Imposibila neutralitate (XLII)

Gheorghe Grigurcu

Extemporal Eugen Simion

De mult am simţit că ceva nu e „în regulă” cu Eugen
Simion. Criticul era aproape unanim lăudat (inclusiv de către
Europa Liberă şi „România literară”), atribuindu-i-se un loc
central şi o autoritate ce nu mi se păreau întrutotul justificate.
E drept, activitatea sa, îndeajuns de bogată, a abordat fenomenul
important al „renaşterii” literelor româneşti după 1965
şi a împlinit astfel rolul necesar al unei prezentări a acestuia,
cu un remarcabil impact public. Numele său se leagă insistent,
alături de cel al lui Nicolae Manolescu, de imaginea literaturii
noastre actuale, aşa cum s-a configurat pînă în decembrie
1989. Critica sa de „întîmpinare”, simţindu-se însă mai în largul
său în încercările de sinteză, a propus liniile ei „consacrate”,
de care ţine seama azi şcoala şi mentalitatea largă a receptorilor.
E un merit însemnat ce nu i s-ar putea contesta. Dar s-a creat
un „duet” ce nu avea sorţi de durată, E. Simion-N. Manolescu.
Ambii aveau ambiţia solistului. Era neraţional să apară amîndoi
criticii pe spaţiul îngust de pe podium, cuvenit unei singure
persoane. Se cerea o „direcţie”, totuşi, şi suprapunerea celor
două personalităţi cu, aparent, ţeluri şi mijloace similare, părea
nu o dată stînjenitoare. Două săbii într-o teacă nu încap.
Ruptura s-a produs făţiş după Revoluţie, deşi, pentru un ochi
avizat, latenţele ei existau şi înainte. S-a produs, după cum
era de aşteptat, în defavoarea lui Eugen Simion. Fără a dori
să-l compar cu Tudor Vianu, îmi amintesc de ceea ce mi-a
spus Tudor Arghezi: „pe cînd Călinescu are vînji naturali,
Tudor Vianu pare fabricat”. Faţă de N. Manolescu, E. Simion
are un aer oarecum artificial. Pariul său este „onorabilitatea”
nu eclatanta. Mai puţin „creator”, ghidat de tendinţa de a
„zugrăvi după natură” şi de o tactică „diplomatică”, dus de
curent în loc de a determina un curent, se situează strict la
nivelul timpului, fără nici un impuls de a-1 devansa. Justeţea
sa e concurată nu de injusteţe, ci de corectitudine. Iar aceasta
e concurată de prolixitate. Cu toate că şi-a asumat un proiect
estetic, „artist”, cel lovinescian-călinescian, exegetul nu are
decît resurse modeste pentru a-1 traduce în fapt (se poate face
o analogie cu călinescianismul domesticit al lui Al. Piru).
Ferindu-se de controverse, de conflicte, deci, de riscuri, a cultivat
un discurs previzibil încă în punctele sale de plecare, cu o
aplicaţie mai curînd stereotipă decît spontană. O tonalitate
medie, distilată şi solemnă, îl caracterizează. Lipsa unei îndrăzneli
mai subliniate îl împiedică a ilustra o consistentă ipostază
directoare, locul de number one. Un iz acomodant, administrativ,
„statistic” se degajă din scrisul său, altminteri „serios”,
demn de consultat sub beneficiu informativ şi chiar pentru o
fineţe a expresiei rodate. O notă dionisiacă, o vibraţie vizionară,
o speculaţie „imprudentă” nu-1 înviorează niciodată. Nici o
furtună nu atinge fruntea autorului, nici un fulger nu-i iluminează
textul. Un confrate glumeţ, exagerînd desigur, l-a poreclit
Evghenii Simionovici Loc-comunov... In astfel de condiţii,
chiar critica zisă de „întîmpinare” (cronica literară) îşi reduce
considerabil eficienţa, fiind, dacă nu întîrziată, măcar marcată
de ceea ce, evident, trebuia scris. într-un fel, Eugen Simion
funcţionează ca un automat perfecţionat. Privind mai de sus,
constatăm că o prudenţă activă, o cuminţenie lustruită îl conduc
către ceea ce se cuvine înfăţişat la o instanţă elementară a
recunoaşterii, cea mai nepretenţioasă, mai puţin aprofundată.
Criticul oferă, aşadar, merindea necesară mediului didactic şi
marelui public, pe care, dat fiind locul de prim-plan ce i s-a
acordat, destui confraţi au supralicitat-o, i-au dat tîrcoale încîntaţi,
cu simţurile înflăcărate, ca şi cum ar fi fost o delicatesă
pentru propria lor masă...


