Ciuma (2)

Albert Camus

În dimineaţa lui 16 aprilie, doctorul Bernard Rieux iese din cabinetul său şi dă peste un şobolan mort, în mijlocul pa­lierului. Pe moment, îl îndepărtează fără să-l ia în seama şi coboară scările. Dar, ajuns in stradă, se trezeşte gândind că n-avea ce să caute acolo acest şobolan şi se întoarce să-i spună portarului. Faţă de felul cum a reacţionat bătrânul domn Michel, doctorul îşi dă seama şi mai bine de ceea ce avea în ea insolit descoperirea. Prezenţa acestui şobolan mort i se păruse doar ciudată în timp ce, pentru portar, ea constituia un scandal. Părerea acestuia din urmă era catego­rică : nu existau şobolani în bloc. Doctorul s-a străduit în zadar să-l asigure că era unul pe palierul primului etaj şi, probabil, mort, convingerea domnului Michel rămânea ne­clintită. Nu existau şobolani în bloc, prin urmare trebuie să fi fost adus acolo de afară. Pe scurt, era vorba de-o farsă.
În aceeaşi seară, Bernard Rieux, în picioare pe culoarul imobilului, îşi căuta cheile înainte să urce, când vede apărând, din fundul întunecat al coridorului, un şobolan mare cu um­bletul nesigur şi cu blana udă. Guzganul s-a oprit, părând să-şi caute un echilibru, apoi a luat-o în fugă spre doctor, s-a oprit iarăşi, s-a răsucit de câteva ori cu un mic chiţcăit şi a căzut, în sfârşit, cu sângele ţâşnindu-i prin botul întredeschis. Doctorul îl contemplă un moment şi urcă spre apartamentul lui.
Nu la şobolan se gândea. Acest sânge ţâşnit îl ducea la preocupările lui. Soţia sa, bolnavă de un an, trebuia să plece a doua zi într-o staţiune de munte. A găsit-o culcată în ca­mera lor, aşa cum îi ceruse. Astfel se pregătea pentru obo­seala deplasării. Zâmbea.
—  Mă simt foarte bine, spunea ea.
În lumina lămpii de la căpătâiul patului, doctorul îi pri­vea faţa întoarsă spre el. Pentru Rieux, la treizeci de ani şi în ciuda semnelor bolii, acest chip rămânea mereu acelaşi, ca pe vremea tinereţii, poate din cauza acestui zâmbet al ei care reuşea să şteargă tot.
—  Dormi dacă poţi, spune el. Sora o să vină la unspre­zece şi o să te conduc la trenul de prânz.
El sărută apoi o frunte uşor umedă. Zâmbetul ei îl însoţeşte până la uşă.
A doua zi, 17 aprilie, la orele opt, portarul îl opreşte pe doctorul care tocmai trecea şi îi spune, vădit acuzator, că nişte farsori ar fi adus trei şobolani morţi în mijlocul culoa­rului. Trebuie să fi fost prinşi cu nişte curse zdravene, fiindcă erau plini de sânge. Portarul rămăsese câtva timp în pragul uşii, ţinând şobolanii de labe şi aşteptând ca vinovaţii să binevoiască să se trădeze printr-o glumă sarcastică. Dar nimic nu se întâmplase.
—  Ah! de-al de ăştia, îşi spunea domnul Michel, pun eu mâna pe ei până la urmă.
Intrigat, Rieux se hotărăşte să-şi înceapă turul consul­taţiilor cu cartierele mărginaşe, unde locuiau cei mai săraci dintre clienţii săi. Pe aici strângerea gunoaielor se făcea mult mai târziu şi maşina doctorului, care mergea de-a lungul dru­murilor drepte şi prăfuite ale acestui cartier, atingea în treacăt lăzile pline cu resturi, lăsate la marginea trotuarului. Pe o stradă de-a lungul căreia trecea astfel, doctorul numără o duzină de şobolani aruncaţi pe rămăşiţele de legume şi de cârpe murdare.
