Arsenalele din Isher (14)

A. E. Van Vogt

POLIŢIA CUNOŞTEA majoritatea "caselor" şi cu privire la ele funcţiona chiar o lege nescrisă. Când urma să se facă o razie, proprietarul era întotdeauna avertizat, dar numele celor întemniţaţi acolo trebuiau neapărat să rămână la dispoziţia poliţiei într-un sertar de birou uşor accesibil. Chiar în zilele următoare avea să se întreprindă o verificare a listelor de pasageri, înregistrându-se numele locatarilor şi al delincvenţilor trimişi pe Marte, Venus şi pe diferitele Luni. Antreprenorii guvernamentali aveau nevoie permanentă de mână de lucru pe alte planete. Iar "casele" acestea, fiind frecventate de femei bogate, cărora nu le convenea să fie implicate în scandaluri, furnizau un şuvoi continuu de lucrători care nu puneau nici un fel de întrebări.
Cayle păşi de pe pasarelă pe solul planetei Marte şi se opri involuntar. Pământul era tare ca piatra. Răceala lui de gheaţă îi pătrundea prin tălpi, străbătându-i parcă şi măduva spinării. Privea înmărmurit sinistrul oraş Shardl. Îl cuprinse deodată o ură atât de puternică încât parcă simţea gheaţa dinlăuntru! său prefăcându-se în oţel.
— Hai, mişcă-te mai repede, auzi el, şi un baston îl înţepă în umăr.
Unul dintre soldaţii care conduceau debarcarea lungului şir de bărbaţi încărunţiţi urmă aceste îndemnuri şi glasul suna straniu de sec în aerul acela rarefiat.
Cayle nici măcar nu întoarse capul. Se mişcă... asta fu reacţia lui la insulta şi infamia la care fusese supus. Mergea mai departe, păstrându-şi locul în şirul respectiv, şi, cu fiecare pas pe care-l tăcea, frigul îi inunda întreaga fiinţă. În plămâni îi pătrundea aerul rece. Dinaintea lui, alţi oameni simţeau aceeaşi constrângere. Începură să fugă. Treceau rapid pe lângă el, răsuflând zgomotos, răguşit, cu ochii scoşi din orbite, cu trupurile reacţionând destul de stângaci la gravitaţia mult mai mică decât cea de pe Pământ. Terenul era aspru şi denivelat, iar cei care cădeau ţipau de durere când colţurile de stâncă le sfâşiau carnea. Sângele omenesc păta solul îngheţat tun al glacialei planete Marte.
Cayle merse mai departe, nepăsător, dispreţuindu-i pe cei care-şi pierduseră capul. Fuseseră doar avertizaţi că lipseşte gravitaţia, iar tabăra din barăci de plastic, înconjurată cu gard, se afla tocmai la cinci sute de metri depărtare. Gerul care-i despărţea de ea îi izbea în plin, dar era suportabil. Ajunse şi el acolo, cu carnea amorţită, cu picioarele ţepene. Înăuntru era cald şi Cayle îşi croi încet drum către partea laterală a clădirii, de unde se vedea cartierul principal al oraşului.
Shardl era un oraş minier. Se înălţa pe o câmpie plată, care, iată, abia începea să înflorească, şi ici-colo se zărea verdele caldelor grădini atomice. Parcul cu arbuşti — nişte pete cu o înfăţişare ciudată — nu făcea decât să sublinieze aerul dezolant al tuturor orizonturilor fizice.
Văzu că oamenii studiază nişte aviziere de pe unul dintre pereţi. Se apropie şi citi ceea ce putea să desluşească... cuvântul:

ŞANSE

Cayle izbuti apoi să descifreze şi celelalte cuvinte. Zâmbi şi se îndepărtă. Aşadar, li se cerea oamenilor să se angajeze prin contract şi să lucreze la fermele de pe Marte. Dacă acceptau să rămână acolo cincisprezece ani, Graţioasa Sa Maiestate Innelda de Isher le oferea o fermă complet echipată, încălzită atomic. Nu era nevoie de nici un fel de avans, totul se amortiza în decurs de patruzeci de ani.
