Legiunea blestematilor (15)

Sven Hassel

O gheară îngheţată îmi strânse inima când am văzut cât de mult se schimbase. Părul îi era cenuşiu, pielea gălbuie şi pungi negre, mari, îi marcau ochii obosiţi: Era slab şi gârbovit iar uniforma spânzura în falduri moi pe trupul lui subţire. Sărmanul, sărmanul Bătrânul!
Pluto avea exact aceeaşi înfăţişare ca Bătrânul.
Von Barring le semăna până la confuzie.
Toţi aveau aceeaşi înfăţişare.
Toţi?
Cei care mai rămăseseră, bineînţeles.
Fusesem şase mii la început.
Acum eram şapte. Şapte bărbaţi. Şapte supravieţuitori.

RĂZBOIUL SE DESFĂŞOARĂ DUPĂ PLANUL STABILIT

Se aşezară în jurul prăjiturii şi o contemplară înde­lung, ca şi cum ar fi fost vorba despre ceva sublim, sfânt. În cele din urmă Porta întinse mâna, dar Bătrânul îi dădu o lovitură zdravănă cu lingura peste degete.
— O prăjitură făcută de femei adevărate trebuie să fie savurată după toate regulile artei. Nu cu unghii negre şi cu mâinile jegoase!
Toată lumea aprobă această profesiune de credinţă şi‑a fost pusă masa, cu două şervete proaspete în chip de faţă de masă şi capacele gamelelor în chip de farfurii. Spălatul pe faţă, curăţatul unghiilor, periatul părului şi al uniformelor, o cârpă trecută peste bocanci ne‑au luat două­zeci de minute. După care ne‑am aşezat „la masă" şi am mâncat în reculegere prăjitura Barbarei, bând sucul pre­parat de Margaret.
— A fost bine acolo?
— A fost formidabil!
Aşteptau de la mine o istorisire amănunţită, bogată în parfumuri, culori şi sunete uitate. Am gândit vag:
„Acum trebuie să dai tot ce ai mai bun în tine", am re­flectat un timp şi am început:
— Veşmintele lor erau cele mai curate pe care le‑aţi văzut vreodată. Când se aplecau să schimbe aşternuturile sau să întindă cearşaful se simţea mirosul acela de len­jerie proaspăt călcată, puţin scrobită, care abia a fost scoasă din şifonier. Un miros cu totul străin de orice mur­dărie, un miros „uscat", puţin de ars. Când nu erau de ser­viciu purtau hainele lor, care erau la fel de imaculate şi miroseau a ceva uşor, ceva cald şi proaspăt în acelaşi timp. Aveau rochii. Îmi amintesc de una din ele, din mătase azurie, cu păsări albe şi cenuşii. Avea mâneci scurte şi era plisată în jurul gâtului, cu pliuri care se desfăceau pe spate şi pe sâni. Când trăgeai de un cordon de mătase albă îi dezveleai umerii, dar trebuia să deznozi şi cordeluţele de la mânecile bufante. Era rochia Barbarei. A Barbarei mele. Margaret — a lui Hugo — avea o rochie de un roşu fru­mos ca flacăra, dintr‑un soi de ţesătură de lână care i se mula pe trup ca un strat de vopsea. Când se răsucea pe călcâie ai fi zis că e o flacără. Şi‑apoi mai era alta care purta o fustă plisată ce se desfăşura în jurul ei şiri urma mişcările întotdeauna cu o mică întârziere...
Am închis ochii ca s‑o revăd mai bine pe Barbara şi am continuat pe un ton care era aproape un imn de glorie:
— Cea care avea o rochie azurie... a mea... Barbara... Odată ce erau desfăcute corde - luţele şi găseam cele două capse şi agrafa, într‑o parte, toată rochia aluneca la pă­mânt şi ea stătea acolo, în picioare, pe un fel de nor albas­tru risipit în jurul gleznelor... Erau la fel de curate, la fel de minunat înmiresmate ca şi veşmintele lor...
— Înmiresmate?
— Da, Porta, lasă-mă să vă explic... Erau la fel de curate ca o puşcă înainte de in - specţie, la cazarmă. Părul lor strălucea ca Dunărea într‑o noapte de iarnă, când razele lunii fac gheaţa să scânteieze cu mii şi mii de dia­mante. Şi trupurile lor aveau parfumul pădurilor din Berezina într‑o dimineaţă de primăvară, după ploaie. Vă puteţi închipui?
