Misiune dificila. Jurnal (44)

C.V.R. Schuyler

Sâmbătă, 27 aprilie 1946

Din cauza lipsei de stenografi şi a unei călătorii neprevăzute la Londra, n-am mai reuşit să notez nimic în acest Jurnal, de vreo patru săptămâni. Voi expune acum pe scurt cele mai importante evoluţii apărute în această perioadă.

Situaţia politică

In ultimele patru săptămâni nu s-a produs aproape nici o schimbare în tabloul politic general. Comuniştii îşi continuă eforturile de a stingheri partidele istorice în campaniile lor electorale şi acordă din ce în ce mai puţină atenţie imaginii de anarhie pe care o creează. Săptămâna trecută, atât dl Haţieganu, cât şi dl Romniceanu, care vizitau zone diferite din ţară, au fost molestaţi, insultaţi, îmbrânciţi şi supuşi şi altor brutalităţi. Lui Haţieganu i s-au găurit cauciucurile de la maşină, atât el cât şi soţia sa fiind insultaţi. Romniceanu a fost obligat să renunţe la călătorie, iar cei doi însoţitori ai săi din maşină au fost bătuţi măr. Partidele Naţional-Ţărănesc şi Liberal au înaintat proteste vehemente primului-ministru, dar guvernul n-a făcut mai nimic pentru a-i aresta pe instigatorii incidentelor. Ministrul de Interne a anunţat ieri că, în ambele cazuri, tulburările s-au datorat în mare măsură chiar acţiunilor celor doi miniştri. S-a pretins că Haţieganu a înjurat şi ameninţat grupul de susţinători ai FND, al căror camion a scăpat de sub control şi i-a ciocnit maşina. în cazul lui Romniceanu, s-a pretins că a călătorit împreună cu doi bine-cunoscuţi fascişti, că aceştia doi au fost insultaţi de către ţărani şi alţi democraţi, dar că de dl Romniceanu nu s-a atins nimeni. Haţieganu a refuzat să vină la Bucureşti sau să mai facă parte din guvern, până când acesta nu va lua măsurile necesare pentru pedepsirea făptaşilor. Romniceanu nu a făcut nimic altceva decât că a depus un protest energic.


Petrescu tot mai încearcă, mai mult sau mai puţin eficient, să organizeze aripa sa din Partidul Social Democrat. Nu este lăsat să-şi editeze ziarul, i se refuză orice posibilitate de a vorbi la radio şi întâmpină opoziţie la fiecare mişcare. Este greu de crezut că resturile partidului, care se află încă sub stindardul său, vor avea vreo pondere în alegerile viitoare.


Bineînţeles că este foarte greu să se estimeze acum puterea diverselor partide din România. Am însă categoric impresia că, deşi comuniştii înşişi nu câştigă în forţă sau popularitate, FND obţine, în realitate, aderenţi. Românii nu au forţa morală de a rezista multă vreme de dragul unor teorii abstracte, atunci când sunt confruntaţi cu posibilitatea vătămării propriei persoane sau cu pierderea averilor. De aceea, presiunea permanentă exercitată asupra tuturor foştilor simpatizanţi ai partidelor istorice îşi arată, puţin câte puţin, rezultatele. Impresia mea este că şi guvernul va avea grijă ca alegerile să fie amânate, până în momentul când va fi sigur că a influenţat suficient de mulţi cetăţeni pentru a asigura Frontului Naţional Democrat o majoritate confortabilă la urne. Atunci, şi numai atunci, vor avea loc alegerile.

Călătorie la Londra, 7-16 aprilie 1946

Am plecat din Bucureşti cu avionul pe 7 aprilie, dis-de-dimineaţă, deoarece primisem de la Departamentul de Război un mesaj urgent să mă deplasez de îndată la Londra pentru consultări cu consilierul nostru militar de pe lângă Consiliul adjuncţilor miniştrilor de Externe, însărcinat cu pregătirea tratatelor de pace în ţările din Balcani. Am părăsit Bucureştii la 7,30, ora locală, ne-am oprit câteva minute la Viena pentru alimentare cu benzină, iar de acolo am zburat fără oprire până la Londra, ajungând la aeroportul Bovington la 15,30, ora Londrei. Următoarele şase zile le-am petrecut la Londra şi în împrejurimile acesteia, discutând cu consilierul-şef militar american, generalul Jesse Balmer diverse aspecte ale tratatului de pace cu România, şi stând de vorbă pe larg cu experţii noştri din Departamentul de Stat. Pe lângă dl Dunn, Secretar de Stat adjunct, am discutat mult şi cu dl Cavendish Cannon, cu dr Moseley, dl Sam Reber, dl Thompson şi dl Campbell. Pe cei mai mulţi îi cunoscusem în prealabil la Washington. De asemenea, am avut ocazia să particip la mai multe şedinţe ale adjuncţilor şi la una sau două conferinţe la nivel militar. Cât despre partea mai plăcută, am petrecut o după-amiază interesantă făcând turul Londrei, vizitând Tumul Londrei, Westminster Abbey, Parlamentul, Catedrala Sf. Paul etc. L-am văzut pe Laurence Olivier în piesa lui Shakespeare, Henric al IV-lea.


