Pacate sacre (9)

Nora Roberts 

La secţia de chirurgie mirosea a antiseptice şi a vopsea proaspătă. Cu personalul înjumătăţit din cauza sărbătorii, culoarele erau aproape pustii. Cineva înfăşurase o plăcintă cu carne în ambalaj termoizolant şi o lăsase la salonul surorilor. Părea veselă şi groaznic de nelalocul ei. Tess se opri acolo în timp ce sora de serviciu completa un raport.

— Sunt doctoriţa Teresa Court. Joseph Higgins jr. a fost adus aici cu puţin timp în urmă.

— Da, doamnă doctor. Se află la chirurgie.

— Care e starea lui?

— Traume masive, hemoragie. Se afla în stare de comă când a fost scos. Îl operează doctorul Bitterman.

— Părinţii lui Joey?

— Mergeţi de-a lungul culoarului şi la capătul lui faceţi la stânga şi ajungeţi în sala de aşteptare.

— Mulţumesc. Încercând să se oţelească, se întoarse spre Ben.

— Nu ştiu cât o să dureze toată povestea asta şi nu o să fie prea plăcut. Sunt sigură că pot aranja să aştepţi în camera medicilor. O să-ţi fie mai comod acolo.

— Merg cu tine.

— Bine. Descheindu-se din mers la pardesiu, Tess porni de-a lungul culoarului. Paşii lor răsunau ca nişte focuri de armă în tăcerea placată cu gresie, a coridorului. Apropiindu-se de uşa sălii de aşteptare, auzi suspinele înfundate.

Lois Monroe stătea ghemuită strâns la pieptul soţului ei. Deşi încăperea era supraîncălzită, niciunul din ei nu-şi scosese pardesiul. Ea plângea încetişor, cu ochii larg deschişi, privind în gol. Un spectacol special pentru Ziua Recunoştinţei evolua fără sonor, la televizorul montat deasupra pe perete. Tess îi făcu semn lui Ben să se aşeze.

— Domnule Monroe.

La auzul glasului ei, acesta îşi îndreptă privirea de la perete, spre uşă. O clipă se uită la ea ca şi cum n-ar fi recunoscut-o, apoi un val de durere îl cuprinse, reflectat brusc, sfâşietor, în ochi. Aproape că îi putea auzi gândurile.

Nu te-am crezut. Nu te-am înţeles. Nu am ştiut.

Impresionată de această privire chiar mai mult decât de plâns, Tess se apropie de ei, aşezându-se alături de Lois Monroe.

— Lois urcase să vadă dacă nu mai vrea cumva o bucăţică de plăcintă, începu domnul Monroe. Dar el… el dispăruse. A lăsat un bilet.

Înţelegându-l atât de bine, Tess îi luă în mâini mâna lui liberă. Acesta o strânse cu putere, înghiţi şi continuă:

— Scria în bilet că îi pare rău. Că el… că el ar fi dorit să fie altfel. Zicea că acum totul o să fie mai bine şi că el urma să se întoarcă la un alt fel de viaţă. Cineva l-a văzut… Mâna lui Monroe se cramponă de a ei, închise ochii şi se luptă să-şi recapete stăpânirea de sine. Cineva l-a văzut sărind şi a sunat la poliţie. Poliţia a venit… a venit acasă chiar îndată după ce i-am descoperit lipsa. Nu am ştiut ce să fac, aşa că v-am sunat pe dumneavoastră.

— Joey o să-şi revină. Frământându-şi mâinile, Lois se îndepărtă şi mai mult de Tess. Întotdeauna am avut grijă de el. O să se facă bine şi o să plecăm împreună acasă.

Păstrând distanţa, îşi întoarse capul spre Tess, atât cât să se poată uita la ea.

— V-am spus că nu mai are nevoie de dumneavoastră. Joey nu mai are nevoie nici de dumneavoastră, nici de vreo clinică şi nici de tratament. Nu are nevoie decât să fie lăsat în pace, o vreme. O să se facă bine. El ştie că îl iubesc.

— Da, ştie că îl iubiţi, şopti Tess, luându-i mâna. Pulsul ei era rapid şi abia se simţea. Joey ştie cât aţi luptat ca să-l ajutaţi.

— Da. Absolut tot ce am făcut a fost din dorinţa de a-l proteja, de a face ca lucrurile să se îndrepte. N-am dorit niciodată nimic altceva decât ca Joey să fie fericit.

— Ştiu asta.

— Atunci de ce? Dumneavoastră să-mi spuneţi de ce s-a întâmplat asta.

Lacrimile i se uscaseră. Glasul ei deveni din abia auzit, plin de venin. Lois încerca să scape de soţul ei şi să o apuce pe Tess de umeri.

— Dumneavoastră trebuia să-l vindecaţi, dumneavoastră trebuia să-l faceţi bine. Dumneavoastră să-mi spuneţi acum de ce băiatul meu sângerează pe masa aceea. Dumneavoastră să-mi spuneţi de ce.

— Lois, Lois, nu. Mâhnit, Monroe încercă să o strângă lângă el, dar ea se smulse, trăgând-o şi pe Tess cu ea. Instinctiv, Ben ţâşni spre ea, dar se opri la un semn furios din cap, al lui Tess.

— Vreau un răspuns. La naiba, dumneata să-mi dai un răspuns.

În loc să încerce să-i oprească furia, Tess o acceptă.

— Suferea, doamnă Monroe. Şi suferinţa lui era profundă, mai profundă decât până unde am putut eu ajunge.

— Am făcut tot ce mi-a stat în puteri. Deşi glasul îi era liniştit, aproape calm, mâinile ei săpau adânc în carnea lui Tess. Mâine o să-i apară vânătăi.

— Am făcut totul. Se lăsase de băutură, spuse ea opintindu-se. De luni de zile nu mai pusese gura pe băutură.

— Nu, nu mai bea. Dar ar trebui să te aşezi, Lois, spuse Tess, încercând să o reaşeze pe canapea.

— Nu vreau să stau jos. De furie, care de fapt era spaimă, cuvintele ei împroşcau ca gloanţele. Îmi vreau băiatul înapoi. Îmi vreau băiatul. Tot ce aţi făcut dumneavoastră a fost să vorbiţi şi iar să vorbiţi, săptămână de săptămână, numai vorbărie. De ce nu aţi făcut ceva? Doar trebuia să-l vindecaţi, să-l faceţi să se simtă fericit. De ce n-aţi făcut asta?

— Nu am putut. Mâhnirea trecu peste ea, asemenea unui val. Nu am putut.

— Lois, stai jos. Întărit de suferinţa ei, Monroe o apucă de umeri şi o aşeză pe canapea. În timp ce o cuprindea din nou cu braţul, se uită la Tess. Dumneavoastră ne-aţi spus că s-ar putea întâmpla aşa ceva. Dar noi nu v-am crezut. Nu am vrut să vă credem. Dacă nu e prea târziu, am putea încerca din nou. Am putea…

Dar se deschise uşa şi ştiură cu toţii că era prea târziu.

Doctorul Bitterman mai avea încă mănuşile chirurgicale pe mâini. Îşi lăsase în jos masca şi aceasta atârna acum de şnururile ei. Transpiraţia de pe ea încă nu se uscase. Deşi petrecuse relativ puţin timp în sala de operaţie, avea în jurul gurii şi al ochilor cute de concentrare şi de oboseală. Până să apuce să scoată un cuvânt, până să se îndrepte spre familia Monroe, Tess ştiu că amândoi pierduseră un pacient.

— Doamnă Monroe, îmi pare rău. Nu am putut face nimic.

— Joey? Se uita, amuţită, de la doctor la soţul ei. Cu o mână se şi apucase strâns de umărul lui Monroe.

— Joey nu mai este, doamnă Monroe. Pentru că ora pe care o petrecuse încercând să-l coasă la loc pe fiul ei îl lăsase bolnav şi neajutorat, Bitterman se aşeză alături de ea. Nu şi-a recăpătat nicio clipă cunoştinţa. A suferit o puternică fractură craniană. Nu se mai putea face absolut nimic.

— Joey? Joey a murit?

— Îmi pare rău.

O năpădi plânsul, cu suspine puternice, guturale, care se revărsau în întreaga încăpere. Plângea cu gura deschisă, cu capul pe spate, într-o agonie a durerii care-i sfredeli stomacul lui Tess. Nimeni nu poate înţelege cu adevărat măsura bucuriei unei mame care dă naştere unui copil. Nimeni nu poate înţelege cu adevărat durerea devastatoare pe care o simte o mamă care pierde un copil.

O greşeală de apreciere, dorinţa de a-şi ţine familia unită prin propria ei voinţă, a costat-o viaţa fiului ei. Nimic nu mai putea face Tess pentru ea. Nimic nu mai putea face acum nici pentru Joey. Cu propria ei durere strivindu-i plămânii, Tess se întoarse şi ieşi afară din încăpere.

— Tess. Nu mai rămâi? Ben o apucă de braţ, pe când ea o şi luase de-a lungul coridorului.

— Nu. Îi răspunse cu o voce puternică, de gheaţă, continuându-şi drumul. Vederea mea nu o poate face decât să sufere şi mai mult, dacă aşa ceva mai este posibil. Apăsă pe butonul liftului, apoi îşi vârî mâinile în buzunare, unde începu să şi le strângă şi să şi le desfacă în neştire.

— Gata? Mânia, până atunci mocnind undeva în măruntaiele lui, începu să se reverse. Ai pus cruce?

— Nu mai am nimic de făcut aici. Intră în lift, luptându-se să respire calm.

Ninsoarea se înteţise pe drumul spre casă. Tess nu scoase o vorbă. Simţindu-şi amărăciunea din gât, Ben rămase şi el tăcut ca gheaţa, lângă ea. Deşi în maşină era cald, Tess abia se putea împiedica să nu tremure. Eşecul, tristeţea şi mânia erau atât de bine îngemănate, încât le resimţea ca pe un nod apăsător, de emoţie, care i se împlântase în gât; îi simţea gustul. Stăpânirea de sine era adesea un lucru greu de câștigat, dar nu păruse niciodată la fel de vital pentru ea, ca în acest moment.

Când ajunseră acasă, presiunea din gâtul ei devenise atât de puternică încât trebuia efectiv să-şi dicteze în mod conştient fiecare respiraţie.

— Îmi pare rău că ai fost târât în chestia asta, spuse ea cu grijă. Avea nevoie să plece departe, departe de toată lumea, până când va reuşi să-şi revină. Darabana din capul ei devenea de nesuportat.

— Ştiu că nu ţi-a fost uşor.

— Văd însă că tu suporţi destul de bine. Îşi scoase jacheta şi-i dădu drumul pe un scaun. Nu trebuie să te scuzi faţă de mine, doar mă ocup şi eu cu treburi dintr-astea, spuse Ben.

— Da, bineînţeles. Ascultă, spuse ea şi înghiţi ca să scape de căldura care-i clocotea în gât, o să mă duc să fac o baie.