Timp de ore întregi, a trebuit să descriu astfel minu­nile lumii în care trăisem. Nu se mai săturau şi nu‑şi cre­deau urechilor.
— E un lucru pe care nu‑l înţeleg, spuse Pluto. Cum se face că, după ce‑ai dus un trai de paşă, cu prăjituri şi friptură de raţă şi tot tacâmul, cu un harem care să te răsfeţe şi să te legene noaptea, te‑ai întors gras ca un băţ?
A trebuit să le explic atunci cum Stege, eu, Zepp şi un al patrulea cumpărasem, pe trei sute de ţigări, după ce ni se vindecaseră rănile, două sticle cu apă infectată, una cu germeni de tifoidă, cealaltă cu microbi de holeră.
— Stege nu v‑a povestit asta? Toţi am fost bolnavi de era să crăpăm. Zepp mai e şi‑acum paralizat până la brâu şi al patrulea tip a murit. Am rămas în carantină timp de nouăsprezece zile şi după aceea mi‑a fost impo­sibil să înghit ceva. Barbara şi o poloneză m‑au hrănit cu linguriţa. Mi‑au făcut injecţii cu tot soiul de porcării, glucoză, ser fiziologic şi tot restul. Şi‑acum m‑au declarat apt cu şase săptămâni mai devreme. Heil Hitler!
— Aveau şi ciorapi cu călcâiul întărit?
— Bine‑nţeles!
Dând din cap, schimbară o privire desperată.
— Hei, Sven, ştii că toate permisiile au fost anulate? spuse Porta ca şi cum consta - tarea aceasta ar fi explicat ceva.
— Băieţi, am spus, e o şmecherie de care nu m‑am prins.
— Ce‑i?
— Dacă aş şti! S‑a întâmplat ceva cu voi, dar nu ştiu ce. Aţi crăpat de foame cât am lipsit, asta am înţeles, dar trebuie să fie altceva. Am avut aceeaşi impresie cu von Barring, când am ieşit la raport. Nu mai spui nici măcar un singur cuvânt murdar, Porta!
Mă priviră. Apoi se priviră unul pe altul. Sau, mai exact, s‑au ferit să se privească unul pe altul, aşa cum fac oamenii când de faţă cu ei se vorbeşte despre un lucru interzis. Atmosfera deveni brusc ireală în cabana dară­pănată. Ireală şi, pentru mine, care‑i cunoşteam atât de bine, înspăimântătoare. Porta se ridică, se duse în faţa ferestrei întorcând spatete încăperii. Am insistat cu disperare:
— Bătrâne! Măcar tu spune‑mi ce nu‑i în regulă. S‑ar crede că aţi îngropat pe cineva. S‑ar crede că sunteţi cu toţii morţi!
Ultimul cuvânt provocă o străfulgerare în mintea mea. Nu sunt superstiţios, iar ceea ce s‑a petrecut deodată în creierul meu nu avea nimic deosebit, nici inexplicabil.
Brusc, mi‑am dat seama că erau morţi. Morţi, fără nici un fason, fără nici un mister. Îşi pierduseră orice speranţă că vor scăpa cu viaţă. Lumea pe care o zugrăvi­sem şi vieţile lor nu mai aveau nici un suport real. Uto­pia marii prăbuşiri nu se realizase. Revoluţia care avea să şteargă toate nemulţumirile şi să încheie toate soco­telile, la întoarcere, nu era decât o simplă himeră, o co­rabie‑fantomă pe oceanul negru al morţii. Chiar şi cel mai puternic punct de legătură al lui Joseph Porta cu lumea, refugiul său preferat, pântecul cald al femeii, îşi pierduse orice semnificaţie. Nu că s‑ar fi purtat într‑un fel mai puţin imoral sau că ar fi lăsat vreodată să‑i scape orice şolduri rotunde i‑ar fi căzut în mâini, dar, aşa cum a declarat el însuşi câteva zile mai târziu, atunci când o avusese pe fata unui fermier şi descrise zbenguielile lor cu precizia lui obişnuită:
— Să te strici de râs, dar altădată îmi plăcea, cum s‑ar zice, să mă privesc la treabă! Acum rămân în spatele cortinei, în vreme ce domnul Porta, prin mila lui Dum­nezeu, e pe punctul să se destrăbăleze în fân! Dar ce se petrece de cealaltă parte a cortinei nu mă interesează deloc! Măcar dacă i‑aş vedea pe pompieri făcând exerciţii sau pe Adolf bărbierându‑şi jumătate din mustaţă înainte să‑şi zbiere discursul... Dar nu‑i nimic interesant de văzut şi chiar dac‑ar fi ceva, cred că nu m‑ar interesa... Normal, nu v‑aţi prins, dar n‑are nici o importanţă, fiindcă nici eu nu m‑am prins!
