deja începuse să se retragă, în faţa unei alte dorinţe.
— Tess?
— Sunt aici. În cadă. Într-un minut am şi ieşit.
Merse pe urma parfumului ei şi al zgomotului apei.
— Bună.
Uitându-se la ea, crezu că surprinde o urmă de roșeață pe chipul ei. Ciudată fată, se gândi el, în timp ce înaintă şi se aşeză pe marginea căzii. Poate face un bărbat să gâfâie în pat, dar roşeşte când o surprinzi într-o baie cu spumă.
— N-am ştiut cât întârzii. Se abţinu să nu se afunde mai mult, sub spuma protectoare.
— N-am avut decât de reglat câteva chestiuni.
Stânjeneala dispăru tot atât de repede precum venise.
— A fost o zi grea, nu-i aşa? Arăţi extenuat.
— Haide să spunem doar că a fost una din zilele de muncă mai puţin plăcute.
— Vrei să vorbim despre ea?
Se gândi la sânge. Nici chiar în meseria lui nu prea întâlnea des aşa ceva.
— Nu, nu acum.
Se întinse şi-i mângâie faţa.
— E aici destul loc pentru doi, dacă ştii să te porţi. De ce n-ai încredere în remediile doctorului Court, împotriva surmenajului?
— Se răceşte pizza.
— Ador pizza rece. Începu să-i descheie cămaşa. Ştii, şi eu am avut o zi destul de ciudată astăzi, sfârşind cu o invitaţie la pui à la Kiev şi la o baie fierbinte.
— Ah? Se ridică să-şi desfacă fermoarul la pantaloni. Sentimentul care-l străbătu era urât şi de nerecunoscut la un bărbat care nu experimentase niciodată înainte gelozia efectivă. Nu-i o mişcare prea deşteaptă, spuse el, să refuzi aşa ceva, pentru o pizza rece şi o baie cu spumant.
— Cea mai mare nebunie însă mi se pare cea de a fi refuzat o seară cu frumuşelul, realizatul şi torturant de plictisitorul doctor Fuller.
— Ţi se potriveşte mai bine, bombăni Ben, aşezându-se pe closet ca să-şi scoată pantofii.
— Genul plictisitor mi se potriveşte mai bine? Îţi mulţumesc foarte mult. Tess îşi ridică o sprânceană şi se lăsă pe spate.
— Vreau să spun doctorul, apartamentul de trei camere, cartea de credit la Gold American Express.
— Înţeleg. Amuzată, începu să-şi săpunească un picior. Tu nu ai o carte de credit aurită?
— Eu unul sunt fericit că-mi pot cumpăra chiloţi pe credit de la magazinul universal din colţ.
— Ei bine, în cazul ăsta nu mai ştiu dacă să te invit sau nu în cada mea.
Ben se ridică în picioare, gol, cu excepţia blugilor lăsaţi mult în jos, pe coapse.
— Vorbesc serios, Tess.
— Asta văd eu şi singură. Luă o mână de spumă şi o studie. Şi presupun că asta înseamnă că mă vezi ca pe o femeie superficială, materialistă, preocupată de statutul social şi care îşi dă din când în când în petic, ca să se reguleze şi ea ca lumea.
— Nu văd nimic din toate astea. Frustrat, se aşeză din nou pe marginea căzii. Ascultă, eu am o slujbă care înseamnă că am zilnic de-a face cu drojdia societăţii.
Mâna ei era umedă şi blândă, când şi-o lăsă peste a lui.
— A fost o zi împuțită, nu-i aşa?
— N-are nicio legătură. Îi luă o clipă mâna într-a lui, studiind-o. Era micuţă şi îngustă, delicată la încheietură.
— Tatăl meu se ocupa cu vânzarea de maşini vechi şi asta chiar pe marginea drumului, în mahalale. Avea trei sacouri sport şi conducea o DeSoto. Mama făcea prăjituri. Nu exista prăjitură pe care să nu o facă. Ideea lor despre o seară petrecută în oraş era o vizită la Knights of Columbus. Mi-am făcut drum cu pumnii prin liceu, mi-am făcut loc cu coatele de-a lungul celor doi ani de colegiu şi apoi prin Academie şi mi-am petrecut restul vieţii holbându-mă la cadavre.
