ORBITOR (41)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Ajunsese la garnizoană puţin cam tîrziu. Colonelul inspecta deja mult prea lustruitele pompe trase de catîri, cu tulumbele răsucite şerpeşte în jurul cisternelor de alamă. Marile depozite de cărămidă roşie din curte îi părură deodată ameninţătoare, iar platanul uriaş ― prea viu pentru un simplu copac. Îşi mai reveni în rutina comenzilor milităreşti şi a verificării pîrghiilor şi manometrelor de pe pompe. În vîrful Dealului Spirii, micuţa cazarmă părea aşezată, ca un timbru delicat, pe dîmbul pubial al unei femei uriaşe. Coloana de pompieri, avînd în sînul ei obligatoriul car alegoric, ieşi pe la ceasurile zece pe poartă şi, printre copacii stufoşi, înveşmîntaţi în rugină, coborî spre pîntecul damei. Carul era clădit după desenele unuia dintre ofiţeri, maiorul Poppesco, pictor peisagist şi zugrav de firme în timpul liber ba chiar şi arhitect, deşi oraşul nu se putea încă lăuda cu nici o casă înălţată după planurile lui. El închipuise o clădire cuprinsă de flăcări, cetăţeni dezesperaţi smulgîndu-şi părul pe la ferestre şi un angel pompier atîrnat de-o funie, ca să pară că soseşte în zbor din ceruri, stingînd flăcările cu apa dintr-un val de cristal. În taină, mişcătorul tablou vivant era furat de la divinul Rafael, care şi el înfăţişase o dată fresca unui mare incendiu. Toată hardughia de şipci şi mucava, înfăşurată în limbi de pînză roşie, era aşezată pe loitrele largi ale unui car tras de trei perechi de boi şi se legăna atît de tare, că M-me Poppesco, ce trebuia să stea la catul de sus al căsoaiei ca să fie salvată din flăcări de angerul pompier sub ochii Majestăţilor Lor, fusese gata să fie azvîrlită peste pervaz la un hop, aşa că pînă la urmă coborîse pe scara dinăuntru şi şedea acum lîngă răcanul care mîna boii, încercînd, cu evantaliul, să mai risipească nesuferitul lui miros de usturoi.

Coloana coborîse spre Podul Mogoşoaiei, de curînd rebotezat Calea Victoriei ― dar nimeni nu-i zicea încă pe noul nume ― sub privirile holbate ale tîrgoveţilor. Fercheşi, cu mustăţile bine răsucite şi unse cu unt, strînşi ca nişte viespi în mundirele lor vişinii, pompierii, de ale căror isprăvi de la '48 încă se vorbea, erau adoraţii damelor şi puţini erau cei care nu aveau trei-patru amante dintre junele abia reîntoarse din Rusia, încărcate de blănuri, ruble şi giuvaeruri, dar şi de viţii destule. Din cînd în cînd, cîte-o nevastă de negustor, cu ochii daţi cu ristic, se des­prindea din mulţime ca să-i dea vreunui ofiţer un crin cu cîteva cupe albe ca nişte goarne sau un mănunchi de garoafe. Cînd o fetiţa, ieşind dintr-o prăvălie cu fereşti murdare, îi întinse lui Vasile un bucheţel de clopoţei albaştri, căpitanul avu din nou impresia că trăieşte în visul cuiva. Fetiţa nici măcar nu-i zîmbise, iar degetele ei, simţite o clipă, erau îngheţate. Şi acum, stînd la masă în grădina de vară, căpitanul îşi amintea ochii fe­tiţei, atît de gravi şi de maturi, încît ochii unui om în vîrstă, co­pleşit de nenorociri, ar fi părut pe lîngă ei aproape senini. Pe cînd îi dădea florile, copila îi şoptise ceva la ureche, un nume parcă, vechi şi cunoscut, dar care îi devenise obscur tocmai din cauza asta, aşa cum îşi pierde sensul un cuvînt repetat de sute de ori. Atunci o apucase de încheietura mîinii şi vroise s-o în­trebe ce-a spus, dar micuţa se zbătuse şi, pînă la urmă, îl zgîriase pe dosul palmei atît de tare, încît trebuise să-i dea drumul. Tulburat, căpitanul abia dacă mai ştiu pe unde trece coloana. Stătea agăţat de pîrghia pompei şi privea în neştire casele şi tră­surile de sub cerul cu nori scînteietori. Aerul era plin de funigei. Presiunea enormă a unui veac de istorie făcea apele epocii dense şi străvezii ca ale unei prisme de cuarţ. De altfel, un pal curcu­beu străbătea, dacă te uitai bine, întreaga viziune a acelei zile de sfîrşit de august şi un efect de lentilă îşi aduna cerculeţele violete pe turlele bisericii Sfîntul Spiridon, din depărtare.