— Cum să nu, dă-i drumul. Se duse la bufetul cu băuturi şi-şi luă vodca pe care o pusese el aici. Eu o să beau ceva, între timp.

Tess nu se obosi să se ducă în dormitor să se schimbe. Când uşa se închise încetişor în urma ei, Ben auzi sunetul apei izbindu-se de porţelan.

Nici măcar nu-l cunoscuse pe puşti, îşi spuse Ben, turnând vodcă în pahar. Nu avea niciun motiv să fie gâtuit de acest urât resentiment. Una era să simţi părere de rău, milă, chiar mânie, pentru pierderea atât de inutilă a unei vieţi, a unei vieţi tinere, dar nu avea niciun motiv să simtă această furie neputincioasă, zdruncinătoare.

Tess fusese atât de detaşată. Atât de al naibii de neimpresionată.

Exact ca şi doctorul lui Josh.

Amărăciunea închisă adânc în el atâţia amar de ani îi ţâşni acum în gât. Ben ridică paharul cu vodcă în speranţa că va spăla gustul acesta, apoi îl trânti înapoi, neatins, pe bufet. Neştiind exact ce avea de gând să facă, se duse şi deschise uşa de la baie.

Tess nu era în cadă.

Apa lovea cu forţă în porţelanul căzii, cu un zgomot de tunet şi dispărea învolburată prin scurgerea pe care ea nici măcar nu se sinchisise să o astupe. Aburii se înălţau, mătuind oglinda. Complet îmbrăcată, folosind chiuveta ca sprijin, Tess plângea violent, cu capul în mâini.

O clipă Ben rămase tăcut în pragul uşii, prea înmărmurit ca să mai poată face un pas, prea şocat să închidă uşa, lăsându-i intimitatea pe care şi-o dorise aceasta.

Niciodată nu o văzuse ca pe victima neajutorată a propriilor ei emoţii. Erau clipe, în pat, când părea condusă în exclusivitate de pasiune. O văzuse uneori luând parcă foc, dezlănţuindu-se, clătinându-se o clipă, parcă înflorind, ca apoi să-şi revină repede, întotdeauna. Acum însă era mistuită de mâhnire şi mâhnirea era totală.

Ea nu-l auzise deschizând uşa. Trupul ei se înclina încet, înainte şi înapoi, într-un ritm de jeluire. Autoalinare. Gâtul lui Ben se strânse, împingând înapoi în jos, toată amărăciunea. Vru să o mângâie, dar ezită. Era mai greu, descoperi el, incredibil mai greu, să alini pe cineva la care ţii cu adevărat.

— Tess. Când în sfârşit o atinse, ea sări în sus. Când o cuprinse în braţe, se făcu dură ca o scândură. O simţea luptându-se să-şi reţină lacrimile şi să-l îndepărteze. Vino, îi spuse el, trebuie să te aşezi.

— Nu. Umilinţa îi zdruncină o dată în plus sistemul nervos deja slăbit. Fusese surprinsă în momentul ei cel mai intim, de cea mai mare slăbiciune, complet goală şi fără puterea de a se acoperi cu ceva. Nu voia decât să fie lăsată singură şi să aibă timp ca să-şi revină. Te rog, lasă-mă puţin singură.

Îl durea rezistenţa ei, respingerea alinării pe care el simţea nevoia să i-o ofere. Îl durea suficient ca să şi înceapă să se retragă. Simţi însă fiorul care o trecu, un fior mult mai sfâşietor decât chiar lacrimile. Se duse tăcut şi închise robinetul.

Tess îşi dezgropă faţa din mâini şi se prinse cu degetele de buza chiuvetei. Avea spatele drept ca o bară, ca şi cum s-ar fi întărit ca să pareze o lovitură sau o mână de ajutor. Scăldaţi în lacrimi, ochii ei îi întâlniră pe ai lui. Avea pielea deja brăzdată şi înroşită din cauza lacrimilor. Ben nu scoase un cuvânt, nu se gândi la nimic în clipa în care o ridică în braţe şi o scoase din camera de baie.

Se aşteptase la împotrivire, la cine ştie ce cuvinte mândre şi pline de furie. Dar trupul ei era moale când îşi întoarse faţa, vârându-şi-o în gâtul lui şi izbucnind din nou în plâns.

— Nu era decât un copil.

Ben se aşeză pe marginea patului, strângând-o cât mai aproape de el. Simţea lacrimile fierbinţi pe pielea lui, ca şi cum ar fi ars prea mult în spatele ochilor ei.

— Te înţeleg.

— N-am putut ajunge la el. Ar fi trebuit să pot. Cu toată învăţătura, cu toată practica, cu toate autoanalizele, cărţile şi prelegerile mele, nu am putut ajunge la el.

— Ai încercat.

— Asta nu este de ajuns. Mânia ţâşni, explozivă şi pătimaşă, dar nu-l surprinse. O aşteptase, sperase că va apărea.

— Se presupune că rolul meu este de a vindeca şi nu doar de a vorbi despre ajutor. Eu nu am eşuat doar în aplicarea tratamentului, am eşuat în a-l ţine în viaţă.

— Li se cere oare psihiatrilor să creadă că sunt dotaţi cu forţe divine?

Cuvintele lui o făcură să sară ca arsă de lângă el, ca şi cum ar fi primit o palmă pe obraz. Într-o clipă fu în picioare. Lacrimile încă i se mai uscau pe fată, trupul încă îi mai tremura, dar nu arăta ca şi cum ar fi fost pe punctul de a leşina.

— Cum îndrăzneşti să-mi spui aşa ceva? A murit un băiat. Nu o să mai aibă niciodată ocazia să conducă o maşină, să se îndrăgostească, să-şi întemeieze o familie. Este mort şi faptul că sunt răspunzătoare pentru asta nu are nimic de-a face cu gândul că sunt dotată cu forţe divine.

— Nu? Ben se ridică şi el în picioare şi până să apuce ea să se întoarcă, o apucă de umeri. Se presupune că trebuie să fii perfectă, întotdeauna stăpână pe tine, întotdeauna având răspunsuri, soluţii? De data aceasta însă nu le-ai avut şi nici n-ai fost chiar atât de indestructibilă. Spune-mi, l-ai fi putut opri să nu se arunce peste pod?

— Ar fi trebuit să pot face asta. Suspinul ei era uscat şi tremurat şi se apăsă cu podul palmei între sprâncene. Nu, nu, nu i-aş fi putut oferi suficient.

Înconjurând-o din nou cu braţele, o conduse înapoi spre pat. Pentru prima oară în relaţia lor, simţea că ea are nevoie de el, se sprijină pe el. Într-o situaţie obişnuită, ar fi părăsit scena, ieşind ostentativ afară pe uşă. Se aşeză însă alături de ea, luându-i mâna, în timp ce capul ei se sprijinea pe umărul său. Total. Era ciudat, chiar puţin înfricoşător să simtă cât de total se sprijinea de el.

— Tess, despre băiatul acesta mi-ai vorbit înainte, da?

Îşi aminti noaptea acelui vis, noaptea când se trezise şi-l găsise alături de ea pe Ben, cald, gata să o asculte.

— Da. De săptămâni întregi îmi fac griji pentru el.

— Le-ai spus asta părinţilor?

— Da, le-am spus, dar…

— Dar ei n-au vrut să te asculte.

— Tot n-ar fi contat. Eu ar fi trebuit să pot să… Se întrerupse, întorcându-se spre el. Nu, spuse ea respirând prelung, ei nu au vrut să mă asculte. Mama lui i-a întrerupt tratamentul.

— Şi i-a tăiat sforile de care se mai ţinea.

— Cred că asta l-a mai împins puţin spre el însuşi, dar nu cred că a fost factorul decisiv care l-a făcut să se sinucidă.

Mâhnirea se mai afla acolo, în stomac, rece şi dură, dar mintea ei începea deja să se limpezească şi să poată vedea dincolo de propria ei implicare.

— Cred că în seara asta s-a mai întâmplat ceva.

— Şi crezi că ştii şi ce anume?

— Posibil. Se sculă din nou, neavând stare să stea jos. De săptămâni întregi am tot încercat să iau legătura cu tatăl lui Joey. Telefonul lui e deconectat. Am fost chiar la el acasă acum câteva zile, dar s-a mutat de acolo fără să lase noua adresă. Urma să petreacă acest weekend împreună cu Joey. Cu dosul palmelor, Tess îşi şterse lacrimile de pe obraji. Dar Joey îşi pusese mult prea mari speranţe în această întâlnire. Când tatăl său nu a venit după el, a fost pentru Joey ca o nouă cărămidă în spinarea lui. Poate că ultima pe care o mai putea duce. Era un băiat frumos, un tânăr bărbat. Lacrimi noi îi ţâşniră din ochi, dar de data aceasta mâhnirea mai slăbi şi cuvintele ei erau nealterate.

— Trecuse prin perioade atât de grele, dar totuşi exista în el atâta căldură, chiar atât de aproape de suprafaţă, această mare nevoie de a fi iubit. Doar că pur şi simplu nu credea că merită să-i pese cuiva cu adevărat de el.

— Iar ţie ţi-a păsat.

— Da. Poate prea mult.

Părea ciudat, dar micul, durul ghem de resentiment, acoperit cu un strat subţire de amărăciune pe care-l purtase în el de la moartea fratelui său, începu să se destrame. O privi – psihiatrul rezervat, obiectiv, biciuitorul şi străpungătorul minţilor – şi văzu cicatricele adevărate, omeneşti, lăsate de mâhnire, nu numai pentru pacient, ci şi pentru copilul care era acesta.

— Tess, tot ce a spus mama lui la spital…

— Nu contează.

— Ba da, conteaza. Nu a avut dreptate.

Tess se întoarse şi în lumina slabă venind dinspre hol, îşi văzu imaginea în oglinda de deasupra mesei de toaletă.

— Numai în parte. Vezi tu, n-o să ştiu niciodată dacă ar fi fost altfel în cazul în care aş fi încercat un alt unghi de abordare, dacă aş fi luat-o în altă direcţie.

— Nu a avut dreptate, repetă Ben. Cu câţiva ani în urmă am spus şi eu nişte lucruri destul de asemănătoare. Poate că nici eu nu avusesem dreptate.

În oglindă, privirea ei îşi schimbă direcţia şi o întâlni pe a lui. El continua să stea jos, pe pat, în umbră. Părea singur. Ciudat, pentru că ea îl considerase un bărbat înconjurat în permanenţă de prieteni, de gânduri bune, de propria lui încredere în sine. Se întoarse, dar nefiind sigură că şi el voia să vină spre ea, rămase acolo unde era.

— Nu ţi-am povestit niciodată despre Josh, fratele meu.

— Nu. Nu mi-ai povestit niciodată prea multe despre familia ta. Nu am ştiut că ai avut un frate.

— Era cu aproape patru ani mai mare ca mine. Nu era nevoie de folosirea timpului trecut ca ea să înţeleagă faptul că Josh murise. Înţelesese îndată ce Ben îi pronunţase numele.

