Blindatele morţii (22)

Sven Hassel

 ― Aţi auzit? spuse Legionarul. Numai elemente anti­sociale. Părea că savurează cuvântul şi vocea i se transformă într‑un strigăt turbat: Ridică‑te, monstrule, sau îţi smulg ouăle!
Îl hărţuia cu lovituri pe comisar, care se apăra cum putea de soldatul înnebunit de furie.
 ― Ai zis antisociale, păduche! Şi noi suntem antisociali pentru tine şi pentru amicii tăi din S.S., deci e foarte bine dacă ne castrezi! Daţi‑i jos pantalonii!
Micuţul şi Pluto smulseră hainele omului care scotea urlete de animal şi îl ţinură într‑o strânsoare de fier. Râ­zând ca un dement, micul legionar se aplecă deasupra lui. Deschise cuţitul cu siguranţă şi îşi trecu aprobator dege­tul pe tăişul lamei:
 ― Aş putea să castrez cu el un elefant! După ce‑o să te tai puţin, o să‑mi zici dacă‑l găseşti pe gustul tău!
 ― Ajunge cu discursurile, zise Micuţul, taie‑i toate chestiile şi asta urgent! O să i le‑ndeşi pe gât dup‑aia!
Legionarul, ajuns aproape nebun, râdea întruna:
 ― Aşa o să fac, dar mai întâi o să păţească ce păţeau tipii din Legiune care cădeau în mâinile femeilor marocane.
În aceeaşi clipă, un ordin strigat cu voce aspră răsună în adăpost:
 ― Pluton, drepţi!
Ne‑am ridicat dintr‑o zvâcnire. Apăru căpitanul von Barring, încadrat de ofiţerul de stat‑major şi de Bătrânul. Scuturându‑şi zăpada de pe manta, von Barring intră încet în adăpost. Aruncă o privire indiferentă prizonierilor şi comisarului pe jumătate gol, care zăcea jos şi încerca să fugă târâş.
 ― Terminaţi, băieţi. Prizonierii trebuie duşi la regi­ment, nu ştiaţi?
Porta începu o explicaţie, dar von Barring îi tăie vorba:
 ― Bine, Porta, bine. Sunt la curent cu tot. Indivizii ăştia îşi vor primi pedeapsa, fiţi siguri, dar noi nu suntem călăi. Aduceţi‑vă aminte şi să nu trebuiască să v‑o mai spun. De data asta şterg cu buretele.
 ― Lăsaţi‑ne să‑i pedepsim, spuse Porta.
 ― Nu, e treaba regimentului. Von Barring îi făcu semn Bătrânului şi i‑am văzut intrând pe infanteriştii din Regimentul 67.
 ― Luaţi prizonierii, ordonă căpitanul unui feldwebel. Răspundeţi de ei cu viaţa.
În clipa când ieşeau, Micuţul şi‑a înfipt baioneta în coapsa comisaru­lui. Rusul ţipă.
 ― Ce s‑a întâmplat? spuse ameninţător von Barring.
 ― Unul care‑a călcat într‑un cui..., răspunse Porta candid.
Fără o vorbă, cei doi ofiţeri ieşiră din adăpost. Legio­narul înjură:
 ― De ce se‑amestecă von Baring în treburile noastre personale?
Porta îi aruncă o privire rea Bătrânului:
 ― Tu ne‑ai turnat?
 ― Da, eu, spuse Bătrânul pe un ton hotărât, şi‑aţi fi făcut şi voi la fel dacă nu v‑aţi fi pierdut minţile!
 ― Următorul comisar care‑o să‑mi cadă în labe o să primească pe loc un glonţ în ceafă, spuse Micuţul pe un ton răutăcios, învârtindu‑şi revolverul.
 ― Poate că o să ni‑i trimită înapoi pe bandiţii ăştia ca să‑i ucidem, după interogatoriul colonelului Hinka, visă Legionarul.
Dar noi am fost cei care am fost trimişi din nou în luptă în sectorul acela.
A trebuit să ne batem pentru fiecare colhoz, pentru fiecare sat şi când credeam că am curăţat totul, inamicii se aruncau iarăşi asupra noastră, ca lupii.
Şchiopătând, împiedicându‑ne, gemând, trebuia să ne deschidem drum prin zăpada groasă de un metru, o zăpadă în care te scufundai la fiecare pas. După câţiva metri, oa­menii se lăsau să cadă pe jos, cu lacrimi de disperare în ochi, şi refuzau să mai înainteze. Loviturile cu patul armei cădeau dese ca ploaia ca să‑i aducă în spatele coloanei care înainta cu o caznă nesfârşită şi care semăna cu un cortegiu de furnici negre pe marea întindere de zăpadă.
