Dialoguri (19)

Corneliu Coposu cu Vartan Arachelian

Vartan Arachelian: 
Credeţi că aşa a fost?

Corneliu Coposu: 
Da, aşa cred. Am convingerea că la ora aceea nu 
se punea nici un preţ pe trecutul nostru istoric.

Vartan Arachelian: 
Ca şi acum, în anumite privinţe.

Corneliu Coposu: 
In faza din urmă, mă refer la epoca de după 1965, mi s-au ridicat, cu ocazia percheziţiilor, un mare număr de 
hîrţoage; cred că mi s-a confiscat un sfert de vagon de hîrtii. 
Sînt convins că acestea nu sînt distruse/ fiindcă am avut proba 
evidentă a existenţei acestui material, din faptul că în anumite 
monografii istorice sînt reproduse texte din însemnările mele,
 care sînt complet necunoscute altor persoane. Nu le ştia 
nimeni şi odată ce au fost reproduse, iar cum în subsolul 
paginii se fac trimiteri la un număr de inventar din Arhivele 
Statului, însemnează că au fost selecţionate, cel puţin parţial
 păstrate. Sînt convins că în prima fază a puşcăriei, cînd şi
 personalul închisorilor şi al instituţiilor de anchetă judiciare 
erau de foarte proastă calitate, s-a procedat la distrugerea
 actelor găsite. Aşa se explică faptul că nici arhiva confiscată 
de la Maniu, de la Ghiţă Pop, fostul secretar general, de la 
profesorul Hudiţă şi de la doctorul Virgil Şolpmon, ca şi arhiva 
confiscată de la mine n-au mai apărut nicăieri şi probabil au 
fost distruse, incendiate, în ultima vreme s-a renunţat la acest 
sistem, probabil şi-au dat seama şi ei că aceste hîrtii, aceste 
documente...

Vartan Arachelian: 
Pot reconstitui o istorie!

Corneliu Coposu: 
Da, pot fi utilizate chiar de către cercetătorii lor 
istorici, în sfîrşit, să revin la defilarea mea prin închisori. De 
la Jilava am fost trimis la Craiova. Acolo am trecut printr-o 
experienţă interesantă, am fost zidit în celulă.
Comandantul puşcăriei era un fost muncitor, de 
inteligenţă foarte redusă, care era însă foarte devotat slujitor
al partidului şi un executor zelos al ordinelor primite. La un 
moment dat, după ce am fost transferat împreună cu 
profesorul Ion Hudiţă la închisoarea din Craiova, directorul 
respectiv a primit ordin de a proceda la strictă izolare a lui
 Ion Hudiţă şi a lui Corneliu Coposu. Cum s-a gîndit el să ne 
izoleze strict?! A condamnat uşa. Uşile de la închisoarea din
Craiova aveau o vizetă mare, prin care se putea introdu ce
gamela cu mîncare şi se putea scoate tineta, un fel de vas de
lut, de dimensiuni reduse, care era întrebuinţat pentru 
necesităţile fizice. Am rămas zidit în celulă vreme de opt luni
 de zile, lucru care era foarte confortabil, fiindcă scăpasem de 
percheziţiile frecvente ale gardienilor, care erau foarte 
neplăcute, fiind foarte amănunţite. Umblau să confişte sîrme, 
cuie, ace. Cum nu existau de multă vreme creioane, hîrtii, 
fiecare deţinut îşi făcea o mică zestre de scule indispensabile.
 De exemplu smulgeam smocuri din măturile cu care se făcea
curăţenie şi le transformam în ace de cusut. Destrămam
 saltelele şi cearceafurile şi cu firele respective, împreună cu acele făcute din paie de mătură, puteam coase. Am avut o
 cămaşă întreagă lucrată cu aceste ace. Erau ascuţite pe piatră 
şi la un capăt li se făcea cu o sîrmă foarte subţire o mică gaură,
 prin care se introducea firul. Acele nu rezistau mai mult de 
jumătate de oră de întrebuinţare. Cu timpul gaura, datorită 
tragerii firului, slăbea, se deteriora. Dacă aveai o rezervă de 
cîteva ace, se putea coase foarte frumos cu acest sistem.

Vartan Arachelian: 
In toţi aceşti ani aţi auzit vreodată de prezenţa
 vreunei delegaţii internaţionale interesată de condiţiile 
dumneavoastră de detenţie?