— Era unul dintre acei oameni cu mâini de aur. Indiferent ce făcea, făcea mai bine ca oricine altcineva. Ţin minte că aveam, mici fiind, un set de lego. Eu reuşeam eventual să construiesc o biată maşinuţă, el însă făcea un trailer pe şaisprezece roţi. La şcoală, abia dacă reuşeam să iau câte un B şi asta dacă învăţam de-mi ieşeau ochii din cap. Josh lua calificativul maxim fără măcar să deschidă cartea. El pur şi simplu absorbea. Mama obişnuia să spună că era binecuvântat. Spera că o să se facă preot, gândindu-se că în clipa în care va fi hirotonisit, va fi în stare, poate, să facă minuni.

Spusese toate astea nu cu resentimentul pe care l-ar fi putut simţi mulţi alţi fraţi, ci cu o urmă de umor şi cu foarte multă admiraţie.

— Cred că l-ai iubit foarte mult.

— Uneori îl uram. Spusese asta ridicând din umeri, ca un om care înţelegea că ura era adesea căldura care tempera adevărata iubire. Dar cel mai mult l-am iubit, într-adevăr, şi credeam că era extraordinar. N-a dat niciodată în mine şi asta nu pentru că nu ar fi putut. Era al naibii de mult mai mare ca mine, dar efectiv nu avea acest temperament. Nu că ar fi fost un sfânt sau mai cine ştie ce. Era un om bun, în mod funciar, era bun în adâncul adâncului său. Când am crescut mai mari, am avut aceeaşi cameră. Odată, mama mi-a descoperit ascunzătoarea în care ţineam revistele mele Playboy. Era gata să scoată din mine înclinaţia spre plăceri uşoare şi asemenea lucruri rele. Dar Josh i-a spus că erau ale lui, că făcea un raport despre pornografie şi efectele ei sociale asupra adolescenţilor.

Neputând să se abţină, Tess râse.

— Şi a înghiţit găluşca?

— Da, a înghiţit-o. Chiar şi acum, amintirea aceasta îl făcea să zâmbească. Josh nu minţea niciodată ca să-şi apere propria-i piele, el minţea doar când credea că aceasta era cea mai bună soluţie. La liceu, fusese selecţionat în echipa de fotbal. Fetele se aruncau efectiv la picioarele lui. Era suficient de sănătos ca să scoată ceva plăcere din asta, dar s-a îndrăgostit totuşi rău de tot de o fată. Ca şi cum s-ar fi oprit asupra uneia singure, în loc să culeagă tot copacul. Totuşi, fata asta a fost, cred, una din cele mai mari greşeli pe care le-a făcut el vreodată. Era superbă, era deşteaptă şi provenea dintr-una din cele mai bune familii. Dar era, de asemenea, o fată superficială. El însă se îndrăgostise nebuneşte de ea şi în ultimul an de liceu îi cumpără, din toate economiile lui, un inel cu diamant. Nu un split oarecare, ci un diamant în toată regula. Ea obişnuia să se învârtă şi să-l facă să împrăştie scântei, ca să le înnebunească pe celelalte fete.

S-au certat pentru ceva. El nu a spus niciodată ce se petrecuse între ei, dar a fost o adevărată dramă. Josh primise o bursă pentru Notre Dame, dar în ziua imediat următoare absolvirii, s-a înrolat în armată. Tinerii protestau împotriva războiului din Vitenam şi purtau însemnele păcii, dar Josh hotărî să-i dedice câţiva ani din viaţa lui.

Pentru prima oară de când începuse, Ben îşi luă o ţigară. Vârful ţigării străluci roşu în lumina plină de umbre care cădea peste el.

— Mama a plâns atunci amarnic, dar tata era mândru ca un păun. Fiul lui nu era un terchea-berchea sau un student cu capul înfierbântat, ci era un adevărat american. Tatăl meu este un om simplu şi acesta este modul lui de a gândi. În ce mă priveşte pe mine, eu sunt mai de stânga. Urma ca în toamnă să intru şi eu la liceu, aşa încât îmi închipuiam că ştiam deja tot ce aveam nevoie să ştiu. Mi-am petrecut o noapte întreagă cu Josh, încercând să-i scot din cap chestia asta. Desigur, toate hârtiile fuseseră deja semnate şi era prea târziu, dar eu tot mai credeam că exista pe undeva o portiţă. I-am spus că e prost să-şi risipească trei ani din viaţă acolo, din cauza unei fete. Necazul însă a fost că nu s-a mulţumit doar cu atât. Cum s-a înrolat, Josh a hotărât să fie cel mai bun soldat din Armata Statelor Unite. Începuse deja să primească propuneri să urmeze cursurile pentru ofiţeri. Felul în care Johnson escalada lucrurile acolo, necesita ofiţeri inteligenţi, capabili, care să conducă trupele. Aşa se vedea Josh.

Atunci auzi Tess acea fărâmă de durere care răzbătuse prin vocea lui. Părăsind lumina pentru umbră, se apropie de Ben. El nu-şi dăduse până atunci seama că avea nevoie de ea, dar în clipa când ea întinse mâna spre el, Ben i-o luă într-a lui.

— Şi a plecat. Trase adânc din ţigară şi scoase fumul afară cu un oftat. Se urcase în autobuz tânăr, frumos aş putea spune, idealist, încrezător. Din scrisorile lui se părea că totul îi pria acolo. Vorbea în ele despre camaraderie, despre acte de curaj, despre disciplină. Îşi făcea uşor prieteni şi nu-i lipsea nimic. Făcea totul ca războiul să nu mai dureze mai mult de un an. Eu eram la liceu, chinuindu-mă cu algebra şi descoperind câţi şefi de galerie puteam stoarce. Josh devenise sublocotenent.

Tăcu. Tess stătea lângă el, cu mâinile lui într-ale ei, aşteptând să continue.

— Cât a stat el acolo, mama mea s-a dus la biserică în fiecare zi. Intra, aprindea o lumânare şi se ruga la Sfânta Fecioară să intervină pe lângă Fiul Ei, pentru siguranţa lui Josh. De fiecare dată când primea o scrisoare, o citea până o învăţa pe dinafară. Dar nu dură mult şi tonul scrisorilor se schimbă. Deveniră mai scurte şi nu mai semănau cu cele dinainte. Încetase să mai vorbească de prietenii lui. Nu am aflat decât mai târziu că doi dintre cei mai buni camarazi ai săi fuseseră împuşcaţi, în toată jungla. El nu a fost omorât acolo. O fi aprins ea mama destule lumânări, dar el a murit, totuşi acolo. Partea aceea care făcuse din el ceea ce era, murise. Simt nevoia să beau ceva.

Tess îi puse o mână pe braţ, înainte ca Ben să apuce să se ridice.

— Aduc eu ceva. Se ridică şi voind să-i lase timpul de care avea nevoie, turnă două coniacuri dătătoare de căldură. Când se întoarse, el îşi aprinsese o altă ţigară dar nu se mişcase din loc.

— Mulţumesc. Bău şi constată că deşi coniacul nu înlăturase toată durerea rămasă, nu mai trebui totuşi să ocolească nodul acela de amărăciune.

— Pe vremea aceea nimeni nu a salutat întoarcerea eroului acasă. Războiul devenise un lucru iritant. Josh se întorsese acasă cu decoraţii, citări pe ordine de zi şi cu o bombă cu ceas în cap. O vreme, totul păruse în regulă. Josh era tăcut, retras, dar noi ne gândeam atunci că nimeni nu poate trece prin ce trecuse el, fără să se schimbe cât de cât. Reveni acasă la noi, îşi găsi o slujbă. Nici nu voia să discute despre eventualitatea reluării studiilor. Ne gândeam cu toţii că pur şi simplu are nevoie de puţin timp.

Trecu aproape un an până când începură coşmarurile. Se scula ţipând şi transpirând. Îşi pierdu slujba. Nouă ne spusese că el plecase de acolo, dar tata a aflat că de fapt se luase la bătaie şi fusese dat afară. Mai dură încă aproape un an până când lucrurile începură să se deterioreze cu adevărat. Nu putea rămâne într-o slujbă mai mult de câteva săptămâni. Începuse să vină acasă beat, sau chiar să nu mai vină deloc. Coşmarurile deveniră violente. Într-o noapte, încercând să-l scot dintr-un asemenea coşmar, m-a trimis cu un pumn tocmai în partea cealaltă a încăperii. Începuse să strige ceva despre ambuscade şi trăgători de elită. Când m-am sculat de jos, încercând să-l calmez, s-a repezit la mine. Când a intervenit tata, Josh era pe cale să mă sugrume.

— Ah, Doamne, Ben.

— Tata reuşi să-l potolească, iar când Josh a înţeles ce fusese gata să facă, ce aproape că făcuse, se aşeză pe podea şi plânse. Nu mai văzusem niciodată pe cineva plângând aşa. Nu se putea opri. Am fost cu el la Administraţia Veteranilor. L-au trimis la psihiatru.

Ben strivi ţigara care arsese singură şi se întoarse la coniac.

— Pe vremea aceea eu eram la colegiu, aşa că de câte ori aveam o după-amiază mai liberă, îl duceam chiar eu la şedinţe. Uram acel cabinet; mă făcea întotdeauna să mă gândesc la un mormânt. Unde urma să intre Josh. Uneori îl auzeam plângând. Alteori, nu se auzea nimic. După cincizeci de minute, ieşea de acolo. Trăiam cu speranţa că într-o bună zi o să iasă din această încăpere şi o să fie Josh cel dintotdeauna.

— Uneori este la fel de greu, chiar mai greu, pentru familie decât pentru cel bolnav, spuse Tess, ţinându-şi mâna lângă mâna lui, lăsându-l pe el să accepte sau să respingă atingerea. Te simţi neajutorat tocmai când doreşti cu disperare să ajuţi… confuz, tocmai când doreşti cu disperare să gândeşti limpede.

— Într-o bună zi, mama clacă. Era duminică. Tocmai pregătea o friptură de vacă, înăbuşită. Dintr-odată, aruncă pur şi simplu totul în chiuvetă. Dacă ar fi fost cancer, începu ea, medicii ar fi găsit o modalitate de a-l extirpa, scăpându-l de el. Oare ei chiar nu pot vedea ce e înăuntrul lui, ce îl devorează? De ce nu găsesc o modalitate de a extirpa din el acel rău?

Ben se uită în jos, în pahar, având în faţă imaginea mamei sale stând în faţa chiuvetei, plângând, la fel de clară ca şi cum totul s-ar fi petrecut ieri.

