ORBITOR (42)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Maria se făcea fluture în fiecare dimineaţă. Maică-sa nu ştia nici ea cu cine-o făcuse, căci mai toţi pruncii născuţi după fuga din Rodopi fuseseră zămisliţi în dezmăţul lapţilor de ţigan, în şure unde patru-cinci flăcăi cu ochii lărgiţi de otrava macului apucau o muiere, îi azvîrleau un sac pe faţă şi-i frîngeau apoi şalele pînă-n zori. Fetiţa venise pe lume-n  Tîntava, pe cînd satul abia dacă număra douăzeci de bordeie, dintre care unul era biserica. Crescuse singuratică, fără fraţi şi  surori, de la trei ani se dusese cu vaca la păşune şi de la cinci dăduse drumul la caloiem pe apa Sabarului: coşciuge micuţe de lemn cu un om de lut în ele, avînd pe piept o lumânare aprin­să. Puneau caloienii în apă pe-nserat, cînd se puteau despuia la adăpost de priviri, căci toate fetiţele trebuiau să fie goale cum le făcuse maică-sa. Doar cerurile de foc ale Bărăganului le lu­minau, tot mai mocnit, trupuşoarele băieţeşti pe cînd, adunate  roată, scăpărau amnarul şi aprindeau luminarea. Primăvara caloianul era-mpodobit cu flori de salcîm, din care fetele rupeau! ciorchini şi-i mîncau cu lăcomie, iar toamnele cu frunze uscate, în care şi mătasea omizilor devenise fărîmicioasă. Ultimului îi dăduseră drumul pe Sabar toamna tîrziu, cînd apa-ncepea să: fie ferecată-ntre maluri de gheaţă şi cînd un suflu fioros stingea, ca apoi să le reaprindă, stelele de pe cer. În mireasma de ţuică şi busuioc a bordeiului, fetiţele frămîntaseră lutul în albiuţa de lemn în care Maria dormise înfăşată cît fusese pruncă. Din pasta amară ca fierea, frămîntată cu lapte de vacă şi balegă, plămădise­ră un cap cu ochi din pietricele de rîu şi dinţi de boabe de fasole un trup cu buric de măcieş zbîrcit, mîini şi picioare ca nişte cîrnaţi moi, degete cu unghii de cioburi de strachină. Fiecare din­tre cele şapte fecioare îşi despletise cozile şi-şi retezase o şuviţă de păr, pe care o înfipsese în ţeasta moale a caloianului. Fiecare-şi apăsase degetul arătător pe pieptul lui, de-o parte şi de alta, aşa că-n curînd făptura de lut avea coaste. Aduseseră apoi icoana cea făcătoare de minuni cu care cîndva preotul înfruntase vier­muiala din adînc şi rostiseră, fără să-nţeleagă un cuvînt, un şir de vorbe bulgăreşti, lăbărţate şi-mpletite ca o velinţă mohorîtâ. Apoi numărară pînă cînd sorţii căzură, pentru prima dată în acel an, pe Maria, care se înfiora, pe cînd celelalte şase se-ntoar-seră ca nişte păsări speriate şi se ascunseră pe sub paturi, după cuptor, în tindă, cu mîinile peste faţă şi ochii atît de strînşi, că le dăduseră lacrimile. Maria ştia ce avea de făcut. Luă între pal­me bulgărele de lut ce mai rămăsese nefolosit, înfăşurat într-o basma neagră. Îl întinse, bătîndu-l cu pumnişoni, ca o hpie ro­tundă, şi aluatul acela moale şi-l apăsă pe faţă, cuprinzîndu-şi fruntea, ochii, obrajii, buzele şi bărbia. Atunci simţea fiecare fetiţă, la rîndul ei, cît de amar era lutul. Căci atunci limbuţă lor, oricît ar fi vrut ele să şi-o strunească, se-mpingea între dinţi ca un animal cu voinţă proprie şi atingea cu vîrful masca moale şi răcoroasă. Trebuia să rămînă cu ea pe faţă cît de mult îşi putea ţine răsuflarea, apăsînd ca să se imprime bine sprîncenele şi nările delicate, şanţul de pe buza de sus, genele, fiecare în parte. Cînd nu mai putu, Maria trase uşor de marginea de sus, dez-lipindu-şi lutul de pe faţă. Interiorul măştii era sidefiu, ca şi cînd un strat al pielii, subţire ca pînza de păianjen, ar fi rămas în sco­biturile măştii, dîndu-i un luciu care-n penumbra încăperii ţă­răneşti (la geam crengile unui păr bătrîn nu lăsau să intre nici măcar plumburiul serii) se