Arsenalele din Isher (15)

A. E. Van Vogt

ZIUA de 6 octombrie. Împărăteasa se trezi din somn agitată şi se răsuci în pat. O obseda o amintire. De cu seară îşi spusese că până dimineaţă va lua o hotărâre. Trezindu-se, îşi dădu seama că o mai apasă încă nesiguranţa. Deschise ochii, pornită împotriva zilei ce avea să urmeze.
Se ridică în capul oaselor şi încercă să-şi mai relaxeze faţa încordată, în acest moment, vreo cinci-şase cameriste, care stăteau mai mult sau mai puţin la pândă în spatele unui paravan insonorizat, se repeziră spre ea, oferindu-i o băutură energizantă. Adaptară lumina solară şi dormitorul cel mare se lumină pentru o nouă dimineaţă. Masaj, duş, machiaj, pieptănat, coafat — şi mereu, în timp ce trecea prin toate aceste operaţii cotidiene, ea se gândea: "Trebuie să pornesc la acţiune, căci altfel atacul va culmina printr-o umilinţă personală. Este sigur că după patru luni nu o să mai întârzie prea mult".
De îndată ce se îmbrăcă, începu să primească dregătorii de la Curte. Mai întâi pe Gerritt, administratorul-şef al Palatului, care avea o problemă, de fapt mai multe, şi, ca de obicei, dintre cele mai plicticoase. Era şi vina ei. Cu mult timp în urmă insistase ca ea să decidă în privinţa tuturor pedepselor aplicate personalului Palatului, unde predomina insolenţa. Slujitorii îşi înfruntau superiorii şi nu voiau să muncească, iar delictele se răspândeau tot mai mult.
— Pentru numele lui Dumnezeu, spuse ţâfnoasă Innelda. Dacă nu le plac restricţiile impuse de statutul lor de ce nu pleacă? Slujitorii educaţi la Palat pot obţine întotdeauna posturi bune chiar şi pentru simplul motiv că se crede despre ei că mi-ar cunoaşte viaţa particulară.
— Dar de ce nu mă lasă Maiestatea voastră să rezolv personal aceste chestiuni? întrebă Gerritt.
Aceasta era observaţia pe care o făcea întotdeauna cu încăpăţâna-re. Împărăteasa ştia că până la urmă va izbuti s-o convingă, obosind-o, dar asta nu va fi în avantajul lui. Ea nu voia ca vreun conservator I bătrân şi încăpăţânat să aibă controlul deplin asupra uriaşului perso­nal de slujitori ai Palatului. Moştenire din perioada regenţei, Gerritt şi toţi cei de teapa lui, erau ameninţaţi cu presiuni pentru a-i deter­mina să demisioneze. Oftă, şi-l trimise Ia plimbare, revenind la propriile-i probleme. Ce putea să facă? Să comande atacuri oriunde era posibil? Să aştepte, cu speranţa că vor apărea noi informaţii? Neca­zul era că aştepta de prea multe săptămâni.
Intră generalul Doocar, un bărbat înalt şi slab, cu ochi cenuşii ca de gresie. O salută cu gesturi rigide şi spuse:
— Doamnă, clădirea a reapărut astă-noapte cam la un minut de la momentul în care era aşteptată, şi imaginea a stăruit două ore şi patruzeci de minute.
Innelda încuviinţă din cap. Se obişnuise cu această veste. Tiparul acela al reapariţiei fusese stabilit cam la o săptămână de la prima dispariţie. Dar ea tot mai insista să fie ţinută la curent cu mişcările clădirii, deşi nu ar fi putut spune de ce anume.
"Sunt ca un copil", îşi mărturisi ea, autocritic, "nu vreau să las nimic să-mi scape de sub control". Gândul acesta o întuneca şi o întrista. Făcu vreo câteva observaţii aspre cu privire la eficacitatea savanţilor militari de sub comanda generalului, şi puse apoi întrebarea vitală. Generalul clătină din cap:
— Doamnă, în momentul de faţă nici nu se pune problema unui atac. Avem o maşină energetică ce domină magazinele de arme din toate oraşele mari de pe planetă. Dar în ultimele două luni şi jumătate au dezertat unsprezece mii de ofiţeri. Maşinile energetice sunt deservite de nişte paznici, care nu ştiu să le mânuiască.
Femeia îl fulgeră cu o nouă observaţie:
— Maşina hipnotică ar fi putut să-i instruiască pe toţi în numai o oră.
— Da.
