Blindatele morţii (20)

Sven Hassel

Reuşisem sä înăbuşim în noi tot ceea ce fu­sese omenesc.
Nu mai ştiam decât limbajul îngrozitor al armelor.
Cunoştinţele noastre de anatomie le între­ceau pe cele ale unui medic şi puteam să ară­tăm la sigur locul unde un foc de armă sau o lovitură de cuţit ar fi fost cele mai dureroase.
Fără îndoială că în spatele nostru Satana rânjea.

MOARTEA STĂ LA PÂNDĂ

Toţi răniţii putuseră fi evacuaţi. Locotenentul Halter şi ceilalţi erau acum la spital, foarte departe de iadul ru­sesc. Cit despre noi, ne transformaseră din nou în grup de luptă sub ordinele lui von Barring, comandantul nostru, şi ale unui locotenent nou‑venit, Weber, care îl înlocuia pe Halter la compania a 5‑a.
Iată‑ne deci plecând din nou, în coloană câte unul, în­cărcaţi cu arme şi muniţii, spre poziţiile de atac din linia întâi.
 ― Încă o dată comando în drum spre cer, mârâi Pluto.
 ― Nu‑i nici o speranţă ca vreunul din voi să ajungă acolo, rânji Porta.
 ― Dar tu? întrebă mirat Legionarul.
 ― Normal, şi încă la dreapta Domnului. Eu o să‑i triez pe căcăcioşii că voi!
 ― N‑ai un loc şi pentru mine? cotcodăci Micuţul. O să te‑ajut să le tragi şuturi în fund tuturor ălora care pica la examen!
Hohotul lui de râs răsună în noapte. Locotenentul We­ber sosi în galop şi şopti furios:
 ― Tăceţi din gură! S‑ar crede că vreţi să daţi alarma la ruşi.
 ― A, nu! Ne‑ar fi prea frică! spuse o voce în beznă.
 ― Cine a vorbit? zise locotenentul.
 ― Sfântul Petru şi Treimea, reluă vocea.
Izbucniră râsete. Toată lumea recunoscuse vocea lui Porta.
 ― Ieşi din rând! Impertinentule, strigă Weber cu o voce care se frângea de furie.
 ― Nu‑năznesc! Mi‑e teamă de un şut în fund! re­luă vocea.
 ― Destul! mârâi locotenentul Weber.
 ― Asta‑i şi părerea mea, spuse Porta.
Locotenentul sări şi glasul lui mânios şuieră în noapte:
 ― Ordin ca impertinentul să se denunţe, sau compania va fi pedepsită în mod exemplar. Ştiu eu cum să vă zdro­besc, câinilor!
Îi răspunse un murmur şi ameninţări surde se înălţară în întuneric.
 ― Aţi auzit, băieţi, avem un candidat la gloanţe ex­plozive.
 ― O să trebuiască să schimbi tonul, târâie‑sabie, spuse Micuţul cu voce tare. Nu suntem obişnuiţi cu tipi ca tine.
 ― Turmă de porci, strigă Weber.
Se duse la von Barring şi‑i vorbi de răzvrătire.
 ― Încetează cu prostiile, spuse rece von Barring. Avem altceva de făcut decât poveştile astea de cazarmă!
Zăpada scârţâia sub picioarele noastre. Cel mai mic zgo­mot răsuna în gerul nopţii că smoala, tufişurile ne şfichiu­iau feţele cu ace de gheaţă. Aveam ordin să străpungem liniile ruseşti în cea mai mare tăcere; nici un foc de armă, doar în caz de extremă necesitate. Porta îşi scoase baio­neta, o sărută şi râse:
 ― Am de lucru pentru tine, mititico!
Micuţul şi Legionarul au cântărit în mâini lopeţile de infanterie pe care le preferau oricărei alte arme.
 ― Allah Akbar, murmură Legionarul şi se strecură ca un şarpe în noapte.
L‑am urmat fără cel mai mic zgomot, cum ne arătaseră nişte finlandezi la cursurile de lupte corp‑la‑corp. Pot spune că ajunsesem maeştri, dar colegii din faţa noastră ne întreceau de departe, mai ales puşcaşii siberieni, care aveau superioritatea de a îndrăgi genul această de lupte. Am ajuns la Kromarovka fără să tragem un singur foc de armă. Mai mulţi dintre ai noştri erau acoperiţi de sânge şi hainele, pe care gerul le făcuse tari ca piatra, ne stân­jeneau considerabil mişcările.
Porta, cu jobenul mânjit de sânge prins sub bărbie cu o sfoară, îşi rupsese baioneta, care rămăsese înfiptă între coastele unui rus. Se înarmase cu un pumnal siberian cu care se obişnuise foarte repede. Puţin înainte să ajungem la Kromarovka a trebuit să scăpăm de o baterie de 155, dar artileriştii vegheau şi înainte măcar să ne dăm seama ce se întâmplă, începu să plouă cu grenade peste compania a 7‑a, care fusese trimisă ca întărire.


