Imposibila neutralitate (XLIII)

Gheorghe Grigurcu

Dacă luăm în considerare împrejurarea că majoritatea lor se aşază în rîndurile opoziţiei, ne dăm seama de seriozitatea unei atari „independenţe”: „Revistele literare suportă acum concurenţa celor 200 de publicaţii politice.
Literatura în genere a trecut pe planul doi, toată lumea este
interesată de viaţa politică şi face, sub diverse forme, politică”.
Ca şi cronicarii, adăugăm, ca şi scriitorii de la 1848 şi 1859,
ca şi mulţi dintre scriitorii interbelici. Istoricul literar din fiinţa
lui Eugen Simion nu tresaltă însă la aceste amintiri. D-sa face
doar următoarea vaticinaţie neagră: „Pot doar să spun că multe
talente tinere se vor irosi în acest război publicistic...”. Vom
trăi şi vom vedea!

Cei care-i citesc propoziţiile paseiste, mustrătoare faţă
de prezent, vituperînd politica, mare consumatoare de literatură,
ar putea fi convinşi de dreptatea lui Eugen Simion, cu o
singură condiţie: cea a bunei sale credinţe. Rezultatul nu e
sigur, însă şansele ar exista... Sinceritatea d-sale, tabloul unei
concordanţe între afirmaţie şi afirmaţie, între vorbă şi faptă ar
putea fi elemente decisive. Să vedem dacă ele se pot proba:
„A nu face politică este pe ascuns politică... Propoziţia, de
cea mai pură esenţă stalinistă, este reactualizată şi o citesc
aproape zilnic prin gazete”. înţelegem enervarea exegetului,
dar nu credem că d-sa nu face politică. Nefiind în situaţia de a
nu face politică, ci în cea de-a face „pe ascuns” politică, după
paravanele apolitismului ticluit şi ale unui estetism de paradă,
Eugen Simion se află în plină ipocrizie. Şi nici nu e nevoie,
pentru a susţine aceasta, să evocăm fecundele d-sale contacte
cu sferele cele mai înalte ale puterii, onorurile oficiale de care
are parte, lungile excursii pe Dunăre etc., întrucît ne putem
sluji doar de tendenţiozitatea textelor ce le semnează. Prin
urmare, nu are dreptul moral de a învinui de... „stalinism” pe
cei care-i dibuie duplicitatea. învinuire coincidentă cu procedeul
disperat al neocomuniştilor care nu se pot „apăra” decît
prin contrafacere şi absurd. Cine, în împrejurarea de faţă, e...
stalinist? Ne apropiem, volens-nolens, de fierbintea zonă existenţială
a lui Eugen Simion cînd citim următoarele: „Acum,
cînd scriu aceste rînduri (1 noiembrie 1992), îl înţeleg mai
bine decît oricînd pe E. Lovinescu care, în memoriile sale, se
arată aşa de sceptic în privinţa scriitorilor români contemporani.
Se jertfise la propriu (ratase cariera universitară şi academică)
şi la figurat pentru ei, iar ei...”. Rezonanţa umoristică a
„mărturiei” nu ne scapă, dacă ne gîndim că cel ce se vrea atît
de comprehensiv faţă de mentorul „Sburătorului”, cel ce vrea
a-i reedita exemplul, nu s-a „jertfit” şi nu a „ratat” tocmai
cariera universitară şi academică! „Nerecunoştinţa” (adică opinia
rezervată faţă de E. Simion) a unor scriitori români ar putea
avea, în cazul acestui cunoscut colecţionar de poziţii personale
avantajoase, şi alte principii decît în cazul marelui înaintaş.
La ce bun să simuleze Eugen Simion săvîrşirea unor „jertfe”?
Poza d-sale de martir ar fi de tot hazul... Dar proaspătul academician
(de ce, totuşi, ne întrebăm cu naivitate, academician
înaintea unor Gellu Naum, Adrian Marino, Alexandru Paleologu,
Alexandru George, Nicolae Manolescu, Mircea Zaciu,
Cornel Regman, Mircea Ivănescu?) comite şi alte gafe. Scrie
astfel d-sa, presupunem fără a medita „în cel mai înalt grad”:
„Nimeni nu mai ţine seama azi de petele intelectuale. Citesc
zilnic prin gazete că nu mai contează ce-ai făcut înainte,
contează cu cine votezi astăzi. Cincizeci de ani se şterg, astfel,
din memoria noastră colectivă. Rămîn actorii ei, cu alte roluri
şi alte măşti...”. Indiscutabil, sînt destui cei ce ţin seama dc
„petele (de sînge) intelectuale”, care, vorba celebră a lui
Lautreamont, nu pot fi spălate de toate apele oceanului. Autorul
Scriitorilor români de azi însă, tocmai d-sa, nu ţine seama dc
ele. în ciuda demagogicei sale profesii de credinţă, criticul c
dintre cei ce se străduiesc a provoca „amnezia culpabilă”,
reabilitînd fără jenă „actorii” impudici ai trecutului, încercînd
a le acredita noile „roluri” şi noile „măşti”. N-a încercat a-i
scoate basma curată pe proletcultiştii cei mai înrăiţi? Nu încearcă
azi a bloca orice discuţie în legătură cu „marile valori” ale
perioadei comuniste care au dat mîna cu regimul uzurpator?
Şi - mai ales - nu-1 recomandă admiraţiei noastre pe Adrian
Păunescu, ca şi cînd totul ar fi fost în ordine în trecutul faimoşii •
lui poet de curte al dictatorului? Cine, d-le Eugen Simion, „im
ţine seama de petele intelectuale”? Nu daţi nici un exemplu
nominal. Vă putem completa. în mod sigur, dvs.! A arunca
asupra altora propria dvs. atitudine prea puţin măgulitoare e o
conduită pe care vă las să o calificaţi singur.