— O vreme păru într-adevăr că se simte mai bine. Cum se afla sub îngrijire psihiatrică şi fişa lui ca salariat era destul de fragilă, îi era greu să-şi găsească de lucru. Pastorul nostru făcu oarecare presiuni, apelând la buna, bătrâna mărinimie catolică şi obţinu pentru el un post de mecanic la o staţie de benzină. În urmă cu cinci ani, avusese o bursă pentru Notre Dame şi acum schimba bujii. Oricum, era totuşi ceva. Coşmarurile deveniseră mai rare. Nimeni nu ştia că înghiţea barbiturice tocmai ca să scape de ele. Apoi începu să ia heroină. Nici de asta n-am ştiut nimic. Măcar dacă eu aş fi stat mai mult pe acasă, dar eram la colegiu şi pentru prima oară în viaţa mea, hotărât să reuşesc. Părinţii mei erau cu desăvârşire naivi în ce priveşte drogurile. Nici doctorul nu a ştiut nimic. Era maior în armata regulată, făcuse un tur în Coreea şi în Vietnam, dar nu a văzut că Josh pompa în el droguri cu nemiluita, ca să poată dormi noaptea.

Ben îşi trecu mâna prin păr, înainte de a da pe gât restul de coniac.

— Nu ştiu, poate că tipul era surmenat sau terminat. Oricum, rezultatul că după doi ani de terapie, după mii de lumânări şi de rugăciuni înălţate Prea Curatei, Josh urcă într-o bună zi în camera lui, îşi puse uniforma şi medaliile şi, în loc să-şi ia seringa, trase piedica revolverului din dotare şi-şi puse capăt zilelor.

— Ben, ştiu că e prea puţin să-ţi spun că-mi pare rău, e mult prea puţin, dar nu există nimic altceva ce ţi-aş putea spune.

— Nu avea decât douăzeci şi patru de ani.

Iar tu nu aveai decât douăzeci, se gândi ea, dar nu-i spuse nimic ci-şi petrecu doar braţul în jurul lui.

— Mă gândisem să acuz întreaga armată – şi mai mult, întreg sistemul militar. Mi-am spus însă că era mai logic să mă concentrez asupra doctorului care ar fi trebuit să-l ajute. Ţin minte cum stăteam acolo, în camera pe care o împărţisem cu Josh, când a urcat poliţia şi mă gândeam că nemernicul acela ar fi trebuit să facă ceva. Ar fi trebuit să-l ajute să se simtă cât de cât mai bine. O vreme chiar m-am gândit să-l omor, apoi însă a apărut preotul şi mi-a distras gândurile. Refuzase să-i acorde lui Josh extrema oncţiune.

— Nu înţeleg.

— Nu era preotul nostru, ci un ageamiu abia ieşit pe porţile seminarului şi care s-a făcut verde la faţă la gândul că trebuia să urce sus la Josh. A spus că Josh şi-a luat viaţa în mod conştient şi deliberat, murind astfel în păcat de moarte. A refuzat să-i acorde iertarea păcatelor.

— E incorect. Mai rău, e crud.

— L-am alungat afară pe uşă. Mama rămăsese acolo, cu buzele strânse, cu ochii uscaţi, apoi a urcat în camera în care creierii fiului ei împroşcaseră pereţii şi s-a rugat ea pentru iertarea păcatelor lui.

— Mama ta e un om puternic. Cred că are o credinţă extraordinară.

— Niciodată nu a făcut altceva decât să gătească.

Ben o trase pe Tess mai aproape de el, simţind nevoia mirosului delicat, de femeie.

— Nu ştiu dacă eu aş mai fi putut urca scările acelea, dar ea a putut. Urmărind-o făcând asta, am înţeles că indiferent cât de mult o durea, indiferent cât de mult suferea, credea şi o să creadă întotdeauna că tot ce i se întâmplase lui Josh fusese voinţa lui Dumnezeu.

— Dar tu nu ai crezut asta.

— Nu. Trebuia să fie vina cuiva. Josh nu făcuse niciodată rău cuiva, în toată viaţa lui, până la Vietnam. Apoi, ceea ce făcuse el acolo se presupunea că era just, pentru că lupta pentru ţară. Dar nu fusese just, iar el nu mai putea trăi cu povara asta. Or, psihiatrul ar fi trebuit să-i explice că, indiferent ce făcuse el acolo, rămăsese în continuare un om cumsecade, care să merite osteneala.

La fel cum ar fi trebuit ea să-i explice lui Joey Higgins că merita osteneala.

— Ai vorbit vreodată, după aceea, cu doctorul lui Josh?

— O dată. Cred că încă mai aveam în cap ideea de a-l ucide. Stătea acolo în spatele biroului, cu mâinile împreunate. Ben se uită la mâinile lui, privindu-le cum i se închid în pumni.

— Nu avea niciun fel de sentiment. Mi-a spus că îi părea rău, explicându-mi cum se manifestă sindromul de stres cu reacţie întârziată. Apoi mi-a spus, continuând să-şi ţină mâinile împreunate pe birou şi vocea neutră, neimplicată, că Josh nu fusese capabil să se obişnuiască cu tot ce se întâmplase în Vietnam şi că întoarcerea acasă şi încercarea de a-şi relua viaţa dinainte au exercitat asupra lui o presiune din ce în ce mai mare, până când, în final, capacul a explodat.

— Îmi pare rău, Ben. Probabil că o mare parte din ceea ce ţi-a spus el era adevărat, dar putea face asta şi altfel.

— Ar fi putut să-i pară şi lui rău, măcar puţin, fir-ar să fie.

— Ben, nu îi iau apărarea, dar mulţi doctori, medici sau psihiatri, încearcă să rămână detaşaţi, nu se lasă implicaţi prea mult, pentru că în clipa în care pierzi pe cineva, când nu eşti capabil să vii în ajutorul cuiva, suferi enorm şi te doare prea mult.

— Aşa cum te-a durut pierderea lui Joey.

— Felul acesta de suferinţă şi vină te sfâşie, şi dacă te sfâşie prea des, atunci nu mai rămâne nimic, nici pentru tine şi nici pentru următorul pacient.

Poate că Ben înţelese sau încerca să înţeleagă. Dar nu-l putea vedea pe psihiatrul lui Josh, militar de formaţie, încuindu-se în baie şi plângând în hohote.

— De ce faci asta?

— Cred că şi eu trebuie să caut răspunsuri, ca şi tine. Doar într-adevăr, când n-ai reuşit să faci mare lucru sau când este prea târziu, spuse ea, întorcându-se şi atingându-i faţa. Îşi aminti cum arătase el când îi vorbise despre cei trei străini pentru el, asasinaţi pentru un pumn de mărunţiş.

— Nu suntem chiar atât de deosebiţi cum crezusem odată.

Ben îşi întoarse buzele în palma ei, liniştit de această atingere.

— Poate că nu. Când te-am văzut în seara asta, am simţit exact ce simţisem când te-am văzut uitându-te la Anne Reasoner, pe aleea aceea. Păreai atât de detaşată de tragedia momentului, total stăpână pe tine. Exact ca şi maiorul acela, cu mâinile lui împreunate pe birou, explicându-mi de ce murise fratele meu.

— A te stăpâni nu este egal cu a fi detaşat. Eşti poliţist, trebuie să ştii diferenţa.

— Am vrut să ştiu că ai simţit ceva. Coborându-şi mâna şi apucând-o de încheietură, o ţinu strâns în timp ce o privea fix în ochi. Cred însă cu adevărat că am vrut să ştiu că ai nevoie de mine. Probabil că aceasta era una din cele mai dificile mărturisiri din viaţa lui Ben.

— Apoi, când am intrat în baie şi te-am văzut plângând, am ştiut că într-adevăr aveai nevoie de mine şi asta m-a îngrozit de moarte.

— Nu am vrut să mă vezi aşa.

— De ce?

— Pentru că nu aveam destulă încredere în tine.

Ben îşi coborî privirea suficient ca să-şi studieze mâna, aşezată pe încheietura ei fină, imposibil de delicată.

— Nu am povestit niciodată, nimănui despre Josh, în afară de Ed. Până acum, a fost singurul în care am avut suficientă încredere. Îi ridică degetele în dreptul buzelor, atingându-i-le uşor.

— Şi acum ce facem?

— Tu ce-ai vrea să facem?

Râsul, chiar discret şi şovăitor, poate fi purificator.

— Psihiatrul este arestat. Gânditor, Ben pipăi cu degetele perlele din jurul gâtului ei. Le desfăcu. Gâtul ei era înmiresmat şi mătăsos.

— Tess, când toate astea o să ia sfârşit şi când eu o să te rog să-ţi iei liber câteva zile sau o săptămână şi să plecăm undeva, împreună, o să faci asta?

— Da.

Amuzat şi nu puţin surprins, se uită la ea.

— Aşa, pur şi simplu?

— Unde anume, o să te întreb atunci, ca să ştiu dacă să-mi împachetez blana sau costumul de baie. Îi luă perlele din mână şi le aşeză pe noptieră.

— Perlele asta ar trebui să se afle într-un seif.

— Doar dorm împreună cu un poliţist. Vocea ei era detaşată, dar îl văzu căzând pe gânduri şi se gândi că înţelegea ce anume îl frământa.

— Ben, în curând o să se termine totul.

— Da.

Când o strânse însă şi mai aproape de el, când începu să se simtă cu ea, îl cuprinse frica.

Era 28 noiembrie.



— Nu faci un pas în afara apartamentului, până nu îţi dau eu liber.

— Niciun pas, acceptă Tess, în timp ce Ben se uita la ea cum îşi prindea părul în ace. Am destulă treabă acasă ca să mă ţină legată de birou toată ziua.

— Nu scoţi nici gunoiul.

— Nici dacă mă somează vecinii.

— Tess, vreau să priveşti treaba asta cu toată seriozitatea.

— Dar o privesc serios. Alese nişte cercei nervuraţi, din aur, în formă de triunghi şi şi-i prinse de urechi. O clipă n-o să fiu singură, azi. La ora opt vine aici Pilomento.

Ben se uită la balerinii gri-albăstrui şi la puloverul moale, cu glugă, cu care era îmbrăcată Tess.

— Deci pentru el te îmbraci aşa?

— Bineînţeles. Când Ben veni în spatele ei, ea îi zâmbi imaginii gemene din oglindă.

— În ultima vreme mi-am descoperit o predilecţie pentru poliţişti. Prezint toate simptomele unei obsesii.

— Adevărat? Se aplecă şi-i atinse ceafa uşor, cu buzele.

— Mă tem că da.

Îşi lăsă mâinile pe umerii ei, dorind să rămână cât mai aproape de ea, să o atingă, să o simtă.

— Te îngrijorează asta?

— Nu. Continuând să zâmbească, se întoarse cu faţa la el. Nu-mi fac niciun fel de griji. Nici pentru asta şi nici pentru altceva. Şi aş vrea să nu-ţi faci nici tu, adăugă ea ridicând un deget ca să şteargă cuta dintre sprâncenele lui.

— Meseria mea este să-mi fac griji. O clipă o ţinu aşa pur şi simplu, ştiind că o să-i fie greu, absurd de greu să iasă în dimineaţa aceasta pe uşa apartamentului şi să o lase în grija altcuiva.

— Pilomento e bun, îi spuse el, ca să se liniştească în aceeaşi măsură şi pe el, nu numai pe ea. Este tânăr dar este ca la carte. Nimeni n-o să pătrundă pe uşa asta, câtă vreme este el aici.