arăta asemenea luminii de lună. Co-dajia ţinea acea lună ciudată în palmele făcute căuş. Ştia că ar trebui să se-ntîmple ceva, dar mai ştia că nici o fată care mai tre­cuse prin asta n-ar fi scos o vorbă despre ce văzuse atunci. Pri­vea ţintă chipul ei scobit, atît de intens îl privea, încît în cele din urmă i se păru că ea nu mai are faţă, că faţa ei a rămas acolo, în lut, şi că ar trebui să deschidă acele pleoape ca să vadă cu ade­vărat, printre degetele-nspăimîntate. Curînd, lutul începu să asude. Stropi de o limpezime gelatinoasă, aruncînd scînteieri ascuţite ca acele, aburiră adîncul măştii şi-ncepură să se scurgă lent pe pereţi, adunîndu-se în cele mai adînci scobituri. Nasul, pomeţii şi pleoapele se umplură primele de lichidul gros şi neverosimil de transparent ce-şi arunca acum lumina, ca de apă, în grindă, mască de lumină tremurătoare cu chipul Mariei. Cînd toată masca se umplu şi lichidul scînteietor se curbă uşor dea­supra buzei, fetiţa se mai privi o dată-n el ca-ntr-o oglindă şi apoi strivi-n palme, ca şi cînd ar fi vrut să-şi prindă chipul visă­tor în capcană, masca de lut, o terciui pîn-o făcu un bulgăre cle­ios şi, cu lichidul sidefiu împrăştiat pe braţe, pe faţă şi pe piept, se-apropie de albia în care zăcea caloianul. Stropi neobişnuit de mari, ca boabele lipicioase de pe roua-cerului, se rostogoleau pe podeaua de lut, tinzînd să se unească asemenea boabelor de mercur. Prin forţa strivirii în palmă, un jet de gelatină ţîşnise printre degetele fetei drept pe icoana arhanghelului Mihail, deformîndu-i acum ca o lupă măritoare toracele în zale albas­tre, mantia de purpură fluturîndă, faţa cruntă şi dreaptă de oş­tean al Domnului, încît îngerul militar părea acum o rădaşcă prinsă de milenii într-un bob de ambră. Maria-ncepu să lucreze ca fermecată, fără măcar să privească frămîntarea rapidă şi pre­cisă a degetelor. Inşii 1 se ascunseseră cu totul, de fapt, sub pleoapele aproape închise, ce mai lăsau să se vadă doar fîşii înguste din albul ochilor. Degetele cu unghii lucioase, roşii ca sîngele în în­serarea adîncă, modelau lutul cu mişcări neomenesc de agile, de parc-ar fi fost labele multiarticulate ale unui păianjen ce-şi ţese plasa, ori pîntecul călugăriţei, ce plămădeşte singur cuibul complicat în formă de smochină. Aşa se frămîntă, uneori, în vis, mîinile adormiţilor.

Bulgărele de lut muiat în sudoarea mistică a măştii Mariei se alungi ca un cilindru turtit, uşor curb, cu o inimioară lucioasă în vîrf şi, la capătul celălalt, cu o mare umflătură dublă. Lutul fumuriu se deschidea tot mai mult la culoare pe măsură ce falusul erect prindea contur. Curînd, suprafaţa lui avea textura pielii străbătute pe dedesubt de vine şi filamente nervoase, ia pe punga scrotală crescură, fibroşi şi anarhici, perii. Pieliţe, încreţituri, căldură şi duritate elastică, toate deveniră mai adevărate decît adevărul, pînă ce prin ele-ncepu să se vadă. Se străvedea acum, prin carnea lucioasă a glandului şi printre cei doi corpi cavernoşi, uretra ce ducea undeva în adînc. Se străvedi sîngele umflînd cele două lipitori strîns unite şi, în scrot, ouăle gemene, ca nişte mari pietre preţioase, cu capetele parazitate de umflături cenuşii de la care porneau canalele seminale. Oarba cu degete iuţi se aplecă peste albie şi aşeză sexul de carne şi vînt între coapsele pămîntii ale păpuşii de lut, unde el se prinse ime­diat, împingînd rădăcini sîrmoase în solul fertil. Apoi codana acoperi totul cu frunze moarte, ramuri cu măcieşe stafidite, frunze de laur cu ghimpi ascuţiţi. Abia apoi se trezi, deschise ochii şi le chemă pe celelalte, ce nu aveau să ştie nimic pînă ce sorţii nu aveau să cadă şi-asupra lor.