Corneliu Coposu: 
In timpul acestor opt luni de zile nu ne-a vizitat 
nimeni. După acest interval s-a înregistrat la penitenciar vizita 
generalului Sepeanu, care fusese ofiţer activ în vechea armată 
română şi avînd ascendenţi evrei în familie a fost dat afară 
din vechea armată. Ca urmare, în timpul războiului, s-a 
înregimentat în PCR, iar după 23 august şi-a revendicat 
drepturile ce decurgeau din persecuţia pe care a suferit-o. A
 fost încadrat imediat în Securitate. I s-au dat drept atribuţii 
supravegherea populaţiei evreieşti, în această calitate era un
 fel de suveran pe darurile şi ajutoarele trimise evreilor din 
ţară de către Joint. Acolo se pare că a făcut ceva matrapazlîcuri, 
în orice caz a fost schimbat, a fost transferat din Securitate în 
Miliţie şi a ajuns un fel de inspector principal al gardienilor
 de puşcărie.
La un moment dat a făcut o vizită închisorii din Craiova.
 Probabil că avea unele informaţii privind existenţa unor 
fruntaşi naţional-ţărănişti acolo şi întrebînd de soarta noastră
 a fost adus în faţa celulelor zidite. Am auzit prin zid scandalul 
pe care l-a făcut, calificîndu-l pe directorul puşcăriei de 
dobitoc, de cretin, dîndu-i ordin ca imediat să desfacă zidul 
A intrat în celulă, îl cunoşteam. Tatăl lui activase în PNŢ şi 
Mihalache îl făcuse chiar primar al sectorului de negru, sau
 ajutor de primar. A început cu mine o convorbire în limba 
franceză, întrebîndu-mă ce s-a întâmplat. "De unde să ştiu, am 
fost zidit în cejulă". "Vai de mine, dar ăştia sînt nişte cretini 
inimaginabili, închipuie-ţi că aşa au înţeles să execute ordinul
 de izolare severă", în momentul acela am fost scoşi şi am 
beneficiat de plimbarea zilnică prin curtea închisorii, de un 
sfert de oră. Trebuie să spun însă că am regretat această 
scoatere din colivie, pentru că în timpul celor 8 luni de zile 
cît am fost izolat eram ferit de percheziţii şi puteam opera 
toată ziua în voie, puteam sta toată ziua în pat, nu eram
 plictisit de nimeni şi am reuşit, aidoma contelui de Monte 
Cristo, după ce am desprins un colţar de fier dintr-o fereastră şi l-am ascuţit cu ajutorul cărămizilor din zid, să pătrund un 
zid lat de două cărămizi, în timp de vreo lună şi jumătate,
 făcînd o gaură care corespundea în celula profesorului Hudiţă.
 Era un lucru extraordinar; unul la un capăt al găurii, celălalt
la al doilea capăt. Stăteam ceasuri întregi de vorbă, discutînd 
şi făcînd proiecte de viitor, fapt care în condiţii obişnuite nu 
se putea întîmpla. După ce am fost des-zidiţi, această gaură
prin zid, făcută cu mult efort, vreme îndelungată, a fost
 descoperită imediat şi astfel am pierdut avantajul deosebit
de a comunica cu vecinul de celulă. A fost o perioadă care are 
şi un epilog oarecum inedit. Generalul Sepeanu a dat ordin
 să fim duşi imediat la baie; nu ne spălasem de opt luni de
zile. Am stat sub un duş cald vreme de un sfert de oră, după 
care am ieşit din piele, ni s-a desprins întreaga piele, cum s-ar 
desprinde pielea de pe un şarpe. Am scos de pe picioare
ciorapi întregi de piele şi a rămas în urma duşului o piele roz,
foarte subţire, de o culoare asemănătoare cu a noilor născuţi. 
Sigur că baia asta s-a soldat cu o pneumonie; am făcut 
amîndoi pneumonie, în condiţiile de puşcărie, neavînd 
amîndoi decît zeghea de ocnaşi, deposedaţi fiind de carcasa 
groasă de piele nespălată luni de zile, am fost expuşi imediat
 la îmbolnăvire. Aceasta a fost consecinţa celor 8 luni de zile
 în care nu ne-am spălat.

Vartan Arachelian: 
Vreau să vă spun că am cunoscut mulţi oameni
 politici care au făcut puşcărie în anii regimului comunist. Pe 
cei mai mulţi i-am cunoscut în timpul regimului Ceauşescu,
 pe alţii acum, după decembrie 1989, şi am observat la ei, ca
 de altfel şi la oamenii din exilul românesc, o anumită
 suspiciune. Se pare că Securitatea a acţionat din plin şi în 
puşcării, reuşind să dezbine pe deţinuţi. Văd şi acum că sînt
 resentimente între oameni care au pătimit împreună...

Corneliu Coposu: 
Acesta este un fenomen care le poate întîlni numai 
la cei care au făcut puşcărie în comun, în momentul cînd eşti 
izolat, cînd eşti singur...