Pe primul său bolnav l-a găsit în pat, într-o încăpere care dădea în stradă şi care era în acelaşi timp şi camera lui de culcare şi de mâncat. Era un bătrân spaniol cu chipul aspru şi brăzdat.  Avea în faţa lui, pe pătură, două oale pline cu mazăre. În clipa când intră doctorul, bolnavul, în capul oase­lor, se lăsă pe spate ca să încerce să-şi tragă răsuflarea lui gâjâită de vechi astmatic. Nevastă-sa aduse un lighean.
—  Ei, domnule doctor, spune el în timp ce-i făcea in­jecţia, i-aţi văzut cum ies ?
— Da, spuse femeia, vecinul nostru a adunat vreo trei.
Bătrânul îşi freca mâinile.
—  Ies, îi vezi prin toate lăzile de gunoi, foamea-i scoate, asta-i!
Doctorului Rieux nu i-a fost greu să constate apoi că în tot cartierul se vorbea de şobolani. O dată terminate vizitele, se întoarse acasă.
—  Aveţi sus o telegramă, spuse domnul Michel.
Doctorul îl întreabă dacă mai văzuse şobolani.
—  A! nu, spune portarul, stau la pândă, ştiţi ? Şi porcii ăia nu îndrăznesc.
Telegrama îl anunţa pe doctor de sosirea mamei lui, a doua zi. Venea să se ocupe în absenţa bolnavei de casa fiului ei. Când Rieux se întoarse acasă, sora era acolo. Doctorul îşi văzu nevasta în picioare, în taior, cu chipul strălucind de fard. I-a zâmbit:
—  E bine, spune el, foarte bine.
Câteva clipe mai târziu, la gară, o instala în vagonul de dormit. Ea privea compartimentul.
—  E prea scump pentru noi, nu crezi ?
—  Trebuie, spune Rieux.
—  Ce-i cu povestea asta cu şobolanii ?
—  Nu ştiu. E ciudat, dar o să treacă.
Apoi îi spune foarte grăbit că îi cerea iertare, că ar fi trebuit să fie mai atent cu ea şi că o neglijase cam mult. Ea dădea din cap, ca pentru a-i face semn să tacă. Dar el adăugă:
—  Când te vei întoarce, totul o să fie mai bine. O vom lua iar de la capăt.
—  Da, spune ea cu ochii strălucind, o vom lua iar de la capăt.
O clipă mai târziu, ea îi întorcea spatele şi se uita pe geam. Pe peron, oamenii se grăbeau şi se izbeau unii de alţii. Şuieratul locomotivei se auzea până la ei. O strigă pe soţia lui pe nume şi, când ea se întoarse, îi văzu faţa scăldată în la­crimi.
—  Nu, spune el încet.
Sub lacrimi, zâmbetul revenea, puţin crispat. Încercă să respire adânc.
—  Du-te, spune ea, o să fie bine.
El o strânse la piept şi acum, pe peron, de cealaltă parte a geamului, nu-i mai vedea decât zâmbetul.
—  Te rog, ai grijă de tine, spune el.
Dar ea nu putea să-l audă.
Aproape de ieşire, pe peronul gării, Rieux s-a izbit de domnul Othon, judecătorul de instrucţie, care îşi ţinea băia­tul de mână. Doctorul îl întreabă dacă pleacă în călătorie. Domnul Othon, lung şi negru, şi care semăna jumătate cu ceea ce altădată se numea un om de lume, jumătate cu un cioclu, răspunse cu o voce amabilă, dar grăbită:
—  O aştept pe doamna Othon care s-a dus să-şi prezinte omagiile familiei mele.
Locomotiva fluiera.
—  Şobolanii... spune judecătorul.
Rieux vru parcă s-o ia în direcţia trenului, dar se întoarse spre ieşire.
—  Da, spune el, nu-i nimic.
Tot ceea ce a reţinut Rieux din acele clipe a fost trecerea unui muncitor care ducea sub braţ o ladă plină cu şobolani morţi.
În după-amiaza aceleiaşi zile, la începutul consultaţiilor, Rieux l-a primit pe un tânăr despre care i se spusese că era ziarist şi că mai venise o dată dimineaţa. Îl chema Raymond Rambert. Mic de statură, cu umeri laţi, cu chip hotărât, cu ochi luminoşi şi inteligenţi, Rambert purta haine de o croială sportivă şi în viaţă părea să se simtă în largul lui. Atacă direct subiectul. Venise să facă o anchetă pentru un mare ziar din Paris asupra condiţiilor de viaţă ale arabilor şi voia informaţii asupra stării lor sanitare. Rieux îi spune că această stare nu era bună. Dar el, înainte de a continua, voia să ştie dacă ziaristul putea să scrie adevărul.