Asta fusese anul trecut, în care fata făcuse cincisprezece ani. Cîteva zile mai tîrziu, într-o dimineaţă cu negură adîncă, încît nici crengile părului din geam nu se mai vedeau decît ca nişte strigoi, Maria suise în pod după nuci şi, după ce-şi umpluse poala, se oprise în mijlocul podului, fermecată de lumina de lapte ce venea prin luminator. Trecuse atunci peste grinzile dincolo de care nu păşise niciodată, căci i se păruseră putrede şi pline de viermi, dăduse la o parte putini cu interiorul plin pînă sus de mucegai, rupsese roţi uriaşe de păianjen cu insecta grasă, ca un mare bob de strugure negru, în mijloc şi dăduse, într-un colţ muced, de o ladă-nconjurată din toate părţile de sticle goale, cu praful pe ele de-un deget, de lămpi cu fitil, de felinare de că­ruţă sparte, de damigene ce mai aveau vişine înverzite pe fund. Coceni uscaţi de porumb le înfundau gura în chip de dopuri. Fata dădu drumul nucilor pe podea şi-ncepu să mute sticlele din loc pînă ajunse la marea ladă de zestre, cu zugrăveala înne­grită pe ea ca zmoala. Îşi rupse unghiile pînă reuşi să ridice ca­pacul ferecat în aramă coclită, dar ce văzu înăuntru o făcu să cadă-n genunchi, printre sticle, şi să rămînă încremenită acolo, în lumina lăptoasă şi-n curentul care făcea să fluture pînzele de păianjen pe care le adunase în păr. Perle? Cruci scrijelite în aur? Icoane bătute în smaralde? Scule preţioase şi pietre nestemate cusute pe mătase, catifea şi alte ţesături fără nume? Păpuşi de piatră străvezie cu ochi oblici, smălţuiţi cu albastru? Inele cu paf­tale de porfir, cu chipuri de domniţe săpate-n peruzea? Agrafe cu grăunţe de diamant scînteietor? Lănţuge-ncurcate, casete de nldeş cu mărgăritare strîmbe, calcifiate de vreme? Pene de păun cu ochi întrebători, zugrăviţi pe ape de verde şi de azur? Sau o topitură din toate aceste odoare, o trecere dintr-una-ntr-alta, o răsucire de flăcări bengale, o clinchetire de ducaţi şi ţechini, o pîlpîire de rouă arzătoare în cupa unei brînduşe de toamnă? Maria-şi înfundă degetele, într-un tîrziu, sub imensele aripi de fluture împăturite în cristalul de timp încremenit al sipetului, le ridică pe braţe umplîndu-se de un puf de solzişori multico­lori, orbecăi cu luminosul material în braţe spre gura podului, dărîmînd felinarele şi sticlele de lampă, troznind nucile sub tălpi şi tăindu-se-n uneltele ruginite, coborî aproape prăbuşindu-se scara de fustei negeluiţi şi se-nchise cu fabuloasa ei pradă-n odaie. Desfăcu pe pat largile aripe străbătute de nervuri ca de frunză, ce umplură patul şi se ridicară peste pereţi, acoperind icoanele şi ştergarele de borangic. Fata nu ştia pe atunci că mai toate muierile din sat ascundeau prin cufere legate cu cercuri de fier bucăţi din aripile marelui fluture, ale marelui bivol înari­pat lung de patruzeci de paşi pe care, cu ani în urmă, Badislavii îl descleştaseră din cleştarul gheţii dunărene, hăcuindu-l şi mîncîndu-i apoi carnea moale şi dulce ca aluatul la lumina flăcărilor ce lingeau şi lustruiau gheaţa. În întunericul sipetelor, fiecare  petic de aripă, de pe-atuncea largi ca nişte catrinţe, crescuse mai mult, se rotunjise, îşi refăcuse forma şi-şi întregise desenele. Maria privea acum vrăjită sorbul modelelor, spirala liniilor, gli­sarea lentă a culorilor una-ntr-alta. Căci în aripile ei predomi­na purpura, dar purpura era tivită cu azur, iar cozile de rîndunică de la capete erau negre ca păcura. Desenele se topeau în desene, feţele deveneau oraşe, pădurile deveneau păsări, ochii lor deveneau orologii. Rotiţele dinţate din orologii deveneau constelaţii unde trăiau fiinţe al căror nume erau oamenii şi! lucrurile lumii noastre. Maria se culcă pe laviţă între cele două aripi răsfirate, şi ele i se prinseră în piele, ancorară de lamele omoplaţilor, trimiseră filamente nervoase în coaste, împinseră vinişoare ce orbecăiau ca viermii spre cîrja aortă. Fata se ridică şi ieşi, cu tălpile goale şi aripile lipite una de alta, în tindă, se privi în găleata cu apă şi văzu o îngereasă cu cozi de ţărancă, ieşi apoi' în negura din curte. Nu vedeai nici la cinci paşi, deşi se făcuse