Imposibila neutralitate (XLI)

Gheorghe Grigurcu

Cutremurătoarea colegialitate

Acum, cînd revistele literare se află la ananghie, cînd
întreaga noastră cultură e în pericol de moarte, avem prilejul a
consemna un gest impresionant de solidaritate cu suferinţele
noastre, ale tuturor omenilor de litere ce ţin a se exprima în
acord cu conştiinţa lor. Prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte.
Şi, în cazul de faţă, mîna de ajutor ce ne-o întinde e cu atît mai
utilă, cu cît e în chestiune o persoană aşa-zicînd sus-pusă,
dispunînd de un fotoliu academic, de altul dc şef de revistă, ca
şi de relaţii în sferele puterii, pînă-n saloanele, atît de benefice
pentru evoluţia oamenilor şi a lucrurilor, ale Palatului
Cotroceni. Dar să nu mai lungim fraza noastră plină de gratitudine.
E vorba de umoristul Marin Sorescu, care, de astă dată,
grav şi ultraresponsabil, aşa cum se cuvine într-o circumstanţă
gravă, se pronunţă, într-un mare cotidian, pe tema Ce se întîmplă
cu revistele literare? Ce să se întîmple? Rău, cît se poate
de rău, însă nu din pricina scumpirii uriaşe a hîrtiei, sau a
penuriei de fonduri, sau a proastei difuzări, ci pentru că (atenţie
la criteriul onestităţii şi la ţinuta sobrietăţii!) „la tot pasul, te
trag de mînă şmecherii democraţiei”. Adică, bieţii de noi, cei
ce avem naivitatea a dori democraţia! A u t o r u l ceasului
are bunăvoinţa a ne revela şi natura greşelii noastre de neiertat:
„Eu cred că pericolul major nu mai este al neocomunismului,
care a fost distrus cu stat cu tot, ci al neolichelismului”. Aşa
va să zică, după cum ar fi spus prezidentul Mircea Snegur!
Acum că am aflat din izvor sigur că neocomunismul a fost
distrus în România (celălalt prezident, o poate confirma, nu-i
aşa?), nu ne rămîne decît să ne recunoaştem, ruşinaţi peste
poate, în chipul lichelismului întrupat în mizerele „liote de
imitatori şi de zuvragii, cu mîinile întinse a pomană, pîrîtori şi
cîrcotaşi, ciurucuri şi mardare”, lichelism pentru zugrăvirea
indignată a căruia campionul absolut al moralei, care este
Marin Sorescu, nu ezită, iată, a-şi muia pana în călimara
colegial-balcanică a unor Eugen Barbu şi Adrian Păunescu.
Dar punctul maxim al magnanimităţii sale, jovialul bard îl
atinge în altă parte. Şi anume în acele rînduri în care, amintind
dramatica dispută dintre preşedintele Uniunii Scriitorilor, care
cere statului minima subvenţie trebuitoare supravieţuirii publicaţiilor Uniunii şi şeful executivului, care îl refuză, în virtutea
unei înalte filosofii contabiliceşti, se aşază de partea celui din
urmă. Aproape nu ne vine a crede, drept care cităm, spre a se
încredinţa şi cititorii noştri, cuvintele d-sale încărcate de caldă
iubire faţă de scriitori şi de respect pentru principiul libertăţii
de opinie: „Pe drept cuvînt (sici), primul ministru i-a spus că
aceste reviste nu reprezintă cultura română - ci doar, poate,
un sindrom al acestei culturi; că odată ce te-ai declarat independent,
rămîi independent, nu veni la cerşeală şi că Guvernul
nu e masochist să dea bani unor publicaţii care de doi ani n-au
făcut decît să înjure Guvernul şi care promit să facă acclaşi
lucru în continuare, dacă vor primi stipendii... de la Guvern”.
Logica redactorului-şef al „Literatorului”, copiind logica primului
ministru, e imbatabilă! După cum e impecabilă eleganţa
d-sale etică, ce-i îngăduie, odată ce este el însuşi subvenţionat
şi ocrotit de înaltele autorităţi, să osîndească, mînios şi scîrbit,
„cerşetoria” altora! Chiar dacă aceşti alţii sînt marea majoritate
a scriitorilor şi gazetarilor români contemporani! Admirînd
temeritatea, generozitatea şi demnitatea propoziţiilor în cauză,
sugerez ataşarea lor neîntîrziată la propunerea pentru Premiul
Nobel pe care Academia Română a înaintat-o în favoarea
incomparabilului Marin Sorescu.

P.S. 
„în ultimii doi ani, scrie redactorul-şef al «Literatorului
», Dinescu s-a integrat de vreo 200 de ori în Europa”.
Avem o măruntă curioziate: de cîte ori s-a integrat în continent
Marin Sorescu? De 201 de ori sau numai de 199 de ori,
ceea ce i-ar explica supărarea!



va urma