Dialoguri (17)

Corneliu Coposu cu Vartan Arachelian

Vartan Arachelian: 
Mai fac încă o paranteză, în zilele acestea, cînd discutăm despre anii dumneavoastră de închisoare, se dezbate în Parlament Legea siguranţei statului...

Corneliu Coposu: 
Da, este îngrozitor...

Vartan Arachelian: 
Da, cu această lege am impresia că oricine poate să fie condamnat, inclusiv cei de la FSN, că şi ei întreţin relaţii cu diverse ambasade...

Corneliu Coposu: 
Nu este o inovaţie, chiar Gheorghe Gheorghiu-Dej a adus o lege, care era faimosul articol 193. Vechiul Cod Penal a fost înlocuit cu acest articol 193, ce avea titlul de "crimă : împotriva clasei muncitoare şi a reformei sociale". Cred că textul din legea SRI-ului este copiat din acel text. Această dispoziţie, art. 193, a fost scos din vigoare, la aşa-zisa normalizare din 1965. Iar toate condamnările făcute pe baza
acestei legi au fost anulate. Cred că nici Gheorghe Gheorghiu-Dej, nici Ceauşescu, n-ar fi avut curajul să vină în faţa Parlamentului şi a opiniei publice cu o lege aşa năstruşnică, ca legea securităţii şi a SRI-ului.

Vartan Arachelian: 
Dacă această lege va fi votată - şi presupun că va fi votată, avînd în vedere majoritatea FSN-istă - cred că orice om politic, inclusiv din formaţia guvernamentală...

Corneliu Coposu: 
Dar nu numai orice om politic, orice cetăţean al României poate fi cu uşurinţă arestat, orice formaţie ar putea fi desfiinţată, orice manifestaţie interzisă, orice ziar suspendat, orice casă percheziţionată, fără nici o justificare.
Fiindcă orientarea legii este aşa de labilă, iar dispoziţiile sale aşa de generalizate încît au o elasticitate care cuprinde întreg poporul român. Eu cred, spre deosebire de dumneavoastră, că vor avea bunul simţ să retragă această lege din Parlament, pentru a nu produce scandal în toată Europa civilizată, care nu a pomenit niciodată o asemenea lege dramatică, ca cea care ni se pregăteşte.

Vartan Arachelian: 
Da, spre deosebire de dumneavoastră, eu sînt mai sceptic, cred că această Lege va trece prin Parlament, dar vom vedea...

Corneliu Coposu: 
A, nu mă îndoiesc...

Vartan Arachelian: 
Vă gîndiţi în perspectivă?

Corneliu Coposu: 
Nu mă îndoiesc de maşina de votat a Parlamentului şi de faptul că odată prezentată de guvern, ea va obţine sufragiile deputaţilor FSN, mă gîndesc că, în ultimul moment, o licărire de înţelepciune îi va determina să o retragă, sau cel puţin, să o modifice structural.

Vartan Arachelian: 
Atunci să închidem paranteza şi să ne întoarcem la perioada anchetării dumneavoastră.