Şi oferta se încheia pe un ton insinuant: "Mergeţi imediat la biroul Terenuri, semnaţi-vă cererile şi nu va mai trebui să efectuaţi nici un minut de muncă în mine".
Cayle rămase imun în faţa acestui apel. Auzise de un fel de colonizare a îngheţatei planete Marte şi a înfierbântatei planete Venus. Până la urmă avea să se ocupe şi ultimul pogon de teren, iar planeta avea să fie supusă influenţei benefice a energiei atomice. Şi aşa, peste milenii, oamenii aveau, în fine, să topească toate lumile îngheţate, dar locuibile, ale sistemului solar şi aveau să răcorească pustiurile arzătoare de pe Venus şi Mercur. Bărbaţii care-şi istoveau vieţile pe "odraslele" mai puţin atrăgătoare ale Soarelui aveau să creeze facsimile rezonabile ale îndepărtatului Pământ verde de pe care veniseră.
Aceasta era teoria. În zilele de trândăvie din anii de liceu, când citise şi ascultase relatările referitoare la colonizare, nici nu visase măcar că, într-o bună zi, avea să se afle în acest loc, privind spre lumea pe jumătate luminată a planetei Marte. Stând aici, prins într-un întreg proces mult prea neîndurător pentru orice bărbat crescut ca şi el pentru a rezista, nu-l mai ura acum pe taică-su. Acest resen­timent se topise într-un trecut întunecat, în acea lume a neantului, unde se duseseră şi iluziile lui. Biet prostovan fără minte! Mai bine că unii oameni nu înţelegeau niciodată realităţile vieţii din Imperiul Isher.
Problema lui personală fusese rezolvată de o manieră simplă dar eficace. Iniţial se temuse, dar acum frica-i dispăruse. În mod destul de uluitor fusese chiar onest. Acum nu mai era. Ei bine, într-un fel nu era. De fapt, totul depindea de concepţia individuală asupra vieţii, de măsura în care accepta teoria că o fiinţă omenească trebuie să fie destul de viguroasă pentru a face faţă necesităţilor epocii respective. Cayle Clark intenţiona să le înfrunte întotdeauna. Aşa cum se simţea el în acest moment, nu mai putea rămâne multă vreme pe Marte. Între timp nu trebuia să semneze nici un act care să-i limiteze, într-un fel sau altul, capacitatea de deplasare. Trebuia să fie prudent, dar să profite imediat de orice prilej în cadrul unei abordări globale.
Îndărătul lui cineva insinua:
— Oare mă adresez domnului Cayle Clark, cândva sătean din Glay?
Cayle se întoarse încet. Nu se aşteptase să i se ivească atât de iute o şansă. Omul de lângă el, micuţ de statură, purta un palton dintr-o stofă foarte bună şi scumpă. Evident, nu era o persoană dintre acelea venite cu el pe navă, în ciuda înfăţişării sale insignifiante.
— Sunt... reprezentantul... ăă... local al BĂNCII A CINCEA. S-ar putea să vă ajutăm să ieşiţi din situaţia aceasta neobişnuită.
Era lipicios ca o broască râioasă, cu faţa suptă, parcă ieşit dintr-o galerie înaltă. Ochii, ca nişte sâmburi negri, priveau lacom, dar fără strălucire.
Cayle se întoarse, involuntar, cu gândul înapoi. La "casa iluziilor" venise o femeie, o femeie încărcată de bijuterii şi blănuri, cu o faţă ca aceasta şi cu ochi foarte asemănători. Toate loviturile de bici care îi fuseseră administrate pe spinarea goală, în timp ce îl privea cu ochi lacomi, nu-i frânseseră dorinţa de a o evita cu orice preţ. Printr-un efort mintal realiză că nu e cazul să compare cele două persoane, ca şi cum ar avea ceva în comun.
— Vă interesează? întrebă fiinţa aceea dezgustătoare.
Cayle încuviinţă din cap. De-abia după aceea conştientiză un cuvânt al cărui sens nu-l pătrunsese până atunci.
— Ce bancă spuneţi?
Caricatura umană zâmbi cu aerul unei persoane care începea să înţeleagă cât de preţioase sunt darurile pe care le aduce.