Am ajuns extenuaţi într‑un colhoz la sud de Giurgenie, unde se aflau deja cinci companii şi, dezbrăcându‑ne re­pede mantăile, ne‑am aruncat în paie ca să ne odihnim puţin. Dar iată că un foc de armă bubuie afară, urmat de rafalele mitralierelor ruseşti, apoi de strigăte, de chemări:
 ― Ivan! Ivan! Alarmă!... urlă santinelele care aleargă în adăpost urmărite de inamic.
 ― Afară! strigă Bătrânul apucându‑şi revolverul şi se năpusteşte, fără manta şi cu capul gol, în afara adăpos­tului.
Ne‑am ridicat în dezordine. Pluto, care se căuta de pă­duchi, iese îmbrăcat doar cu pantalonii şi cu cizmele, dar cu pistolul‑mitralieră în mână. Înconjură casa alergând şi se trezeşte nas‑în‑nas cu trei ruşi care se lipesc de el, cu cuţitele ridicate. Mugind ca un taur, Pluto loveşte cu pi­cioarele şi muşcă; unul dintre ruşi alunecă pe burtă, ca o sanie; ceilalţi doi, apucaţi de gât, zboară la câţiva metri distanţă; unul din ei cade cu pieptul ciuruit de una din­tre rafalele mele şi celălalt se prăbuşeşte din nou, cu pum­nalul lui Pluto înfipt în coaste. Micuţul învârteşte ca o morişcă deasupra capului sabia căzăcească cu două tăi­şuri.
După două ore atacul fusese respins, dar pierdusem o treime din companie şi, iarăşi a trebuit să plecăm prin pustiul de zăpadă.
Grupul de luptă mergea încet dar sigur spre extermi­nare, jalonând pustiul imaculat cu cadavre îngheţate, în jurul cărora zăpada se aduna formând movile albe. Satul Giurgenie este un loc uitat de Dumnezeu şi de oameni. La extremi - tatea lui nordică se află un colhoz şi o linie de cale ferată. A trebuit să cucerim fiecare piatră, să‑i ucidem unul câte unul pe puşcaşii siberieni. Acolo a căzut Möller, sfântul nostru. A murit între Porta şi Micuţul, în spatele unei gră­mezi de traverse de cale ferată şi, printr‑o ironie a soartei, Porta a fost cel care i‑a spus ultima rugăciune. Am aruncat puţină zăpadă pe trupul lui înainte să ne urmăm drumul spre moarte.
Eram cu toţii la capătul puterilor, încât nici măcar nu mai puteam să‑i smul - gem din somn pe aceia dintre ca­marazii noştri care se culcau în zăpadă, şi‑i lăsam să adoarmă în braţele morţii. Orbiţi de fulgii de zăpadă, plân­gând de oboseală şi de durere, pe jumătate îngheţaţi, am ajuns la ceva ce semăna cu un drum, pentru că era marcat de un şir lung de sâlpi de telegraf.
Atunci, deodată, se iviră în faţa noastră unul, două, trei, patru tancuri... Dumnezeule! Cinci... nu, mult mai multe... tancuri care ieşeau din viscol, cu turelele deschise şi cu comandanţii lor de unitate în picioare, încercând să străpungă cu privirea perdeaua albă care ne şfichiuia.
Epuizaţi, muţi, ne prăbuşim în zăpadă, privind cu groază coloşii de oţel care mârâie, cu tunurile lor lungi ca nişte degete răzbunătoare îndreptate spre noi. Feldwe­bel‑ul Kraus, din Regimentul 104 puşcaşi, s‑a ridicat ca să plece spre ele, dar Bătrânul a mai avut timp să‑l arunce din nou la pământ.
 ― Atenţie! Trebuie să fie Ivan. Cred că sunt KW‑uri!
 ― Dumnezeule! spuse Porta. Ruşii! Au stele pe vehicule.
Îde toate, să nu fim văzuţi! Zgârâiem zăpada cu tot ce găsim, ca să ne îngro - păm. Cincisprezece T34 şi patru KW‑uri mari defilează prin faţa ochilor noştri în­groziţi şi dispar în vijelie ca nişte umbre, dar poate că mai sunt şi altele pe care nu le vedem din cauza zăpezii... Şi dintr‑o dată înţelegem grozăvia situaţiei: ruşii se în­dreaptă spre Lisenka, unde întreaga noastră divizie blin­dată este adunată ca să ne ajute să ieşim din această pungă! Căpitanul von Barring hotărăşte imediat să mer­gem oblic spre vest ca să înştiinţăm divizia despre pericolul mortal care o pândeşte, dar să faci opt kilometri împotriva rafalelor de zăpadă, încărcat cu arme grele, pare ceva aproape supraomenesc! Chiar întârziaţi de furtună, ruşii au cele mai mari şanse să ajungă înaintea noastră. Ple­căm din nou. Imposibil să vezi ceva la mai mult de doi metri înainte. Deodată mitraliere pâriie, se aude zgomot de motoare, cutiile de viteze scrâşnesc şi prin perdeaua opacă de fulgi apar boturile blindatelor.