După ce am participat la vreo două şedinţe comune, mi-a fost foarte clar că nu trebuia să ne aşteptăm ca adjuncţii să facă mari progrese în elaborarea tratatelor de pace. Eram în dezacord cu ruşii în aproape toate punctele importante. Printre cele mai serioase divergenţe se pot menţiona: problema despăgubirilor datorate de Italia, chestiunea flotei italiene şi a Dodecanezului, a coloniilor italiene şi staţionarea continuă a trupelor ruseşti în Balcani. Şi chestiunea Transilvaniei a pus probleme, ca şi chestiunea trasării exacte a graniţei între Basarabia şi România. Ruşii erau absolut de neclintit în vederile lor asupra tuturor acestor puncte şi nu numai că au refuzat orice compromis, dar evitau subiectele, făcând uneori pe proştii, alteori sugerând că nu deţin informaţii, iar uneori refuzând pur şi simplu să discute problemele. în consecinţă, nu ne-a surprins deloc să aflăm că secretarul de Stat Byrnes propusese o întrunire a miniştrilor de Externe la Paris, ca unică modalitate de a ajunge la o înţelegere şi de a continua elaborarea tratatelor de pace. Am părăsit Londra sâmbătă 13 aprilie, oprindu-mă câte o zi-două la Frankfurt şi la Viena. La Frankfurt, am avut convorbiri cu generalul McNamey, generalul Bull, generalul Sibert şi dl Offie. Toţi au părut interesaţi de progresele ce se fac la Londra. La Viena am avut ghinionul să sosesc în aceaşi zi în care a avut loc scurta escală a preşedintelui Hoover, aflat în turneul său de verificare a proviziilor alimentare. Generalul Clark a fost prins aproape toată ziua, dar i-am văzut pe adjunctul său, generalul Tate şi pe dl Erhardt, consilierul său politic. M-am întors în sfârşit, la Bucureşti, în după-amiaza zilei de 16 aprilie. A doua zi am avut mai multe discuţii lungi cu dl Berry, care a fost foarte interesat să afle totul despre situaţia de la Londra. Ca şi mine era descurajat din cauza lipsei de progrese înregistrate. I-am transmis din partea reprezentanţilor Departamentului de Stat să fie pregătit pentru o posibilă convocare la Paris, în legătură cu întrunirea miniştrilor de Externe.

Activitatea Comisiei Aliate de Control

Am aflat că, în timpul absenţei mele, nu s-a ţinut nici o şedinţă a Comisiei Aliate de Control şi, de fapt, timp de o săptămână-două, după sosirea mea n-a avut loc nici una. Cu toate acestea, eu şi colonelul Famsworth — în absenţa mea — ne-am ocupat cu trimiterea de scrisori către Comisia Aliată de Control, în încercarea de a proteja investiţiile americane din România. Ruşii invocă acum acordul de la Potsdam, conform căruia ei urmează să primească toate bunurile germane aflate la dreapta unei linii imaginare trasate peste Germania. Ei interpretează această prevedere în sensul că toate întreprinderile proprietate americană din România trebuie să plătească Rusiei sovietice orice datorii pe care le-ar avea faţă de firmele din Germania de Est, indiferent dacă aceste firme sunt ele însele proprietăţi americane. Am protestat faţă de această decizie şi am fost informat de către Departamentul de Stat că trebuie să fac tot posibilul pentru a împiedica executarea acestor plăţi, până când chestiunea se va lămuri la nivel înalt. Până în momentul de faţă, am reuşit să o fac numai parţial, dar mai scriem încă scrisori şi ţinem încă întruniri pe această temă.