Membre sfâşiate zboară în aer şi, încă o dată, iadul se dezlănţuie. Ruşii strigă sălbatic şi luptă cu disperare, dar îi dăm gata imediat. A trebuit să‑i împuşcăm pe loc pe cei ce voiau să se predea, căci nimeni nu s‑ar fi gândit să ia prizonieri. Din nefericire, de amândouă părţile devenise un lucru obişnuit să fie împuşcaţi pe loc. Cine dăduse exemplul acesta îngrozitor? Nimeni n‑ar fi putut spune. Am fost pentru prima dată martor la aşa ceva când am fost făcut prizonier în 1941 şi am văzut, la câţiva kilometri în spatele frontului, pe oamenii de la N.K.V.D. descotorosindu‑se astfel de o mulţime de ofiţeri din Wehrmacht şi S.S. Bineînţeles, de atunci i‑am văzut şi pe ai noştri făcând la fel: pentru aceasta existau câteva motive care nu pot fi respinse: unul dintre ele, repet, era imposibilitatea de a transporta prizonierii, mai ales atunci când luptam în spatele liniilor inamice. Dar era şi altul: atunci când gă­seam cama - razi morţi, torturaţi de ruşi, să‑i ucidem pe prizonieri însemna pentru noi o răzbunare îndreptăţită.
Şiruri întregi de prizonieri au fost mitraliaţi, fără să‑i mai punem la socoteală pe cei împuşcaţi pentru că „au încercat să fugă"!
Grupul de luptă se desfăşură imediat în linie pentru a permite întregului regi - ment să‑şi ocupe poziţiile. Ne‑am îngropat în zăpadă şi Porta începu să evoce ospăţul regesc pe care se gândea să‑l organizeze în următorul răgaz: piure cu slănină, natural.
 ― Pui sos cu mirodenii în piureul tău? se informă Micuţul.
 ― E mai bun cu sos şi alunecă mai bine, deci te umpli mai repede şi te şi goleşti mai repede, ceea ce‑ţi permite să mănânci mai mult.
 ― Dumnezeule, ce plăcut e să te‑ndopi, suspină Le­gionarul.
 ― Aşa-i, făcu Porta. Am vorbit destul de haleală, să ne gândim şi la ce facem. Nimic nu‑i mai bun decât un război ca ăsta ca să‑i dezguste pe oamenii serioşi. Nu mă mai mir că se vorbeşte‑n Biblie despre el.
 ― Măcar dacă am fi avut un toiag ca al mareşalului de la Marea Roşie! zise Micuţul. Ce mutră ar fi făcut ruşii!
 ― Crezi că a trecut marea cu toată divizia? întrebă neîncrezător Pluto.
 ― Cu siguranţă, spuse Porta, şi când Stalin al egipte­nilor a ajuns pe urmele lui, hop! o lovitură de toiag şi toate tancurile T 34 cu cai ale faraonului au ajuns pe fundul apei!
 ― Dumnezeule! Dacă am avea aşa ceva data viitoare când o să ajungem la mare!
 ― Următoarea mare pe care‑o vei vedea va fi Atlan­ticul, şi cu viteza pe care‑o avem nu va dura prea mult, spuse Bătrânul râzând.
 ― Atenţie! strigă Möller ridicând pistolul‑mitralieră.
Porta trimise o rafală spre un grup de ruşi care, nu departe de noi, încercau să ajungă în liniile lor. O idee nefericită, căci au fost practic tăiaţi în două. Locotenen­tul Weber sosi la trap şi se luă de Bătrânul, fiindcă trăsesem.
 ― Dacă treaba se repetă, subofiţer, îţi iau comanda şi nu scapi de sancţiuni când ne întoarcem.
 ― Da, domnule locotenent, spuse scurt Bătrânul.
Porta şi Pluto râseră discret, ceea ce‑l făcu pe Weber să se întoarcă, turbat.
 ― Cine îndrăzneşte să‑şi bată joc de un ofiţer? strigă el.
 ― Ivan! se auzi.
 ― Veniţi în faţă! De data asta n‑o să fie cum vreţi voi, şuieră locote­nentul, scos din fire.
Ofiţerul de stat major, locotenentul Bender, ajuns la faţa locului fără să fie auzit, consideră că e bine să adauge pe un ton sec:
 ― Există ordine stricte pentru păstrarea tăcerii.
Weber se răsuci şi îl pironi mânios cu privirea pe micul ofiţer:
 ―  Doar n‑aveţi de gând să mă învăţaţi să comand, lo­cotenente.
 ― Pe front avem obiceiul să ne tutuim, spuse liniştit Bender.
 ― Asta vă priveşte, locotenente. Mai există încă ofi­ţeri corecţi în armata germană şi eu înţeleg să menţin disciplina cu respectul gradelor.
 ―  N‑am putea să amânăm discuţia asta pentru spatele frontului? zise Bender mereu zâmbitor.
Se auzi vocea lui Porta, răsunătoare în întuneric:
 ― Polemică la clubul ofiţerilor din Cerkasi, loc pro­vizoriu de excursie pentru armata nazistă. Heil! Pu­pă‑mă‑n cur!
Locotenentul Weber, turbat de furie, ne ameninţă cu judecata Curţii marţiale imediat ce aveam să ieşim din găleată. Porta cloncăni batjocoritor:
 ― Îă unul care se crede Moş Crăciun! Aţi auzit, băieţi! „Imediat cum ieşim din găleată"!
 ― Un duel cu baioneta, domnule locotenent? rânji Micuţul. Vă previn, eu tai tot ce‑atârnă!
Weber îşi pierdu orice control:
 ― Asta‑i răvrătire! Curată răzvrătire! Porcilor, mă ameninţaţi? Învârtea revolverul deasupra capului şi vor­bea întretăiat: Compania aceasta nu este demnă să poarte uniforma germană şi îl voi anunţa pe mult‑iubitul nostru Führer Adolf Hitler.
Toată compania a 5‑a izbucni în râs şi Porta strigă:
 ― O să vă facem cadou imediat zdrenţele lui Adolf! Cu multă plăcere! Dar cu timpul s‑au cam uzat!