—  Desigur, spune celălalt.
—  Vreau să spun: puteţi să condamnaţi până la capăt ?
—  Până la capăt nu, trebuie să recunosc. Dar presupun că această condamnare ar fi nefondată.
Vorbind încet, Rieux spuse că, într-adevăr, o asemenea condamnare ar fi nefondată, dar că punând întrebarea el căuta numai să afle dacă mărturia lui Rambert putea sau nu să fie fără rezerve.
—  Nu admit decât mărturiile fără rezerve, continuă doc­torul. Nu o voi susţine deci pe-a dumneavoastră cu infor­maţiile mele.
—  Este limbajul lui Saint-Just, spune ziaristul zâmbind. Rieux spune, fără să ridice tonul, că n-avea nici o idee al cui limbaj era, dar că era acela al unui om obosit de lumea în care trăia, iubindu-şi totuşi semenii şi hotărât să respingă, în ceea ce-l priveşte, nedreptatea şi concesiile. Rambert, cu capul între umeri, îl privea.
—  Cred că vă înţeleg, spune el în cele din urmă, ridicându-se.
Doctorul îl conducea spre uşă:
—  Vă mulţumesc că priviţi astfel lucrurile.
Rambert părea că-şi pierde răbdarea:
—  Da, spune el, înţeleg, iertaţi-mă că v-am deranjat.
Doctorul îi strânge mâna şi îi spune că ar fi de făcut un re­portaj ciudat cu privire la mulţimea de şobolani morţi care se găsesc în acest moment în oraş.
—  A! exclamă Rambert, asta mă interesează.
La orele şaptesprezece, pe când ieşea pentru noi vizite, doctorul se încrucişează pe scară cu un om încă tânăr, cu sta­tura greoaie, cu chipul masiv şi brăzdat, tăiat de sprâncene groase. ÎI mai întâlnise de câteva ori la dansatorii spanioli care locuiau la ultimul etaj al imobilului. Jean Tarrou fuma cu poftă o ţigară, contemplând ultimele convulsii ale unui şo­bolan care murea pe o treaptă la picioarele sale. El ridică asupra doctorului privirea liniştită şi puţin stăruitoare a ochilor săi cenuşii, îi dă bună ziua şi adaugă apoi că apariţia aceasta a şobolanilor era un lucru ciudat.
—  Da, spune Rieux, dar care începe să fie sâcâitor.
— Într-un sens, doctore, numai într-un sens. Noi n-am văzut niciodată aşa ceva, asta-i tot. Dar mie mi se pare inte­resant, da, interesant, cu siguranţă.
Tarrou şi-a trecut mâna prin păr ca să-l dea pe spate, a privit din nou şobolanul, nemişcat acum, apoi i-a zâmbit lui Rieux:
—  Dar, la urma urmei, doctore, asta e mai ales treaba portarului.
Şi doctorul îl găseşte tocmai pe portar în faţa casei, spri­jinit de zidul de lingă intrare, cu o expresie de lehamite pe chipul lui congestionat de obicei.
—  Da, ştiu, spune bătrânul Michel când doctorul îi sem­nalează o nouă descoperire. Acum dai de câte doi sau trei deodată. Dar şi în celelalte case e la fel.
Părea abătut ţi îngrijorat. Îşi freca gâtul cu un gest reflex. Rieux îl întreabă cum se simţea. Portarul nu putea, bineînţeles, să spună că se simte rău. Numai că nu prea era în apele lui. După părerea lui, moralul i se cam tulbura. Şo­bolanii aceştia îl năuciseră, dar totul avea să meargă foarte bine după ce vor fi dispărut.
Dar în dimineaţa următoare, 18 aprilie, doctorul, care îşi aducea mama de la gară, îl găseşte pe domnul Michel şi mai tras la faţă decât ieri: din pivniţă până în pod, vreo zece şo­bolani zăceau pe scări. Umpleau şi lăzile de gunoi ale case­lor vecine. Mama doctorului află ştirea fără să se mire.