— BANCA A CINCEA, spuse el. Aţi făcut o depunere, acum vreo lună, la centrala noastră din Oraşul imperial. În cursul unei cercetări de rutină a situaţiei fiecărui nou-depunător am avut plăcerea să descoperim că sunteţi în drum spre Marte, dar nu ne-au bucurat deloc condiţiile în care aţi pornit în această călătorie. Aşadar, vrem să vă punem la dispoziţie secţia noastră de credit.
— Aha, înţeleg, zise cu multă prudenţă Cayle,
Ochii lui ageri îl cercetară încă o dată, cu multă atenţie, pe acest agerit al băncii celei mari. Dar nu era nimic nou, nimic care să-i inspire încredere. Şi totuşi nu-i trecu prin minte să pună capăt conversaţiei.
— Şi ce anume ar putea face pentru mine banca? întrebă el liniştit.
Bărbatul îşi drese glasul:
— Sunteţi fiul lui Fara şi Creel Clark? întrebă el cu un aer pompos.
După o clipă de ezitare, Cayle recunoscu gradul de rudenie.
— Şi doriţi să vă întoarceţi pe Pământ?
Răspunsul la această întrebare nu-i lăsă nici o clipă de şovăială.
— Da.
— Costul călătoriei este de şase sute de unităţi când distanţa dintre Marte şi Pământ permite efectuarea ei în douăzeci şi patru de ore. Când distanţa este mai mare, costul se majorează cu zece unităţi pe zi. Probabil ştiaţi toate astea.
Cayle nu fusese aşa bine informat. Dar îşi închipuise că salariul de miner, de douăzeci şi cinci de unităţi pe săptămână, nu i-ar fi putut furniza în nici un caz un mijloc de revenire rapidă pe Pământ. Se simţi destul de încordat, conştient de faptul că Un om lipsit de resurse putea fi întemniţat pentru totdeauna pe o planetă. Abia acum realiză ce putea să se întâmple.
— BANCA A CINCEA, spuse, pe un ton grandilocvent, necu­noscutul, vă va împrumuta suma de o mie de unităţi dacă tatăl dumneavoastră garantează datoria şi dacă semnaţi o notă în sensul că sunteţi de acord să returnaţi zece mii de unităţi.
Cayle se aşeză cu greu. I se sfârşise orice speranţă mult mai repede decât se aşteptase.
— Tatăl meu, zise cu oboseală în glas, nu mi-ar garanta niciodată zece mii de unităţi.
— Tatălui dumneavoastră i se va cere să garanteze doar mia. Restul de zece mii le veţi plăti dumneavoastră din câştigurile viitoare.
Cayle îl studie concentrându-şi privirea:
— Şi cum mi se vor plăti aceşti bani?
Faţa suptă deveni zâmbitoare:
— De îndată ce semnaţi, vi-i dăm. De tatăl dumneavoastră avem noi grijă. Banca dispune de psihologi care se ocupă de semnatarii şi cosemnatarii hârtiilor. Asupra unora folosim tehnica dominării, asupra altora...
Cayle îl întrerupse:
— În ceea ce mă priveşte, solicit ca banii să mi se plătească înainte de a semna.
Interlocutorul dădu din umeri şi râse:
— Cum doriţi. Văd că vă place să vă tocmiţi. Poftiţi în biroul directorului minei.
Şi se îndepărtă. Cayle îl urmă cu un aer gânditor. Totul părea prea uşor, ceea ce nu-i plăcea deloc. Totul se întâmpla prea repede ca şi cum..., mă rog, ca şi cum ar fi făcut parte din operaţiile obişnuite de la sfârşitul unei călătorii. Încetini pasul şi se uită cu atenţie sporită de jur-împrejur. Văzu un şir nesfârşit de birouri în care alţi bărbaţi erau luaţi în primire de indivizi bine îmbrăcaţi.
I se păru atunci că tabloul se limpezeşte. Prima ofertă pe avizier. Voluntari care să meargă la o fermă. Dacă nu te prindeau în felul acesta, atunci venea un individ, care, cu vorbe mieroase, îţi oferea un împrumut pe baza creditului de care se bucura familia ta. Împrumutul fie nu-ţi era avansat deloc, fie îţi era furat aproape imediat după aceea.