— Încerci să mă convingi cumva că nu eşti destul de bun pentru mine din cauza diferenţelor de cultură, de educaţie şi genealogice?
— Nu începe cu mine rahatul ăsta.
— În regulă. Atunci haide să încercăm o altă cale. Şi îl trase în jos, în cadă.
— Ce dracu’ faci? Începu să scuipe balonaşe de spumă. Sunt încă îmbrăcat.
— N-am ce face dacă eşti atât de leneş. Până să apuce el să-şi revină, Tess îşi aruncă braţele în jurul lui şi-i astupă gura cu gura ei. Chiar şi un psihiatru îşi dă uneori seama că mai uşor ajungi acolo unde vrei cu fapta decât cu vorba. Simţi tensiunea intrând în reflux şi retrăgându-se chiar înainte ca el să-i răspundă.
— Ben?
— Hmm?
— Chiar crezi că are vreo importanţă, în clipa asta, că tatăl tău a vândut maşini vechi, iar tatăl meu, nu?
— Bine. Se retrase şi începu să-i şteargă, râzând, spuma de pe bărbie. Şi acum spune-mi cum crezi că o să reuşim să scoatem pantalonii ăştia?
* * *
Pizza era rece ca gheaţa, dar nu lăsară o fărâmiță. Ben o aşteptă să arunce cartonul la gunoi.
— Ţi-am cumpărat un cadou.
— Adevărat? Surprinsă şi încântată ca o proastă, se uită la punga de hârtie pe care i-o oferi el. De ce?
— Întrebări, întotdeauna întrebări. Trase punga înapoi, înainte ca ea să apuce să pună mâna pe ea. Chiar vrei să ştii de ce?
— Da.
Se apropie mai mult de ea, atât cât să-şi poată petrece un braţ pe după talia ei. Parfumul băii se impregnase în amândoi. Părul ei era ud şi prins cu ace în sus.
— Bine, află atunci că am senzaţia că-mi ies din minţi. Da, îmi ies din minţi după tine.
Tess închise încot ochii, în aşteptarea sărutului.
— Micul Anthony, murmură ea, fredonând melodia, în gând. Când a fost asta, în 1961 - ’62?
— Ca psihiatru, credeam că o să pici în fund auzind asta.
— Aşa este.
— Nu-ţi vrei cadoul?
— Îmm-hmm. Dar cred că trebuie să-mi dai drumul ca să deschid punga.
— Atunci grăbeşte-te. I-o dădu, urmărindu-i expresia pe când Tess privea înăuntrul ei. Mai bine nu se putea. Privirea aceea era plină de uimire, surpriză, apoi amuzament.
— O yală. Doamne, Ben, ştiu că te pricepi să laşi mască o femeie.
— Da, e un talent, într-adevăr.
Buzele i se curbară în timp ce şi le apăsa de ale lui.
— O voi păstra întotdeauna ca pe ceva de nepreţuit. Dacă n-ar fi fost chiar atât de butucănoasă, aş fi purtat-o la inimă.
— În mai puţin de o oră o să fie fixată pe uşa ta. Mi-am adus de ieri sculele şi le-am băgat în debaraua din bucătărie.
— Foarte comod.
— Ia vezi, n-ai ceva de lucru între timp? Dacă nu, poţi să stai şi să te uiţi la mine.
— Găsesc eu ceva, îi promise Tess şi-l lăsă cu yala.
În timp ce Ben îşi făcea treaba, Tess revizui o prelegere pe care urma să o ţină la Universitatea George Washington, luna viitoare. Bâzâitul bormaşinii şi zgomotul metalului pe lemn nu o deranjau. Începu să se întrebe cum de suportase atâta vreme, până la el, totala tăcere din viaţa ei.
Când prelegerea fu gata şi dosarele pe care le adusese acasă, studiate, se întoarse şi văzu că Ben tocmai termina şi el. Încuietoarea arăta strălucitoare şi sigură.
— Asta o să ţină.
— Eroul meu!
Ben închise uşa, ridică în sus o pereche de chei pe care le aşeză apoi pe masă.
— Totul e să o foloseşti. Eu îmi strâng sculele şi mă spăl. Tu poţi mătura.