—  Sunt lucruri care se întâmplă !
Era o femeie micuţă, cu părul argintiu, cu ochii negri şi blânzi.
—  Sunt fericită că te văd, Bernard, spunea ea. În ciuda şobolanilor, tot mă bucur.
El încuviinţă; era adevărat, cu ea totul părea simplu, tot­deauna.
Rieux telefona totuşi la serviciul comunal de deratizare, pe al cărui director îl cunoştea. Auzise el oare de şobolanii ăştia numeroşi care ieşeau să moară sub cerul liber ? Mercier, directorul, auzise de asta şi chiar în serviciul lui, nu departe de cheiuri, fuseseră descoperiţi vreo cincizeci. Se întreba însă dacă era grav. Rieux nu putea să-i răspundă hotărât, dar credea că serviciul de deratizare trebuie să intervină.
—  Da, zise Mercier, pe baza unui ordin. Dacă tu crezi că merită într-adevăr osteneala, pot să încerc să obţin un ordin.
—  Merită totdeauna, spune Rieux.
Femeia de serviciu tocmai îi spusese că în marea uzină în care lucra bărbatul ei fuseseră adunate mai multe sute de şo­bolani morţi.
În orice caz, cam în această perioadă concetăţenii noştri au început şi ei să se neliniştească. Fiindcă, începând din ziua de 18, uzinele şi antrepozitele deşertară, într-adevăr, sute de cadavre de şobolani. În câteva cazuri, oamenii fuseseră siliţi să-i omoare, agonia fiindu-le prea lungă. Dar, de la cartierele mărginaşe până în centrul oraşului, peste tot pe unde se întâmpla să treacă doctorul Rieux, peste tot unde conce­tăţenii noştri se adunau, şobolanii aşteptau în grămezi, în lăzile de gunoi, sau în şiruri lungi, prin rigole. Presa de seară luă, din această zi, în mâna ei problema şi întrebă dacă muni­cipalitatea, da sau nu, îşi propune să acţioneze şi ce măsuri de urgenţă înţelege să ia pentru a apăra oraşul de această in­vazie respingătoare. Municipalitatea nu-şi propusese nimic şi nu avea în vedere nici o măsură dar a început prin a se întruni în consiliu pentru a delibera. I s-a dat ordin serviciului de deratizare să adune şobolanii morţi în fiecare dimineaţă, în zori. După aceea, două maşini ale serviciului trebuiau să ducă guzganii la crematoriul de gunoaie ca să fie arşi.
Dar în zilele care urmară situaţia s-a agravat. Numărul de rozătoare strânse creştea tot mai mult şi în fiecare dimi­neaţă recolta era tot mai abundentă. Din a patra zi, şobolanii au început să iasă şi să moară în grupuri. De prin cotloane, de prin subsoluri, de prin pivniţe, de prin gurile de canal, ur­cau în lungi şiruri care se împleticeau, se clătinau la lumină, se răsuceau pe loc şi mureau aproape de oameni. Noaptea, pe culoare sau pe uliţe se auzea distinct micul lor chiţcăit de agonie. Dimineaţa, în mahalale, îi găseai întinşi, prin aceleaşi rigole, cu o mică floare de sânge pe botul lor ascuţit, unii umflaţi şi putrezi, alţii ţepeni şi cu mustăţile încă zbârlite. Îi găseai chiar şi în oraş în mici grămezi, pe paliere sau în curţi. De asemenea, uneori mureau şi izolat, în holurile adminis­trative, în curţile şcolilor, pe terasele cafenelelor. Concetă­ţenii noştri, uluiţi, îi descopereau în locurile cele mai frecventate ale oraşului. Piaţa Armelor, bulevardele, promenada Front-de-Mer erau, din ce în ce mai departe, mânjite. Curăţat în zori de guzganii săi morţi, oraşul îi regăsea încetul cu încetul, din ce în ce mai numeroşi, în timpul zilei. Pe trotuare i se întâmpla de asemenea nu numai unui trecător nocturn să simtă sub talpă masa elastică a unui cadavru încă proaspăt. Ai fi zis că însuşi pământul, în care erau înfipte casele noastre, se curăţă de încărcătura sa de secreţii, că lasă să urce la suprafaţă buboaiele şi coptura care, până atunci, îl măcinau pe dinăuntru. Gândiţi-vă numai la uluirea micului nostru oraş, atât de liniştit înainte, răvăşit în doar câteva zile, ase­menea unui om sănătos al cărui sânge gros ar începe deodată să se răzvrătească!