Glasul aspru nu se schimbă. Buzele subţiri se subţiară şi mai tare. Generalul reluă.
— Maiestate, dacă suntem gata să dăm asemenea informaţii soldaţilor obişnuiţi, acesta este privilegiul dumneavoastră. Este suficient. Daţi ordinul şi mă voi supune.
Innelda îşi muşcă buzele supărată. Bătrânul ăsta sever o prinsese în capcană. Era supărător să constate că, până la urmă, a dat în vileag un gând pe care de atâtea ori şi-l reprimase în trecut. Vorbi în propria apărare:
— S-ar părea că soldaţii de rând sunt mai loiali şi mai bravi chiar decât ofiţerii mei.
Generalul dădu din umeri.
— Dumneavoastră le permiteţi acestor perceptori să vândă gradele din armată, făcând din asta un privilegiu exclusiv al lor. Astfel, vă procuraţi oameni învăţaţi, dar să nu vă aşteptaţi ca un om care a plătit zece mii de unităţi monetare pentru gradul de căpitan să-şi asume şi riscul de a fi ucis în luptă.
Discuţia începu s-o cam obosească. O mai auzise sub o altă formă de nu ştiu câte ori. Aceleaşi sensuri vechi, cu aceleaşi accente dramatice, deşi trecuseră câteva săptămâni de când se comentase problema obţinerii gradelor în armată. Nu era deloc un subiect plăcut. Acum îi amintea de un lucru pe care aproape că-l uitase:
— Ultima dată când am discutat această problemă, zise ea, vorbind rar, ţi-am cerut să-l contactezi pe colonelul Medlon şi să-l întrebi ce s-a întâmplat cu ofiţerul pe care urma să-l angajeze tocmai când i-am vorbit eu deunăzi prin teleecran? Nu mi se întâmplă des să stabilesc contacte personale cu rangurile inferioare.
Se înfurie brusc.
— Sunt prizoniera unei grupări de bătrâni care nu sunt în stare să mobilizeze o armată.
Stăpânindu-şi puţin furia, adăugă:
— Dar să lăsăm asta. Ce e cu el?
Generalul Doocar rosti vorbe foarte tăioase:
— Colonelul Medlon mă informează că tânărul candidat la rangul de ofiţer nu a revenit la ora stabilită. Colonelul presupune că acesta a aflat ce se pune la cale şi, probabil, s-a răzgândit.
Împărăteasa medită un timp în tăcere. Explicaţia părea greşită. Băiatul nu-i făcuse această impresie. Şi pe urmă îi vorbise chiar ea personal.
Împărăteasa nu subestima puterea unor asemenea contacte directe. Oamenii care o cunoşteau pe Împărăteasa din Isher îi simţeau nu numai farmecul personal, ci şi aura ei ieşită din comun.
În cele din urmă, vorbi calm şi hotărât:
— Domnule general, informează-l chiar astăzi pe colonel că trebuie ori să-l aducă pe acest tânăr ofiţer, ori el să fie supus dimineaţa controlului prin aparatul Lambeth.
Generalul uscăţiv se înclină, dar pe faţă îi juca un zâmbet cinic:
— Doamnă, dacă doriţi să distrugeţi corupţia, de la individ la individ, vă aşteaptă o sarcină de-o viaţă.
Împărătesei nu-i prea plăcură aceste vorbe. Simţea în ele o brutalitate care o rănea în adâncul inimii. Se trase înapoi:
— Trebuie totuşi să pornesc de undeva. Făcu un gest pe jumătate de ameninţare, pe jumătate de dezamăgire. Apoi spuse cu uri glas aproape plângăreţ.
— Nu te mai înţeleg, domnule general. Acum câţiva ani, erai de acord că trebuie făcut ceva.
— Nu-de către dumneavoastră, clătină el din cap. Familia imperială trebuie să sancţioneze, dar nu să conducă personal o operaţie de asanare morală. (Dădu din umeri.) De fapt, m-am raliat, mai mult sau mai puţin, la ideea Arsenalelor că trăim într-o epocă în care oamenii se lasă pradă corupţiei ori de câte ori li se neagă posibilitatea de exprimare normală a instinctelor lor aventuroase. Ochii verzi ai împărătesei scânteiară:
— Nu mă interesează filosofia Arsenalelor.
Înţepeni de uimire văzând că a vorbit astfel despre Arsenale. Îi aruncă generalului acuzaţia, dar bătrânul părea imun:
— Doamnă, când voi înceta să studiez ideile şi concepţiile filosofice ale unei puteri care dăinuie de trei mii şapte sute de ani, îmi voi prezenta demisia.