— Ştiu. Haide să bem o cafea. Nu mai ai decât câteva minute.

— La ora patru îl schimbă Löwenstein. Intrând în bucătărie, Ben recapitulă programul zilei, ca amândoi să fie la curent cu fiecare mişcare. Löwenstein este cea mai bună. O fi arătând ea ca o bună gospodină de cartier, dar o prefer oricui, într-o situaţie pe muchie de cuţit, în care aş avea nevoie de un spate.

— Deci nu o să fiu deloc singură. Tess puse pe masă două ceşti. Poliţiştii vor face cu schimbul la etajul trei, telefonul este filat şi un echipaj de poliţie va staţiona în permanenţă pe partea cealaltă a străzii.

— Nu o să fie o situaţie de albă sau neagră. Dacă omul face o mişcare, nu avem de gând să-l speriem. Bigsby, Roderick şi Mullendore ne vor schimba pe mine şi pe Ed.

— Ben, nu mi-e frică. Îi dădu cafeaua şi-l luă de braţ ca să-l conducă la masa din sufragerie. M-am gândit la totul. Crede-mă, m-am gândit la totul. Nimic nu mi se poate întâmpla, câtă vreme mă aflu înăuntru şi sunt inaccesibilă.

— El nu o să ştie că eşti păzită. Când o să mă întorc aici la miezul nopţii, o să urc prin spate, pe scări.

— Trebuie să acţioneze diseară, de asta sunt sigură. Iar când o s-o facă, tu o să fii acolo.

— Apreciez încrederea ta, dar crede-mă că aş fi mai puţin tensionat dacă ai fi tu puţin mai mult. Nu vreau să te dai mare. O apucă de braţ înainte ca Tess să reuşească să-şi ducă ceaşca la gură. Iar când o să punem mâna pe el, o să-l ducem la secţie să-i luăm interogatoriul, dar tu nu o să ai ce căuta acolo.

— Ben, ştii bine cât este de important pentru mine să vorbesc cu el, să încerc să-l înțeleg.

— Nu.

— Până una alta nu poţi decât să amâni momentul.

— Atâta cât va fi nevoie.

Tess renunţă şi încercă o altă tactică, una care o trezise în miezul nopţii şi nu o mai lăsase să adoarmă.

— Ben, eu cred că tu îl înţelegi pe omul acesta chiar mai bine decât îţi închipui. Tu ştii ce înseamnă să pierzi pe cineva care face parte intrinsecă din viaţa ta. Tu l-ai pierdut pe Josh, el a pierdut-o pe Laura. Nu ştim cine a fost ea, dar putem fi siguri că a însemnat mult pentru el. Mi-ai spus că după ce l-ai pierdut pe Josh, ai vrut să-l ucizi pe doctor. Aşteaptă, spuse ea, nelăsându-l să vorbească. Voiai să acuzi pe cineva, să răneşti pe cineva. Dacă nu ai fi fost un om puternic din punct de vedere emoţional, poate că într-adevăr ai fi făcut asta. Şi totuşi, resentimentul şi durerea nu te-au părăsit.

Cuvintele şi poate adevărul din spatele lor îl făcură să se simtă stânjenit.

— Poate că aşa a fost, dar nu am început să omor oameni din cauza asta.

— Nu, ai devenit poliţist. Poate că unul din motivele pentru care ai devenit poliţist a fost Josh, pentru că aveai nevoie să găseşti răspunsuri, să îndrepţi lucrurile. Erai sănătos, aveai încredere în tine, şi ai fost capabil să transformi ceea ce poate că a fost cea mai mare tragedie din viaţa ta, în ceva constructiv. Dar dacă nu ai fi fost sănătos, Ben, dacă nu ţi-ai fi construit o imagine clară despre tine, dacă nu ai fi avut un puternic simţ al binelui şi al răului, poate s-ar fi rupt ceva în tine. Când Josh a murit, tu ţi-ai pierdut credinţa. Eu cred că el şi-a pierdut-o pe a lui când a murit Laura. Nu ştim când s-a întâmplat asta – în urmă cu un an, cu cinci, cu douăzeci – dar a cules cioburile credinţei sale şi a încercat să le lipească la loc.

Doar că aceste bucăţele nu se mai potrivesc perfect; muchiile sunt ciobite. El ucide, sacrifică, doar ca să o salveze pe Laura. Sufletul Laurei. Ceea ce mi-ai spus tu azi-noapte m-a făcut să-mi pun întrebări. Poate că ea a murit în ceea ce biserica consideră că este păcat mortal şi i s-a refuzat iertarea păcatelor. Or, toată viaţa lui i s-a spus că fără această iertare, sufletul este pierdut. În psihoza lui el omoară, sacrifică femei care îi amintesc de Laura. Dar le salvează sufletele.

— Tot ce spui poate fi perfect adevărat. Doar că nimic din asta nu poate schimba faptul că a omorât patru femei şi acum te vizează pe tine.

— Albă sau neagră, Ben?

— Uneori într-adevăr numai aşa este. Se simţea cu atât mai încurcat, cu cât începea să înţeleagă ceva, chiar să simtă ceva din ce-i spunea ea. Iar el voia să continue să privească acest caz direct, fără ocolişuri.

— Chiar nu crezi că unii oameni se nasc efectiv răi? Există vreun om care să-i spună nevestei sale că urmează să meargă să omoare nişte oameni, apoi se duce la un local McDonald din cartier şi împuşcă copii pentru că mama lui l-a bătut când avea el şase ani? Oare un bărbat foloseşte ca loc de practicare a tirului un complex studenţesc numai pentru că tatăl lui o înşela pe mama lui?

— Nu, dar omul ăsta nu este un ucigaş obişnuit. Tess se afla aici pe teren propriu şi-şi cunoştea bine paşii. El nu ucide la întâmplare şi fără motivaţie. Un copil bătut poate deveni preşedinte de bancă la fel de bine ca şi psihopat. Şi nici în sămânţa rea nu cred. Noi vorbim despre o boală, Ben, despre care tot mai mulţi doctori cred că este cauzată de o reacţie chimică în creier, care distruge posibilitatea de a gândi raţional. Am străbătut o cale lungă din vremurile când puteai fi posedat de demoni, dar numai cu şaizeci de ani în urmă, schizofrenia era tratată prin extracţii dentare. Au urmat apoi injecţii cu extrase de seruri din cai, clisme. Şi acum, în ultimul sfert de secol XX, încă mai bâjbâim. Indiferent ce i-a declanşat psihoza, el are nevoie de ajutor. Aşa cum a avut nevoie Josh. Aşa cum a avut nevoie Joey.

— Nu însă în primele douăzeci şi patru de ore, spuse el plat. Şi nu până când terminăm cu formalităţile. Poate că nici nu o să vrea să vorbească cu tine.

— M-am gândit la asta şi cred că o să vrea.

— Nimic din toate astea nu contează până când nu reuşim să punem mâna pe el.

Când se auzi ciocănitul, mâna lui Ben se încleştă încet pe arma. Braţul mai era încă rigid, dar se putea folosi de el. Nu avea probleme să mânuiască pistolul special, din dotarea poliţiei. Se îndreptă spre uşă, dar rămase de o parte a acesteia.

— Întreabă tu cine este.

Tess începu să se apropie de uşă, dar Ben o opri, ridicând o mână.

— Nu, întrebi din locul în care te afli. Nu stai în dreptul uşii. Deşi se îndoia că glonţul ar fi putut înlocui stola, nu voia să rişte.

— Cine e?

— Detectiv Pilomento, doamnă.

Recunoscându-i vocea, Ben se întoarse şi deschise uşa.

— Paris.

Pilomento îşi scutură zăpada de pe ghete înainte de a intra în casă.

— Drumurile sunt încă aglomerate. Am mers bară la bară. Bună dimineaţa, doctore Court.

— Bună dimineaţa. Daţi-mi pardesiul.

— Mulţumesc. Îngheţi, acolo afară, îi spuse lui Ben. Mullendore e pe poziţii, în faţa casei. Sper că şi-a luat izmenele lungi.

— Nici la meciuri nu stai prea comod.

Ben îşi luă haina, în timp ce mai aruncă o ultimă privire prin cameră. Nu exista decât o singură intrare, iar Pilomento nu o să fie nicio clipă la mai mult de şapte metri de ea. Totuşi, nu i se făcu mai cald când se înfăşură în pardesiu.

— O să fiu în contact periodic cu echipele de supraveghere. Şi acum ce-ar fi să te duci în bucătărie, să-ţi torni o cafea?

— Mulţumesc. Tocmai am băut una în maşină, venind aici.

— Mai bea una.

— Ah! Se uită de la Ben la Tess. Da, cum să nu. Şi se îndepărtă, fluierând printre dinţi.

— Ai fost cam necioplit, dar nu-mi pasă. Râzând încet, Tess îşi strecură braţele în jurul taliei lui Ben. Să ai grijă de tine.

— Ăsta mi-e obiceiul. Important este ca tu să ai grijă de tine.

O trase mai aproape şi sărutul fu lung şi zăbovitor.

— O să mă aştepţi trează, Doc?

— De asta poţi să fii sigur. Mă suni dacă… în sfârşit, dacă o să se întâmple ceva, da?

— De asta poţi să fii sigură. Luându-i capul în mâini, îl ţinu aşa o clipă, apoi o sărută apăsat pe frunte.

— Eşti atât de scumpă. Surpriza bruscă din ochii ei îl făcu să-şi dea seama că nu folosise cu ea niciunul din complimentele lui atât de inteligente şi de superbe, pe care le folosea cu alte femei. Revelaţia îl deconcertă. Ca să-şi mascheze deruta, îi trecu părul pe după urechi, apoi i-l readuse înapoi.

— Încuie uşa.

O trânti el în urma lui, dorind să alunge acel sentiment apăsător că lucrurile nu vor merge atât de simplu precum fuseseră ele plănuite.



* * *

Peste câteva ore se afla ghemuit în Mustang-ul lui, supraveghind clădirea în care locuia Tess. Doi puşti făceau ultimele retuşuri la un om de zăpadă complicat. Ben se întrebă dacă tatăl lor ştia că-i rechiziţionaseră pălăria. Ziua se scursese chiar mai încet decât îşi închipuise el.

— Zilele se scurtează, comentă Ed. Întins pe bancheta din dreapta, îi era bine şi cald ca unui urs, aşa înfofolit în indispensabili, pantaloni reiați, cămaşă flanelată, pulover şi canadiană cu glugă. Frigul pătrunsese de mult prin cizmele lui Ben.

— Uite-l pe Pilomento.

Detectivul ieşi din clădire, se opri doar o clipă pe trotuar şi-şi ridică gulerul pardesiului. Acesta era semnalul că Löwenstein se afla înăuntru şi că totul era bine. Muşchii lui Ben se relaxară, dar numai o idee.