Aşadar, după ce ţi se epuizau toate resursele disponibile, prezente şi viitoare, te aflai definitiv pe Marte, fără şansa de a mai părăsi planeta. "Vor fi câţiva amatori — se gândi Clark. Indivizi I. voinici, înarmaţi cu pistoale care să se asigure că nu-ţi primeşti banii".
Era un mijloc bun de a coloniza o planetă neprietenoasă, poate chiar singurul mijloc posibil, ţinând seama de faptul că pe oameni nu-i mai interesau prea mult munca de pionierat.
Intrând în birou, îi găsi acolo pe cei doi bărbaţi eleganţi, zâmbitori, prietenoşi. Se prezentară: "directorul minei" şi un "funcţionar" de la Bancă. Clark se întrebă cu cinism câtor persoane, momite sau răpite ca şi el, le era prezentat în momentul acesta "directorul minei". Trebuie să fi fost chiar impresionant să ai şansa de a vorbi aşa, de la om la om, cu o persoană atât de importantă. Cayle îi strânse mâna, după care încercă să evalueze întreaga situaţie. Trebuia să obţină bani pe căi legale. Deci, să semneze efectiv documentul şi să capete o copie. Bine — şi asta putea să fie un lucru cu totul nesem­nificativ — , dar, la urma-urmei, pe toate planetele funcţionau anu­mite legi. Era primejdios să se trezească fără bani şi să ajungă în faţa tribunalului, unde alţii puteau să nege foarte uşor întreaga po­veste.
Intră într-o încăpere mare, mobilată luxos. Putea fi chiar şi biroul unui director de mină. Avea două uşi: aceea prin care intrase şi cea, exact din faţa ei, pe unde probabil individul spoliat ieşea fără a avea vreo şansă de a vorbi cu oamenii din sala mare de unde venise. Clark se îndreptă spre uşa a doua, o deschise şi văzu că dă afară. Se aflau în apropiere, foarte vizibile, zeci de barăci şi, de jur-împrejur, grupuri de soldaţi. Îi privi o clipă, dar constată că i-ar fi fost cu neputinţă să alerge până acolo pentru a scăpa cu viaţă dacă izbutea cumva să obţină banii.
Cu trupul său bloca mulţimea. Cu degete grăbite încercă uşa să vadă dacă nu e încuiată pe dinafară, ceea ce chiar aşa şi era. Închise încet uşa şi, zâmbind, reveni în acelaşi loc. Începu să tremure de-a binelea:
— Fără doar şi poate e un frig mortal. Aş fi bucuros să pot să mă întorc pe Pământ.
Cei trei bărbaţi îi zâmbiră cu multă înţelegere şi agentul bancar, cu aspect de reptilă, îi întinse un document de care erau prinse cu o clamă zece bancnote de o sută. Clark numără banii şi-i puse în buzunar. Apoi citi contractul. Era foarte simplu. Aparent, destinat să-i liniştească pe oamenii care deveneau suspicioşi în faţa unor formule complicate. Erau trei exemplare, unul de trimis pe Terra, unul pentru filiala de pe Marte şi unul pentru el. Era semnat şi ştampilat corespunzător şi se aştepta doar semnătura lui. Clark smulse al treilea exemplar şi-l băgă în buzunar. Celelalte intrară în circuitul oficial. Pe primul exemplar aşternu o semnătură cu înflorituri, apoi se dădu înapoi şi aruncă tocul cu vârful înainte drept în faţa "directorului".
Bărbatul ţipă şi-şi duse mâna la obrazul rănit.
Doar atât apucă Clark să mai vadă. Dintr-un salt ajunse lângă individul ce semăna cu o broască râioasă, îl înşfacă de gât şi-l strânse cu toată puterea. Individul guiţă, incapabil de a se lupta.
O clipă, Clark fu cuprins de teama acută că planul lui de atac avusese o bază falsă. Presupusese că celălalt are şi el un pistol şi că, panicat, va încerca să-l folosească. Degete lungi şi descărnate bâjbâiră prin haina voluminoasă. Apucă un detonator mic şi strălucitor pe care Clark i-l smulse din mână, de fapt cu mână cu tot, şi-l strivi în palma lui.