Intrînd pe Podul Mogoşoaiei, pompierii zăriră de la bun în­ceput, printre palatele şi otelurile ce începuseră să se ridice, cu faţadele lor neoclasice ca nişte machete gălbui şi cu prostul obi­cei al epocii de-a umple fiecare ogivă şi şarpantă cu neamuri în­tregi de statui de ghips, marea coloană a defileului oficial, pestriţă Şi alunecoasă ca un şarpe abia năpîrlit. Privind peste capetele marii de gură-cască, Vasile aproape că se trezi din visare cînd trecură prin faţa lui, pe caldarîmul bine măturat, hojmele fantastice ale carelor şi personagiilor, înconjurate de reprezentanţii tuturor stărilor şi colegiilor naţionale. Nu-i putuse totuşi zări, căci trecuseră deja, pe Traian împăratul, ce deschidea coloana sporovăind paşnic, deocamdată, cu Decebal despre pariurile de la cursele de cai şi străduindu-se să-şi ţină armăsarul la pas, căci viteazul rigă al dacilor, mergînd pe jos, abia putea păşi în lotci­le impresionantelor lui opinci. Duşmani de moarte în ficţiune, cei doi regi erau amici buni în realitate şi puteau fi văzuţi în orice seară la birtul actorilor de lîngă Teatrul Naţional. După cei doi bărbaţi vestiţi, mirosind a levănţică împotriva moliilor, dar din coapsa cărora ieşise toată românimea, veneau, flancaţi de soldaţii lor cu zale şi chimire de piele, cu coifuri de fier lus­truit, alţi voievozi ai neamului, fiecare înveşmîntat ca în tabloul ce-l reprezenta, de parcă ar fi avut doar un singur rînd de straie, fiecare cu însemnul după care putea fi uşor recunoscut. Tîrgo-veţii îl ghiciră imediat, după cucă şi bardă, pe Mihai Bravul, iar sub platoşa lui cu piepţii atît de reliefaţi că ziceai că are ţîţe de muiere (gurile rele spuneau, de altfel, că sculptorul francez ce făcuse statuia voievodului de la Universitate ar fi aşezat capul lui Mihai pe-o veche statuie ecvestră a Ioanei D'Arc) îl recu­noscură mai departe pe Spiru, luptătorul de la circul Sidoh, de la care mulţi voinici ai mahalalelor mîncaseră bătaie în arenă vara aceea. "Spirule, Spirache!" îl strigau de peste tot băieţii de prăvălie, ţinîndu-se după el ca după urs şi-ncercînd să-i smulgă barda din mînă. Lîngă colosalul voievod, Ştefan părea un pitic, tîrîndu-şi hlamida tivită cu vulpi prin ţărînă şi uitîndu-se crunt înainte. Ţepeş, văru-său, cu o mutră suspect de cumsecade, îşi căra ditamai ţeapă pe umăr şi, din cînd în cînd, împungea cu ea mai jos de spinare pe camaradul lui medicinist ce păşea lîngă Domnul Moldovei, înveşmîntat în plăieş cu cuşma pe-o ureche. Mai în urmă se ţinea Mircea, bătrîn ca Moş Crăciun, cu un băr­boi la fel de alb şi cu un toiag noduros în mînă. Urmau domni­tori mai obscuri, mai ponosiţi, pe care gloata nu-i mai ştia, aşa că trebuia să-i întrebe mereu: "Tu cine eşti, nenicule?", dar sa­tisfacţia mulţimii fu cu atît mai mare cînd zări pieptul plin de ceaprazuri al lui Vodă Cuza, cu oca în mînă şi ţinîndu-l de braţ amical pe moş Ion Roată. "Hei, bărbuţă!" se auzea strigînd de peste tot. "Curvarule!" Dar maiorul păşea mai departe netulburat, făcînd din cînd în cînd cu mîna către vreo damă mai nur­lie şi zîmbind cu pomeţii lui asiatici.