— Deci Tess e bine. El se întinse puţin şi începu să facă exerciţii izometrice, ca să evite cârceii. Iar Löwenstein este suficient de rea ca să reziste unei armate întregi.

— Tipul n-o să facă nicio mişcare până nu se întunecă. Pentru că i-ar fi îngheţat faţa dacă ar fi ţinut prea multă vreme geamul întredeschis, Ben înlocui ţigara pe care şi-o dorea, cu un Milky Way.

— Ştii ce efect are zahărul ăsta asupra smalţului dinţilor tăi? Nefiind el omul care să renunţe vreodată la luptă, Ed scoase un mic vas din plastic. Înăuntru se afla o gustare făcută acasă din stafide, curmale, nuci nesărate şi grâu încolţit. Pregătise destul pentru amândoi. Trebuie să începi să-ţi reeduci apetitul.

Ben muşcă intenţionat o bucată mare din batonul său.

— După ce se schimbă Roderick, ne oprim undeva în drum şi mănânc un cârnat.

— Te rog, nu în timp ce vezi că mănânc. Dacă Roderick, Bigsby şi jumătate din secţie ar fi avut un regim alimentar ca lumea, nu ar fi fost seceraţi de gripă.

— Eu nu m-am îmbolnăvit, spuse Ben, cu gura plină de ciocolată.

— Noroc chior! Când o să împlineşti patruzeci de ani, organismul tău o să înceapă să se revolte. Şi n-o să fie prea plăcut. Ăsta ce mai e?

Ed se ridică drept pe banchetă, urmărind bărbatul care traversa strada. Pardesiul lui negru, lung, era închis până sus. Mergea agale. Prea agale, prea atent.

Amândoi aveau câte o mână pe armă şi cealaltă pe mânerul portierei, când omul o luă brusc la fugă. Ben deschisese deja larg portiera când omul înşfăcă o fetiţă care se juca în zăpadă şi o ridică în sus. Fata izbucni într-un râs cristalin şi strigă:

— Tăticule!

Răsuflând cu putere, Ben îşi reluă locul pe banchetă. Simţindu-se ca un prost, se întoarse spre Ed.

— Văd că şi tu eşti la fel de iute ca şi mine.

— Îmi place de ea. Mă bucur că ţi-ai asumat riscul să mănânci curcanul împreună cu bunicul ei.

— I-am povestit despre Josh.

Ed ridică din sprâncene, care dispărură sub gluga de marinar pe care şi-o trăsese peste cap. Acest lucru era mai mult ca orice angajament de care l-ar fi crezut în stare vreodată pe Ben.

— Şi?

— Şi cred că-mi pare bine că am făcut-o. Ea este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Dumnezeule, ce răsuflat sună. N-am vrut să spun că m-am îndrăgostit. Cuvintele veniră prea repede, ca o reacţie reflexă la o trapă. Vreau să spun doar că este ceva cu totul special.

— Unii oameni au dificultăţi în a recunoaşte un angajament pe plan emoţional, din cauză că se tem să nu eşueze pe lungul parcurs. Cuvântul dragoste devine pentru ei o adevărată piedică pentru că, odată pronunţat, e ca o încuietoare care-ţi blochează afară intimitatea, statutul de om singur şi te obligă să te priveşti ca pe o jumătate a unui cuplu.

Ben aruncă pe jos ambalajul batonului de ciocolată.

— Ai citit tu asta într-o carte?

— Nu, am inventat-o eu. Poate că ar trebui să scriu un articol.

— Ascultă, dacă m-aş îndrăgosti de Tess sau de oricine altcineva, n-aş avea dificultăţi în a-i mărturisi.

— Şi? Te-ai îndrăgostit?

— Ţin mult la ea.

— Eufemisme.

— Înseamnă mult pentru mine.

— Evaziune.

— Bine, sunt nebun după ea.

— Nici chiar aşa, Paris.

De data asta, Ben chiar coborî fereastra şi-şi scoase o ţigară.

— În regulă, o iubesc. Eşti fericit acum?

— Ia o curmală. O să te simţi mai bine.

Înjură, apoi se auzi râzând. Aruncând ţigara, muşcă în curmala pe care i-o întinse Ed.

— Eşti mai rău ca mama.

— Doar pentru asta există camarazi pe lume.



* * *

În apartamentul lui Tess timpul trecea la fel de încet. La ora şapte, Tess şi Löwenstein mâncară împreună o supă la cutie şi sandvişuri cu friptură de vacă. În ciuda faptului că se prefăcea a nu fi îngrijorată, Tess nu reuşi altceva decât să învârtă bucăţelele de carne cu legume în bolul ei. Era o noapte rece, mizerabilă. Poate doar împins de o mare nevoie şi-ar fi dorit cineva să iasă afară. Dar faptul în sine că nu putea trece pragul propriei sale uşi îi dădea sentimentul că se află ca într-o cuşcă.

— Joci canastă? o întrebă Löwenstein.

— Scuză-mă, ce anume?

— Canastă. Löwenstein se uită la ceasul de la mână şi se gândi că soţul ei tocmai îi făcea baie celui mai mic dintre copii. Roderick trebuie să fie acum la postul lui, în faţa uşii principale, Ben şi Ed mai treceau zona în revistă înainte de a se întoarce la secţie, iar fiica ei cea mai mare probabil că se văita că trebuia să spele vasele.

— Nu sunt o companie prea plăcută.

Löwenstein îşi puse jumătatea de sandviş înapoi în farfuria din sticlă, verde deschis, pe care o admirase mai devreme.

— Nu ai obligaţia să-mi ţii de urât, doctore Court.

Dar Tess îşi împinse într-o parte farfuria şi făcu totuşi efortul.

— Ai familie, nu-i aşa?

— O armată.

— Nu-i prea uşor să ai o meserie care te solicită atâta şi să te ocupi şi de familie, nu-i aşa?

— Întotdeauna mi-au plăcut complicaţiile.

— Te admir pentru asta. Eu una le-am evitat întotdeauna. Îţi pot pune o întrebare cu caracter personal?

— E în regulă, dacă îţi pot pune şi eu una, după aceea.

— Destul de corect.

Sprijinindu-se cu coatele pe masă, Tess se aplecă înainte.

— Soţul tău găseşte dificilă căsătoria cu cineva a cărei meserie nu numai că o solicită foarte mult, dar este şi potenţial periculoasă?

— Cred că uşor nu îi este. Ştiu că nu îi este, se corectă Löwenstein şi luă o gură de Pepsi dietetic, pe care Tess îl servise în pahare subţiri, spiralate, pe care ea le-ar fi păstrat în vitrină.

— Am tras din greu, împreună, ca să ne obişnuim cu asta. Acum vreo doi ani am convenit chiar să avem o despărţire de probă. A ţinut treizeci şi patru de ore şi jumătate. Adevărul este că suntem nebuni unul după celălalt. Acest lucru te ajută, de obicei, să depăşeşti orice altceva.

— Eşti o femeie norocoasă.

— Ştiu. Ştiu asta chiar şi atunci când îmi vine să-l vâr cu capul în closet. Şi acum e rândul meu.

— În regulă.

Löwenstein o măsură îndelung cu privirea.

— De unde îţi cumperi hainele?

Câteva secunde fu prea surprinsă ca să râdă. Pentru prima dată în ziua aceea, Tess se simţea relaxată.



* * *

Afară, Roderick împărţea un termos de cafea cu un detectiv negru, îndesat, căruia i se spunea Pudge. Iritat puţin din cauza unei răceli la cap, Pudge se răsucea din două în două minute şi se văicărea.

— Mă cam îndoiesc eu că o să vedem ceva din omul nostru. Ultimul schimb îl face Mullendore. Dacă o să aibă cineva norocul ăsta, atunci el o să fie acela. Noi stăm doar aici şi îngheţăm până în măduva oaselor.

— Trebuie să fie în noaptea asta. Roderick îi mai turnă lui Pudge o ceaşcă de cafea, înainte de a se duce înapoi, să studieze ferestrele lui Tess.

— De ce? Pudge scoase un căscat interminabil şi înjură antihistaminicele care-i înfundaseră nasul şi creierul.

— Pentru că trebuie să fie în noaptea asta.

— Zău, Roderick, indiferent ce treabă căcăcioasă te pune omul să faci, tu nu te plângi niciodată. Cu un alt căscat, Pudge se prăbuşi pe uşă. Doamne, abia îmi mai pot ţine ochii deschişi. Medicamentele asta nenorocite te dau gata.

Roderick mai aruncă o privire într-o parte şi într-alta a străzii. Nicio mişcare.

— De ce nu tragi un pui de somn? Păzesc eu.

— Îţi rămân îndatorat. Deja pe jumătate adormit, Pudge închise ochii.

— Lasă-mă zece minute, Lou. Oricum peste o oră ne schimbă Mullendore.

Alături de partenerul care sforăia încetişor, Roderick îşi continuă veghea.



* * *

Tess tocmai învăţa regulile jocului de canastă, când sună telefonul. Discuţia relaxată dintre femei se sfârşi într-o clipă.

— Bine, răspunzi tu. Dacă este el, rămâi calmă. Întârzie dacă poţi, acceptă să te întâlneşti cu el, dacă trebuie. Vezi dacă poţi să afli cât de cât unde se află.

— Bine. Deşi i se uscase gâtul, Tess ridică receptorul şi vorbi cât se poate de firesc.

— Doctor Court.

— Doctore, sunt detectivul Roderick.

— Ah, dumneata erai. Se înmuiase toată, în timp ce se întorcea spre Löwenstein, făcându-i semn cu capul. Da? Aveţi noutăţi?

— Am pus mâna pe el, doctore Court. L-a prins Ben, la două străzi de clădirea dumneavoastră.

— Ben? A păţit ceva?

— Nu, fiţi liniştită. Nu-i nimic serios. Şi-a scrântit doar umărul cine ştie cum, în timpul arestării. El m-a rugat să vă sun şi să vă spun că vă puteţi linişti acum. Îl duce Ed la spital.

— La spital. Îşi aminti tava plină cu pansamente îmbibate în sânge. La ce spital? Vreau să merg acolo.

— A fost dus la Georgetown, doctore, dar zicea că nu vrea să vă obosiţi să mergeţi acolo.

— Nu, nu e nicio oboseală. Plec chiar acum. Amintindu-şi de femeia care-i respira în ceafă, Tess se întoarse spre Löwenstein.

— Ar trebui să vorbiţi cu detectivul Löwenstein. Vă mulţumesc că m-aţi sunat.

— Ne pare bine la toţi că s-a terminat, în sfârşit.

— Da. Strânse o clipă din ochi şi-i dădu receptorul lui Löwenstein. A fost prins, îi spuse acesteia şi se năpusti în dormitor după geantă şi chei. Când se întoarse să-şi ia pardesiul, Löwenstein încă îi mai cerea detalii lui Roderick. Nerăbdătoare, Tess îşi puse haina pe braţ şi aşteptă.