Oamenii noştri aleargă înnebuniţi ca nişte iepuri. Unii dintre ei îşi aruncă armele strigând, cad şi sunt stri­viţi sub şenilele îngrozitoare, alţii se opresc şi ridică bra­ţele, dar mitraliere îi seceră sub semnul stelei roşii, care străjuceşte neînduplecată şi rece. Stege şi cu mine ne‑am adăpostit în spatele unui tufiş, pe care tancurile T34 îl ating uruind şi ridicând un vârtej de zăpadă; suflul cald al ţevilor de eşapament ne linge feţele ca o răsuflare fierbinte, care ne face pielea de găină. Camarazii noştri risipiţi sunt împuşcaţi unul după altul cu o precizie teribilă. Într‑un sfert de oră totul s‑a sfârşit, câteva focuri de armă răsună încă în depărtare şi supravieţuitorii, tremurând din toate mădularele, îşi reiau marşul spre vest.
Dar puţin timp după aceea dăm din nou peste blin­datele care îi urmăresc pe infanteriştii Regimentului 72. Are loc o întrecere oribilă... Să fugim!... Să fugim de monştrii care scuipă foc! Terorizaţi, ne facem una cu ză­pada în timp ce tancurile T34, mârâind, scrâşnind, zdrăn­gănind, alunecă pe lângă noi aproape atingându‑ne. Ne ridicăm din nou, inconştienţi, clătinându‑ne, înfioraţi din cap până‑n picioare! Mai suntem oare fiinţe normale? Pot fi numiţi normali oameni care se bâlbâie şi care se miră că au supravieţuit unor asemenea clipe?... Să ple­căm, trebuie să plecăm iarăşi! La câţiva kilometri spre sud‑vest găsim rămăşiţele grupului lui von Barring, care nu mai numără decât o sută de oameni din cei cinci sute de la început. Doamne, îţi mulţu - mesc! Camarazii noştri tră­iesc! Pluto are urechea smulsă de un glonţ exploziv şi Porta îl pansează cu o grijă aproape maternă.
 ― Urechea asta era inutilă, puiule. N‑ai vrut nici­odată să te foloseşti de ea ca să asculţi pe cine trebuie. Să fii fericit că glonţul nu te‑a atins la fund! Te‑ai vedea culcat pe burtă şi trăgând băşini în sus?
Căpitanul von Barring restabilise legătura cu regi­mentul şi anunţase că toate companiile erau aproape ni­micite. Răspunsul a fost laconic: „Grupul de luptă Bar­ring va fi refăcut cu elementele care au rămas din regi­mentul 72 infanterie. Grupul de luptă trebuie să se în­toarcă la cota 103, poziţia Giurgenie ― Lisenka. Poziţia nu trebuie părăsită sub nici un pretext, iar dacă va fi cucerită de duşman, trebuie luată din nou".
 ― Gaşcă de proşti! strigă Porta. De ce să nu instalăm şi‑un tramvai, dus‑întors?
Fără odihnă, fără întăriri, am plecat spre locul pe care‑l părăsisem, dar Porta jură că dacă va trebui să ne mai retragem nu se va opri decât la Berlin. Se lumină de ziuă. Erau ―30° şi şapte oameni muriseră de frig în timpul nopţii. Le‑am controlat cizmele: unul dintre ei avea cizme de pâslă aproape noi, pe care Legionarul a pus stăpânire încântat, după care am împins nepăsători cadavrele de cealaltă parte a rambleului, unde s‑au ros­togolit până în josul pantei.
 ―  Un glonţ pentru unii, ciubotele pentru alţii, spuse Legionarul râzând şi aruncându‑şi cizmele vechi în no man's land.
Ar fi fost foarte necesar să ne adâncim tranşeele, dar nu era nimic de făcut! Târnăcoapele şi lopeţile nici mă­car nu zgârâiau pământul îngheţat şi, nu mai târziu decât seara, infanteria ruşilor atacă. Cu tot focul nostru sus­ţinut, foarte mulţi ajunseră până la zece metri de noi, dar, lucru ciudat, s‑au retras aproape imediat. În două zile, opt atacuri... Şi mai rea decât atacurile, mai rea decât frigul, decât foamea, decât grenadele, era convingerea crudă că fusesem părăsiţi. Apelurile noastre disperate către regiment rămâneau fără răspuns. La al 14‑lea atac, von Barring a trimis prin radio un ultim S.O.S.: „Grupul de luptă Barring nimicit. Singurii supravieţuitori: trei ofiţeri, şase subofiţeri şi 219 oameni. Trimiteţi muniţii, bandaje hrană. Nu mai putem rezista mult timp. Aştep­tăm ordine." Ordinele au venit, foarte scurte: „Sprijin imposibil. Ţineţi poziţia până la ultimul om".