Vasile apucă să le vadă doar pe ţărancele române care urmau, tinere şi graţioase în fotele lor dar cu feţe de îngrămădite, ce duceau pe o periniţă de catifea coroana regală, apoi pe prizo­nierii turci flancaţi de dorobanţi. Veneau apoi carele, trase de boi, huruind printre casele cu mai multe caturi şi umplînd podul de balegi fierbinţi. Cei din marile căruţe trebuiau să închipuie, trecînd prin faţa baldachinului regal, măreţe tablouri vivante, dar deocamdată şedeau pe loitre uitîndu-se plictisiţi în jur ca nişte maimuţe amărîte. Defila mai întîi carul Agriculturii, cum se şi cuvenea într-o mică ţară rustică unde grîul, purtat pe şle­puri în susul Dunării, era aproape singurul mijloc de cîştig. O ţărăncuţă de operetă ţinea în braţe un uriaş, cumva indecent, corn al abundenţei. Un ţăran cu fustanelă lustruia cu mîneca fierul plugului şi-i tot spunea ceva, mînios, muierii de lîngă el, care, cu furca-n brîu, îşi tot muta de colo-colo coşul cu lînă de tors. Urma Comerţul, ce închipuise o corabie de scînduri mergînd pe va­luri de satin albastru, după care venea carul Belelor Arte, pe care un pictor de şevalet îşi desena modelul, o muză în rochie cu mii de încreţituri ce întindea o cunună de lauri către un băr­bat ilustru. Lîngă ei, Faima suna dintr-o trompetă de mucava poleită, sprijinindu-şi o mînă pe umărul unui sculptor care cio­plea la un bloc de marmoră. Veneau apoi bijutierii, ceasorni­carii şi florarii (cu o imensă jerbă de orchidee, cum gloata nu mai văzuse nicicînd: sute de guri de vipere deschizîndu-se ca să-şi azvîrle parfumatul venin), boiangiii, cizmarii şi brutarii. Aceştia din urmă coceau pîine chiar în carul lor tras de opt boi şi-o arun­cau, fierbinte, tîrgoveţilor. Într-una dintre ele, strigau ei, era ascuns un inel cu mărgăritar.

Căpitanul lăsa nepăsător să-i pătrundă-n pupile pestriţele efluvii ale pestriţului carnaval, după ce-i străbătuseră corneele străvezii şi cristalinul subţiat şi bombat, pe rînd, ca un muşchi transparent, de fibrele căprui ale irişilor. Imaginile erau sorbite în mediul de gelatină al corpului vitros şi îşi izbeau fiecare grăunţ de foton ― pachet de unde de diferite lungimi ― de reti­na ce căptuşea fundul ochiului. Treceau aici prin celulele gan-glionare, prin stratul interior plexiform, prin celulele bipolare şi prin stratul exterior plexiform, toate permeabile la lumină ca nişte rigle de cuarţ, pînă ajungeau la adevăraţii fotoreceptori, celulele conţinînd magica rodopsină, aceeaşi în ochii creveţilor, ai oamenilor şi-ai îngerilor. Aici fantasticul mozaic de culori îşi convertea intensitatea, contrastul, forma, culoarea în impul­suri electrice care străbăteau axonii nervilor optici, se-ncruci-şau în chiasm, ajungeau în nucleul dorsal geniculat al talamu-sului, de unde, ca dintr-o lentilă divergentă, porneau proiecţii spre zona optică primară, aflată în jurul fisurii calcarine a lobu­lui occipital, în partea cea mai din spate a craniului. Aici imagi­nea inversă transmisă de retină era reconstruită, interpretată şi prelucrată de şase straturi de neuroni grupaţi în mii de columne. Aici pîsloasele imagini primeau strălucire şi margini clare, vo­lum şi saturaţie a culorilor. Macheta fără viaţă şi fără psiholo­gie a celor văzute, totuşi, de doi ochi din ţesut organic ai unei fiinţe cu idei şi cu frustrări era trimisă-n cele din urmă în ochiul minţii, în aria optică secundară, unde nenumărate mecanisme de control o conectau cu memoria, o recunoşteau şi-o valori­zau, o făceau să însemne ceva, o legau de dorinţele şi nevoile şi gîndurile şi viaţa celui care ar fi trebuit să navigheze în mediul coroziv al existenţei reale, să se hrănească şi să-şi transmită genele mai departe, dacă întreaga sa fiinţă n-ar fi fost doar de hîrtie şi cerneală tipografică. Aşa cum este cazul cu Badislav Va-sile, care, nebănuind că vine din adîncul altei minţi şi că traiec­tul său optic există doar în măsura în care a fost descris (pe cînd stomacul său, de exemplu, există doar în această paranteză), se mulţumeşte să primească mai departe efluviile luminii de au­gust, întrerupîndu-le cu dese clipiri din pleoape.

