Statul National Legionar (1)

Horia Sima

I. CREAREA STATULUI NATIONAL - LEGIONAR
Statul National-Legionar nu s-a format ca o implicatie naturala a biruintei de la 6 Septembrie. Nu ne-a cazut în mâini ca un fruct copt. A trebuit sa luptam pas cu pas pentru constituirea lui, înlaturând ultimele obstacole din calea realizarii lui.

Tara în picioare
Rar s-a trait în istoria neamului nostru un moment de exaltare colectiva atât de impunator ca acea manifestare de entuziasm a maselor populare dupa alungarea Regelui Carol din tara. Nu se poate compara ca intensitate de sentiment national decât cu iuresul de bucurie din provinciile alipite, când s-a savârsit Unirea din 1918.

Tara întreaga s-a ridicat în picioare, de la un capat la altul al ei, ca sa-si exprime usurarea ce-o schimbase de la Palat, ca o binecuvântare a Cerului.

Cortegiile populare, cu mii si mii de oameni, defilau în toate orasele mari si mici ale tarii, repetându-se zi de zi. În afara de Bucuresti, la Constanta, Craiova, Galati, Iasi, Radauti, Timisoara, Arad, Sibiu, Alba Iulia, Deva, Brasov, Turnu Severin, Ploiesti, acelasi spectacol de neuitat a unor coloane nesfârsite de popor din toate straturile sociale, care sarbatoreau victoria contra unui regim odios, cu cântece si drapele. Ritmul eroic al melodiilor legionare, interzise de doi ani, strabatea întreaga tara, topind si ultimele rezistente. A fost mai mult decât un act de adeziune al poporului la revolutia legionara: o iruptie a energiei nationale. Sufletul neamului, încatusat pâna atunci de fortele de opresiune, s-a dezlantuit ca un uragan. Lumea cânta, striga, se îmbratisa cu privirile iluminate de o mare credinta. Acea mistica nationala, de care vorbeste Capitanul, acum se pusese în mars, pentru a afirma drepturile poporului nostru. Evident, au existat si rauvoitori, din tagma celor înfrânti, care au dat un alt tâlc acestor manifestatii. „Dar de ce se bucura legionarii si scot atâta lume pe strazi? Oare nu e mai degraba motiv sa plângem pentru pierderea Ardealului si sa ne razvratim contra puterilor care ne-au impus dictatul de la Viena?”
– Nu, domnilor, legionarii sunt si ei îndurerati de pierderea Ardealului si au facut tot ce le-a stat în putinta ca sa apere pamântul tarii. Legionarii, si cu ei întreg poporul, îsi striga bucuria pe strazi pentru ca au scapat de regimul responsabil de aceste pierderi teritoriale. În timp ce d-voastra, care acuma azvârliti aceste comentarii viclene, ce-ati facut în timp ce noi muream pe baricade în lupta cu tiranul? Unde ati fost? Fie împartasindu-va din banchetul oferit de camarila fie tacând chitic si asteptând deznodamântul dramei. În timp ce Capitanul era strangulat si sute de legionari ucisi si azvârliti în pietele publice, s-a auzit un protest din gura voastra, fara sa va dati seama ca aceste crime sunt preludiul dezmembrarii României Mari. Nu va grabiti sa acuzati Puterile Axei de dictatul de la Viena, când voi ati facut tot ce v-a stat în putinta ca sa provocati aceste puteri, pâna ce ati împins România în tabara dusmanilor lor. Cum vroiati sa trateze Roma si Berlinul o tara amestecata în nenumarate încercari si comploturi contra securitatii lor si în serviciul Moscovei?

O alta caracteristica impresionanta a marilor manifestatii populare care s-au desfasurat în toata tara dupa 6 Septembrie a fost ordinea perfecta. Nu s-a tras nici o palma unui evreu, nu li s-au spart geamurile, nu li s-au jefuit pravaliile si n-a fost ucis nimeni dintre ei. Si aceasta, fara ca legionarii sa fi avut ordine anume de la mine sau alte capetenii. Legionarii mari si mici, au dat un stralucit examen de maturitate civica si politica.