— Se pare că s-a lucrat foarte curat, spuse Löwenstein, închizând telefonul. Ben şi Ed hotărâseră să mai dea câteva raite prin zonă, când îl văzură pe tip ieşind dintr-o alee şi îndreptându-se spre clădirea ta. Avea pardesiul desfăcut. Văzură atunci că purta o sutană. Nu s-a împotrivit când l-au oprit, dar când Ben i-a găsit stola în buzunar, se pare că tipul s-a zăpăcit, a început să se lupte şi să le ceară să vă cheme pe dumneavoastră.

— Ah, Dumnezeule!

Tess voia să-l vadă, să vorbească cu el. Dar Ben era în drum spre spital şi Ben era pe primul loc.

— Lou spune că Ben a încasat-o, dar că nu e nimic serios.

— O să mă simt mai bine când o să văd cu ochii mei.

— Înţeleg. Vrei să te duc eu la spital?

— Nu, sunt convinsă că vrei să te întorci la secţie şi să te ocupi în continuare de caz. Se pare că nu mai am nevoie de protecţia poliţiei.

— Nu, dar oricum, te conduc eu la maşină. Spune-i lui Ben că a făcut o treabă bună.



* * *

În timp ce Ben traversa parcarea în drum spre secţie, Logan trase în spatele lui şi ieşi repede din maşină. Fără pălărie, fără mănuşi, îmbrăcat cum rar i se întâmpla, în sutană, îl prinse din urmă pe scări.

— Am sperat că o să vă găsesc aici.

— Nu-i o vreme prea bună pentru preoţi să-şi facă plimbarea, Tim. Avem o groază de poliţişti nervoşi pe străzi, în noaptea asta. Te-ai putea trezi cu cătuşe la mâini.

— Am slujit liturghia de seară pentru surori şi nu am avut timp să mă schimb. Cred că am dat peste ceva.

— Intră, îi spuse Ed, deschizând uşa. Mai ai puţin şi-ţi pică degetele.

— M-am grăbit. Absent, Logan începu să-şi frece degetele unele de celelalte, ca să şi le încălzească. De zile întregi mă gândesc şi iar mă gândesc. Ştiam că v-aţi fixat pe numele reverendului Francis Moore şi că făceaţi cercetări, dar eu nu-mi puteam lua gândurile de la acel Frank Moore pe care-l cunoscusem la seminar.

— Încă mai facem săpături. Nerăbdător, Ben se uită la ceas.

— Ştiu, dar eu am fost lângă el şi ştiam că oscila între a fi sfânt sau fanatic. Apoi mi-am amintit de unul din studenţii lui, care de altfel a şi părăsit seminarul după o celebră ceartă cu Moore. Îl ţin minte pentru că acest tânăr a devenit un scriitor cunoscut. Stephen Mathias.

— Am auzit de el. Împins de nerăbdare, Ben se apropie de Logan.

— Crezi că Mathias…

— Nu, nu. Stânjenit de neputinţa lui de a vorbi repede sau suficient de coerent, Logan trase adânc aer în piept.

— Nici măcar nu l-am cunoscut personal pe Mathias, deoarece eu mă stabilisem deja la universitate când s-au întâmplat toate astea. Dar mi-am amintit de ceea ce se bârfea pe atunci şi anume că nu exista nimic şi nimeni în seminar, de care să nu ştie Mathias.

De fapt, chiar a şi folosit multe lucruri petrecute în seminar, în primele sale două cărţi. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât lucrurile începeau să-mi devină mai clare. Şi mi-am amintit mai ales de o carte în care se vorbea despre un tânăr seminarist care suferise o cădere şi părăsise seminarul după ce sora lui – sora lui geamănă – murise în urma unui avort ilegal. Se pare că urmase un scandal nemaipomenit. Se descoperise că mama băiatului se afla într-o clinică de boli nervoase şi că el însuşi fusese tratat de schizofrenie.

— Să luăm legătura cu Mathias. Ben o şi luase pe coridor, când Logan îl opri.

— Am şi făcut eu asta. Nu mi-au trebuit decât câteva telefoane. Locuieşte în Connecticut, şi-şi aminteşte perfect de incident. Seminaristul nostru era de o devoţiune neobişnuită, în aceeaşi măsură faţă de Moore, cât era şi faţă de biserică. De fapt, îi servea drept secretar. Mathias mi-a spus că îl chema Louis Roderick.

Da, e posibil să-ţi îngheţe sângele, inima să înceteze să pompeze, dar trupul să rămână în viaţă.

— Eşti sigur?

— Da, Mathias era foarte sigur, dar insistând, s-a uitat prin vechile lui însemnări şi a verificat încă o dată totul. Este gata să vină aici şi să-ţi facă o descriere. Cu această descriere şi cu numele, o să puteţi să-l găsiţi.

— Ştiu unde este. Ben se năpusti în biroul echipei şi înşfăcă primul telefon la îndemână.

— Îl cunoaşteţi? se agăţă Logan de Ed, înainte de a-l pierde şi pe el.

— E poliţist. Este unul de-ai noştri şi chiar în clipa de faţă conduce acţiunea de supraveghere a locuinţei lui Tess.

— Dumnezeule mare. În timp ce încăperea din faţa lui trepida deja, Logan începu să se roage.

Fură trimise echipaje la adresa lui Roderick; altele spre apartamentul lui Tess. Logan se afla în spatele lui Ben când acesta se îndreptă spre ieşire.

— Vreau să merg cu voi.

— Asta este treaba poliţiei.

— Poate că vederea unui preot o să-l mai calmeze.

— Nu mai sta în drum. Deschiseră cu forţa uşa de sticlă şi aproape că o doborâră pe Löwenstein.

— Ce naiba se petrece aici?

Pe jumătate înnebunit de spaimă, Ben o apucă de gulerul pardesiului.

— De ce nu eşti cu ea? De ce ai lăsat-o singură?

— Ce te-a apucat? Din moment ce Lou a sunat ca să ne spună că ucigaşul a fost prins, nu mai avea niciun rost să stau acolo.

— Când a sunat?

— Acum douăzeci de minute. Dar zicea că tu erai în drum spre… Deşi mintea ei refuza să creadă, expresia de pe chipul lui Ben îi spuse totul. Ah, Doamne, doar nu e Lou? Doar el e…

Un poliţist. Un prieten. Löwenstein reuşi să se adune.

— A sunat acum douăzeci de minute, spunându-mi că a fost efectuat un arest fără probleme, să întrerup deci paza şi să vin aici. O clipă nu m-am îndoit. Doamne, Ben, o clipă nu m-am gândit să verific la secţie. Lou a fost, deci.

— Trebuie să-l găsesc.

Îl apucă de braţ înainte ca Ben să apuce să treacă pe lângă ea.

— Georgetown Hospital. I-a spus că ai fost dus acolo, la Urgenţă.

Ben o luă ca glonţul în jos pe scări, spre maşină.



* * *

Tess opri în parcare, după douăzeci de minute de condus groaznice. Îşi spuse că exista totuşi şi o parte bună, anume că între timp Ben fusese reparat şi că acum o aştepta. Şi că se terminase totul.

Trântind portiera, îşi vârî cheile în buzunar. În drum spre casă o să cumpere o sticlă de şampanie. Două sticle, se corectă ea. Apoi vor petrece restul week-end-ului în pat, bându-le.

Ideea era atât de plăcută, încât nu observă silueta care răsări din întuneric, în plină lumină.

— Doctore Court.

Alarma se declanşă prima, făcând-o să-şi ducă mâna la gât. Apoi, cu un râs, şi-o lăsă înapoi în jos şi porni înainte.

— Detective Roderick, n-am ştiut că dumneata…

Lumina licări pe gulerul alb, clerical, de la gâtul acestuia. Era exact ca în vis, se gândi ea într-o secundă de panică oarbă, când crezuse că mai avea un pas ca să se simtă în siguranţă, doar ca să-şi vadă confirmate cele mai negre temeri ale sale. Ştia că s-ar putea întoarce ca să fugă, dar el se afla numai la un braţ de ea şi ar fi prins-o. Ştia că putea ţipa, dar nu se îndoia că ar fi redus-o imediat la tăcere. De tot. Nu exista decât o singură cale. Aceea de a-l înfrunta.

— Ai vrut să vorbeşti cu mine. Nu, nu o să reuşească, se gândi ea disperată. Nu dacă vocea îi tremura, nu dacă în cap nu auzea decât ecoul propriei ei spaime.

— Şi eu am vrut să stau de vorbă cu tine. Am vrut să te ajut.

— Am crezut şi eu odată că ai putea. Aveai ochi blânzi. Când ţi-am citit rapoartele, am ştiut că înţelegeai că nu sunt un criminal. Apoi am ştiut că mi-ai fost trimisă. Ca să fii ultima, cea mai importantă. Tu ai fost singura căreia Vocea i-a pronunţat numele.

— Vorbeşte-mi despre vocea asta, Lou. Voia să se dea înapoi, măcar cu un pas, dar văzu în ochii lui că până şi această neînsemnată mişcare i-ar fi declanşat violenţa.

— Când ai auzit-o pentru prima oară?

— Când eram copil. Lumea spunea că eram nebun, ca mama. Mi s-a făcut frică, aşa că nu am mai lăsat-o să mă caute. Mai târziu am înţeles că era chemarea lui Dumnezeu, care voia să mă fac preot. Am fost fericit să fiu alesul Lui. Părintele Moore spunea ca sunt puţini aceia care sunt aleşi să se ocupe de lucrarea Domnului, să oficieze sacramentele. Dar chiar şi cei aleşi sunt tentaţi să păcătuiască. Chiar şi cei aleşi au slăbiciuni, aşa încât aducem jertfe, facem penitenţă. El m-a învăţat cum să-mi exersez trupul ca să lupt împotriva tentaţiei. Prin post şi flagelare.

Şi încă o piesă a jocului îşi găsi locul. Un băiat cu perturbări emoţionale intră la seminar, ca să fie educat de un bărbat cu perturbări emoţionale. O s-o omoare. Urmându-şi calea pe care a văzut-o întinsă în faţa lui, o s-o omoare. Parcarea era absolut pustie, uşile de la Urgenţă se aflau la o sută de metri depărtate.

— Ce te-a împins să devii preot, Lou?

— A fost unicul meu gând. Întreaga mea viaţă fusese formată, înţelegi? Formată. În acest scop.

— Dar ai renunţat.

— Nu. Îşi înălţă capul ca pentru a adulmeca aerul, ca şi cum ar fi ascultat ceva ce era destinat numai urechilor sale.

— Aceasta a fost ca o perioadă de orbire în viaţa mea. Pot spune că nici nu am existat cu adevărat în perioada aceea. Un om nu poate exista în afara credinţei. Un preot nu poate exista fără un scop.

Îl văzu ducându-şi mâna la buzunar, văzu bucata de material alb din mâna lui. Ochii ei erau aproape la fel de sălbatici ca şi ai lui în clipa în care se întâlniră din nou.

— Vorbeşte-mi despre Laura.

Se apropiase cu un pas de ea, dar, la auzul numelui, se opri.