Carul pompierilor intrase deja în coloană, intercaiîndu-se în­tre cel al tramvaielor.şi cel al tragerii la semn. Mult înaintea lor licăreau tichiile brodate de pe carul israehţilor şi stropii arte-zienei de pe cel al fabricii de apă gazoasă. Trecuseră mai bine de treizeci de ani de cînd băiatul Vasili, ales de preotul satului fugar, îşi lăsase umbra în fluviu, pentru ca podul de gheaţă prin care străvedeau fluturi uriaşi să nu crape şi să nu-i înghită sti­hia. Umbra lui pierise atunci, pierzîndu-şi contururile-n neaua pufoasă, şi dusă fusese pentru totdeauna, lăsîndu-l pe Vasile cu sentimentul, pe care-l ai uneori în vis, că eşti gol într-o odaie înţesată de oameni ce te privesc curioşi şi revoltaţi. Sătenii din Tîntava, care-i cunoşteau povestea, de mult nu-i mai băgau în seamă ciungirea asta, căci altfel fusese băiat harnic şi gospodar, iar fetelor pe care le răsturna în hambar, pe paturi de fîn, prin­tre roţile păianjenilor cu cruce, nu prea le păsa că flăcăul ce le străpungea între cracn albi ca smîntîna n-avea mamă, tată şi umbră, căci avea şi ceva ce ţinea loc de toate, şi cînd se muiau sub el li se umplea ţeasta de o lumină de aur. Vasili crescuse pe nesimţite, muncind pe la unul şi pe la altul ca argat, rînind la vaci şi ţesălînd la cai pînă ce pielea i se impregnase de sudoare de vită. Nu împlinise treisprezece ani cînd muierea unui gospo­dar la care se băgase slugă, făcîndu-i-se milă de el că dormea pe prispă sub cerul violet al unei toamne-ngheţate, îl chemase-n odaie, apoi în pat, şi-i arătase cum să-şi împingă ţeava de carne în locaşul umed, anume făcut, mirosind nu a peşte, cum se zicea, ci a ştimă a apelor, a fărmăcătoare. Băiatul văzuse atunci prima dată, la lumină de opaiţ, ţîţele groase, fundul înduioşător ca de fetiţă, crăpătura cu franjuri de carne dintre pulpe, corpul cu piele dulce al celuilalt om, al omului străin şi dorit numit fe­meie, şi curbele şi umezinle acelui altfel de om îi schimbaseră ochii, din ochi de copil, în ochi de bărbat, într-o singură noapte. Cu aceste testicule negre, serioase şi triste de sub sprîncenele mereu încruntate le ameţea Vasili pe codanele din sat, le pose­da înainte de a le fi atins şi le fecunda înainte de a le fi pose­dat, aşa încît, înainte de a-şi lipi gura de-a lui, seara, la poarta caselor de chirpici, în mireasma de corcoduşe strivite-n iarbă, fetele rămîneau grele de dragoste. Îl luau atunci de mînă şi, tip­til, intrau în tindă, trăgînd cu urechea la somnul horcăit al mămucăi, de sub peretele de icoane. Urcau pe cuptor, în aşternutul ciudat de rece, şi se iubeau pe perinele umplute cu paie. Fata-şi strîngea între dinţi coada-mpletită ca să nu ţipe ca din gură de şarpe la vederea, simţirea, trăirea luminii de rupere de lumi, de spargere de ţeastă, din clipa cea mare. Rămînea apoi cu ochii în grinzi, tremurînd şi zvîcnind, udă fleaşcă de sudoare, şi ador­mea înainte de a-şi fi venit în fire. A doua zi uita totul, de parcă acea lumină de rai i-ar fi şters cu desăvîrşire cîteva ceasuri, cîteva slove din neînsemnata scrisoare a vieţii ei, cele mai dulci şi mai sfinte.



va urma