Nu dorim, prin asemenea consideraţii, a-i refuza lui
Eugen Simion calităţile şi meritele ce nu i se pot refuza: o
înzestrare pentru expresia clară şi bine lunecătoare, înflorită
de cîte-o metaforă, tenacitatea şi, nu în ultimul rînd, îndreptăţirea
unor judecăţi ce pluteau în aer, condensate sub pana d-sale.
Polemizăm doar cu postura de vioară întîi ce i s-a atribuit,
apreciere vinovată de superficialitate, aşa cum au admis, între
timp, şi unii din admiratorii săi. Eugen Simion ni se descoperă
„plat” şi „banal” în raport cu acest pretins rol de „dominare”
absolută asupra criticii noastre, dcprimus inter pares, deci în
raport cu exagerarea cu care a fost preţuit. Acest simbol
superlativ e cel mai supărător reactiv al insuficienţelor sale.
Altminteri, exegetul face parte din constelaţia, îndeajuns de
cuprinzătoare, de critici, istorici literari şi eseişti reprezentativi
ai deceniilor postbelice, în cadrul cărora preferinţele noastre
(natural, neobligatorii pentru alţii) merg, în afară de amintitul
deja Nicolae Manolcscu, către alţii, prccum 1. Negoiţcscu,
Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Cornel Rcgman, Mircea
Zaciu, Alexandru Paleologu, Alexandru Gcorge, Mircea Martin
şi chiar Valeriu Cristca, mai personal şi mai intens accsta
din urmă în demonia carc-1 face a rătăci acum pe acelaşi teren
eretic cu coechipierul său de la „Literatorul”. Eugen Simion e
unul din acei critici în care epoca se poate recunoaşte cu fidelitate
tocmai prin absenţa unor aspecte mai vii ale personalităţii,
care, prin caracterul său unic, sugerează atemporalul. în astfel
de cazuri, atît virtuţile cît şi servituţilc timpului îşi fac simţite
prezenţa, în proporţii, fireşte, diferite. Rarefierea personalităţii
nu e îndeobşte compatibilă cu energia morală trebuitoare pentru
a respinge decis impostura. Această structură e mai vulnerabilă,
mai „acomodantă”, gata a îmbrăţişa necritic accidentele contextului.
Astfel nc-a surprins neplăcut, încă cu destui ani înainte, 
ciudata toleranţă a lui Eugen Simion faţă de colaboraţioniştii
notorii ai literaturii noastre, atît cei din primul val, stalinist-dejist,
cît şi cei din valul secund, ceauşist. Dată fiind aspiraţia
d-sale lovinesciană, la care ţine teribil, ne aşteptam s-o onoreze
prin delimitări tranşante, prin amendări severe... Insă ciclul
Scriitorilor români de azi e o galerie nediferenţiată, cam monotonă,
în care „marea trădare” est-etică e muşamalizată, minimalizată,
dosită, într-o manieră ce poartă gîndul la neatenţia unui
inspector financiar faţă de un infractor pe carc-1 supune controlului...
Rîndurile, deseori citate, despre sinuoasa traiectorie a
lui Ov.S. Crohmălniceanu de pildă, dau măsura acestei posturi
demisionare. De ce oare o asemenea comportare? Teama de
risc, comoditatea, „mediocritatea” morală sînt explicaţii plauzibile.
Dar, coborînd pe plan biografic, am putea menţiona şi
urmărirea unor „bune relaţii”, indispensabile carierei pe care
Eugen Simion doreşte a o realiza cu o statornicie atît de puţin...
lovinesciană. Evitarea compromisurilor bătătoare la ochi, în
decursul „epocii de aur”, ascundea o adaptabilitate secretă, pe
termen lung... Sesizînd asemenea lucruri, l-am judecat pe
autorul Dimineţii poeţilor, încă în anii ’70-’80, într-un chip
sensibil deosebit de cel al cvasitotalităţii criticilor, riscînd pe
atunci mari nedumeriri şi învinuirea de „negativist”. Ultima
oară, pînă la răsturnarea dictaturii, într-un amplu comentariu,
publicat în mai multe numere ale „Suplimentului literar-artistic”,
condus de Ion Cristoiu, care se temea de intervenţiile
cenzurii şi cu care „negociam” în prealabil, în prelungite convorbiri
telefonice, pasajele cele mai expuse. Azi se poate vedea
cu mai multă limpezime cine a avut dreptate...


După 1989, s-a petrecut un fapt ce nu m-a mirat prea
mult: actualizarea unor virtualităţi negative ale lui Eugen
Simion, accentuarea defectelor sale. N-a fost un paradox, cum
s-a crezut, ci o evoluţie ce se putea prevedea. Mulat pe epocă,
„oglindind-o” pasiv, spre a cita parodic un clişeu al „esteticii”
realist-socialiste, criticul n-a mai avut resursele autodepăşirii,
ale trecerii într-o altă mentalitate istorică. A rămas moralmente
în trecut, declarîndu-se un conservator înfricoşat de „agresivitatea
sălbatică împotriva marilor valori ale literaturii române”,
adică neezitînd a confunda naturala lor rediscutare şi sancţionarea
laturii lor oportuniste, incontestabile, cu o „demolare”. Ni
se înfăţişează, vorbind plastic, în pofida unor tirade generoase
pe care le lansează, drept un conu’ Leonida subţiat de cultură,
însă nu mai puţin mortificat de spaima schimbării: „Există azi
în societatea noastră un snobism al contestaţiei”, se vaită d-sa,
precum o tombateră. Ca şi: „E o modă a negaţiei şi o retorică
chiar a depresiunii în presa noastră”. Termenul „modă” sugerează
aprehensiunea faţă de înnoire. Depărtîndu-I considerabil
de tradiţia lovinesciană a recunoaşterii „mutaţiei valorilor estetice”
şi a „revizuirilor”, deci a deschiderii spre evoluţie a esteticului,
pe un fond prodemocratic, liberal, această reacţie
retrogradă îl apropie pe Eugen Simion de puterea politică restauraţionistă, pe umărul căreia deplînge trecutul ce nu e altul
decît „epoca de aur”, pe ale cărei ierarhii valorice jură. Nimic
n-ar mai trebui schimbat în literatură şi, cine ştie, şi mai
departe... Cît de departe? Cu o încercare de rostire ironică e
apărat, bineînţeles, guvernul: „Guvernul trebuie să plătească,
guvernul manipulează opinia publică, guvernul aduce minerii
la Bucureşti, guvernul împiedică partidele istorice să se desfăşoare,
guvernul nu este în stare să păstreze ordinea în societate,
guvernul, pe scurt, trebuie tras la răspundere... Să-mi dea voie
cei care gîndesc aşa să nu fiu de acord cu ei. Este o explicaţie
prea uşoară”. De fapt, ironia căznită se evaporă şi rămîne figura
indenegabilă a realităţilor... Soluţia preconizată de autor? 

Bineînţeles „concordia naţională”, împăciuirea, faimosul „pupat”
caragialesc! Să nu ne „certăm”, să nu ne „denigrăm”, ci să
căutăm laolaltă noi slogane ale progresului, cît mai abstracte,
ca să ne angajeze la cît mai puţin, care să drapeze cît mai bine
vinovăţiile, să ne facă să uităm cît mai repede fărădelegile
trecutului totalitar. „Filosofic”, exegetul meditează, „în cel mai
înalt grad”, la ziua de mîine: „în loc să se certe între ei şi să se
denigreze (e vorba de intelectualii români n.n.), mai bine ar
căuta soluţii şi ar propune idei pentru ca acest popor, strivit de
mizerie, să iasă la lumină. Spectacolul vanităţilor inflamate şi
al urii dezlănţuite, bezmetice, este deplorabil... Iată de ce,
îngrijorat de ziua de azi, mă preocupă în cel mai înalt grad
societatea românească de mîine...” . Tot în zona „filosofică”,
Eugen Simion ne recomandă, patemalist, să scăpăm de „complexul
de a nu fi ceea ce nu putem fi”. De ce să ne gîndim la
progres? De ce trebuie să fim nemulţumiţi de noi? „Masochismul
colectiv” nu e la fel de reprobabil ca şi „narcisismul
colectiv”, de care pomeneşte Huxley? „Sfîrşitul unei civilizaţii,
ne avertizează exegetul nostru, se anunţă prin mulţumirea de
sine, dar, aş adăuga, şi prin eterna contestare de sine. Cine
fuge la infinit de propria identitate sfîrşeşte prin a şi-o pierde”.
Iată ce culoare roză capătă pînă la urmă meditaţia, „în cel mai
înalt grad”, a lui Eugen Simion, asupra viitorului! Nu e mai
bine ca lucrurile să rămînă aşa cum sînt? O „identitate” a
lîncezelii, a neschimbării, a prostraţiei nu e preferabilă dubioasei
„evoluţii” către democraţie? Ce mai contează contradicţia
cu alte aserţiuni ale autorului, „progresiste” de ochii lumii?
Cel ce, într-o convorbire cu Adrian Păunescu din perioada
ceauşistă, s-a declarat „critic marxist-leninist”, gîndeşte şi
acum în categoria colectivului. Conceptul de elită îi repugnă,
întocmai ca propagandiştilor de partid, ca şi cum marile acte
istorice n-ar fi fost opera unor oameni deosebiţi, care au antrenat
masele: „Eu cred că ideea selecţiei este falsă şi despărţirea
naţiunii române în entităţi gînditoare şi entităţi negînditoare
este primejdioasă”. Primejdioasă pentru cine? Cine se teme
de gîndire? Eugen Simion îşi afişează „independenţa” („Eu,
domnule sunt un spirit independent...”), cu toate că e, în realitate,
un militant suficient de zelos pentru „depolitizarea” oamenilor
de litere. 


va urma