— Laura. Ai cunoscut-o pe Laura?

— Nu, nu am cunoscut-o. Ţinea deja stola cu amândouă mâinile, dar parcă uitase de ea. Tratează, îşi spuse ea, ca să-şi înăbuşe strigătul. Tratează, vorbeşte, ascultă.

— Vorbeşte-mi despre ea.

— Era frumoasă. Avea o frumuseţe fragilă, care te făcea să te întrebi dacă aşa ceva poate dura. Mama îşi făcea griji pentru că Laurei îi plăcea să se privească în oglindă, să-şi perie părul, să se îmbrace frumos. Mama îl şi simţea pe diavol afundând-o, întotdeauna afundând-o pe Laura în păcat şi în gânduri necurate. Dar Laura râdea doar şi zicea că nu dă doi bani pe haine din pânză de sac şi pe cenuşă. Laura râdea mult.

— Ai iubit-o foarte mult.

— Am fost fraţi gemeni. Am împărţit viaţa dinainte de viaţă. Aşa obişnuia mama să spună. Eram legaţi unul de celălalt chiar de Dumnezeu. Era de datoria mea să o împiedic pe Laura să nesocotească biserica şi tot ceea ce fuseserăm învăţaţi. Era de datoria mea, dar eu am părăsit-o.

— Cum ai părăsit-o pe Laura?

— Avea numai optsprezece ani. Era frumoasă, delicată, dar nu mai râdea deloc. Lacrimi tăcute, fără suspine, începeau să strălucească pe obrajii lui. Fusese slabă, continuă el. Eu nu fusesem acolo pentru ea, iar ea dăduse dovadă de slăbiciune. A făcut un avort clandestin. Judecata Domnului. Dar de ce a trebuit să fie atât de cruntă judecata Domnului? Respiraţia i se înteţi şi deveni dureros de sonoră, în timp ce cu o mână îşi apăsa fruntea.

— O viaţă pentru o viaţă. Este cinstit şi just. O viaţă pentru o viaţă. M-a implorat să nu o las să moară, să nu o las să moară în acest păcat care-i va trimite sufletul în iad. Nu am avut puterea să-i acord iertarea. Nici chiar când zăcea în braţele mele, pe moarte, nu am avut această putere. Puterea mi-a venit mai târziu, după disperare, după întuneric, după perioada de orbire. Pot să-ţi arăt. Trebuie să-ţi arăt.

Făcu un pas înainte şi în clipa în care instinctul o împinse pe Tess înapoi, el petrecu eşarfa în jurul ei.

— Lou, eşti ofiţer de poliţie. Meseria ta, funcţia ta este aceea de a apăra.

— Să apăr. Degetele îi tremurau pe eşarfă. Un poliţist. Fusese nevoit să drogheze cafeaua lui Pudge. Atât. Pentru că nu era bine să-i facă rău unui alt poliţist. Să apere. Păstorul îşi apără turma. Eu nu am apărat-o pe Laura.

— Nu, iar pierderea ei a fost cumplită, o tragedie. Iar acum ai încercat să restitui ceva, nu-i aşa? Nu de aceea ai devenit ofiţer de poliţie? Ca să restitui ceva? Ca să-i aperi pe ceilalţi?

— Am fost obligat să mint, dar după pierderea Laurei cred că nu mi-a mai păsat. Poate că lucrând în poliţie am putut găsi ceea ce căutasem la seminar. Un scop. Vocaţia. Legea omului, nu legea Domnului.

— Da, ai jurat să sprijini legea.

— Dar după atâția ani, a revenit Vocea. Era aievea.

— Da, pentru tine era aievea.

— Nu o aud întotdeauna în cap. Uneori e ca o şoaptă venind din cealaltă cameră, alteori coboară ca un tunet din tavan, prăbuşindu-se deasupra patului. Vocea mi-a spus cum să o salvez pe Laura şi să mă salvez pe mine. Noi suntem legaţi unul de celălalt. Întotdeauna am fost legaţi.

Mâinile i se încleştară pe cheile din buzunar. Ştia că dacă strânsoarea eşarfei va creşte, le va folosi ca să-i împungă ochii. Ca să supravieţuiască. Nevoia de a trăi o cuprinse cu intensitate.

— Te voi absolvi de păcate, spuse el în şoaptă, iar tu îl vei vedea pe Dumnezeu.

— A lua viaţa cuiva e un păcat.

El ezită.

— O viaţă pentru o viaţă. Un sacrificiu sfânt. În glasul lui se simţea suferinţa.

— Să iei viaţa cuiva e un păcat, repetă ea, în timp ce sângele îi zvâcnea în urechi. A ucide înseamnă a nu respecta legea Domnului şi legea omului. Ca ofiţer de poliţie şi ca preot, tu le înţelegi pe amândouă.

Când auzi sirena, Tess crezu mai întâi că era o ambulanţă care venea la Urgenţă. Nu o să mai fie singură. Nu-şi luă ochii din ochii lui.

— Te pot ajuta.

— Să mă ajuţi. Era doar o şoaptă, în parte o întrebare, în parte o rugăminte.

— Da.

Deşi tremura, îşi ridică mâna şi şi-o puse pe a lui. Degetele ei simţiră mătasea eşarfei.

Auziră portiere trântite în spatele lor, dar nici unul din ei nu se mişcă.

— Roderick, ia mâinile de pe ea. La mâinile de pe ea şi dă-te deoparte.

Cu degetele în continuare în jurul degetelor lui Roderick, Tess se întoarse şi-l văzu pe Ben la nici trei metri în spatele lor cu picioarele desfăcute, cu pistolul în ambele mâini. Alături de el, în partea stângă, se afla Ed, în aceeaşi poziţie, ca o imagine reflectată în oglindă. Sirenele continuau să urle şi girofarurile să lumineze intermitent, pe măsură ce echipajele se revărsau în parcare.

— Ben, n-am păţit nimic.

Dar el nu se uită la ea. Ochii lui nu-l părăsiră o clipă pe Roderick şi Tess văzu în ei acel sâmbure de violenţă pe care el şi-o reprima în condiţii normale.

— Ben, am spus că n-am păţit nimic. El vrea să-l ajut.

— Pleacă din drum.

Dacă ar fi fost sigur că Roderick nu era înarmat, s-ar fi repezit spre ei. Dar Tess se întoarse, folosindu-şi trupul ca pe un scut.

— S-a terminat, Ben.

După un semn rapid cu mâna, Ed păşi înainte.

— Trebuie să te percheziţionez, Lou. Apoi o să trebuiască să-ţi pun cătuşele şi să te duc la secţie.

— Da.

Ameţit şi docil, îşi ridică braţele ca să simplifice lucrurile.

— Legea e lege, doctore Court?

— Da. Nimeni n-o să-ți facă niciun rău.

— Ai dreptul să nu spui nimic, începu Ed în timp ce-i desprindea insigna de poliţist, acoperită de pardesiu.

— În regulă, înţeleg. În timp ce Ed îi prindea cătuşele, Roderick îşi fixă atenţia asupra lui Logan.

— Părinte, ai venit să-mi asculţi confesiunea?

— Da. Vrei să vin cu tine? În timp ce vorbea, Logan îşi puse mâna peste mâna lui Tess şi i-o strânse.

— Da. Sunt atât de obosit.

— În curând o să te poţi odihni. Acum vino cu noi, iar eu o să rămân lângă tine.

Începu să înainteze, cu capul plecat, între Ed şi Logan.

— Dă-mi binecuvântarea, părinte, căci am greşit.

Ben aşteptă până când aceştia trecură pe lângă el. Tess rămăsese în acelaşi loc, privindu-l, îndoindu-se că picioarele ar susţine-o, dacă ar face un pas, măcar. Îl văzu punându-şi pistolul înapoi în toc, înainte de a traversa şi a se afla, din trei paşi mari, lângă ea.

— N-am nimic, n-am nimic, repeta ea iar şi iar, în timp ce el o strângea la piept, să o strivească. Nu şi-ar fi dus treaba la bun sfârşit. Nu ar fi putut, continuă ea.

Ben o îndepărtă puţin de el, ca să smulgă şi să arunce într-un morman de zăpadă eşarfa din jurul gâtului ei. Îşi trecu mâinile peste gâtul ei ca să fie sigur că nu păţise nimic.

— Puteam să te pierd.

— Nu. Se lipi din nou de el. A ştiut. Cred că a ştiut tot timpul că eu o să-l pot opri. În timp ce lacrimi de uşurare începură sa i se prelingă pe obraji, Tess îşi strânse mai mult braţele în jurul lui. Dar, Ben, necazul este că eu nu l-am oprit. Niciodată nu mi-a fost atât de frică.

— Ai stat între noi şi mi-ai tăiat accesul.

Trăgându-şi nasul, Tess se retrase doar atât cât să-i poată găsi buzele, cu ale ei.

— Mi-am apărat pacientul.

— El nu este pacientul tău.

Trebuia să-şi încerce norocul şi să vadă dacă picioarele o mai puteau duce câteva minute. Păşind înapoi, îl privi în faţă.

— Ba da, este. Şi de îndată ce se vor îndeplini toate formalităţile, o să încep testele.

O apucă de reverul pardesiului, dar când Tess îl mângâie cu mâna pe faţă, el nu fu în stare decât să-şi sprijine fruntea de a ei.

— La naiba, tremur tot.

— Şi eu.

— Haide să mergem acasă.

— Ah, da.

Strâns înlănţuiţi, se îndreptară spre maşină. Tess observă că trecuse cu roata peste rigolă. Odată în maşină, se înghesui din nou în el. Nimeni nu-i oferise vreodată atâta soliditate şi atâta căldură.

— Un poliţist.

— E bolnav, îi răspunse Tess, împletindu-şi degetele cu ale lui.

— Tot timpul a fost cu un pas înaintea noastră.

— A suferit.

Tess închise ochii. Trăia. De data aceasta nu mai eşuase.

— O să fac totul ca să-l pot ajuta.

O vreme Ben nu spuse nimic. Va trebui să se obişnuiască în timp cu asta, cu nevoia ei de a se dărui oamenilor. Poate că într-o bună zi o să înceapă şi el să creadă că nu numai cu spada, ci şi cu vorbele poţi împărţi dreptatea.

— Ei, Doc?

— Mmm?

— Ţi-aminteşti când mă gândeam să plecăm undeva, pentru câteva zile?

— Da. Oftând, îşi imagină o insulă cu palmieri şi cu flori grele, de portocal. Ah, da.

— O să am ceva timp liber.

— Când să-mi fac bagajele?

Ben râse, dar continuă să se joace cu cheile.

— Mă gândeam că am putea merge în Florida. Vreau să o cunoşti pe mama mea.

Încet-încet, evitând să facă un salt acolo unde un pas era îndeajuns, îşi luă capul de pe umărul lui şi se uită la el. Ben îi zâmbi şi zâmbetul lui îi spuse tot ce voia ea să ştie.

— Abia aştept să o cunosc pe mama ta.

Sfârșit