 ― Jumătate din ale mele nu sunt de la Adolf, sunt de la Ivan, supralicită Micuţul.
 ― Domnule locotenent, vă iau drept martor, urlă Weber la Bender.
 ― Martor la ce? zise Bender.
 ― La ceea ce a spus omul acesta şi la jignirile de ne­crezut pe care această companie le‑a adus Partidului.
 ― Nu ştiu despre ce vorbeşti, locotenente. Eşti în stare de şoc. Căpitanul von Barring va fi cu siguranţă surprins de părerea dumitale despre compania a 5‑a, ca să nu mai vorbesc de comandantul nostru de regiment, colonelul Hinka. Amândoi consideră compania a 5‑a, pe bună drep­tate, drept cea mai bună din regiment, răspunse liniştit Bender.
Îşi aruncă nonşalant automatul pe umăr şi plecă.
În zilele următoare, spre Podapinski, a de­venit un coşmar. Natura era plină de capcane; în fiecare clipă câte un om epuizat cădea în zăpadă refuzând să mear- gă mai departe şi ar fi rămas acolo dacă lo­viturile cu piciorul şi cu patul armei n‑ar fi avut în cele din urmă efect asupra acestor camarazi aflaţi la capătul puterilor. În plus aveam de‑a face cu ruşi fanatici care lup­tau cu o sălbăticie şi cu o bravură de nedescris şi, chiar în, cazul unor mici unităţi izolate, se lăsau ucişi până la ultimul om. Noaptea ne atacau comandouri care provocau încon- tinuu pierderi printre santinelele noastre. Nişte pri­zonieri ne‑au spus că erau soldaţi din divizia 32 puşcaşi din Vladivostok şi din câteva unităţi din divizia 82 de in­fanterie sovietică, întărite cu două brigăzi de blindate. Împotriva aces - tor trupe de elită ne‑au trimis ca întărire divizia 72 infanterie şi totuşi eram permanent obsedaţi de ideea că vom fi încercuiţi de duşman.
Într-o seară au prins doi subofiţeri din compania a 3‑a, pe care a doua zi dimi - neaţă i‑am auzit urlând de ni se făcea pielea de găină; erau horcăieli lungi care se înălţau din infernul de zăpadă. Ne‑au ieşit ochii din cap atunci când am văzut înălţându‑se, nu prea departe, două cruci pe care fuseseră răstigniţi cei doi subofiţeri. Fiecăruia îi fusese îndesată pe cap o coroană de sârmă ghimpată şi, când îşi pierdeau cunoştinţa, ruşii le înţepau tălpile cu o baionetă, pentru plăcerea de a‑i auzi ţipând. După câtva timp, să ascultăm aceste strigăte a depăşit limita a ceea ce puteam îndura. Porta şi Legionarul s‑au târât până la o groapă de grenadă şi‑au trimis câte un glonţ salvator fiecăruia dintre răstigniţi. Când ruşii au observat, ne‑au bombardat cu aruncătoarele de grenade în chip de repre­salii, lucru care ne‑a costat opt morţi. Apoi, în apropiere de Podapinski, au reuşit să captureze tot plutonul 4 din compania a 7‑a şi, puţin mai târziu, am auzit un comisar strigând într‑un megafon: „Soldaţi din regi - mentul 27 blindate, o să vă arătăm ce le facem celor care nu depun armele de bunăvoie şi care nu dezertează ca să se alăture armatei sovietice a muncitorilor şi ţăranilor".
Un urlet nearticulat, cel al unei fiinţe omeneşti supuse la chinuri îngrozitoare, a subliniat aceste cuvinte şi apoi s‑a stins încet.
 ― Aţi auzit? Soldatul Halzer a strigat frumos, nu‑i aşa? O să vedem acum dacă şi soldatul Paul Buncke strigă la fel de bine în timp ce‑i smulgem puţintel podoabele trupeşti.
Din nou strigăte îngrozitoare, apoi urlete înăbuşite de lacrimi, despre care cu multă greutate puteam crede că sunt scoase de o fiinţă omeneas­că. De data aceasta strigă­tele au durat un sfert de oră.
 ―  Dumnezeule, ce le fac? spuse Bătrânul cu lacrimi în ochi.
 ― Comunişti ticăloşi! lătră Micuţul, o să vă fac şi eu să urlaţi! O să vedeţi voi cât de bine mă pricep!
Vocea comisarului răsună din nou şi anunţă aproape râzând:
 ― Era un dur, Bunke ăsta! Totuşi n‑a rezistat când i‑am bătut în genunchi un tub de cartuş. Acum va fi in­teresant să vedem dacă feldwebel Kurt Meincke este la fel de tare. E comandant de pluton şi e decorat cu Crucea de fier clasa întâi. E un bun ostaş al lui Hitler. Ne‑am gândit să‑i spintecăm buricul, dar mai întâi o să‑i tăiem dege­tele mari de la picioare cu foarfeca pentru sârmă ghim­pată. Căscaţi urechile, băieţi!
Încă o dată urlete nearticulate... După cronometrul lui Porta, opt minute de urlete. Porta era alb ca un cearşaf...
 ― Mă duc! zise el. Cine vine cu mine?
Toată compania a 5‑a se oferi, dar el clătină din cap şi arătă cu degetul doar 25 de oameni: grupa noastră şi majoritatea celor din plutonul 2, toţi specialişti în lupta corp‑la‑corp. Ne‑am pregătit cu febrilitate: mine T şi S, modificate de noi, cu o încărcătură drăcească de explozi­bil şi patru aruncătoare de flăcări. Porta îl ridică pe al său şi spuse cu o voce dură:
 ― Aţi priceput bine? Vreau să‑i prindem vii pe ofi­ţeri şi pe comisari. Restul găştii o măcelărim.
Locotenentul Weber deschise gura să spună ceva ce n‑a mai rostit când a văzut privire noastre de ucigaşi. Era alb ca o cretă şi tremura ca frunza.