De obicei, când o revolutie triumfa, se produc tulburari grave, în primele zile, în primele saptamâni. Se revarsa sânge. Partida biruitoare se razbuna pe vechii conducatori, pentru suferintele îndurate. Noi am fi avut mii de motive ca sa procedam tot atât de drastic contra asupritorilor nostri. Nu numai Capitanul, dar aproape toata elita legionara a fost masacrata sub dictatura evreo-carlista. Dar nu s-a atins nimeni de nici un fir din capul conducerii evreiesti si nici ale demnitarilor slugarnici, care au executat ordinele Palatului.

Ce exemplu de noblete morala! Si nu a câtorva, ci a sute de mii de oameni, care se abtin in corpore de la orice act de violenta contra fiorosilor calai ai erei carliste. Ce superba declaratie de respect a drepturilor omului si de încredere în justitie, care îi va trage la raspundere pe cei vinovati si îi va pedepsi! Calea legala, care noua ne-a fost refuzata permanent sub toate regimurile, acum o tineam deschisa si ofeream ocrotirea ei celor mai mari încalcatori ai legii.

Generalul Antonescu s-a bucurat chiar de la început de marele avantaj de a avea în spatele lui un popor disciplinat, hotarât sa-l urmeze în sarcina grea ce si-a asumat-o, de a crea un nou Stat. El n-a avut nevoie sa recurga la forta pentru a obliga valurile revolutionare sa revina în matca ordonata a Statului. Sudura dintre natiunea biruitoare si noua conducere a Statului s-a realizat spontan si imediat, prin mijlocirea miscarii legionare, care a înteles ca suprema ei datorie în acel moment era normalizarea situatiei.

S-au mai întrebat multi, la 6 Septembrie, de unde au rasarit acele mii si mii de camasi verzi, dupa teroarea regimului Carol-Calinescu, când miscarea parea distrusa si doar câtiva incorigibili se mai agitau în clandestinitate. Cine erau acesti tineri care defilau în pas martial, ca si cum coasa mortii nu i-ar fi secerat pe cei mai buni camarazi ai lor?

Erau vechii legionari care scapasera cu viata din masacrele erei carliste, dar erau sutele de mii votanti din 1937 ai partidului „Totul pentru Tara”, care au disparut de la suprafata vietii publice, înfricosati de teroare. Pe urmele vitejilor de la 3 Septembrie, au prins din nou curaj si au venit sa îngroase rândurile micilor detasamente cu care am început revolutia. Dar fenomenul legionar depasise si acest cadru, al fostilor prieteni si votanti ai miscarii, pentru a cuprinde straturi si mai largi din popor. Legionari anonimi, necunoscuti, iesiti din tainele neamului, ca un fel de generatie politica spontanee, s-au alaturat celor mai vechi, formând împreuna cu ei o masa legionara impunatoare. În acesti doi ani de prigoa- na, Legiunea se refugiase în adâncurile constiintei nationale si luase proportii de mit, o forta imponderabila, pe care nici o arma nu mai putea sa o învinga. Când s-au rupt zagazurile, s-a produs o explozie a mitului, antrenând dupa sine zeci de mii si sute de mii de oameni pe drumul Legiunii.


La Casa Verde

Primul lucru ce l-am facut, a doua zi de dimineata, în 7 Septembrie, a fost sa ma reped la „Casa Verde”, pentru a cerceta daca s-a retras paza militara si de aici. Într-adevar, nu mai erau soldati. Una din primele masuri luate de Generalul Coroama, dupa renuntarea la Tron a Regelui, a fost sa ridice secvestrul de la sediile noastre din Capitala.

Mai întâi m-am îndreptat spre mausoleul Mota-Marin. Sicriele erau intacte si la locul lor. Am rostit o scurta rugaciune, multumindu-i lui Dumnezeu ca zbirii regimului nu s-au atins de sfintele lor oseminte. Apoi m-am urcat pe trepte, la primul etaj, unde se aflau biroul Capitanului si sala de reuniuni. În birou descopar un om maruntel, stând la masa pe un scaunel. Îl întreb ce cauta aici.
– M-a trimis Profesorul Codreanu sa iau în primire Casa Verde.

L-am poftit sa plece acasa si am dat cladirea în paza unor legionari care ma însoteau.

Întorcându-ma în oras, aflu cu surprindere si amaraciune ca Profesorul Codreanu, fara sa mai astepte întâlnirea cu mine, începuse sa faca numiri în diverse functii legionare. La muncitori îl numise pe un oarecare inginer Chelaru, care n-avea nici o legatura cu Corpul Muncitorilor Legionari si nici cel putin nu se stia despre el ca ar fi legionar. Era o figura necunoscuta în organizatia din Capitala. În acelasi mod arbitrar, fara sa se consulte cu nimeni, delegase sefi la conducerea studentimii si a altor unitati legionare.