Femeia încetă să se mai certe. Pretutindeni unde se întorcea dădea peste un soi de semiadoraţie faţă de Arsenale. Mai mult decât atât, exista un fel de acceptare a magazinelor de arme ca o faţetă legitimă a civilizaţiei Isher. "Trebuie să mă descotorosesc de bătrânii ăştia", gândi ea, şi nu pentru prima dată. "Mă tratează ca pe un copil şi aşa o să facă întotdeauna".
Apoi rosti cu glas tare, glacial:
— Domnule general, nu mă interesează să aud preceptele morale ale unei organizaţii care stă la baza întregii imoralităţi din sistemul solar. Trăim într-o epocă în care capacitatea productivă este atât de mare încât nimeni nu va trebui, vreodată, să moară de foame. Crimă dincolo de motivaţiile economice nu există. Problema crimei din punct de vedere psihiatric poate fi rezolvată ori de câte ori depistăm o persoană afectată de o maladie psihică. Dar care este soluţia?
Între timp se înfierbântase de amintirea furiei ei trecute.
— Descoperim că unui psihopat i s-a vândut un pistol de la magazin. Tot aşa este protejată şi proprietatea unei "case a iluziilor". E adevărat că în cazul acesta există o înţelegere între poliţie şi aceste "case" prin care sunt autorizate raziile. Dar dacă vreun proprietar individual s-ar hotărî să se împotrivească, ar trebui să punem în acţiune, pentru a-l înfrânge, un tun de treizeci de mii de cicli.
Făcu o pauză pentru a inspecta în oglindă talentul coafezei. Se declară satisfăcută şi o trimise Ia plimbare cu un gest. Apoi continuă:
— Ridicol şi criminal! Din toate părţile suntem frustraţi în dorinţa noastră de a pune capăt acestei ticăloşii eterne a milioane de indivizi care-i râd în nas legii pentru că au arme de Ia Arsenale. Ar fi cu totul altfel dacă aceştia — fabricanţii de arme — şi-ar vinde produsele numai unor persoane onorabile. Dar când tot soiul de ticăloşi pot cumpăra pistoale...
— Arme defensive... o întrerupse cu blândeţe generalul. Numai de apărare.
— Exact, spuse Innelda. Un om poate comite orice crimă şi apoi se poate apăra împotriva justiţiei. Ah! De ce mă mai obosesc să-ţi vorbesc dumitale? Domnule general, ascultă-mă. Avem arme care pot distruge definitiv aceste Arsenale. Nu e nevoie să-i omori pe membrii organizaţiei, ci doar să pui armata să distrugă magazinele. Am zis însă că trebuie organizată armata pentru un atac în termen de cât? Trei zile? O săptămână?
Se uită lung la el.
— Spune, domnule general, de cât timp e nevoie?
Acesta vorbi cu glas aproape rugător:
— Doamnă, acordaţi-mi răgaz măcar până la sfârşitul anului. Jur că starea de confuzie generată de dezertări ne-a adus în pragul prăpastiei.
Momentan, ea uitase de dezertări:
— Şi i-aţi capturat pe unii dintre aceşti ofiţeri?
— Pe unii da, spuse şovăielnic generalul.
— Vreau să mi se pună la dispoziţie unul pentru a-l interoga chiar în cursul acestei dimineţi.
Generalul Doocar se înclină.
— Cât despre ceilalţi, continuă Innelda, ţineţi poliţia militară pe urmele lor. De îndată ce se termină zăpăceala asta, am să înfiinţez curţi marţiale speciale şi o să-i învăţ pe trădătorii ăştia sensul adevărat al jurămintelor lor de supunere.
— Dar dacă au cumva magazine de arme, spuse Doocar din nou cu glas foarte blând.
Reacţia împărătesei fu atât de violentă încât cu foarte marc greutate îşi mai stăpâni furia. Rosti cu gravitate :
— Prietene, când disciplina forţelor armate poate fi anihilată de către o organizaţie subversivă, atunci până şi generalii trebuie să-şi dea seama că e timpul să distrugă subversiunea. (Făcu un gest cu braţul drept — un gest care semnifica luarea unei hotărâri.) Domnule general, azi după-amiază voi vizita laboratoarele din Câmpul Olimpic. Vreau să văd ce progrese s-au făcut în problema depistării operaţiilor executate de făuritorii de arme împotriva acestei clădiri. Mâine-dimineaţă, cel mai târziu, colonelul Medlon trebuie să mi-l aducă pe tânărul care urma să fie angajat în armată. Dacă n-o poate face, atunci va cădea cel puţin unul dintre capetele corupţiei. Poate mă vei socoti copilăroasă pentru că mă preocup de un singur individ. De undeva trebuie să încep, totuşi. Şi pe tânărul acela îl cunosc. În privinţa lui pot întreprinde verificările necesare. Acum însă, dumneata, admiratorul Arsenalelor, dispari de aici până nu iau o măsură drastică.