Am încercat cu înverşunare să resping convingerea macabră că erau nişte morţi ambulanţi. Nu puteam totuşi să discut despre asta cu ei! Şi apoi, într‑o zi, fără mena­jamente, i‑am întrebat dacă era efectul închipuirii mele sau dacă erau într‑adevăr atât de pasivi, atât de deplin resemnaţi pe cât aveau înfăţişarea... Chiar dacă, în apa­renţă, ne petreceam timpul ca întotdeauna...
— Chiar că nu ştiu ce să‑ţi răspund, spuse Bătrânul.
— Toate permisiile au fost suprimate, zise Porta.
— Mai suntem şapte din cei şase mii de la început, în '41, spuse Bătrânul. Von Lindenau, Hinka, von Barring, plus onorabilii supravieţuitori din compania asta. Allah e mare, dar lista mutilaţilor, a morţilor şi a dispăruţilor este încă şi mai mare...
— Ascultaţi...
Glasul meu era ascuţit, gâfâitor şi teama îmi strângea măruntaiele.
— Nu puteţi lăsa baltă înţelegerea, cartea pe care am promis s‑o scriem.
S-au uitat la mine şi m-a cuprins panica. Părea că nu mă mai recunosc, sau mai degrabă mă cunoşteau mai bine decât mă cunoşteam eu însumi şi aveau pentru mine cea mai caldă şi cea mai adâncă milă, pentru că mă încăpă­ţânam să nutresc speranţe absurde şi aveam veşnic inima neliniştită, bătând nebuneşte ori de unde sufla vântul.
— Când o să-ţi scrii terfeloaga, spuse Porta potrivind muştiucul flautului, sărută toate fetele pentru mine. Nici dracu' n‑o să‑ţi citească hârţoaga, pentru că n‑o să ofere publicului povestea frumoasei secretare şi a elegantului băiat al patronului, blocaţi, prin forţa împrejurărilor, în­tr‑o cameră cu două paturi! Sau cea a infirmierei şi a chirurgului celebru. Tot ce vrei, dar nu cu pârnăiaşi je­goşi şi dezgustători. N‑o să te‑mbogăţeşti niciodată cu asemenea terfeloagă! Li se rupe oamenilor de ea. Dacă e vorba să‑ţi dau un sfat, e să te faci criţă bând în amintirea noastră în ziua când o să sfârşeşti s‑o scrii.


Am făcut eforturi să improvizăm un Crăciun '43 cât mai autentic cu putinţă. Ba chiar plantasem un pin într-o veche ladă de muniţii...

PROPAGANDA SOVIETICĂ ÎN PRIMA LINIE

În domeniul propagandei, ruşii dădeau dovada de un extraordinar spirit inventiv. Uneori ne înşirau nişte min­ciuni atât de gogonate încât nici un om normal nu le‑ar fi înghiţit, dar noi nu mai eram oameni normali şi chiar şiretlicurile cusute în mod evident cu aţă albă — sau ar trebui să spun: cusute cu aţă roşie? — îşi făceau efectul. Ele stârneau în noi fermentul îndoielii şi al urii, ne adân­ceau starea de deprimare, astfel încât autorii lor culegeau roade bogate.
Şi nici nu mai pomenesc de oamenii care treceau de partea cealaltă sau se lăsau prinşi de bunăvoie, uneori cu întreaga unitate, cu subofiţeri cu tot. Aceştia totuşi încă puteau fi număraţi cu uşurinţă. În ceea ce ne privea aproape pe toţi, disciplina prusacă şi pro- paganda lui Goeb­bels despre grozăviile „paradisului sovietelor" ne ţineau laţul în jurul gâtului. Chiar şi fără asta, ultimele rămăşiţe ale bunului‑simţ ne‑ar fi reamintit — ţinând seama de fe­lul în care armatele germane pustiiseră U.R.S.S. — că ruşii ar fi trebuit să fie al naibii de cumsecade pentru a ne primi cu braţele deschise, aşa cum se promiteau ora­torii lor.