Nu pot încheia prezentele însemnări fără a mă referi la
încă un pasaj din cartea lui Eugen Simion, Moartea lui
Mercuţio, Ed. Nemira, 1993 (de unde am luat toate citatele
din cuprinsul lor), pasaj ce mă priveşte direct. Deşi pretinde
că nu face polemică, socotind-o, cu o scîrbită superioritate,
„la meridianul noastru o zădărnicie”, consecventul critic susţine
că l-aş „înjura” şi că l-aş „urî” : „Domnul Gh. Grigurcu mă
contestă de ani de zile cu o ură neclintită. Ura lui intră în rîndul
fatalităţilor de care mă izbesc în viaţă. Este inutil, deci, să mă
lupt cu ura inevitabilă a domnului Gh. Grigurcu care, în orbirea
lui, mă poate acuza de orice din moment ce nu adevărul este
în discuţie, ci indezirabila mea persoană”. De ce „ură”? M-am
ocupat de Eugen Simion într-un limbaj exclusiv raţional şi
urban, încercînd a face analize, a demonstra, în temeiul unor
dovezi alcătuite din citate ori din fapte irecuzabile. D-sa nu a
răspuns niciodată cît de cît la obiect la afirmaţiile noastre,
preferind a se retrage în norul unor prezumţii umorale. M-am
consolat şi eu cu ideea că e mai uşor să învinuieşti pe cincva
de „ură” şi să acuzi „fatalitatea” decît să tc comporţi raţional.
O ipostază mai curînd de babă superstiţioasă decît de intelectual
modern, dar gusturile... A cui este, totuşi, „orbirea”? Cum
poate dovedi interlocutorul nostru că nu „adevărul” e în chestiune,
ci „indezirabila” (?) d-sale persoană? N-am făcut altceva
decît a confrunta această persoană cu criteriilc adevărului. Nu
sînt de vină dacă rezultatul examenului nu-1 bucură pe ccl în
cauză şi dacă acesta nu poate replica într-un chip convingător.
Cît priveşte „injuriile” cărora v-aş fi supus, sînt tare curios,
domnule academician Eugen Simion, ce-aţi spune dacă s-ar
revărsa asupra dvs. limbajul de chivuţă cu care m-a tratat, după
cum a tratat şi pe alţi scriitori, protejatul dvs., Adrian Păunescu...


Replică

Recent, cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la naşterea
lui Marin Preda, dl Eugen Simion v-a acuzat, într-un limbaj
foarte puţin urban, că sînteţi, alături de dl Nicolae Breban,
principalul profanator al memoriei prozatorului. Vă simţiţi
un Saint-Just al literaturii române?