— Doamnă, protestă fără prea multă convingere Doocar, sunt supus loial al Casei Isher.
— Îmi pare bine că o spui, îl ironiza Innelda.
Cu un aer maiestuos, trecu pe lângă el fără a mai întoarce capul.


CÂND ÎMPĂRĂTEASA INTRĂ în sală, îi auzi pe cei adunaţi deja acolo oftând uşuraţi. Le zâmbi fără prea multă strălucire. Oamenii care voiau să mănânce în salonul imperial trebuiau să aştepte până ce frângea ea pâinea ori, dimpotrivă, până le trimitea vorbă că nu vine. În general, cei care aveau acces la acest salon căutau să profite de privilegiu. Innelda le spuse "bună-dimineaţa" şi se aşeză în capul mesei. Sorbi dintr-un pahar cu apă, acesta fiind semnalul prin care-i chema pe chelneri. După ce le dădu comenzile, se uită prin încăpere. Pretutindeni, doar capete cărunte: bărbaţi şi femei de peste cincizeci de ani, relicve din perioada regenţei.
Vreo cinci-şase tineri şi vreo două dintre secretare şedeau chiar la masa ei. Dar aceştia rămăseseră doar câţiva, după emigrarea tine­rilor în urma plecării Prinţului Del Curtin.
— Toată lumea a dormit bine astă-noapte? zise Innelda cu dulceaţă, întrerupând tăcerea. Toţi se grăbiră s-o asigure că aşa fusese. "Vai ce drăguţ", murmură ea, şi apoi căzu într-o tăcere morocănoasă. Nu era prea sigură ce doreşte de la însoţitorii ei. Probabil, oarecare frivolitate. Dar cât de multă? Cu un an în urmă, un tânăr abia prezentat celor de faţă, o întrebase dacă mai e virgină. Şi întrucât era, incidentul o mai enerva şi acum.
Vorbirea pe şleau nu era acceptată. Avea sentimentul instinctiv, că o comportare imorală din partea ei s-ar reflecta negativ asupra reputaţiei familiei Isher. Şi ce-i cu asta? Ciuguli dintr-un fel de pâine prăjită. Ce voia? O abordare pozitivă — credinţa în principii cu capacitatea de a vedea latura umoristică a vieţii. Educaţia severă şi simplă pe care o primise îi accentuase deprinderile pozitive ale minţii. "Trebuie să scap de indivizii ăştia fără umor, nişte pierde-vară, nişte lasă-mă-să-te-las, nişte speriaţi, grijulii, care se gândesc de două ori înainte de a face un pas şi apoi se opresc".
Înduioşată de propria-i soartă, se rugă zeilor săi intimi: "Daţi-mi într-o bună zi o glumă ca să mă faceţi să rid şi un bărbat care să poată conduce treburile statului şi care, pe deasupra, să mă şi amuze. Ah, de-ar fi aici Del". Se încruntă supărată de calea pe care îi porniseră gândurile. Vărul ei, Prinţul Del Curtin, dezaprobase atacul împotriva Arsenalelor. Ce şoc avusese când descoperise prima dată acest lucru! Şi ce umilinţă, când toţi tinerii din clica lui părăsiseră Palatul împreună cu el, refuzând să participe la aventură! După ce-l ucisese pe Banton Vickers, care ameninţase că informează Arsenalele despre planurile ei — afirmaţie trădătoare care, lăsată în voia ei, i-ar fi distrus prestigiul — , nu mai putea trece cu vederea opoziţia. Cu buzele strânse, îşi amintea ultima lor conversaţie. Prinţul, rece şi oficial, minunat de chipeş în mânia lui, iar ea nesigură, şi totuşi încăpăţânată, când el îi spusese: "Innelda, când o să-ţi treacă nebunia asta, poţi să mă rechemi". Nu se poate ca el să nu fi ştiut că e un prilej pentru ea să spună "asta înseamnă niciodată", dar, de fapt, nu îndrăznise să rostească aceste vorbe. Se comportase ca o nevastă — gândi ea cu amărăciune — nedreptăţită şi totuşi ezitând să spună prea mult de teamă ca nu cumva soţul ei să-i ia drept bune cuvintele. Nu că ar mai fi putut să se mărite vreodată cu Prinţul după o astfel de comportare din partea lui, dar" ar fi fost totuşi plăcut să-l aibă din nou alături... mai târziu, după distrugerea Arsenalelor. Îşi termină micul-dejun şi se uită la ceas. Era nouă şi treizeci de minute. Se strânse fără voie în ea însăşi. Ziua cea lungă abia începea. La zece şi jumătate, după ce rezolvase corespondenţa urgentă, ceru să fie adus în faţa ei ofiţerul dezertor. Se numea Gile Sanders. Innelda îl scrută cu un aer posomorit. Din dosarul lui reieşea că avea trei amante şi că făcuse o adevărată avere din afaceri dubioase privind achiziţiile pentru armată. Poveste absolut tipică. Nu reuşea însă să priceapă cum de părăsise toate acestea şi dezertase. La întrebarea ei, ofiţerul ridică din umeri:
— Probabil, am fost nerod.