Ceea ce vreau să spun în primul rând este că propa­ganda sovietică avea un efect para- lizant asupra oameni­lor care preferau să se abţină să dezerteze. Îi lăsa cu min­tea răvă- şită, inaptă pentru orice raţionament sănătos.
De altfel, erau atât de binevoitori încât găseau argu­mente şoc. Degeaba ne tot spu - neau că era vorba par şi simplu de propagandă, dar era, în orice caz, o propagandă bine fundamentată: aveau „dovezile" lor.
Iată un exemplu, difuzat de zeci de megafoane:
— Camarazi nemţi! Alăturaţi‑vă prietenilor voştri sovietici! De ce să degeraţi în tran- şeele voastre? Veţi găsi la noi casă şi masă. Fete drăguţe şi devotate vor ve­ghea să nu vă lipsească nimic. Veţi primi raţii de trei ori mai mari decât cele pe care naziştii catadicsesc să vi le dea! Caporalul Freiburg va veni acum, din nou, la acest microfon, să vă confirme adevărul spuselor noastre. Se află la noi de doi ani. A vizitat toate lagă rele noastre pentru prizonierii de război şi a avut posibilitatea să con­state că nu sea - mănă cu nimic din ceea ce îşi închipuie lumea în mod obişnuit. Lagărele noastre sunt instalate în mari hoteluri sau în mari tabere de vacanţă, şi nici o cameră nu este ocu - pată de mai mult de două perechi deodată: doi bărbaţi şi două femei. Dar iată-l pe capo­ralul Freiburg, care va vorbi el însuşi despre traiul său în Rusia Sovietică...
În acel moment alt glas turui vesel:
— Salut, camarazi din Regimentul 27 blindate. Aici caporalul Jürgens Freiburg, din regimentul 369 grena­dieri. M‑am năseut la 20 mai 1916 la Leipzig şi locuiam la nr. 7, pe Adlerstrasse, la Dresda. Am căzut prizonier la ruşi în august 1941 şi de atunci tră - iesc mai bine decât am trăit vreodată în Germania. Am vizitat aproape toate lagărele din Rusia şi pot afirma că fiecare om are tot ce‑şi poate dori...
Timp de un ceas bun, descrise acel Eden în care trăia, între altele, meniul pe o săptă - mână, meniu care cuprindea bunătăţi precum caviarul, friptura de porc, de gâscă şi de porumbel, încât ne lăsa gura apă doar auzindu‑le numele.
Într‑o seară au ridicat un uriaş ecran de cinema pe pa­rapetul tranşeei lor, şi au proiec - tat pentru noi un film care ne‑a tabolnăvit sau ne‑a lăsat pe jumătate nebuni.
Doi soldaţi germani fuseseră prinşi. Am intrat, în urma lor, în încăperi frumoase unde aşteptau mese uriaşe în­cărcate cu merinde, filmate în prim plan şi din toate un­ghiurile posibile. Mulţi dintre noi salivau şi mestecau în gol fără să‑şi dea seama, şi cred că dacă proiecţia ar fi durat mai mult, întregul Regiment 27 blindate s-ar fi nă­pustit la asaltul ecranului.
Scena următoare se petrecea într‑o încăpere luxoasă dominată de prezenţa unui pat mare în mijloc. O fată drăguţă se dezbrăca încet în faţa unul infanterist neamţ. Îşi dă - dea jos veşmânt după veşmânt, unduind şi răsucin­du‑se cu graţie înaintea soldatului Când a ajuns complet goală i‑a dezbrăcat pe soldat şi apoi a urmat o şedinţă de pornografie a cărei perversitate ar putea fi cu greu egalată. O tăcere înăbuşită plutea peste tranşeele germane. Mulţi oftau sau scoteau în mod inconştient sunete ciudate. Era, în acelaşi timp, ceva îngrozitor şi demn de milă.
— Bravo, Ivan, bravo! Pune iar aceeaşi chestie! Bis! Bis!
Toată tranşeea urla şi aplauda în cadenţă.