O altă problemă apărută în această direcţie a fost reprezentată de refuzul Rusiei de a înapoia Societăţii Româno-Americana mai multe loturi de pământ, care fuseseră expropriate ca terenuri cultivabile de către guvernul român. De fapt, loturile erau păstrate de Româno-Americana pentru a fora sonde de ţiţei şi pentru a construi unele rezervoare petroliere şi hangare. Respingându-mi cererile, Susaikov a pretins că România este un stat suveran şi că, întrucât au încetat ostilităţile. Comisia Aliată de Control nu are nici un drept să se amestece în aplicarea legilor date de România. După ce am raportat acest lucru Departamentului de Stat, am primit autorizarea să-l contraatac în forţă pe Susaikov, ceea ce am şi făcut, argumentând că, există în fapt o stare de război, pe toată durata Armistiţiului, chiar până la semnarea Tratatului de Pace, că în această perioadă suveranitatea României este strict limitată, în sensul că ea răspunde pentru îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de Armistiţiu şi că intră în responsabilitatea Comisiei Aliate de Control să garanteze că naţiunile Aliate nu sunt supuse nici unui fel de discriminări ca rezultat al aplicării legilor româneşti. Nu am primit nici un răspuns de la Susaikov la ultima mea scrisoare, dar voi păstra acest subiect pentru ordinea de zi a viitoarelor discuţii din şedinţele noastre în cadrul Comisiei Aliate de Control.


La şedinţa noastră de vinerea trecuţă, ne-a fost prezentat un raport amplu de către expertul economic sovietic din Comisia Aliată de Control, dl Krinkin. Acest raport rezumă diversele discuţii purtate, la nivele inferioare, între experţii noştri economici. El a expus diverse măsuri luate de Rusia pentru a controla gravele probleme economice din România şi a făcut câteva sugestii clare, propunând ca ele să fie transmise guvernului român prin Comisia Aliată de Control. Printre măsurile pe care dl Krinkin a spus că Rusia le-a luat deja s-au numărat următoarele:
a. Prelungirea termenului pentru plata despăgubirilor de la şase la opt ani;
b. Prelungirea de la trei la şase ani a termenului de plată a celor 300 000 000 000 lei scadente, conform Articolului 12;
c. Acordarea unui împrumut de 300 000 tone de cereale, alături de un împrumut suplimentar de 100 000 de tone ce urmează să sosească; 
d. Predarea către România a unui mare număr de camioane ruseşti, la preţuri convenabile, cedarea a circa 15 000 de vagoane de tren şi a 115 locomotive din prada de război a Rusiei, precum şi punerea la dispoziţie, sub formă de împrumut pe doi ani, a mai multor mii de vagoane de marfă.


Propunerile lui Krinkin, referitoare la măsurile ce ar trebui luate de guvernul român, cuprindeau următoarele:
a. înfiinţarea unei agenţii centrale de planificare care să stabilească cote de producţie, să distribuie materiile prime disponibile şi, în general, să asigure funcţionarea la capacitatea reală a principalelor industrii;
b. Instituirea unui control asupra comerţului intern şi extern, pentru a face în aşa fel încât articolele disponibile pentru export să fie utilizate în totalitate ca monedă de schimb pentru articolele din import de maximă necesitate, cum sunt maşinile-unelte, cauciucul, cărămizile refractare, echipamentele petroliere etc.;
c. Reorientarea politicii de control asupra industriei combustibililor pentru a include raţionalizarea combustibililor pentru autovehicule şi alocarea de cote de combustibili tuturor industriilor, în funcţie de poziţia fiecăreia în tabloul economic;
d. Controlul băncilor, în aşa fel încât activele lor să fie folosite în primul rând pentru acordarea de credite pe termen lung industriilor de maximă importanţă, precum petrolieră şi textilă şi nu pentru credite pe termen scurt, cu dobânzi mari, aşa cum se face în momentul de faţă; e. Revizuirea bugetului în vederea echilibrării sale sau măcar a reducerii deficitului său, lucru despre care dl Krinkin pretinde că poate fi făcut acum foarte uşor, de vreme ce obligaţiile anuale prevăzute prin Armistiţiu au fost atât de substanţial reduse.


Vicemareşalul Stevenson şi cu mine am avut amândoi impresia că multe din aceste propuneri sunt extrem de valoroase, dar am solicitat amândoi timp pentru a le studia pe îndelete şi am propus o nouă discuţie la o întrunire viitoare. S-a acceptat.