Corneliu Coposu: 
In perioada cît am fost la Malmaison, comuniştii nu aveau un personal de mare încredere în toate posturile de răspundere, mai ales în puşcării şi în serviciile organelor represive, aşa s-a făcut că la un moment dat, în timpul unei nopţi, a fost de serviciu o persoană care făcea parte din veche Siguranţă a statului român. Cu doi ani înainte îi făcusem un serviciu deosebit şi drept recunoştinţă s-a purtat cu mine cu o gratitudine uimitoare, mai cu seamă că îşi periclita astfel propria lui situaţie. Era un agent de siguranţă, un om cinstit, originar din Avrig, de lîngă Sibiu, care atunci cînd era singur de pază, îmi strecura la ureche anumite informaţii. De la el am aflat că îl am vecin de celulă pe luliu Maniu. Intr-un moment prielnic, i-am făcut rugămintea de a mă pune în legătură cu Maniu şi el mi-a făcut promisiunea că în proxima noapte cînd va fi de serviciu şi va avea certitudinea că nu este supravegheat, îmi va îndeplini dorinţa, într-adevăr, două sau trei zile mai tîrziu, noaptea, pe la l-2, celula mea s-a deschis discret, am fost luat de respectivul şi am fost dus în celula lui Maniu. Maniu era culcat în pat, puţin slăbit, cu mintea limpede, moralul foarte ridicat. Prima oară s-a arătat surprins că mă vede, nu surprins de faptul că eram închis, ştia că eram arestat, ci de faptul că am putut pătrunde la el. I-am spus că am un om de încredere, deci putem vorbi fără risc, respectivul agent m-a asigurat că un sfert... de oră pot să vorbesc neconturbat. Cu prilejul acesta'Maniu mi-a spus, cam următorul lucru: "ştiu că voi muri în închisoare, voi care veţi supravieţui aveţi grijă să nu lăsaţi să moară partidul şi asiguraţi-i continuitatea, dacă vor fi vremuri care să vă permită acest lucru. Şi nu uita că am obligaţia morală, ca executor testamentar, să aduc în ţară osemintele lui Titulescu. N-am putut s-o fac cît am fost liber. Locul lui de înmormîntare, ales
de el, este dealul Tîmpa, Braşov".
Acestea au fost un fel de legate testamentare, pe care mi le-a lăsat Maniu şi pe care am încercat să le aduc la îndeplinire, în restul timpului s-a interesat de membrii de partid care sînt arestaţi, de cei care au scăpat de arestare, de oamenii mai apropiaţi de el, dacă ştiu unde se găsesc, de metodele întrebuinţate contra mea; la ora aceea aveam o mică rană la tîmplă stîngă. Era urma unei lovituri pe care mi-o dăduse un agent, cred că era rus, pentru că nu vorbea româneşte, decît prin interpret şi care avea o mînă ornată cu un inel mare, un ghiul, cum zic golanii, un inel mare de aur şi datorită lui mi-a spintecat arcada. Se vindeca greu, în condiţiile de mizerie, de lipsă totală de igienă. M-a întrebat, bietul Maniu, ce am la tîmplă, nu i-am mai explicat cu
amănunte, i-am spus că e o zgîrietură fără importanţă. Asta a fost ultima mea întrevedere cu Maniu.

Vartan Arachelian: 
In ce an era, în 1947?

Corneliu Coposu: 
In 1947, octombrie. A urmat procesul din care eu am fost disjuns, cînd s-a încercat transformarea mea în martor al acuzării. Cu presiuni, cu promisiuni mieroase, făcute de fostul meu coleg, Avram Bunaciu, cu care am fost chiar coleg
de facultate şi care mi-a ocupat apartamentul, după arestarea mea. Avram Bunaciu era căsătorit cu fata proprietarului magazinului "Hermes", acum i se zice altfel; este aici, vizavi de biserica Sfîntu Gheorghe.

Vartan Arachelian: 
Magazinul Bucureşti.