Apoi difuzoarele bubuiră şi toţi tăcură.
— Camarazi Nu vă lăsaţi ucişi pentru o cauză care nu‑i a voastră. Să vină SS‑iştii şi eroii de salon ai lui Goering, care trăiesc pe picior mare în ţările ocupate, să lupte în locul vostru pentru Hitler şi clica lui! Voi, ade­văraţii veterani ai armatei germane, meritaţi mai mult decât josnicia asta. Alăturaţi‑vă nouă, veniţi cu noi! Aceia dintre voi care vor vrea să se înroleze în Armata Roşie şi să lupte pentru adevăratele lor drepturi vor fi primiţi în rândurile noastre cu gradul lor actual... Dar pentru asta trebuie să vină acum! Nu aşteptaţi să fie prea târziu...
Uneori ne demonstrau, la modul obiectiv şi fără co­mentarii, în ce fel Hitler îşi încăl - case, una după alta, toate frumoasele sale promisiuni. Alteori un medic sovietic ne explica cum să simulăm, ba chiar să contractăm într‑a­devăr anumite boli.
— Camarazi, aruncaţi armele şi veniţi alături de noi! Ar fi absurd să continuaţi să luptaţi. Porcii de nazişti se folosesc de voi. Nu ştiţi oare că o treime din Wehrmacht o duce ca-n rai în ţările ocupate, al patrulea an consecutiv şi mănâncă până când le ples neşte burdihanul, în vreme ce voi crăpaţi aici de foame şi de frig? Nu ştiţi că altă treime din Wehrmacht stă liniştită în Germania şi se culcă cu nevestele şi iubitele voastre, în vreme ce voi înduraţi toate lipsurile cu putinţă în patria cea marc a cama - razilor voştri ruşi?
— Ascultaţi! Ascultaţi asta!
Şi toate căştile nemţilor zburau în sus, ca să arate acordul nostru plin de entuziasm cu o declaraţie atât de demnă de crezare.
O întreagă divizie saxonă a schimbat tabăra, în frunte cu colonelul ei. În sectorul vecin cu al nostru, un regiment de rezervă originar din Thuringia a trecut în no man's land cu toţi ofiţerii săi.
De altfel, se întâmpla şi ca dezertorii ruşi să vină la noi, sau ca prizonierii germani să ajungă în liniile noastre după ce evadaseră, cum făcusem eu însumi. Bineînţeles, nici vorbă de mari hoteluri în istorisirile lor, nici de mari tabere de vacanţă. Majoritatea, exact ca şi mine, văzuseră de toate, fuseseră uneori trataţi omeneşte, alteori supuşi la chinuri de neînchipuit. În anumite lagăre, ruşii încer­caseră într‑adevăr să realizeze ţelul propagandei lor şi să‑i convertească pe prizonierii de război la idealurile şi doc - trina socialismului. În unele nu făceau nici cel mai mic efort în acest sens, în vreme ce în altele se arătaseră cu adevărat sălbatici, adesea însufleţiţi de o dorinţă de răzbu­nare pe care nu pot găsi în mine puterea s‑o condamn. De exemplu, felul în care ruşii erau măcelăriţi atunci când SS-ul intra în acţiune sfidează orice raţiune, orice descri - ere şi, când pentru naziştii învinşi a sunat ora socote­lilor, învingătorii atât de greu încercaţi şi‑au răscumpărat pe pielea lor mulţimea de suferinţe şi de chinuri. Nu încerc nici să înfrumuseţe anumite tragedii, nici să gasesc scuze ori explicaţii. Vreau doar să semnalez că nu e greu să aduni dovezi despre ceea ce a fost numit, prin­tr‑un eufemism, „obiceiurile ruseşti", dar cu acest fel de dovezi s‑ar putea demonstra că „obiceiurile ruseşti" au existat, într‑o măsură mai mare sau mai mică, în toate armatele.
Eram uneori martorii unor fapte care ne lăsau muţi de uimire. În timpul unui atac, de exemplu, câţiva dintre ultimii noştri „soldaţi" de şaisprezece‑şaptesprezece ani fuse - seră luaţi de ruşi. In aceeaşi dimineaţă i‑au trimis înapoi, după ce le‑au tăiat pantalo - nii de la uniformă, astfel încât păreau îmbrăcaţi cu pantaloni scurţi.