Vartan Arachelian: 
Evident lucrurile se schimbă. Dar foarte mulţi au
 într-adevăr ce să-şi reproşeze? Auzi deseori că ăla a fost un 
torţionar, că ăla a fost un turnător.

Corneliu Coposu: 
E un fenomen foarte curios. Eu am făcut puşcărie 
lungă. Am făcut o constatare nu tocmai îmbucurătoare pentru 
intelectualii noştri. Aşa-zişii turnători de puşcărie - adică 
oameni care stăteau la dispoziţia gardienilor şi a personalului 
puşcăriei, în special la îndemîna securistului puşcăriei - erau 
aproape toţi recrutaţi dintre intelectuali. Se putea avea
 încredere în deţinuţii de drept comun, în borfaşi, în hoţi, în criminali, care nu trădau niciodată. La deţinuţii de drept 
comun este o lege nescrisă, care îndreptăţeşte sancţionarea 
imediată, chiar prin înjunghiere, a turnătorilor. Printre ei nu 
existau turnători, în schimb la "politici" nu se ducea lipsă de 
turnători recrutaţi dintre intelectuali. Am avut ca turnători
 descoperiţi pe un fost prefect legionar, pe un preot cu grad
 de iconom stavrofor, oameni cu anumite studii, chiar oameni 
politici se pretau la a se transforma în informatori ai organelor
 represive din închisoare în schimbul unui polonic de mîncare .
Foamea a făcut ravagii extraordinare, îmi aduc aminte de şocul
 pe care l-am suferit în contact cu foştii demnitari ai regimului
 Antonescu cu care am stat o perioadă, împreună, la Văcăreşti. 
Ei erau aduşi pentru judecarea recursului, eu eram în depozit 
între două trimiteri în judecată. Doi foşti miniştri, cu gradul 
cel mai înalt în armată, generali, condamnaţi în procesul 
guvernului Antonescu, erau aduşi pentru recurs. Avînd o 
situaţie definitivată, care le dădea calitatea de deţinuţi
 condamnaţi, ei aveau dreptul să primească un pachet de 5 kg 
lunar, în timp ce eu fiind în cercetări nu aveam acest drept. 
Ingeniozitatea deţinuţilor reuşise să aranjeze un duş,
bineînţeles clandestin, confecţionat dintr-o pîlnie de 
stropitoare pe care o sudaseră cu o ţeava, mă rog; erau mari 
meşteşugari. Instalaţia permitea să te speli cu apă rece, să 
faci eventual duşuri zilnice. Era o inovaţie, de care ne bucuram
 aproape toţi.
Aceşti doi generali, mergeau pe rînd la duş, dar în timp
 ce unul se dusa, celălalt, cu discreţie, îşi scotea pachetul cu 
mîncare de sub boarfele proprii (deţinuţii aveau dreptul să
primească în pachet zahăr, biscuiţii cei mai ieftini, marmeladă
şi alte cîteva alimente primare) şi cu repezeală culegea vreo 
trei, patru cuburi de zahăr pe care le mînca, apoi îşi aranja la
loc geamantanul' şi aştepta sosirea camaradului. La rîndul lui 
şi acesta proceda la fel în lipsa celuilalt. La început eu 
trăsesem concluzia că uite, dom'le, el are de abia 5 kg. de 
alimente şi îşi permite luxul să-şi servească colegul, din 
puţinul pe care-l primeşte. Cu timpul însă, spre surprinderea
şi indignarea mea, am constatat că-n lipsa camaradului,
 generalul respectiv fura din pachetul celuilalt; era un furt 
reciproc! Atunci m-am gîndit că oamenii ăştia, care au condus
 ţara, care s-au ridicat pe vîrful ierarhiei sociale, se pretează la 
asemenea gesturi care dovedesc meschinărie şi lipsă de
stăpînire. Cînd am făcut constatarea aceasta am fost foarte 
demoralizat, cu timpul însă, în cursul îndelungatei puşcării,
 pe care am suportat-o, am văzut lucruri şi mai îngrozitoare.
Am văzut în primul rînd la ce degradare poate duce o 
foame prelungită. Oameni care, dacă n-ar fi făcut puşcărie, ar 
fi rămas în memoria opiniei publice ca nişte caractere, ca nişte 
oameni de ţinută, şi-au degradat în închisoare demnitatea în 
asemenea măsură încît au rămas în amintirea tuturor ca nişte 
figuri deplorabile, care au dezonorat societatea în fruntea 
căreia s-au situat. Nu e bine să pomeneşti de nume. Face 
greşeală acel care condamnă anumite manifestări, pentru că 
omul are şi el, ca orice fel de material, o rezistenţă limitată.
 Există un punct de rupere care pentru unii, ca la metalele mai 
rezistente, este îndepărtat, pentru alţii este destul de apropiat. 
Am văzut, spre uimirea mea, oameni pentru care punctul de 
rezistenţă era foarte apropiat şi care capitulau la prima 
încercare mai dură. Concluzia este că e foarte riscant să tragi
 concluzii şi mai ales este neuman să dai sentinţe asupra 
comportării oamenilor din puşcărie, într-adevăr foamea a 
făcut ravagii deosebite. Am văzut oameni degradaţi de
 maniera de a fura alimente şi trebuie scuzaţi cînd te gîndeşti
că o înfometare îndelungată schimbă cu totul modul de
comportare al unor oameni care în condiţii normale s-ar fi 
dovedit din toate punctele de vedere onorabili. Să revenim la...

Vartan Arachelian: 
Vreau să vă mai pun o problemă, într-un fel, în 
închisorile comuniste din 1950 se afla reprezentată întreaga 
clasă politică, ca şi înalţi prelaţi din epoca interbelică, dar
 erau, laolaltă, şi comunişti, ilegalişti comunişti, deci legionari, 
ţărănişti, liberali, de asemenea slujitori ai diverselor
 confesiuni: ortodocşi, greco-catolici, catolici, rabini etc. Din 
cauza mizeriei materiale în care trebuia să convieţuiască
 această lume s-a ajuns la o omogenizare a ei?

Corneliu Coposu: 
Nu. S-a păstrat această lume mai mult în grupuri 
izolate...

Vartan Arachelian: 
Evident, acolo unde se trăia în comun.

Corneliu Coposu: 
Sigur, vorbesc de închisorile în comun. Din 
nefericire, eu nu am stat prea mult în închisorile comune şi
 traiul în comun, atîta cît am avut parte, nu mi-a lăsat impresii 
foarte dezagreabile, însă mai cu seamă în ultima perioadă a
puşcăriei, în cei 8 ani de zile de izolare, au fost groaznici din 
toate punctele de vedere. Era un timp pentru care trebuia să 
cauţi preocupări, să-ţi umpli golul ăsta infernal cu fel de fel
 de probleme; jinduiam după detenţiunea în comun. Desigur, 
detenţiunea mea în comun avea dezavantajele ei, dar şi unele 
avantaje, în puşcăriile în comun se practica sistemul lecţiilor 
de limbi străine, a introducerii în literatură, se istoriseau romane, se făceau speculaţii filosofice. Au fost deţinuţi de 
drept comun fără cultură, oameni simpli - muncitori, ţărani -
care au învăţat atîta filosofic încît bietul profesor loan
Petrovici, spunea în glumă, dar nu fără oarecare grad de
seriozitate, că el ar putea - după doi ani de prelegeri pe care 
le ţinea în cadrul puşcăriei în comun - să le dea licenţă în 
filosofie. 
Au fost deţinuţi de drept comun, care intraseră în 
închisoare aproape analfabeţi şi care au devenit buni vorbitori
 de limbă engleză sau de limbă franceză. Am cunoscut un hoţ 
de meserie, care avea la activul lui 14 condamnări pentru furt 
din buzunare şi care ajunsese la nivelul unui doctor în 
epistemologie; creierul lui de om nativ inteligent, care era
 complet virgin, înregistrase cu abilitate toate conferinţele pe 
care le auzise şi era în stare, la rîndul lui, să ţină conferinţe
de istorie a metafizicii. Au fost o serie de fenomene 
interesante. Solidaritatea de închisoare, pe care o manifestau 
deţinuţii de drept comun, m-a impresionat, în schimb, prin
 unele abateri de conduită morală, unii deţinuţi politici, ajunşi 
la capătul puterilor lor de rezistenţă, au făcut o figură
 detestabilă. Acum, ca să-i luăm pe categorii, după opinia mea,
 cea mai bună comportare au avut-o preoţii greco-catolici. In 
rîndul lor n-au existat fisuri, n-au existat exemplare de oameni
 cu ţinută nedemnă, de oameni care s-ar fi făcut vinovaţi faţă 
de etica pe care trebuie so păstreze omul în împrejurări grele. 
Oamenii ăştia erau înzestraţi şi cu un curaj care îi determina
să ţină zilnic predici şi să caute să instruiască religios pe 
semenii lor din puşcărie.
Acum mă duc la extrema cealaltă. Au dovedit o
 comportare condamnabilă, chiar şi unii ofiţeri şi unii preoţi
 ortodocşi. Din grupul de legionari înrăiţi, s-au recrutat foarte
mulţi delatori, care erau utilizaţi de administraţia 
penitenciarelor şi, în special, de ofiţerul politic, pentru
 spionarea tuturor manifestărilor din închisoare.



va urma