Corneliu Coposu: 
Da. Acest proprietar care era foarte bogat, avea o fată cu care s-a însurat Avram Bunaciu. Dar revin. Ei vroiau să mă transforme în martor al acuzării şi bineînţeles că am refuzat cu încăpăţînare, drept pentru care m-am ales cu zile de carceră, cu un pic de bătaie, în fiecare dimineaţă mi se trimitea frizerul, care mă bărbierea, mi se dădea cravata, şireturi, mi se atrăgea atenţia că în faţa tribunalului trebuie să spun domiciliul meu de reşedinţă şi nu cum fac de fiecare dată, prevalîndu-mă de încăpăţînarea de a nu minţi, să declar că domiciliul meu este celula nr. 12 din subsolul Ministerului
de Interne. Pînă la urmă, după ce s-au convins că nu pot fi obligat să spun minciunile pe care le scria Avram Bunaciu pe un bileţel şi mi-l dădea ca să mă ghidez, am fost disjuns din proces şi trimis din nou în puşcărie.
Am fost trimis în depozit la Văcăreşti, de la Văcăreşti am fost expediat la Piteşti. Ce să vă tot spun, că este şi păcat de cheltuit atîta bandă, că am vreo 17 transferuri din puşcărie, care nu prezintă prea mare importanţă; exceptînd partea
amuzantă, partea inedită a puşcăriilor, care merită interes, încolo sistemul era acelaşi. Celulă, gardieni proşti şi brutali. La început se găseau printre ei şi oameni omenoşi, cu timpul însă, cam prin 1949, toţi au fost înlocuiţi cu oameni care urmaseră o şcoală, aici la Bucureşti, li se dăduseră grade militare, salarii mari şi deveniseră oameni devotaţi regimului. Gardienii de dinainte de 1949, o moştenire a vechiului regim, erau oameni cu oarecare doză de omenie, tratabili, bineînţeles gata să facă servicii. Cu ajutorul lor, contra unei bune remuneraţii, puteam ţine legătura cu familia, prin biletele scoase de ei clandestin la schimbările de serviciu.
De aici încolo puşcăria mea s-a desfăşurat cam pe următorul itinerariu: Ministerul de Interne, închisoarea Piteşti, Jilava, Ministerul de Interne, Calea Plevnei, adică Malmaison, Uranus, din nou Piteşti, pe urmă Craiova, de la Craiova la Ministerul de Interne, lagărul din Midia, de la Canal, Gherla. Am trecut şi prin Ghencea. Un singur sejur agreabil, de care mi-aduc aminte cu mare plăcere, trimiterea la muncă forţată în două colonii, colonii de muncă agricolă. La ora cînd am ajuns eu în colonie, eram complet deshidratat, complet lipsit de respectarea oricăror principii nutritive şi de vitamine şi eram într-un nes-cris hal de slăbiciune. La colonia de muncă penitenciară Bragadiru a fost foarte agreabil. Era în plin sezon de recoltat a legumelor şi acolo am avut la îndemînă, neplafonate, roşii, castraveţi, morcovi, ba am fost dus, de cîteva ori, spre toamnă, şi la recoltarea strugurilor. Vă închipuiţi că am acumulat o doză de vitamine şi de rezistenţă pentru mult timp. De acolo am fost transferat la colonia Popeşti-Leordeni, unde întreprinderea pentru îmbunătăţiri funciare executa un sistem de irigaţii, care presupunea bazine din pămînt, canale de
irigaţie, ţevi de beton turnate şi de acolo am fost ridicat şi dus din nou la Ministerul de Interne.
Am fost trimis în judecată de vreo trei ori. Fără nici un fel de bază, sau de învinuiri penale concrete: trebuia să mi se găsească un motiv de condamnare şi după ce am fost disjuns din primul proces, mi s-a înscenat un al doilea proces, care nu avea nici o contingenţă cu mine. S-au găsit nişte hîrtii, pe care le semnasem în calitate de secretar general adjunct şi care nu aveau nici o legătură cu obiectul procesului. Am fost disjuns din nou. Intre timp s-a inventat acel faimos articol 193, care făcea posibilă condamnarea oricărui ins din ţara românească, pentru crima de înaltă trădare a clasei muncitoare şi acţiuni grave împotriva reformelor sociale. Am fost încadrat acolo şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Inainte de a ajunge la condamnare, cum spuneam, am fost plimbat prin mai multe puşcării, şi, mai ales, dese deplasări la Jilava, care era, pe vremea aceea, un fel de depozit de tranzit al deţinuţilor; prin numărul lor imens deţinuţii nu mai aveau loc prin subsolurile puşcăriilor de anchetă.
In momentul cînd se umplea şi devenea supraaglomerată închisoarea din subsolul Ministerului de Interne sau cea de la Uranus, sau cea din Calea Rahovei, precum şi toate închisorile încropite pe lîngă casele de anchetă ale securităţii, deţinuţii erau depozitaţi provizoriu la Jilava. Puşcăria din Jilava are două sectoare, celularul şi rotonda; rotonda are 12 celule, iar celularul 30 de celule, în sistem aliniat.
Puşcăria Jilava este sub pămînt, clădită pentru a fi un fort de apărare a Bucureştiului.