Acum e aviaţia cea care atacă. Douăsppezece bombar­diere ne mitraliază în picaj şi bombele plouă peste sat. În ciuda ordinelor şi cu riscul de a ajunge în faţa Curţii marţiale von Barring dă grupului de luptă ordinul de re­tragere: trebuie să părăsim aruncătoarele de grenade, armele grele de infanterie, morţii nenumăraţi... Pe aceş­tia i‑am aşezat într‑un şir lung, sprijiniţi de parapetul tranşeelor goale. Morţii Regimentului 104 puşcaşi, 27 blindate, infanterişti bătrâni şi cenuşii din 72, care au ră­mas în picioare să privească cu ochii lor sticloşi poziţiile puşcaşilor siberieni.
Şi cei în viaţă au continuat să cadă. Frigul acesta este în acelaşi timp frigul morţii, dar cui îi mai pasă de noi? Cine vine acolo? Blindate... Nebuni de oboseală, înghe­ţaţi până în măduva oaselor, cădem din nou în zăpada vătuită, plângând cu lacrimi de disperare. Ne‑au rămas câteva grenade împotriva monştrilor de oţel. Turbinele de răcire urlă spre noi un cântec funebru; de data asta s‑a sfârşit, dar adunăm grenadele ca să murim frumos. Să luptăm, să ne predăm? Să murim sub şenile ori de gloan­ţele unei mitraliere? Oricum e acelaşi lucru.
 ―  Aici se încheie cariera noastră, mârâi Porta. Ren­dez‑vous în iad! altfel m‑am săturat de împuşcătu­rile astea. Mă obosesc!
 ― O s‑ajung acolo imediat, dar nu singur, rânji Mi­cuţul. O să‑l cârpesc şi pe unul dintre diavolii ăştia înainte!

Haita se năpusteşte asupra noastră. Stege se ridică pe jumătate, ţinut de Bătrânul şi de mine, mitralierele trag, oamenii cad, un soldat din 104 îşi ia capul în mâini şi se îndoaie ca un briceag pe care‑l închizi. Micul ofiţer de stat‑major se azvârle înainte, aruncă un mănunchi de grenade spre primul tanc, cade şi e strivit de şenile; în­cărcătura nu şi‑a atins ţinta.
 ― Rămâneţi culcaţi şi lăsaţi‑i să treacă de voi, strigă von Barring disperat, îi luăm din spate, n‑au grenadieri!
Dar panica pune stăpânire pe oameni, care aleargă greoi prin zăpada moale sub focul mitralierelor. Porta pune o sărutare pe încărcătura lui de exploziv şi o aşează exact sub tancul cel mai apropiat. Blindatul dă înapoi şi se opreşte. Micuţul şi‑a atins ţinta; râde răguşit şi‑l bate pe Porta pe umăr:
 ― Acum putem fi striviţi, tot avem două!
Dar iată că Bătrânul începe să strige ceva care ne lasă cu gurile căscate, gâfâind, ne taie avântul...
 ― Opriţi! Opriţi! Sunt ai noştri! Priviţi, zvastica!
Privim cu ochii mari. Blindate germane! Cu o bucu­rie delirantă fluturăm ţinuta de camuflaj şi căştile; blin­datele se întorc în loc, capacele turelelor se deschid, ca­marazii ne aclamă! Cădem în braţele lor plângând... noi cei 34 supravieţu - itori din tot grupul de luptă, din care a mai rămas un singur ofiţer, căpitanul von Barring. Toţi ceilalţi sunt morţi, chiar şi locotenentul Weber care nu va mai vorbi niciodată despre Curtea marţială.

Comandantul Bake sare de pe tanc şi vine ― o siluetă scundă în zăpadă ― să ne strângă mâna fiecăruia din­tre noi, apoi, cu semne de adio, Divizia întâi blindată pleacă să lărgească străpungerea pe care noi am făcut‑o primii. În pungă se mai află nouă divizii care luptă cu curajul disperării.
Şi noi, ca nişte păpuşi ţepene, apucăm iarăşi drumul de întoarcere, ca să fim poate încă o dată şi veşnic re­grupaţi într‑o nouă unitate de luptă.



va urma