Consecinţele tratatului de la Trianon pentru români şi maghiari

Larry L. WATTS

“Până când va veni timpul potrivit pentru un atac, relaţiile pacifiste cu România trebuie menţinute, totuşi orice oportunitate trebuie folosită pentru a o izola diplomatic, iar o organizaţie iredentistă activă trebuie să continue să existe în Transilvania”. (Gyula Juhász, Hungarian Foreign Policy (1919-1945), 1979

Represiunea neobosită asupra etnicilor non-unguri i-a făcut pe cei de la Budapesta să piardă în mod constant suportul internaţional în cea de-a doua jumătate a secolului, înainte de Primul Război Mondial. Admiratorii monarhiei duale austro-ungare au devenit cei mai exigenţi critici privind dincolo de faţada unei administraţii aşa-zise vizionare în teritorii populate în majoritate de alte etnii. (R. W. Seton Watson, Racial Problems in Hungary, „Probleme rasiale în Ungaria”1908).

Situaţia etnicilor români din Transilvania în ajunul războiului a fost sumbră. Autorităţile maghiare au răspuns cerinţelor românilor de a fi eliberaţi de acest tratament cu o represiunea politică, economică şi religioasă mai puternică, cu o asimilare şi mai brutală şi printr-o colonizare maghiară şi mai extinsă asupra fostelor regiuni româneşti. (Keith Hitchens, Rumania 1866-1947, 1994). Autorităţile vieneze au prevăzut în mod corect că refuzul intransigent al ungurilor de a le acorda drepturi fundamentale românilor va aduce sfârşitul monarhiei. Momentul Trianon a fost interpretat în unanimitate de istoricii unguri ca o nedreptate extraordinară şi o rană dureroasă. De fapt, Tratatul de la Trianon a redresat una dintre cele mai longevive nedreptăţi din Europa. Pentru prima dată în câteva sute de ani majoritatea populaţiei din Transilvania şi-a primit cu adevărat drepturile politice şi civile, a fost eliberată de discriminarea economică sistematică, i s-a permis libertatea religioasă şi nu a mai fost supusă naţionalismului agresiv al unei “rase superioare”.

Dar Tratatul de la Trianon nu a inversat pur şi simplu rolurile dintre discrimnat şi discriminator. Fosta minoritate maghiară privilegiată nu a fost privată de drepturile politice. Nu a suferit restricţii punitive aplicate practicilor religioase. Şi, cu excepţia reformei agrare care de asemenea a redistribuit proprietăţile marilor stăpâni din vechiul regat, minoritatea maghiară nu a fost supusă unei politici economice discriminatorie. (David Mitrany, Pământul şi ţăranii în România: Războiul şi Reforma agrară (1917-1921), 1930)

Desigur că Tratatul de la Trianon nu a fost perfect şi populaţii minoritare au continuat să existe de ambele părţi ale noii granţie. Desigur, drepturile egale au fost incluse în prevederile obligatorii cu privire la minorităţi, prevederi care i-au fost impuse României în timpul negocierilor de pace. Şi, desigur, resentimentele moştenite şi discriminarea individuală au continuat să persiste. Dar niciunul din aceşti factori nu a putut diminua inovaţia fundamentală a egalităţii constituţioinale şi legale din regiune.

Trianon a fost fără îndoială o rană. Dar guvernul de la Budapesta a păstrat-o deschisă în mod intenţionat şi s-a îngrijorat până când a devenit gangrenoasă, inevitabil conducând ţara din nou spre un război dezastruos. Odată cu recuperarea teritoriilor pierdute prin Tratatul de la Trianon, Ungaria a dezvoltat un interest statornic în schimbarea forţată a frontierelor şi crearea unei instabilităţi printre vecinii săi, care deţineau la acel moment aceste teritorii, în scopul de a facilita transferul lor pe viitor. În acest sens, Budapesta a căutat în mod activ să împiedice orice reconciliere fundamentală etnică din regiune şi în special dezvoltarea unui vieţi comune între unguri şi români. Dimpotrivă, Horthy şi guvernele ungare care au urmat la putere au avut misiunea de a insufla convingerea, în rândul maghiarilor de pretutindeni, că unirea Transilvaniei cu România a fost doar o ocupaţie temporară de către trupele ostile, sub care minoritatea ungară a fost supusă la o continuă brutalitate şi asimilare forţată, demonizându-i pe români şi politicile lor asupra minorităţilor.