Joi, 1 mai 1946

Sărbătorirea zilei de 1 Mai

Festivităţile de 1 Mai, din Bucureşti şi din împrejurimi, au eclipsat toate celelalte noutăţi din ultimele zile. Se pare că diversele partide de stânga au depus anul acesta eforturi deosebite pentru a pune în scenă o impresionantă demonstraţie şi au reuşit pe deplin. La Bucureşti au defilat peste 300 000 de persoane, reprezentând grupări politice, sociale şi profesionale de toate tipurile. Şcolarii au participat în costume de sport, muzicanţii au defilat purtându-şi instrumentele, iar muncitorii din fabrici au mărşăluit în haine de lucru, cu însemne indicând fabrica pe care o reprezentau. Au luat parte şi funcţionarii. Defilarea s-a desfăşurat pe patru coloane care s-au unit în Piaţa Victoriei, unde fuseseră ridicate tribunele, având ca fundal imense portrete ale lui Stalin, Marx, Engels şi Lenin şi într-o parte portretul Regelui şi al lui Groza. Defilarea a cuprins şi multe care alegorice consacrate diverselor zone ale ţării şi anumitor întreprinderi.
Demonstranţii au trecut prin faţa tribunelor în patru coloane paralele, cu câte 12 persoane în rând. Trupe de şoc comuniste erau staţionate în puncte strategice, pentru a se asigura că toţi participanţii salută cu pumnul strâns, când trec prin faţa tribunelor. Peste tot puteau fi văzute steaguri şi lozinci de tot felul, dar fiecare lozincă ridica în slăvi muncitorii, comuniştii sau pe ruşi. Lozincile şi portretele Regelui lipseau ostentativ din coloane. Peste tot se vedeau steaguri româneşti şi ruseşti şi, ici şi colo, câte un steag britanic şi american. Dr. Groza, membri ai guvernului său, generalul Susaikov, generalul Vinogradov şi diverşi alţi ruşi de rang înalt, aveau locuri în tribuna oficială. Câteva invitaţii pentru tribună au fost trimise biroului dlui Berry, chipurile pentru uzul Misiunii sale, cât şi pentru Misiunea mea; totuşi, întrucât parada s-a desfăşurat sub auspiciile Confederaţiei Generale a Muncii (254j şi nu ale guvernului, la tribună nu a fost prezent nici un american. M-am plimbat pe străzi în timpul defilării şi am observat că trotuarele erau înţesate de oameni pe tot parcursul de la Piaţa Brătianu până la Piaţa Victoriei, o distanţă de vreo 3,5 kilometri. După aprecierea mea, peste 500 000 de oameni au ieşit să vadă parada.


Am strâns foarte multe dovezi care arată că majoritatea demonstranţilor au fost obligaţi să participe sub ameninţarea unor amenzi oprite din salariile lunare, a pierderii ajutoarele de hrană etc. In orice caz, nici manifestanţii, nici spectatorii nu arătau cine ştie ce entuziasm. Toţi păreau relativ curioşi, dar, în general, indiferenţi la aspectele politice sau sociale ale spectacolului. Manifestanţii lăsau impresia că îşi joacă docili rolul. Am văzut foarte puţini care încercau să iasă din coloană. Acum un an, frontului de stânga i-ar fi fost de-a dreptul imposibil să obţină o asemenea atitudine umilă şi supusă şi mi-a fost clar că ameninţările şi presiunile făcute în ultimele şase luni şi-au făcut efectul. Nu pot să nu remarc că, dacă o atât de mare parte din populaţie a putut fi convinsă să participe la defilare într-o atitudine atât de supusă, nu va fi imposibil ca un număr la fel de mare de oameni să fie convinşi să-şi dea voturile la alegeri în maniera dorită de partidele FND.


Intreaga zi a trecut foarte liniştit la Bucureşti. Nicăieri în oraş nu au fost semne de violenţă şi, după defilare, mulţimea s-a împrăştiat pentru a se bucura de ziua liberă. Bineînţeles că, toate magazinele şi firmele de toate felurile au fost închise toată ziua.


L-am trimis la Constanţa pe unul dintre ofiţerii noştri de marină pentru a observa activităţile de acolo. S-a întors şi ne-a informat despre o manifestaţie la fel de mare, care s-a desfăşurat şi acolo cu precizie de ceasornic, dar fără entuziasm din partea manifestanţilor. Ne-a raportat că oraşul Constanţa a devenit aproape un oraş rusesc. Familii de ruşi vin cu duiumul în oraş şi se pare că mulţi civili ruşi şi ofiţeri ai armatei ruse cumpără proprietăţi în oraş şi în împrejurimile sale. Ruşii sunt peste tot şi se pare că au de gând să stea acolo pentru un timp îndelungat.



va urma