Lucrurile au ajuns atât de departe încât agenţia Ransdoc (informaţii, documentări, toate informaţiile asupra oricărui subiect) a anunţat, în emisiunea sa radiofonică de informaţii gratuite, şase mii două sute treizeci şi unu de şobolani culeşi şi arşi în decursul unei singure zile, din 25. Această cifră, care dădea un sens limpede spectacolului zilnic pe care oraşul îl avea sub ochi, a sporit haosul. Până atunci oamenii se plânseseră numai de câte un accident cam respingător. Îşi dădeau acum seama că acest fenomen căruia nu i se putea nici preciza amploarea, nici dibui originea, avea ceva ame­ninţător. Singur bătrânul spaniol astmatic continua să-şi frece mâinile şi să repete: "ies, ies", cu o bucurie senilă.
La 28 aprilie însă, Ransdoc anunţa o recoltă de circa opt mii de şobolani şi neliniştea atinse culmea în oraş. Se cereau măsuri radicale, erau acuzate autorităţile, şi unii, care aveau case pe malul mării, începuseră să vorbească de un refugiu acolo. Dar a doua zi agenţia anunţă că fenomenul încetase brusc şi că serviciul de deratizare nu adunase decât o canti­tate neglijabilă de şobolani morţi. Oraşul a răsuflat uşurat.
Totuşi, exact în aceeaşi zi către prânz, doctorul Rieux, oprindu-şi maşina în faţa blocului, îl zăreşte la capătul străzii pe portar, care se apropia greu, cu capul aplecat, cu braţele şi picioarele depărtate, cu o înfăţişare de marionetă. Bătrânul ţinea de braţ un preot pe care doctorul îl cunoştea. Era părintele Paneloux, un iezuit erudit şi activ pe care îl mai întâlnise uneori şi care era foarte preţuit în oraşul nostru chiar şi de cei care erau indiferenţi în materie de religie. I-a aşteptat. Bătrânul Michel avea ochii strălucitori şi respiraţia şuierătoare. Nu se simţise bine şi vrusese să iasă la aer. Dar dureri ascuţite la gât, la subsuori şi vintre îl siliseră să se întoarcă şi să ceară ajutorul părintelui Paneloux.
—  Sunt nişte umflături, zise el. Am făcut probabil un efort.
Scoţând braţul prin portiera maşinii, doctorul îşi plimbă degetul la baza gâtului pe care Michel îl întindea spre el; un fel de nod tare, lemnos, se formase în locul acela.
—  Culcă-te, ia-ţi temperatura, am să vin să te văd după masă.
După ce portarul plecă, Rieux îl întrebă pe părintele Paneloux ce credea el despre această poveste cu şobolanii.
—  O ! spune părintele. Trebuie să fie o epidemie, şi ochii săi zâmbiră sub ochelarii rotunzi.
După prânz, Rieux tocmai citea din nou telegrama de la sanatoriu care îi anunţa sosirea soţiei lui, când auzi telefonul. Era unul din vechii său clienţi, funcţionar la primărie, care îl chema. Suferise mult timp de o îngustare a aortei şi, cum era sărac, Rieux îl îngrijise gratuit.
—  Da, spunea el, vă amintiţi de mine. Dar e vorba de altcineva. Veniţi repede, s-a întâmplat ceva la vecinul meu.
Abia vorbea, îşi pierdea respiraţia. Rieux se gândi la por­tar şi se hotărî să-l vadă după aceea. Câteva minute mai târziu trecea pragul unei case joase de pe strada Faidherbe, dintr-un cartier mărginaş. În mijlocul scării răcoroase şi împuţite îl întâlni pe Joseph Grand, funcţionarul, care cobora să-l întâmpine. Era un om de vreo cincizeci de ani, cu mustaţa gălbuie, înalt şi gârbov, cu umerii înguşti şi membrele subţiri.