Instrucţia lui Horthy din octombrie 1919 a exprimat în mod explicit intenţiile interbelice ale Ungariei: “Până când va veni timpul potrivit pentru un atac, relaţiile pacifiste cu România trebuie menţinute, totuşi orice oportunitate trebuie folosită pentru a o izola diplomatic, iar o organizaţie iredentistă activă trebuie să continue să existe în Transilvania”. (Gyula Juhász, Hungarian Foreign Policy (1919-1945), 1979)

Cum incitarea la ură etnică şi instigarea la violenţă au devenit simboluri ale politicii (clandestine) ale Ungariei împotriva vecinilor săi, politica internă a alunecat de asemenea spre naţionalism extremist şi violenţă paramilitară. Budapesta şi-a implicat organizaţiile maghiare imigrante din întreaga lume în proiectul său iredentist. La conferinţa mondială maghiară susţinută la Budapesta în 1927, de exemplu, organizaţia ungaro-americană a oferit sprijin pentru revizionismul teritorial, pe care l-a onorat în timpul activităţii neîntrerupte de lobby a administraţiei prezidenţiale americane. Horthy a reuşit chiar să recruteze ambasadori britanici pentru a submina sprijinul Londrei pentru Bucureşti, dar şi un magnat britanic care să insiste pe lângă Fuhrer să atace România. (Neil Tweedie and Peter Day, “When Rothermere urged Hitler to invade Romania”, Telegraph, 1 March 2005 – este vorba de proprietarul cotidianului Daily Mail – Nota Z.O.)

Demonstrând că toate mijloacele erau justificate în acest demers, Horthy, care şi-a promovat în mod ostentativ sentimentele sale anti-comuniste şi anti-sovietice, a colaborat de asemenea cu Stalin pentru a diviza România. (Tatiana Volokitina, Tofik Islamov and Tatiana Poliakova, editors, Transilvianskii Vopros: Vengero-Rumynskii Territorialnii Spor I SSSR, 1940-1946. Dokumenti, 2000).

În tot acest timp, Budapesta nu şi-a asumat niciodată responsabilitatea pentru represiunea sa de secole asupra populaţiei române din Transilvania.Eşecul de a recunoaşte pe deplin această povară, de a o analiza în toate aspectele sale, a făcut ca Budapesta să fie incapabilă de a trece peste toate aceste conflicte interetnice. Elitele politice maghiare cu greu s-au putut dezice de trecut pentru a merge mai departe, au refuzat să recunoască faptul că originile actelor politice abuzive erau în continuare incluse în politica de stat, contaminând sistemul educaţional şi denaturând percepţia publică.

În schimb, Budapesta a continuat să promoveze politicile secolului XIX de asimilare forţată şi, când forţele lui Horthy au intrat în nordul Transilvaniei în septembrie 1940, au început să ucidă sistematic elitele intelectutale şi spirituale din oraşele şi satele româneşti. Acestea nu au fost atrocităţi – crimele individuale ale ofiţerilor, soldaţilor sau unităţilor care nu au ţinut seama de ordinele primite. Au fost mai degrabă acţiuni punitive ordonate în mod specific de comandanţii militari maghiari în cadrul unei campanii urmărită cu bună ştiinţă de conducerea politică maghiară.
Dacă perspectivele româneşti s-au pierdut în mijlocul acestei campanii, se pot imagina presiunile şi forţele care au cuprins elitele maghiare individuale cu îndeajunsă viziune pentru a recunoaşte nevoia de schimbare. Elocvent în acest sens a fost protestul remarcabil al ministrului de externe Pal Teleki împotriva politicii de a justifica în mod fals prin abuzul asupra minorităţilor atacurile maghiare împotriva vecinilor săi.