Văzu că "funcţionarul" voinic şi-a scos pistolul şi se strecoară în partea cealaltă încercând să tragă fără să rănească şi reptila. Clark îl împuşcă în picior. Flacăra strălucitoare se concentra într-o rază subţire, cu o lumină orbitoare. Se stârniră un miros de piele arzândă şi un şuvoi de fum albastru. Cu un ţipăt, individul scăpă pistolul din mână şi se trânti la pământ. Începu să se zvârcolească, apucându-şi cu amândouă mâinile piciorul. La îndemnul lui Clark, "directorul" ridică mâinile în sus, fără prea multă bucurie. Clark îi înhăţă repede arma, o ridică şi pe cea căzută pe podea, retrăgându-se cu spatele către uşă.
Apoi le explică pe scurt planul. Broscoiul avea să-l însoţească în calitate de ostatic. Avea să se îndrepte către cea mai apropiată bază a unei linii aeriene şi să zboare până în Oraşul mare Cimmerium, unde avea să prindă o navă cu zboruri regulate spre Terra.
— Şi dacă cumva se întâmplă ceva rău, cel puţin o persoană va muri înaintea mea, încheie Cayle Clark.
Dar totul fu în perfectă regulă. Şi ziua aceea era 26 august, anul Isher 4785, cu două luni şi douăzeci şi trei de zile după ce Împărăteasa Innelda îşi lansase atacul împotriva făuritorilor de arme.


CAYLE CLARK îşi făcu multe planuri şi proiecte. Zilele călătoriei de pe Marte pe Pământ se desfăşurară cu mersul unui ceasornic. Timpul se scurse treptat de la ora zilei cimmeriene la ora Oraşului imperial. Noaptea de-afară, cu soarele ei strălucitor într-o parte şi în rest cu un întuneric de nepătruns, era aceeaşi, neschimbată. Mesele se serveau la ore fixe. Clark dormea, visa şi se mişca normal. Gândurile îi deveniră mai directe şi mai hotărâte. Nu avea nici un fel de îndoială. Un om care izbutise să-şi alunge spaima de moarte nu putea da greş.
Soarele străpungea din ce în ce mai puternic bezna, aruncând raze în spirală. Marte părea că se retrage, devenind apoi doar un punct, un punct roşiatic într-o mare a nopţii — greu de identificat printre miriadele de stele cu străluciri de briliant. Treptat-treptat, Pământul apăru ca o imagine luminoasă, din ce în ce mai mare, apoi ca ceva monstruos, incredibil, înceţoşat, care umplea jumătate de cer. Începură să se desluşească continentele, iar pe partea nopţii terestre, parţial vizibilă pe măsură ce nava străbătea vecinătatea Lunii, se zăreau, scânteind cu un licăr intermitent, oraşele.
Clark abia percepu această viziune a Pământului. La cinci zile depărtare de destinaţie, el descoperise într-una din calele navei un joc de pocher stud. De la început pierdu. Dar nu toate partidele. Câte un câştig ocazional îl ajuta să recupereze câteva monede. Dar în a treia zi a acestui joc nesfârşit, penultima zi a călătoriei, norocul i se schimbă atât de tare încât îl abandonă imediat, alarmat.
În cabină îşi numără banii care-i rămăseseră — optzeci şi una de unităţi. Plătise reprezentantului băncii comisionul de opt la sută la cele o mie de unităţi. Restul se dusese pe biletul de călătorie, pe jocul de pocher şi pe un pistol în "stil imperial". "Cel puţin, se gândi Clark, curând mă voi afla din nou în Oraşul imperial şi cu ceva mai mulţi bani decât data trecută".
Se lăsă pe spate, foarte degajat. Pierderile de la pocher nu-l tulburau. Nu avusese intenţia de a se dedica din nou acestui joc. Acum îl obseda altceva. Fireşte, avea să-şi asume anumite riscuri, dar la un nivel superior: să câştige cinci sute de mii de unităţi — cel puţin — în acel "Palat al Gologanilor". Ştia că va fi greu să le recapete, dar nu şovăia să încerce, cu speranţa de a izbuti. Se simţea acum capabil şi răbdător, pregătit pentru orice eventualitate.