Pe spatele unuia dintre ei era prins cu ace acest me­saj edificator:
Armata Roşie nu luptă împotriva copiilor. Vi‑i înapoiem pe aceştia pentru a‑i trimite înapoi la mămicile Iar, care‑i vor putea înţărca mai bine decât noi.

Şi povestea cu bătrânul subofiţer...
În Compania a 3‑a aveau un subofiţer în vârstă. Într‑o zi, nenorocitul a primit o tele - gramă prin care era informat…
LIPSĂ ÎN ORIGINAL
Furios şi disperat, bătrânul subofiţer a dezertat, dar, spre uimirea noastră fără margini, s-a întors a doua zi spunându-ne că permisia pe care şefii lui i‑o refuzaseră îi fusese acordată personal de comandantul diviziei ruseşti din sectorul de front din faţa noas - tră. La început am crezut că-şi pierduse minţile, dar ne‑a arătat o scrisoare parafată adresată colonelului nostru şi un set complet de ordine de permisie ruseşti, completate şi semnate în regulă, pentru cincisprezece zile, fără să punem la soco­teală drumul dus şi întors al trenurilor pe care trebuia să le ia. Von Barring mi-a transmis, mai apoi, textul scrisorii adresate colonelului von Lindenau, Iată-l:
"Stimate colonele,
Suntem profund surprinşi că treburile merg atât de rău în Armata Germană încât vă este imposibil să acordaţi o permisie unui biet suborfiţer care a pierdut totul. Dar Armta Roşie îi dăruieşte prizonierului ei cinsprezece zile de permisie şi cu aceaeşi ocazie, îl scuteşte de a se întoarce. Ştiu, stimate colonel von Lindenau, că probabil îl veţi pedepsi pe acel subofiţer pentru a fi „fraternizai" cu inamicul. Dar aş putea oare să vă sugerez să închideţi măcar o dată ochii la ce s‑a întâmplat şi să aveţi grijă ca acest nenorocit să poată pleca într‑adevăr în permisie acasă? Nu este suficient de pedepsit prin pierderea întregii sale familii, ucisă în timpul acelui bombardament al Berlinului?
Stepan Konstantinovici Radion
General‑locotenent
Comandant al Diviziei 61 infanterie
din Armata Roşie"

Această scrisoare şi ordinele de permisie ruseşti au fost înmânate comandantului nostru de divizie, general‑locotenent von Rechtnagel, astfel încât să hotărască în cazul subofiţerului neamţ care plecase să ceară o permisie de la ruşi! Timp de câteva zile întreg Regimentul 23 blin­date a aşteptat neliniştit verdictul. În fiecare seară, ruşii ne întrebau prin megafon dacă subofiţerul obţinuse în sfârşit permisia şi de fiecare dată trebuia să le răspundem că nu. Se încheiaseră rămăşaguri. Cei mai mulţi dintre noi erau de părere că omul va fi împuşcat. Erau pur şi simplu obligaţi să-l pedep - sească. Acest deznodământ nu putea fi evitat decât cu condiţia ca întregul regulament al armatei să fie rescris!
În sfârşit, grija noastră a fost liniştită: bătrânul sub­ofiţer obţinuse permisia şi arestul de rigoare timp de trei zile pentru că‑şi părăsise postul fără ordin, sancţiune ce avea să intre în vigoare la întoarcerea lui din permisie.
E de la sine înţeles că ruşii aveau şi alte mijloace, mult mai tari, de a face propagan - dă. Erau, de exemplu, aşa‑numitele „transmisiuni radiofonice", care începeau prin parodierea vreunui program de radio german, adesea grosolanä, dar eficace şi uneori spirituală... Era apoi „con­certul ascultătorilor". O voce experimentată de crainic de radio anunţa suav:
— Şi acum, la cererea multor ascultători, veţi auzi o primă compoziţie specială pentru instrumente uşoare...
Drept care vreo douăzeci de mortiere de calibru mic şi de mitraliere făceau bucăţi parapetul tranşeei noastre, împroşcând‑ne cu pământ şi cu pietre.
— Şi acum, dragi ascultători, iată o improvizaţie pentru orgile lui Stalin
Şi atunci începea un tumult de sfârşit de lume, în vreme ce proiectilele‑rachetă ale faimoaselor „orgi" că­deau peste noi ca ploaia, în tunetul exploziilor asur­zitoare.