Strecurându‑ne ca pisicile pe sub arbuşti şi tufişuri, drumul ne‑a purtat printr‑o pădure paşnică, în spatele po­ziţiilor ruseşti. Micuţul şi Legionarul se ţineau scai de Porta. Bătrânul nu spunea nimic, dar faţa lui era de pia­tră. Un singur gând ne însufleţea pe toţi: răzbunarea, ori­cât ne‑ar fi costat. Gândul acesta făcea din noi nişte fiinţe anormale, indivizi reveniţi la starea de primitivism, ani­male care simt prada şi vor să vadă sângele curgând.
 ― Ascundeţi‑vă, repede! ordonă Porta.
Ne‑am lipit de zăpadă. Porta, culcat, nemişcat, privea prin binoclu: la nici 200 de metri în faţă, două santinele ale ruşilor stăteau aşezate pe un trunchi dobo - rât, cu puş­tile puse alături. Porta şi Micuţul se apropiară de soldaţii nepăsători. Îi urmăream cu privirea, ţinându‑ne răsuflarea. Unul dintre ruşi se ridică deodată şi privi printre copaci, dar camarazii noştri deja se făcuseră una cu zăpada. Le­gionarul fixă pistolul‑mitralieră şi luă linia de ochire... spre uşura - rea noastră, rusul lăsă puşca şi scoase o bucată de pâine pe care o ronţăi în tăcere, în vreme ce celălalt trăgea liniştit din pipă. Îi spuse camaradului său ceva ce i‑a făcut pe amândoi să râdă.


va urma