Nici nu a fost nevoie sa anulez macar aceste numiri. Au cazut de la sine, caci erau inoperante. Elementele ce vroia sa le impuna Profesorul Codreanu la comandamentele legionare erau straine de realitatea de baza. Nu era destul sa faci o numire, cum credea Profesorul Codreanu, pentru ca o unitate sa se puna în mars si sa execute ordinele. Se mai cere ca persoanele alese sa conduca un corp legionar sa se bucure de un anumit prestigiu în sânul lui sau pe suprafata între- gii miscari. Sa fie expresia acelora a caror comanda i s-a încredintat.

Ma durea sufletul gândindu-ma la actele Domnului Profesorului în acele clipe când, dupa rasturnarea Regelui, trebuia sa ne concentram toate puterile pt. a câstiga batalia politica, valorizând la maximum momentul revolutionar pe care-l traia tara. Profesorul Codreanu era în afara de problema. Nu cunostea nici structura miscarii si nici nu întelegea etapa istorica în care am intrat.

Pretentia Profesorului Codreanu de a conduce miscarea era absurda. Daca nu eram eu, putea sa o conduca oricare alt legionar, în afara de prof. Codreanu. În primul rând, pentru ca Profesorul Codreanu nu cunostea ordinea interna a miscarii. Nu ocupase niciodata vreo functie în cadrul ei, nu i-a încredintat Capi- tanul niciodata vreun sector sa-l organizeze, nu avea experienta omului de teren, care e mereu pus în actiune si reclama însusiri speciale. În al doilea rând, Capitanul exclusese atât principiul electiunii cât si principiul ereditatii din procesul de formare al elitei legionare. El a optat pentru principiul selectiei, adi- ca cel mai vrednic trece înainte. Profesorul Codreanu cerea sa fie recunoscut Sef al Legiunii în virtutea faptului ca este tatal Capitanului, adica vroia sa puna în aplicare principiul ereditatii, pe care tocmai fiul sau îl declarase nepotrivit pt. a a servi de criteriu la alegerea cadrelor de conducere la toate nivelele. S-a mai întâmplat apoi si lucrul neplacut ca biruinta miscarii s-a realizat peste capul Profesorului, care era pe punctul sa torpileze întreaga actiune de la 3 Septembrie prin proiectata lui audienta la Rege, de la care l-am oprit în ultimul moment si cu mare greutate.

Profesorul nu si-a înteles chemarea dupa 6 Septembrie. Misiunea lui nu era în miscare, facându-mi mie greutati la reorganizarea ei, ci în afara miscarii, în câmpul politic, în dezbaterile care s-au deschis între noi si gen. Antonescu pentru proiectarea Legiunii în noul Stat. Aici, cu experienta lui de parlamentar, cu autoritatea lui, cu prestigiul ce i-l dadea jertfa fiului sau, ar fi fost de mare folos. Trebuia sa revina numai la relatiile de intima colaborare cu mine, care au fost atât de binefacatoare pentru miscare, pentru a se închide acest incident si a pasi cu forte unite în viitor. Revolutia legionara trebuia dusa la bun sfârsit. Care ar fi fost rolul Profesorului Codreanu în noua perspectiva? Nu m-am gândit niciodata sa-i fixez rangul în miscare sau în Stat. Orice i s-ar fi oferit era prea putin pentru Profesorul Codreanu. El trebuia sa ramâna ceea ce a fost întotdea - una: Profesorul Codreanu. Si în aceasta calitate sa vegheze la împlinirea testa - mentului Capitanului. Fiecare cu rolul lui si în perfecta armonie, asa cum am avut fericirea sa lucrez cu el în vara anului 1940. Fara aceasta colaborare, nu am fi putut ajunge la rezultatul de la 6 Septembrie.

Profesorul Codreanu a fost un factor decisiv al victoriei. Acum el îsi renega tocmai întelepciunea care ocrotise destinele Legiunii în perioada premergatoare, pentru a se azvârli cu toata vehementa temperamentului sau într-o directie daunatoare miscarii, pretinzând o sefie care depasea posibilitatile lui si care si asa nu ar fi putut-o exercita niciodata, chiar daca nu as fi fost eu.