— Şi ca să terminăm acest festival în apoteoză, vă ofeerim acum un potpuriu de melodii variate interpretate de întreaga noastră orchestră simfonică...
Ah, glasul acela ironic, insinuant!
Tot sectorul tremura de spaimă cât ţinea uraganul care se năpustea peste capetele noastre. Îngrămădiţi pe fundul tranşeelor, îi supravegheam pe cei de lângă noi, gata să‑i doborâm la primul semn de nebunie.
În armata germană existau mai multe unităţi de vo­luntari ruşi. În afară de celebra divizie de trădători a generalului Vlasov mai aveam câteva regimente de cazaci ce se dedau la cele mai înspăimântătoare atrocităţi asupra ruşilor care, în timpul luptei, cădeau din întâmplare în mâinile lor. Totuşi, unitatea cea mai îngrozitoare dintre toate era un batalion de femei, arpiile acelea dezbrăcau prizonierii, îi legau de un pat sau de o masă şi îi excitau până când ajungeau, vrând‑nevrând, în situaţia să le sa­tisfacă poftele sexuale. Apoi, în timpul dezmăţului, tăiau penisul victimei şi i‑l îndesau în gură sau îi zdrobeau testi­culele cu ciocanul. Porta a fost martor la o asemenea scenă şi, în aceeaşi noapte, a doborât şapte dintre bacantele înspăimântătoare cu puşca lui cu lunetă.
Când ruşii puneau mâna pe vreun cazac sau pe una dintre Flintenweiber12, le-o întorceau cu vârf şi îndesat.
Cele mai groaznice exemple de sadism se înmulţeau şi câştigau teren din aproape în aproape, ca o invazie de ciu­perci otrăvitoare. Erau, de asemenea, mulţi ucraineni în­rolaţi în batalioanele independente SS şi alţii înrolaţi individual în unităţile germane, cunoscuţi sub numele de „Hiwis", prescurtarea de la Hilfswillige: voluntari. Cu cât războiul se apropia de sfârşitul inevitabil şi, pentru ei, cu atât mai înspăimântător, cu atât flăcăii aceştia erau mai sălbatici şi mai greu de stăpânit. Din calcul sau din convin­gere pariaseră pe calul care avea să piardă şi descoperirea târzie a greşelii lor îi transformase cu încetul în fiare tur­bate.
Bineînţeles, se întâmpla ca unii dintre aceşti dezertori ruşi, sătui de disciplina nemţească, să încerce să se în­toarcă în armata sovietică. Ce se întâmpla atunci cu ei n‑am reuşit niciodată să aflăm. Fără îndoială că erau spnâzuraţi pentru înaltă trădare. Apoi ruşii au pus brusc capăt acestui dute‑vino. Ni i‑au trimis înapoi pe toţi dezertorii ruşi şi ucraineni, survolând pur şi simplu poziţiile germane şi aruncându‑i pe nepoftiţi din avion, dar fără paraşută! În buzunarul fiecăruia se găsea un plic galben, conţinând un „aviz de expediţie" întocmit astfel:

„Circa 174 Poliţie Militară returnează prin prezenţa:
Voluntarul SS Boris Petrovici Turgoiski, născut la Tiflis pe 18 martie 1919, care a dezertat din Batalionul 18 SS la data de 27 decembrie 1943 la Lebed. A fost făcut prizonier de Regimentul 12 puşcaşi al Armatei Roşii. Dezertorul este înapoiat armatei germane prin grija locotenentului Borovici, pilot al Forţelor Aeriene ale Armatei Roşii.
PROCES-VERBAL DE PRIMIRE
Prezentul proces-verbal constată livrarea în condiţii bunea dezertorului:
Gradul...
Numele...
Unitatea...
Rugăm a tăia, a completa şi a înapoia acest proces‑verbal celei mai apropiate unităţi a Armatei Roşii."

Asemenea atrocităţi aveau asupra moralului nostru efectul unui anestezic. Eu însumi mă simţeam repede copleşit de resemnarea posacă a camarazilor mei, de în­credinţarea lor că eram cu toţii pierduţi şi că nimic nu mai avea însemnătate din moment ce toţi oamenii, fără excepţie, nu erau decât nişte animale pline de cruzime.
Căpitanul von Barring s‑a apucat de băut.

(va urma)