Împărăteasa îl cercetă cu atenţie, muşcându-şi buzele.
— Prietene, zise ea, în cele din urmă, cu blândeţe, stă în puterea mea să te pedepsesc în multe feluri: cu moartea, cu surghiunul... Dar, în acelaşi timp, pot să-ţi comut pedeapsa — şovăi — sau să te repun în drepturi.
Maiorul Sanders oftă obosit.
— Ştiu, aceasta este imaginea pe care mi-am făcut-o imediat.
— Nu înţeleg, zise ea nedumerită. Dacă ai cunoscut elementele potenţiale ale acţiunii dumitale, atunci ai fost absolut zevzec.
— Imaginea — zise el, cu glas monoton, ca şi cum nici nu ar fi sesizat întreruperea — unei perioade în care cineva, nu neapărat dumneavoastră, ar avea această putere fără nici un fel de îngrădire, fără să existe vreun loc către care să se întoarcă, fără alte resurse, fără uşurare, fără... speranţă.
Innelda vorbi explodând de mânie:
— Doamne, câte tâmpenii!
Se lăsă, copleşită, pe speteaza scaunului, răsuflă adânc, apoi dădu supărată din cap.
— Domnule maior, zise ea, cu asprime în glas, îmi pare rău pentru dumneata. Fără îndoială, ceea ce ştii despre istoria familiei mele ţi-a sugerat că pericolul abuzului de putere nu există.
Observă cu uimire că vorbele ei nu l-au atins în nici un fel. Reluă:
— Domnule maior, dacă ne descotorosim de magazinele de arme, am putea introduce legi pacificatoare, care să nu mai fie călcate în picioare.
— Exact, zise Sanders. Doar atât.
Împărăteasa continuă cu amărăciune:
— Dacă crezi cu atâta fermitate în magazinele de arme, de ce nu te-ai apărat cumpărând de la ele un pistol defensiv?
— Ba am cumpărat.
Innelda şovăi, apoi îl întrebă cu răceală:
— Atunci care a fost chestiunea? Te-a părăsit curajul în momentul în care trebuia să-l foloseşti pentru a te apăra de arestare?
Îl supraveghea atentă, dându-şi seama că n-ar fi trebuit să rostească aceste vorbe.
— Nu, Maiestate, am făcut exact ceea ce au făcut şi alţi... ăă... dezertori. Mi-am scos uniforma şi m-am dus la un magazin de arme cu gândul să cumpăr un pistol. Dar uşa n-a vrut să se deschidă.
În timp ce vorbea, ochii i se luminară, dar în scurt timp se întristară din nou:
— Sunt exact în situaţia în care vreţi să-i aduceţi pe toţi. N-am încotro. Trebuie să mă supun legilor dumneavoastră. Trebuie să accept declaraţia secretă de război împotriva unei instituţii care, în egală măsură cu Casa imperială, face parte din civilizaţia Isher, termină el calm.
După ce-l expedie, Împărăteasa îi trecu numele în agendă, dorind cu insistenţă să audă verdictul Curţii Marţiale care-l judeca. Totodată, îşi aminti de tânărul pe care urma să-l aducă, în cursul dimineţii, colonelul Medlon. Răsfoi paginile agendei şi-i găsi imediat numele:
— Cayle Clark, zise ea, cu glas tare. El e! .