Vartan Arachelian: 
Clădită după războiul de independenţă.

Corneliu Coposu: 
Construită pe vremea lui Carol I, dar acum era utilizată ca închisoare. Celulele aveau aproximativ 30 mp. Erau mobilate cu priciuri, schelete de lemn, pe care se puneau rogojini. Rogojinile se distrugeau cu timpul şi rămînea un fel de rumeguş. Fiecare deţinut avea dreptul la o pătură, reformată de la armată, care de multe ori era transparentă; bineînţeles că se dormea îmbrăcat.
Intr-o asemenea celulă, care avea priciuri cu etaj, pe trei nivele, cei proaspăt aduşi dormeau direct pe ciment, sub parterul priciului. Cu timpul se putea urca la parterul priciului şi în cele din urmă ajungeai în situaţia mai avantajoasă de la etajul întîi. Mulţimea deţinuţilor făcea insuficientă capacitatea de cazare. Intr-o asemenea celulă se îngrămădeau – cu aproximaţie - 80 pînă la 100 de persoane. Locul pe prici era foarte parcimonios reglementat şi se rezuma la cam 30 cm. In momentul cînd toţi deţinuţii erau culcaţi, nu se puteau întoarce de pe o parte pe alta, fiind
plasaţi ca nişte stridii într-o cutie, unul lîngă altul, aşa că întoarcerea, de pe o parte pe alta, se făcea la comandă pentru toţi ocupanţii priciului respectiv. Cei mai dezavantajaţi erau cei care trebuiau să doarmă pe ciment, aşteptîndu-şi rîndul pentru nivelul de la parter al priciului. Sigur că nu era nici o condiţie igienică; pentru necesităţi erau nişte bidoane uriaşe, care se numeau tinete, mai era un butoi cu apă al cărui conţinut se împrospăta în fiecare zi, apă care era insuficientă.
Exista un fel de plimbare care în realitate era un drum pînă la nişte closete în aer liber, situate deasupra puşcăriei, puşcăria - cum v-am spus - era un fort săpat în pămînt. Regimul era foarte dur, mîncarea de proastă calitate şi tratamentul gardienilor era violent.
După ce erai adus la Jilava, erai dezbrăcat în pielea goală, intrai în pielea goală în celulă şi rînd pe rînd ţi se aruncau hainele după ce erau percheziţionate de gardieni. De obicei, pentru a imprima disciplină între locatarii puşcăriei, după ce deţinutul era dezbrăcat în pielea goală, în drum spre celulă, trecea printre două rînduri de gardieni înarmaţi cu bastoane care-ţi aplicau zeci de lovituri.
In celulă, unul dintre deţinuţi, care îndeplinea rolul de şef de celulă, te întreba de identitate şi-ţi găsea un loc undeva pe ciment. Hîrdăul cu apă şi bidonul de fecale era transportat deasupra, pe scări, de către deţinuţi, cărora le venea rîndul de servici cam la două săptămîni. Transportul tinetelor pe scările care duceau deasupra puşcăriei era chinuitor, îmi amintesc că după ce am ajuns prima dată la Jilava şi-a făcut intrarea în celulă un om care semăna foarte bine cu scheletele din muzeele de anatomie; nu auzea prea bine, era foarte bătrîn şi întrebat de şeful celulei cîţi ani are, a răspuns foarte senin că peste 10 zile împlineşte 100 de ani. Era un fost general, arestat de curînd, pentru că în 1919 scrisese o broşură cu titlul "Nistru, fluviu românesc" şi acum suporta consecinţele acestei opere istorice.



va urma