Intrebarea dv. prezintă cîteva componente. îngăduiţi-mi
a începe răspunsul de la coadă. Nu mă pot socoti „un Saint-
Just”, deoarece sînt un adversar al violenţei şi al teroarei dc
orice fel. Nu cer trimiterea cuiva la eşafod. îmi repugnă grosolănia
de limbaj, chiar cînd se întîmplă s-o întîlnesc - şi o
întîlnesc din ce în ce mai des - în reviste afine. Apelez la
raţiune, propunînd scoaterea în evidenţă a unor realităţi decepţionante
din cîmpul literar şi sancţionarea lor civilizată. Nu
emit sentinţe fară drept de apel. încerc a stîrni discuţii în jurul
unor cazuri de demisie morală, împletită cu degradarea estetică
(urmare a celei dintîi), ridicîndu-mă împotriva fetişizărilor, a
mecanismelor dogmatice, încă foarte prezente în conştiinţe'
Modesta mea prestaţie se doreşte într-o sferă democraticii
Aştept replica şi mă mîhnesc cînd ea nu vine sau vine sub
forma iraţională a unor procese de intenţie, calomnii, insulte
Sînt convins că adevărata expurgare morală se obţine prin
mijloace raţionale, nonviolente. însă raţiunea nu exclude rosti
rea adevăailui şi tocmai această pedeapsă abstractă înfurii’
Caut să-mi păstrez calmul, încredinţat că-mi aduc contribuţia,
cu instrumentele, pe cît posibil, ale civilităţii, la o cauză dreaptă.
Sînt, dacă vreţi, un anti-Saint-Just.

...Cică aş fi profanat memoria lui Marin Preda. Şi încă
alături de Nicolae Breban, adică într-un fel de conspiraţie cu
vechiul meu coleg de facultate de la Cluj, care a avut gentileţea
a-mi oferi o rubrică la „Contemporanul - ideea europeană”,
fară a-mi clinti o virgulă, fără a-mi sugera măcar o singură
propoziţie, chiar dacă uneori (e omeneşte) părerile noastre nu
coincid. Paznicii templului care mă fac profanator uită cîteva
fapte ce nu le convin. Imaginea pe care au construit-o însemnatului
prozator decedat este una hagiografică, deci convenţională,
deci perisabilă. Meritelor sale reale, pe care nu le-a contestat
nimeni, li s-au asociat altele, exagerate ori imaginare,
într-o dictatură a admiraţiei, care mai devreme sau mai tîrziu
trebuia să primească o ripostă. Nu mai e nevoie a preciza la
umbra cărui idol s-a creat o atare paradigmă şi s-a iscat intoleranţa
ce nu încetează a o însoţi. Lăsînd la o parte discrepanţele
valorice dintre operele lui Marin Preda, ca şi spectrul, conţinut
de ele, al unor elemente angrenate într-un joc interpretabil
doar în condiţii de libertate intelectuală deplină, m-am referit
la legenda exemplarităţii sale etice. Dacă doriţi, domnilor, a
ne livra legenda drept adevăr curat, trebuie să dovediţi că textele
incriminate ale autorului Moromeţilor sînt, ele, apocrife,
iar existenţa sa, nescutită de impulsuri despotice şi abuzive,
de oportunisme şi meschinării, este rodul unui scenariu fantast.
( 'am greu, nu-i aşa? Cufundaţi în încurcătura dv. patetică, va
trebui să vă mulţumiţi cu două constatări: 1 ) în ceea ce arc
mai valoros, Marin Preda nu iese decît limpezit şi omologat
din baia de acid a controversei, de altfel ineluctabile. 2) Mistica
predistă, ca orice cult de persoană, c menită eşecului. Nu doar
subsemnatul, asupra căruia vă năpustiţi, a pus-o sub semnul
Întrebării, ci şi o seamă de „uscături” (a fost întrebuinţat cuvînlul)
precum I. Negoiţescu, Monica Lovinescu, Cornel Regman,
Adrian Marino, S. Damian, Pavel Chihaia, Alexandru George,
Barbu Cioculescu ş.a.

Aflu din „România liberă” (8-9 august 1992) că dl Eugen
Simion, imperturbabil estet cum îl ştim, m-a calificat, cu ocazia
evocării, la Uniunea Scriitorilor, a lui Marin Preda, printr-un
epitet clinic. Nefiind eu de faţă şi neangajîndu-se d-sa la un
text, atitudinea e cu atît mai plină de dignitate şi curaj. Ca o
tăiere a nodului gordian. La ce bun să mai titubăm prin analize,
prin argumente? Nu procedează tot aşa, adică prin oralităţi
victorioase, D.R. Popescu? Şi alţii urcaţi în aceiaşi barcă strimtă,
în cap cu luntraşul - Caronul ei - Dumitru Popescu-Dumnezeu?
Esteţi şi d-lor, cu voie oficială! De fapt, e un procedeu
interdisciplinar ce se poate dovedi extrem de productiv. Dacă
academicianul E. Simion face uz de termeni medicali, ne putem
imagina un medic la fel de vizionar, care pune pacienţilor săi
diagnostice critice. Un bolnav e lovinescian, altul structuralist,
altul arhetipal, altul marxist-leninist. Nu e minunat? Disciplinele
evoluează prin temeritatea slujitorilor lor devotaţi. Noroc
că mai există, în timpii noştri decăzuţi, astfel de slujitori,
precum dl Simion!



va urma