"NE-AM CĂSĂTORIT într-o vineri pe la prânz — scria Lucy în raportul, ei destul de haotic, prezentat Secţiei de coordonare a Arsenalelor — , în ziua în care el a debarcat de pe Marte. Nu ştiu cum se explică faptul că o verificare ulterioară a arătat că a aterizat abia la ora două; şi nici nu i-am cerut această informaţie. O să-l întreb numai dacă mi se cere anume s-o fac. Nu am chef să ghicesc cum de a izbutit să mă ia de nevastă înainte de ora sosirii navei. În minţea mea nu stăruie nici un fel de întrebări. Bărbatul cu care m-am măritat este Cayle Clark. Este imposibil să fi fost trasă pe sfoară de cineva care se dădea drept el. Tocmai mi-a transmis apelul zilnic prin teleecran, dar nu ştie că aştern acum pe hârtie acest raport, încep să simt că fac o greşeală prezentând rapoarte, de un fel sau altul, despre persoana lui. Totuşi, date fiind împrejurările generale, încerc, aşa cum mi s-a cerut, să-mi amintesc în amănunt cele întâmplate. Voi începe cu momentul în care am primit apelul lui prin teleecran în dimineaţa sosirii de pe Marte.
Ţin minte că era pe la zece şi jumătate. Conversaţia aceea a fost extrem de scurtă. Ne-am dat bineţe şi pe urmă m-a cerut de nevastă. Sentimentele mele pentru Cayle Clark sunt binecunoscute şefului Departamentului de coordonare şi sunt sigură că domnul Hedrock nu va fi surprins că am căzut imediat la învoială când mi s-a făcut această propunere şi că ne-am semnat declaraţiile de căsătorie pe circuitul înregistrat cu câteva minute înainte de amiază, chiar în aceeaşi dimineaţă. Apoi am plecat împreună spre apartamentul meu, în care, cu o singură întrerupere, am rămas în tot cursul zilei şi nopţii respective. Întreruperea s-a produs la două fără un sfert, când m-a întrebat dacă n-aş vrea să fac o plimbare în jurul clădirii, în timp ce urma să folosească teleecranul meu pentru o conversaţie. Nu mi-a spus dacă va suna el sau va fi sunat, dar, întorcându-mă, am observat după contor că nu el făcuse apelul.
Nu-mi cer scuze pentru că am părăsit apartamentul la cererea lui, întrucât mi se pare normal faptul că am acceptat. În cursul zilei şi serii n-am mai făcut nici un fel de referire la această conversaţie. În schimb, mi-a povestit tot ce i s-a întâmplat de când îl văzusem ultima oară în acea «casă a iluziilor». Mărturisesc că pe alocuri relatarea lui nu era chiar atât de clară şi că, de mai multe ori, mi-a dat impresia că povesteşte lucruri care i se întâmplaseră cu foarte multă vreme mai înainte.
În dimineaţa de după căsătorie s-a sculat devreme şi mi-a spus că are multe lucruri de făcut. Întrucât eram nerăbdătoare să-l chem pe domnul Hedrock, l-am lăsat să plece fără nici un fel de obiecţie. Raportul ulterior al unui alt agent al Arsenalelor, în sensul că un avion particular foarte luxos l-a cules din preajma apartamentului meu, înainte ca agentul să poată chema pe cineva în ajutor, mă nedumereşte. Sincer vorbind, nu izbutesc să înţeleg. De atunci, Cayle nu m-a mai vizitat, dar m-a chemat în fiecare dimineaţă prin teleecran, spunându-mi că, deocamdată, nu-mi poate oferi amănunte despre ceea ce face şi că mă iubeşte la fel ca întotdeauna. Nu am cât de cât cunoştinţă despre relatarea după care, de o lună încoace, este căpitan în armata Maiestăţii sale. Nu ştiu cum a izbutit să obţină acest rang şi nici prin ce mijloace îşi promovează interesele» Dacă este, într-adevăr, ataşat Corpului de servicii personale al Împărătesei, atunci nu pot decât să-mi exprim uimirea şi să fac orice speculaţii privind felul în care a izbutit să ajungă acolo.
În concluzie, să-mi fie îngăduit a-mi afirma încrederea în Cayle. Nu-mi pot explica acţiunile lui, dar cred că rezultatul final va fi onorabil.
(Semnat)
Lucy Rall Clark, 14 noiembrie
anul Isher 4784"



va urma