De îndată ce va pune mâna pe bani, va obţine de la colonelul Medlon un grad în armată. Poate că va trebui să plătească, poate că nu. Totul depindea de momentul respectiv. Acum, nu se mai gândea la răzbunare. Nu-i mai păsa ce se va întâmpla cu cele două creaturi venale: grăsanul şi colonelul. I se părură doar nişte verigi ale planului său, cel mai ambiţios făurit vreodată de cineva în Imperiul Isher. Acest plan îşi avea rădăcinile într-un fapt ce părea să li scăpat atenţiei tuturor indivizilor ce ajunseseră să ocupe ranguri înalte în serviciul imperial.
Innelda de Isher manifestase intenţii bune pentru ţara sa. Acest unic contact pe care l-a avut cu ea i-a dezvăluit lui Cayle o perso­nalitate neatinsă de corupţie. În ciuda tuturor celor ce se spuneau împotriva ei, Împărăteasa era cinstită, dar avea ceva machiavelic. Clark nu se îndoia că e în stare oricând să dea un ordin de excepţie. Dar asta făcea parte din funcţia ei de conducător. Ca şi el, aceasta trebuia să se ridice la înălţimea poziţiei pe care o deţinea.
Fiind atât de cinstită, Împărăteasa avea să primească cu dragă inimă în garda sa un bărbat care, slujindu-se, fără doar şi poate, de autoritatea ei nelimitată, va face curăţenie în jur. De două luni şi jumătate, Cayle se tot gândea la ce spusese Împărăteasa atunci în biroul lui Medlon şi răspunsurile ei, pe care şi le amintea clar, demonstrau că era la curent cu tot ce se petrecea. Se referise la faptul că mulţi dintre candidaţii la rangul de ofiţer renunţaseră, deoarece auziseră că ceva n-ar fi în regulă. Iar o presupusă conspiraţie în favoarea Arsenalelor era, fără doar şi poate, legată de închiderea inexplicabilă a magazinelor. Ceva se punea la cale, şi pentru Cayle apăruse o ocazie unică de a-şi manifesta loialitatea.
Dar toate proiectele sale erau condiţionate: trebuia s-a caute pe Lucy Rall şi s-o ceară de nevastă.
Nava ateriză într-o zi fără nori, în receptaculul care o aştepta cu câteva minute înaintea amiezii. Se făcuse deja ora două, când Cayle Clark se văzu cu hârtiile ştampilate. Ieşi în aer liber. Briza îi atinse obrajii şi de pe acel pisc de metal, care era aeroportul, vedea, spre apus, oraşul luminat orbitor.
Priveliştea îţi tăia, pur şi simplu, respiraţia, dar Clark nu irosi nici o clipă. Dintr-o cabină cu teleecran formă numărul lui Lucy. După o pauză, pe ecran se ivi faţa unui tânăr:
— Sunt soţul lui Lucy, zise acesta. A ieşit o clipă, dar dumneata nu vrei să-i vorbeşti. Uită-te bine Ia mine şi ai să fii de acord, adăugă el pe un ton convingător.
Clark se holbă prosteşte. Şi, totuşi, chipul familiar al celuilalt nu străbătea prin şuvoiul vorbelor pe care le rostise.
— Uită-te bine, îl îndemnă, imaginea de pe teleecran.
Clark începu:
— Nu cred că...
Deodată înţelese.
Se trase înapoi ca şi cum ar fi fost pălmuit. Întinse mina să-şi apere ochii de o imagine prea strălucitoare. Simţea cum i se golesc obrajii de sânge şi se clătină pe picioare ca de o slăbiciune. Vocea, devenită între timp familiară, îl readuse la normal:
— Revino-ţi, îi spuse vocea, şi ascultă. Vrei să te întâlneşti cu mine mâine-seară pe plaja din "Paradisul Galanteriei"? Uită-te încă o dată la mine, convinge-te şi să nu lipseşti de la întâlnire.
Clark nu avea nevoie să se mai uite, dar ochii lui căutară totuşi faţa din imagine. Nu mai încăpea nici o îndoială. Faţa care îl privea din teleecran era chiar a lui.
Cayle Clark se uita la Cayle Clark — la 4 octombrie, anul Isher 4784, ora două şi zece post-meridian.



va urma