—  E mai bine, spune el când se apropie de Rieux, dar am crezut că o să-şi dea sufletul.
Îşi sufla nasul. La al doilea etaj, ultimul, pe uşa din stânga, Rieux citi, scris cu cretă roşie: "Intraţi, m-am spânzurat".
Au intrat. Frânghia atârna de lampă, deasupra unui scaun răsturnat, iar masa era împinsă într-un colţ. Dar atârna în gol.
—  L-am desprins la timp, spunea Grand care părea să-şi caute mereu cuvintele, cu toate că folosea limbajul cel mai simplu. Ieşeam, tocmai, şi am auzit zgomot. Când am văzut inscripţia, cum să vă explic, am crezut că e o farsă. Dar el a scos un geamăt ciudat şi chiar sinistru s-ar putea spune.
Îşi scarpină capul.
—  După părerea mea, operaţia trebuie să fie dureroasă. Fireşte, am intrat.
Împinseseră o uşă şi se găseau în pragul unei odăi lumi­noase, dar mobilată sărăcăcios. Un om mititel, scurt şi gros, stătea culcat într-un pat de bronz. Respira tare şi se uita la ei cu ochii congestionaţi. Doctorul se opri. În pauzele dintre respiraţii i s-a părut că aude chiţcăituri de şobolani. Dar nimic nu mişca prin colţuri. Rieux se apropie de pat. Omul nu se spânzurase la prea mare înălţime, nici prea brusc, vertebrele rezistaseră. Bineînţeles, puţină asfixie. Ar fi nevoie de o radiografie. Doctorul îi făcu o injecţie cu ulei camforat şi spuse apoi că, în câteva zile, totul o să fie în ordine.
—  Mulţumesc, domnule doctor, spune omul, cu o voce înăbuşită.
Rieux l-a întrebat pe Grand dacă anunţase comisariatul de poliţie şi funcţionarul îşi luă o înfăţişare descumpănită:
—  Nu, spune el, o, nu! M-am gândit că cel mai grabnic...
—  Bineînţeles, îl întrerupse Rieux, deci o s-o fac eu.
Dar, în clipa aceea, bolnavul a început să se agite şi a încercat să se ridice din pat protestând că se simţea bine şi că nu făcea să se ostenească.
—  Liniştiţi-vă, spune Rieux. Nu-i nici o problemă, credeţi-mă, şi eu trebuie să dau o declaraţie.
—  O ! făcu celălalt.
Şi se azvârli iar pe pat, să plângă cu mici sughiţuri. Grand, care de câtva timp îşi tot mângâia mustaţa, s-a apropiat de el.
—  Lăsaţi, domnule Cottard, spune el. Încercaţi să înţelegeţi. Putem spune că doctorul e răspunzător. Dacă, de pildă, vă apucă pofta să încercaţi iar...
Dar Cottard spuse, printre lacrimi, că n-o să mai încerce, că a fost vorba numai de o clipă de rătăcire, şi că tot ce dorea era să fie lăsat în pace. Rieux scria o reţetă.
—  Ne-am înţeles, spune el. Să lăsăm chestia asta, o să revin după două sau trei zile. Dar să nu mai faceţi vreo prostie.
Pe palier el îi spune lui Grand că era obligat să anunţe poliţia, dar că o să-l roage pe comisar să nu facă ancheta decât după două zile.
—  Trebuie supravegheat în noaptea asta. Are familie ?
—  Nu i-o cunosc. Dar pot să-l veghez eu însumi.
Şi Grand clătină din cap.
—  Nici pe el, să ştiţi, nu pot spune că îl cunosc. Dar, ori­cum, trebuie să ne ajutăm între noi.
Pe culoarele imobilului, Rieux se uită maşinal prin colţuri şi îl întrebă pe Grand dacă şobolanii dispăruseră cu desăvârşire din cartierul său. Funcţionarul habar n-avea. I se vorbise într-adevăr de această poveste, dar el nu dădea prea mare atenţie zvonurilor din cartier.
—  Am eu alte griji, spune el.
Rieux îi şi strângea mâna. Era grăbit să-l vadă pe portar înainte de a-i scrie soţiei sale.