— Pare echitabil. Luând-o spre uşă, se opri să dea drumul la televizor, pentru ştiri.
Deşi părea să fie mai multă mizerie decât ar fi fost cazul pentru o încuietoare atât de mică, Tess mătură rumeguşul în făraş fără să se plângă. Tocmai se îndrepta din şale, cu mătura şi făraşul în mână, când începu relatarea evenimentelor zilei.
„Poliţia a descoperit, într-un apartament din nord-vest, cadavrele a trei persoane. Răspunzând îngrijorării vecinilor, poliţia a pătruns în apartament pe la sfârşitul după-amiezii. Victimele fuseseră înjunghiate de mai multe ori, după ce fuseseră legate cu frânghia de rufe. Este vorba de Jonas Leery, Kathleen Leery, soţia acestuia, şi fiica lor, Paulette Leery. Se presupune că mobilul a fost jaful. Facem legătura cu Bob Burroughs, care se află la locul faptei, pentru mai multe amănunte.“
Un reporter voinic, cu înfăţişare atletică, apăru pe ecran, ţinând în mână un microfon şi gesticulând spre clădirea din cărămidă, din spatele lui.
Tess se întoarse și-l văzu pe Ben chiar în faţa uşii de la bucătărie. Ştiu imediat că acesta văzuse tot ce se afla în interiorul clădirii.
— Ah, Ben, cred că a fost cumplit.
— Muriseră probabil de vreo zece, poate douăsprezece ore. Fata nu cred să fi avut mai mult de şaisprezece ani. Amintirea scenei îi aduse arsuri în stomac. Au măcelărit-o ca pe o bucată de carne.
— Îmi pare rău. Puse deoparte tot ce avea în mână şi se apropie de el. Să ne aşezăm puţin.
— Ajungi într-un punct, spuse el, urmărind ecranul, ajungi într-un punct în care totul devine aproape, aproape o rutină. Apoi dai peste ceva cum ar fi apartamentul acesta, de astăzi. Intri şi ţi se întoarce stomacul pe dos. Îţi spui, Dumnezeule, nu este adevărat. Nu poate fi adevărat, pentru că oamenii nu-şi pot face unii altora aşa ceva. Dar tu ştii, undeva, adânc în tine, tu ştii că pot.
— Ben, aşează-te, şopti ea, trăgându-l odată cu ea, în jos, pe canapea. Vrei să opresc televizorul?
— Nu. Dar rămase cu capul în mâini o vreme, apoi şi le trecu prin păr, înainte de a se îndrepta din nou. Reporterul de la locul crimei stătea de vorbă cu o vecină care plângea.
— Paulette obişnuia să aibă grijă de băieţelul meu. Era o fată atât de drăguţă. Nu pot crede. Pur şi simplu nu pot crede.
— Ticăloşii, nu scapă ei, spuse Ben mai mult pentru el. Pentru o colecţie de monede. O nenorocită de colecţie de monede, valorând opt sute, poate o mie de dolari. Vândută pe sub mână, poate aduce jumătate. I-au măcelărit pe oamenii ăştia pentru o grămadă de bani vechi.
Tess se uită la încuietoare, acum prinsă solid în uşa ei şi înţelese de ce i-o adusese el în seara asta. Îl trase mai aproape de ea şi, în felul în care femeile oferă alinare, îi aşeză capul pe pieptul ei.
— O să amaneteze monedele şi atunci o să daţi de urma lor.
— Mai avem şi alte câteva piste. Mâine, cel mai târziu poimâine, punem mâna pe ei. Dar oamenii ăştia, Tess… Dumnezeule mare, în ciuda vechimii mele în meseria asta şi tot nu pot crede că vreo fiinţă umană poate face aşa ceva.
— Nu-ţi pot spune să nu te mai gândeşti la asta, dar îţi pot spune că sunt aici, pentru tine.
Faptul că ştia asta, că ştia cât de simplu era, umbri oroarea zilei. Ea se afla acolo pentru el, şi vreme de o noapte, vreme de câteva ore, putea face să conteze numai acest lucru.
— Am nevoie de tine. Se întoarse, aducând-o în braţele lui. Şi mi-e al dracului de frică.
— Ştiu.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu