CORĂBIILE TIMPULUI (44)

STEPHEN BAXTER

Moştenitorii mecanici ai omului

Nebogipfel refăcu fragmentar istoria Umanităţii, întinsă de-a lungul a cincizeci de milioane de ani. O mare parte din această frescă era cu titlu de probă, mă avertiză el – un edificiu de ipoteze, fondat pe puţinele fapte lipsite de echivoc pe care izbutise să le recupereze din Marea de Informaţie.
Omul şi descendenţii săi iniţiaseră, probabil, câteva valuri de colonizare siderală, spuse Nebogipfel. În timpul călătoriei noastre prin timp, asistaserăm la lansarea unei generaţii de asemenea nave, din Oraşul Orbital.
— Nu este dificil să construieşti o navă interstelară, zise el, dacă dai dovadă de răbdare. Îmi închipui că prietenii tăi din 1944 lăsaţi în Paleocen ar fi avut posibilitatea să realizeze un astfel de vehicul la doar un secol sau două după ce i-am părăsit. E nevoie de o unitate de propulsie, fireşte – o rachetă chimică, ionică sau cu laser, sau poate o velă solară de tipul celei pe care am observat-o. Şi există diverse strategii de a întrebuinţa resursele sistemului solar pentru a scăpa de atracţia Soarelui. De pildă, poţi să treci pe lângă Jupiter şi să foloseşti masivitatea planetei ca să-ţi îndrepţi astronava spre Soare. Cu o acceleraţie la periheliu, atingi extrem de uşor viteza de evadare solară.
— Şi apoi ai scăpat din sistemul solar?
— La destinaţie, ar fi necesar un proces invers – exploatarea puţurilor gravitaţionale ale stelelor şi ale planetelor – pentru a te opri în noul sistem. Efectuarea unei astfel de călătorii ar putea dura zece, o sută de mii de ani, aşa de mari sunt hăurile dintre stele...
— O mie de secole? Însă cine e în stare să supravieţuiască atât? Ce navă – numai problema alimentelor...
— Nu sesizezi esenţialul, spuse Nebogipfel. Nu s-ar trimite oameni. Nava ar fi un robot. O maşină cu capacităţi de manipulare şi inteligenţă cel puţin echivalente cu cele ale unui om. Sarcina unei astfel de maşini ar fi să exploateze resursele sistemului astral de destinaţie – utilizând planetele, cometele, asteroizii, pulberea stelară, orice s-ar putea să găsească – pentru a clădi o colonie.
— „Roboţii” tăi, am remarcat eu, seamănă cu prietenii noştri, Constructorii Universali.
Nebogipfel nu răspunse.
— Pot înţelege utilitatea trimiterii unui aparat pentru a culege informaţii. Însă mai mult decât atât, care ar fi scopul? Unde este rostul unei colonii fără oameni?
— Dar o astfel de maşină este capabilă să realizeze orice, dacă dispune de resurse şi de suficient timp, spuse Morlocul. Cu tehnologia sintetizării celulelor şi cea a uterelor artificiale, ar putea să producă chiar şi oameni, pentru a popula noua colonie. Pricepi?
Aici am protestat – căci perspectiva mi se părea nefirească şi dezgustătoare – până ce mi-am amintit, cu greaţă, că odinioară asistasem la „fabricarea” unui Morloc, exact într-o asemenea manieră!
— Dar cea mai importantă sarcină a sondei, reluă Nebogipfel, ar fi aceea de a obţine alte copii după ea însăşi. Acestea ar fi alimentate – de pildă, cu gaze extrase din stele – şi expediate către sisteme stelare şi mai îndepărtate. Şi astfel, încet, dar sigur, colonizarea Galaxiei ar avansa.
— Totuşi, am obiectat eu, chiar şi aşa, ar fi nevoie de foarte mult timp. Zece mii de ani pentru a ajunge la cea mai apropiată stea, care se găseşte la câţiva ani-lumină depărtare....
— Patru...
— Iar Galaxia însăşi...
— Are un diametru de o sută de mii de ani-lumină. Ar fi lent. Migraţia prin Galaxie ar semăna cu expansiunea moleculelor în vid, zise el. Cel puţin la început. Dar coloniile ar putea începe să interacţioneze unele cu celelalte, înţelegi? S-ar putea crea Imperii, risipite printre stele. Alte grupări s-ar opune Imperiilor. Dispersia s-ar încetini şi mai mult... însă ar continua, inexorabil. Prin asemenea tehnologii ca acelea pe care le-am descris, ar fi nevoie de zeci de milioane de ani pentru a se finaliza colonizarea Galaxiei – dar s-ar putea realiza. Şi, de vreme ce ar fi imposibil că chemi înapoi sau să schimbi direcţia sondelor mecanice, o dată lansate, colonizarea s-ar realiza. Trebuie că s-a realizat până acum, la cincizeci de milioane de ani de la întemeierea Primei Londre. Cele dintâi generaţii de Constructori au fost, am impresia, produse cu constrângeri antropocentrice încorporate în conştiinţa lor. Însă aceşti Constructori nu erau simple dispozitive mecanice – erau entităţi simţitoare. Iar când au plecat în Galaxie, explorând lumi nevisate de om şi reclădindu-se, au trecut repede mult dincolo de înţelegerea Umanităţii şi au sfărâmat limitările creatorilor lor... Maşinile s-au eliberat din lanţuri.
— Sfinte Sisoe! am exclamat eu. Nu-mi închipui că militarii din acea epocă îndepărtată au acceptat ideea cu braţele deschise.
— Da, au fost războaie... Datele sunt fragmentare. În orice caz, într-o asemenea confruntare nu putea exista decât un singur învingător.
— Iar cu oamenii ce s-a întâmplat? Cum au reacţionat la toate acestea?
— Unii bine, alţii rău. Nebogipfel îşi înclină un pic faţa şi îşi roti ochii. Tu ce crezi? Oamenii constituie o rasă diversă, cu obiective multiple şi eterogene – până şi în vremea ta. Închipuie-ţi cât de deosebite au devenit lucrurile atunci când s-au răspândit într-o sută, într-o mie de sisteme stelare. Şi Constructorii, la rândul lor, s-au fragmentat rapid. Sunt mai uniţi ca specie decât a fost omul vreodată, din pricina naturii lor fizice, dar, cu ajutorul volumului de Informaţie mult mai mare la care au acces, scopurile lor au devenit mult mai complexe şi mai variate.
Însă, cu tot acest conflict, spuse Nebogipfel, lenta Cucerire a stelelor continuase.
Lansarea primei astronave marcase cea mai mare deviaţie la care asistasem până acum faţă de istoria mea originară, neperturbată.
— Oamenii – prietenii tăi, Oamenii Noi – au schimbat tot ce avea legătură cu lumea, chiar la o scară cosmică, geologică. Mă întreb dacă poţi înţelege...
— Ce?
— Mă întreb dacă poţi înţelege, realmente, sensul unui milion de ani, ori sensul a zece milioane, a cincizeci.
— Ei bine, aşa s-ar cădea. Am traversat asemenea intervale, împreună cu tine, în drumul până în Paleocen şi înapoi.
— Însă ai călătorit printr-o Istorie lipsită de inteligenţă. Uite, ţi-am vorbit despre migraţiile interstelare. Dacă Minţii i se dă ocazia să opereze la astfel de dimensiuni...
— Am văzut ce s-a putut face cu Pământul.
— Mai mult decât atât, mai mult decât o singură planetă! Mintea, cu acţiunea sa perseverentă, de termită, este în stare să submineze până şi urzeala universului, murmură Nebogipfel, dacă are la dispoziţie suficient timp... Chiar şi noi, care ne găseam la numai jumătate de milion de an de câmpiile Africii, am capturat un soare... Priveşte cerul. Unde sunt astrele? Cu ochiul liber, de-abia se mai zăreşte vreo stea pe firmament. Acesta este anul 1891, sau pe-aproape, aminteşte-ţi! Nu poate exista vreun motiv cosmologic pentru dispariţia stelelor, în comparaţie cu bolta propriului tău Richmond. Cu ochii mei adaptaţi la întuneric, am posibilitatea să văd un pic mai mult decât tine. Şi îţi spun că acolo se află o serie de puncte roşietice: este radiaţie infraroşie – căldură.
Atunci am avut un şoc mental, de o forţă aproape fizică.
— Este adevărată, am rostit. Este adevărată... ipoteza ta referitoare la cucerirea galactică. Dovada ei este vizibilă, chiar în văzduh! Pesemne că stelele au fost acoperite – aproape toate – de cochilii artificiale, aidoma Sferei voastre, a Morlocilor. M-am uitat ţintă la bolta goală. Doamne Sfinte, Nebogipfel; fiinţele umane – şi maşinile lor – au schimbat până şi Cerurile!
— Era inevitabil să se ajungă la asta, o dată ce a fost lansat primul Constructor, înţelegi?
M-am holbat la acel firmament întunecat, strivit de un simţământ al sublimului. Nu atât aspectul schimbat al cerului mă copleşea într-o asemenea măsură, ci gândul că toate acestea – pe de-a întregul, până la capătul cel mai îndepărtat al Galaxiei – fuseseră provocate de lovitura pe care eu o dădusem Istoriei cu Maşina Timpului!
— Înţeleg că oamenii au părăsit Pământul, am spus. Instabilitatea climaterică ne-a alungat aici. Însă în alte locuri – am fluturat mâna -, undeva acolo, trebuie să mai trăiască bărbaţi şi femei, în acele cămine răzleţe!
— Nu, replică Nebogipfel. Constructorii văd pretutindeni, adu-ţi aminte. Ştiu totul. Şi eu n-am descoperit nici cea mai mică dovadă a existenţei unor oameni ca tine. O, ici-colo, s-ar putea să mai găseşti nişte creaturi biologice care se trag din om – însă la fel de deosebite, în felul lor, faţă de forma ta umană ca şi mine. Iar pe mine m-ai socoti om? În plus, entităţile biologice sunt în marea lor majoritate degenerate...
— Nu mai există oameni adevăraţi?
— Există descendenţi ai omului pretutindeni. Dar nicăieri nu vei da de o făptură care să fie mai înrudită cu tine decât, să spunem, o balenă sau un elefant...
I-am citat ce îmi aduceam aminte din Charles Darwin: „Judecând după trecut, putem deduce cu certitudine că niciuna dintre speciile vii nu îşi va transmite nealterate asemănările într-un viitor îndepărtat...”
— Darwin avea dreptate, rosti cu blândeţe Nebogipfel.
Gândul că, din întreaga mea rasă, rămăsesem doar eu în Galaxie era greu de acceptat, şi am amuţit, privind stelele acoperite. Oare fiecare dintre acele globuri grandioase era la fel de locuit ca Sfera lui Nebogipfel? Mintea mea fecundă începu să populeze enormele structuri-lumi cu descendenţi ai oamenilor adevăraţi – cu oameni-peşti şi oameni-păsării cu oameni de foc şi oameni de gheaţă – şi m-am întrebat cu ce istorisiri s-ar fi întors un Gulliver nemuritor, dacă ar fi putut să colinde din lume în lume, vizitând feluritele odrasle ale Umanităţii.
— Poate că oamenii au dispărut, continuă Nebogipfel. Toate speciile biologice, la o scară temporală suficient de vastă, dispar. Însă Constructorii nu pot să piară. Înţelegi de ce? La Constructori, esenţa rasei nu e forma – biologică sau de alt fel -, ci Informaţia pe care rasa a strâns-o şi a stocat-o. Iar aceasta este nemuritoare. O dată ce o specie s-a lăsat pe mâinile unor astfel de Copii, plămădiţi din Metal, Mecanisme şi Informaţie, ea nu poate muri. Pricepi asta?
M-am întors către panorama Albului Pământ de dincolo de fereastra noastră. Pricepeam, da, pricepeam totul, numai că prea bine!
Oamenii lansaseră aceşti lucrători mecanici către stele, pentru a descoperi noi lumi, pentru a întemeia colonii. Mi-am imaginat un asemenea uriaş galion de lumină plecând de pe Pământul ce devenise neîncăpător, licărind spre înalturile văzduhului, mai mic, şi mai mic, până când albastrul îl înghiţise... Existau un milion de poveşti pierdute, m-am gândit eu, despre modul în care oamenii ajunseseră să facă faţă gravitaţiilor stranii, unor gaze diferite şi necunoscute, şi tuturor provocărilor spaţiului.
A fost o migraţie epocală – care a schimbat natura cosmosului -, dar demararea sa a constituit, poate, un ultim efort, un ultim spasm înainte de prăbuşirea civilizaţiei pe Lumea-Mamă. Confruntaţi cu dezintegrarea atmosferei, oamenii de pe Pământ au devenit din ce în ce mai slabi, mai neputincioşi – ca dovadă stătea jalnica oglindă de pe Lună -, iar în cele din urmă, au murit.
Apoi însă, mult mai târziu, pe Pământul pustiu, s-au întors maşinile colonizatoare trimise de om – sau descendenţii lor, Constructorii Universali, extrem de sofisticaţi. Constructorii se trăgeau din oameni – dar trecuseră mult dincolo de fruntariile a ceea ce erau în stare să realizeze aceştia, fiindcă se descotorosiseră de bătrânul Adam şi de toate rudimentele fiarelor şi târâtoarelor ascunse în trupul şi în spiritul lui.
M-am lămurit în întregime! Pământul fusese repopulat, însă nu de om, ci de Moştenitorii Mecanici ai Omului, care se întorseseră, schimbaţi, de la stele.
Iar toate acestea se propagaseră din micuţa colonie întemeiată în Paleocen. Hilary întrezărise ceva, mi-am spus eu: remodelarea cosmosului se depănase din acel pâlc firav de douăsprezece persoane, din acea sămânţă cu nimic ieşită din comun, sădită la cincizeci de milioane de ani adâncime.

O propunere

Timpul se scurgea lent, în acel loc bizar, închis.
În ceea ce îl privea pe Nebogipfel, acesta părea foarte mulţumit cu rânduielile noastre. Îşi petrecea cea mai mare parte a fiecărei zile cu chipul lipit de carcasa lucitoare a Constructorului Universal, cufundat în Marea de Informaţie. Avea puţină vreme, sau răbdare, pentru mine; reprezenta în mod clar un efort – o pagubă – pentru el să abandoneze bogatul filon de înţelepciune străveche şi să se confrunte cu ignoranţa mea, şi cu dorinţa mea chiar şi mai primitivă de companie.
Am început să mă învârtesc de colo până colo, fără rost, prin apartament. M-am înfruptat din farfuriile cu mâncare, am folosit baia de aburi, m-am jucat cu masa Multiplicităţii, m-am uitat pe fereastră către un Pământ care, pentru mine, era la fel de neospitalier ca suprafaţa lui Jupiter.
N-aveam nimic de făcut! Şi, copleşit de acest sentiment al inutilităţii – căci acum mă aflam atât de departe de casa şi de propriii mei semeni, încât nu eram în stare să-mi dau seama cum aş putea să trăiesc -, am început să mă prăbuşesc tot mai adânc în depresie.
Iar apoi, într-o bună zi, Nebogipfel veni la mine, cu ceea ce el numea o propunere.

Ne aflam în camera în care şedea prietenul nostru Constructorul, la fel de gheboşat şi de placid ca întotdeauna. Nebogipfel, ca de obicei, era conectat la Constructori prin tubul din cili licăritori.
— Trebuie să pricepi fundalul tuturor acestora, zise el, iar ochiul său natural se roti în aşa fel, încât să mă poată privi. Pentru început, trebuie să pricepi că ţelurile Constructorilor sunt foarte diferite de cele ale speciei tale, sau de cele ale speciei mele.
— Asta este de înţeles, am spus eu. Numai deosebirile fizice...
— Trece dincolo de asta.
În mod obişnuit, când intram în asemenea discuţii – în care eu mă alegeam cu rolul ageamiului -, Nebogipfel dădea semne de nervozitate, de un dor precum cel al somonilor de a se întoarce în adâncurile luminoase ale Mării de Informaţie. De data aceasta, totuşi, discursul său era răbdător şi premeditat, şi mi-am dat seama că avea nefiresc de multă grijă cu ceea ce voia să spună.
Am început să mă simt neliniştit. În mod clar, Morlocul avea impresia că trebuia să mă înduplece în privinţa unui anumit lucru!
Continuă să vorbească despre scopurile Constructorilor.
— Vezi tu, o specie nu poate supravieţui mult timp dacă ea continuă să ducă povara motivărilor străvechi pe care tu o suporţi. Fără nicio supărare.
— Nu mă supăr, am răspuns sec.
— Mă refer, fireşte, la teritorialitate, agresiune, rezolvarea prin violenţă a diferendelor... Modelele imperialiste şi altele de acest fel devin de neimaginat atunci când tehnologia evoluează dincolo de un anumit punct. Cu arme de puterea Bombei cu carolinum, din die Zeitmaschine – ori mai rău -, lucrurile trebuie să se schimbe. Un bărbat din propria ta epocă a spus că inventarea armelor atomice a schimbat totul, în afara modurilor de gândire ale Umanităţii.
— Nu pot să contrazic această teză, am rostit, întrucât am senzaţia că – după cum spui şi tu – limitele Umanităţii, vestigiile bătrânului Adam, au fost cel puţin suficiente pentru a ne doborî... Însă cum rămâne cu scopurile supraoamenilor tăi din metal, ale Constructorilor?
El ezită.
— Într-un anume sens, o specie, privită în ansamblu, nu are scopuri. Oare oamenii aveau alte obiective comune, în vremea ta, cu excepţia acelora de a continua să respire, să mănânce şi să se reproducă?
Eu am scos un mormăit.
— Obiective pe care le are chiar şi cel mai primitiv bacil.
— Dar în ciuda acestei complexităţi – consider eu -, se pot clasifica scopurile unei specii, în funcţie de starea de dezvoltare şi de resursele indispensabile ca atare.
O civilizaţie preindustrială, zicea Nebogipfel – şi eu mă gândisem la Anglia în Evul Mediu -, are nevoie de materii prime pentru hrană, haine, asigurarea căldurii şi aşa mai departe.
Însă, o dată cu dezvoltarea Industriei, materiile pot fi substituite unele cu celelalte, pentru a rezolva deficitul unei anumite resurse. Şi astfel, necesităţile-cheie devin capitalul şi forţa de muncă. O asemenea stare ar descrie secolul meu, şi mi-am dat seama cum se puteau într-adevăr privi, în mod generic, activităţile omenirii din acel veac tenebros, ca fiind puse în mişcare de competiţia pentru aceşti doi factori esenţiali: munca şi capitalul.
— Dar mai există o etapă dincolo de cea industrială, spuse Nebogipfel. Este faza postindustrială. Propria mea rasă a pătruns în această etapă – am rămas acolo cea mai mare parte din jumătatea de milion de ani de până la venirea ta – însă este o etapă fără sfârşit.
— Explică-mi ce înseamnă asta. Dacă forţa de muncă şi capitalul nu mai sunt determinante pentru evoluţia socială...
— Nu mai sunt, deoarece Informaţia poate suplini lipsa lor. Pricepi? Astfel, Podeaua activă a Sferei – prin intermediul cunoştinţelor investite în structura ei – putea să compenseze orice criză de resurse, în afară de energia primordială...
— Prin urmare, afirmi că aceşti Constructori – dată fiind fragmentarea lor într-o puzderie de facţiuni complicate – tind, în esenţă, către acumularea de cât mai multe cunoştinţe?
— Informaţia – descoperirea, interpretarea şi conservarea ei – reprezintă scopul ultim al tuturor fomelor inteligente de viaţă. Mă privi posomorât. Noi înţeleseserăm asta şi începuserăm să punem resursele sistemului solar în slujba acestui ţel. Voi, oamenii din secolul al XIX-lea, de-abia aţi pornit să bâjbâiţi nesiguri către această idee.
— Foarte bine, am zis eu. Aşadar, trebuie să ne întrebăm ce anume limitează culegerea de Informaţie? M-am uitat către stelele încapsulate. Aceşti Constructori Universali deja au îngrădit o mare parte din Galaxia ăsta, am impresia.
— Iar dincolo de ea există alte galaxii, spuse Nebogipfel. Un milion de milioane de sisteme siderale, la fel de mari cum e acesta.
— Atunci, poate că şi în clipa de faţă marile nave cu vele ale Constructorilor plutesc, aidoma pufului de păpădie, spre cine ştie ce se află dincolo de Galaxie... Poate că, în cele din urmă, Constructorii o să cucerească întregul univers material şi o să-l afecteze stocării şi clasificării Informaţiei pe care ai descris-o. Ar fi un univers prefăcut într-o imensă bibliotecă – cea mai mare imaginabilă, infinită ca amploare şi profunzime...
— Constituie într-adevăr un proiect măreţ – şi ai dreptate, cea mai mare parte a energiei Constructorilor e dedicată acelui obiectiv: studiilor cu privire la modul în care inteligenţa poate supravieţui într-un viitor îndepărtat, când Mintea va fi cuprins universul, toate stelele vor fi murit, iar planetele se vor fi desprins de sorii lor... când materia însăşi va fi început să se degradeze. Dar te înşeli: universul nu e infinit. Şi, ca urmare, este neîncăpător. Pentru anumite facţiuni ale Constructorilor. Pricepi? Acest univers este limitat în spaţiu şi în timp; a început într-un moment determinat din trecut şi trebuie să se termine cu acea decădere finală a materiei, la capătul ultim al timpului... Unii dintre Constructori – o facţiune – nu sunt pregătiţi să accepte această finitudine. Nu vor tolera nicio stavilă a cunoaşterii. Un univers finit nu este suficient pentru ei, şi sunt pregătiţi să facă ceva în legătură cu lucrul ăsta.
Am simţit un fior – de veneraţie pură, nepângărită – ce îmi provocă mâncărimi prin creştet. M-am uitat după stelele ascunse. Constructorii alcătuiau o specie care dobândise de-acum nemurirea, care cucerise o galaxie, care avea să absoarbă un univers – oare în ce fel se puteau întinde ambiţiile lor chiar şi mai departe?
Şi, m-am întrebat mohorât, cum puteam fi implicaţi noi?
Nebogipfel, conectat încă la ocularul său, îşi frecă faţa cu dosul palmei, ca o pisică, îndepărtându-şi de pe bărbie nişte firimituri de hrană.
— Deocamdată, nu înţeleg pe deplin planul lor, spuse Morlocul. Are legătură cu călătoria în timp şi cu Plattnerita, şi – am impresia – cu conceptul de Multiplicitate a Istoriilor. Informaţia este complexă – atât de strălucitoare...
M-am gândit că acesta era un cuvânt extraordinar de bine ales. Pentru întâia oară mi-am dat seama de cât curaj şi de câtă tărie intelectuală avea nevoie Morlocul ca să coboare în Marea de Informaţie a Constructorilor – pentru a se confrunta cu acel ocean de idei eclatante.
— Se construieşte o flotă de Corăbii – nişte enorme Maşini ale Timpului, mult dincolo de posibilităţile secolului tău ori al meu. Cu acestea, Constructorii intenţionează – cred eu – să pătrundă în trecut. În străfundurile trecutului.
— Cât de adânc? Dincolo de Paleocen?
EI se uită la mine.
— O, mult mai adânc!
— Bine. Şi ce legătură are cu noi, Nebogipfel? Care este această „propunere” pe care o ai?
— Protectorul nostru – Constructorul aici de faţă – face parte din această facţiune. A fost capabil să detecteze apropierea noastră prin timp, dar nu pot să-ţi dau detalii. Sunt foarte avansaţi – au fost în stare să ne detecteze venirea, în cronomobilul rudimentar, din Paleocen. Şi astfel, el s-a aflat aici pentru a ne întâmpina. Constructorul nostru avusese capacitatea să ne urmărească parcursul, către suprafaţa timpului, de parcă am fi fost nişte timizi peşti oceanici de adâncime!
— Ei bine, sunt recunoscător că a fost acolo. În definitiv, dacă n-ar fi izbutit să ne primească şi să ne vindece cu chirurgia lui moleculară, acum am fi fost morţi.
— Într-adevăr.
— Iar acum?
Morlocul îşi retrase chipul din ocularul Constructorului, care se desprinse cu un pleoscăit obscen.
— Cred, rosti Nebogipfel încet, că ei înţeleg însemnătatea ta, faptul că invenţia ta iniţială a propagat schimbările – explozia Multiplicităţii – care au dus la toate acestea.
— Ce vrei să spui?
— Cred că ei ştiu cine eşti. Şi doresc să-i însoţim. În imensele lor Corăbii – către Hotarul de la începutul Timpului.



va urma