În celebrul bilet de sinucidere din aprilie 1941, ministrul ungar de externe a condamnat conducerea ţării sale pentru că s-a plasat “de partea ticăloşilor, pentru că nu există nicio fărâmă de adevăr în poveştile despre atrocităţi. Nu există nici măcăr împotriva germanilor, darămite împotriva ungurilor!” (Nicholas Nagy-Talavera, Cămăşile verzi şi ceilalţi: Fascismul în Ungaria şi România, 1970.

În acea toamnă, Ivan Héjjas, unul dintre comandanţii preferaţi din “Teroarea Albă” ai lui Horthy, şi Baron Ede Atzél, care a condus “Societatea Transilvaniei pentru evidenţa populaţiei” responsabilă de monitorizarea, deposedarea şi excluderea etnicilor români din economia regională, au înaintat un plan pentru eliminarea etniei române în timp record. Aprobat de primul ministru al Ungariei la începutul anului 1942, planul propunea aceeaşi politică care a condus la sinuciderea lui Teleki, stipulând că “pentru a justifica represaliile oficiale împotriva românilor”, comandouri maghiare “care vorbesc româneşte, se îmbracă în costume naţionale româneşti şi se afişează ca un grup românesc, vor lansa atacuri teroriste împotriva germanilor din Transilvania şi a unor grupuri de unguri” (23 august 1944:. Documente, vol. i, 1984)

Noile autorităţi maghiare din Transilvania au urmărit un program de patru ani, de purificare etnică împotriva românilor. Este de notat faptul că autorităţile române nu au răspuns cu acceaşi monedă etnicilor maghiari care au rămas sub jurisdicţia lor. După apelurile repetate ale României – şi în conformitate cu dispoziţiile Tratatului de la Viena prin care s-a transferat Ungariei nordul Transilvaniei – în 1941, o comisie de anchetă germano-italiană a fost trimisă să investigheze situaţia. O alta a fost trimisă în 1943 la cererea guvernului de la Budapesta, aparent ca parte a unui efort greşit de a anula vinovăţia ungurilor identificată la prima anchetă.

Comisia din 1943 a identificat din nou problema ca fiind “discriminarea brutală împotriva populaţiei româneşti de către funcţionarii publici şi civilii maghiari”, care a fost cauzată de “atitudinea fundamentală” pe care autorităţile maghiare şi-au exprimat-o în mod deschis că “românii, atât ca o rasă, cât şi ca o cultură, se află la un nivel mult mai jos decât ungurii şi, prin urmare, nu pot avea pretenţii la acelaşi tratament cu naţionalităţile de stat“. (Vasile Puşcaş, Transilvania şi aranjamentele europene: (1940-1944), 1995.

Comisia germano-italiană a raportat mai departe că, sub conducerea lui Horthy, educaţia în limba română a fost oprită, iar profesorii români au fost exilaţi din Transilvania sau relocaţi în Ungaria propriu-zisă. Populaţii întregi de sate au fost expropriate fără compensaţie şi evacuate de urgenţă. Toţi funcţionarii publici români au fost concediaţi şi cei care şi-au dorit să-şi primească pensiile pentru care au muncit, care îşi doreau să se angajeze la stat sau care voiau să părăsească serviciul militar erau obligaţi să se convertească mai întâi la biserica maghiară (romano-catolică sau reformată). Numele românilor au fost maghiarizate în documentele oficiale (foto mai jos). Şi Bisericii Ortodoxe Române şi Bisericii Catolice Greceşti li s-a pierdut recunoaşterea oficială din nou şi au fost distruse cu acordul tacit al autorităţilor maghiare conduse de la Budapesta.


Era ca şi cum Budapesta ar fi vrut să sublinieze în cea mai întunecată culoare cât de imperios necesar a fost într-adevăr Tratatul de la Trianon.