Vânzătorii ziarelor de seară anunţau că invazia şobolani­lor se oprise. Dar Rieux îşi găsi bolnavul pe jumătate răstur­nat peste marginea patului, cu o mână pe burtă şi alta în jurul gâtului, vomitând, cu icneli mari, un fel de bilă de un roz murdar, într-un bidon de lături. După lungi eforturi, cu răsuflarea tăiată, portarul s-a întins la loc. Temperatura era de 39,5°, ganglionii de la gât şi membrele i se umflaseră, două pete negricioase i se întindeau pe coaste. Se plângea acum de o durere lăuntrică.
—  Mă arde, spune el, porcăria asta mă arde.
Gura lui înnegrită parcă de funingine îl făcea să-şi înghită cuvintele şi întorcea către doctor nişte ochi globuloşi pe care durerea de cap îi umplea de lacrimi. Nevastă-sa se uita cu nelinişte la Rieux, care stătea mut.
—  Domnule doctor, spune ea, ce este ?
—  Poate să fie orice. Dar deocamdată nu e nimic sigur. Până diseară regim şi un depurativ. Să bea multe lichide.
Portarul şi era, de altfel, chinuit de sete.
Întors acasă, Rieux îi telefonă confratelui său Richard, unul dintre medicii cei mai importanţi ai oraşului.
—  Nu, spunea Richard, n-am văzut nimic extraordinar.
—  N-ai găsit febră cu inflamaţii locale ?
—  A, ba da, totuşi, două cazuri cu ganglionii foarte in­flamaţi.
—  Anormal ?
—  He, spune Richard, normalul, ştii...
Seara, în orice caz, portarul delira şi, cu patruzeci de grade, se plângea de şobolani. Rieux încerca un abces de fixare. Sub arsura terebentinei, portarul urlă: "Ah ! porcii!"
Ganglionii se îngroşaseră şi mai mult, erau tari şi lemnoşi la atingere. Nevasta portarului îşi pierduse cumpătul:
—  Vegheaţi-l, îi spune doctorul, şi chemaţi-mă dacă e cazul.
A doua zi, 30 aprilie, o briză călduţă acum sufla sub un cer albastru şi umed. Aducea o mireasmă de flori care venea din cartierele cele mai îndepărtate. Pe străzi, zgomotele di­mineţii păreau mai vii, mai vesele ca de obicei. Pentru orăşe­lul nostru, scăpat de teama surdă în care trăise în timpul săptămânii, această zi era ca o reînnoire. Rieux, el însuşi liniştit de o scrisoare a soţiei sale, coboară voios la portar. Şi, într-adevăr, dimineaţă, temperatura scăzuse la treizeci şi opt de grade. Întins pe pat, slăbit, bolnavul zâmbea.
—  Îi e mai bine, nu e aşa, domnule doctor ? spune ne­vasta.
—  Să mai aşteptăm.
Dar, la douăsprezece, temperatura urcase dintr-o dată la patruzeci de grade, bolnavul delira fără încetare şi vărsătu­rile reîncepuseră. Ganglionii gâtului erau dureroşi la atin­gere şi portarul voia parcă să-şi ţină capul cât mai departe cu putinţă de corp. Nevasta lui şedea pe marginea patului, cu mâinile pe cuvertură şi ţinea cu blândeţe picioarele bolnavu­lui, îl privea pe Rieux.
—  Ascultaţi, spune acesta, trebuie izolat şi încercat un tratament special. Telefonez la spital şi o să-l transportăm cu ambulanţa.
Două ore mai târziu, în ambulanţă, doctorul şi femeia stăteau aplecaţi asupra bolnavului. Din gura lui plină cu tot felul de excrescenţe ieşeau frânturi de cuvinte: "şobolanii!" spunea el. Cadaveric, cu buzele ca de ceară, pleoapele grele şi livide, cu răsuflarea întretăiată şi scurtă, sfâşiat de ganglioni, îngrămădit în fundul cuşetei, ca şi cum ar fi vrut s-o închidă deasupra lui sau ca şi cum ceva venit din fundul pământului îl chema fără încetare, portarul se înăbuşea sub o greutate nevăzută. Femeia plângea.
—  Nu mai e oare nici o speranţă, domnule doctor ?
—  E mort, spune Rieux.



va urma