ziuă de-a binelea. Iarba era udă şi-ngheţată. Cuptorul de lut,: dincolo de ogradă, se străvedea prin ceaţă ca o namilă ce putea fi foarte bine un zmeu, un deal sau o claie de fîn. Maria desfăcu aripile, lopată din ele şi se-nălţă, văzu deodată bordeiul de sus, tot mai mic şi mai şters de valurile de fum, apoi satul ca un pîlc de arătări pămîntii, copacii ca nişte mîini ieşind dintr-o apă mare. Văzu şi alte muieri înaripate, unele dînd ocol prin văzduh ca şi ea, altele ghemuite printre crengile goale ale vre­unui zarzăre. Cînd urcă deasupra negurei, fu deodată orbită de soarele de început de lume, şi văzu o femeie dormind pe un nor. Le ştia pe toate, erau şi dintre codane, şi dintre cele vîrstnice, erau şi bune, şi rele, toate levitînd deasupra satului lor şi îndrăz­nind uneori şi mai departe. Fata avea să se facă fluture de-atunci încolo în nenumărate dimineţi, înălţîndu-se printre fulgi de ză­padă sau din rouă sclipitoare a primăverii, dar niciodată n-avea să se mai avînte ca-n prima zi şi n-avea să mai îngăduie ochilor ei priveliştea teribilă a Dumnezeirii. Căci se ridicase atunci, beată de zbor şi de frumuseţea azurului ceresc, mult, mult, mult deasupra lumii noastre. Străbătuse nouă straturi de nori ca nouă coji de sidef, iar după ultimul stătuse-n picioare pe coaja oului lumii, în jurul căruia nu mai era nici măcar nimicul. Dar din vidul acela fără simţire, din moartea aceea fără memorie se-nălţa, ca o auroră boreală, o fantasmă enormă, de necuprins în privire, alcătuită parcă din praf de stele, fiecare bobită aurie aflată la par­seci distanţă de celelalte. Maria ştiu că era prea aproape de gi­ganticul univers ca să poată desluşi vreun chip, aşa că lopată către neant şi eternitate, poate veacuri de-a rîndul, pînă ce, cu încetul, pulberea aurie contura un deget de om, un deget de la picior cu o unghie de corn străveziu. Se depărta şi mai mult, pînă cuprinse-n privire talpa-n sanda cu cureluşe de piele, şi lopată vieţi întregi pînă ce desluşi poala în veşmînt de mătasă cărămizie, apoi pieptul bunului nostru Tată, pe care odihnea patriarhala barbă cu cîrlionţi de argint. Văzu la dreapta Lui tru­pul gol al Domnului nostru Iisus Hristos, cu toate rănile sîn-gerînd, dar purtînd, înconjurînd-o nespus de graţios cu braţul drept, crucea din lemn de măr, pe cînd între degetele celeilalte mîini ţinea-n dreptul inimii un trandafir sîngeriu şi auriu, a cărui fiecare petală era pudrată cu miliarde de raiuri, fiecare lo­cuit de miliarde de sfinţi. Feţele Tatălui şi Fiului erau strălu­minate, cum se pierdeau dincolo de putinţa ochiului de-a vedea, de mănunchiul de raze groase izvorîte din Duhul, porumbi cu ochi de femeie plutind în viaţa fără sfîrşit. Cutremurată, fata mai apucă să vadă şuviţele de aur ce-i coborau Fiului pînă la şale şi ugerii gingaşi de pe pieptul Lui, şi se prăbuşi apoi pînă ce orice viziune se sparse în cioburi şi se risipi. Se regăsi în ograda casei ei din Tîntava, tîrîndu-şi aripile fumegînde prin bruma de pe iarbă, abia mai nimerind prispa şi apoi uşa. În odaia de culcare îşi desprinse aripile de pe trup şi le-mpături la loc. Le vîrî apoi sub pat, într-o altă lacră, printre parii neciopliţi înfipţi în lutul podelei şi daţi cu var ca pomii, pe care se sprijinea aşternutul.

De-atunci, Maria abia aştepta venirea zorilor, cînd mămica pleca în vecini sau făcea mîncare în cuptorul din curte, ca să se facă fluture şi să zboare peste satul încă amorţit. În primăvară, pe vremea cînd se deschideau viorelele pe pămîntul negru, încă bălţat de petice de zăpadă umedă, ea coborî într-un crîng de sal-cîmi tineri de pe marginea gropii lui Ouatu, îşi lipi aripile una de cealaltă, arătîndu-şi doar delicata căptuşeală de pe faţa ascun­să, şi prinse să culeagă cupele străvezii, pline de boabe de rouă. Tocmai se-ntreba de ce-or mirosi viorelele aşa de urît, cînd îl zări pe Vasili, ce venea, cu un cojoc pe umeri, pe poteca dinspre sat. Flăcăului nu-i veni să-şi creadă ochilor: fata pe care-o ştia de co­pilă, cu care jucase de-atîtea ori "Talion, fecior de domn" şi mijoarca, ardea acum în plin soare-ngheţat, doar în cămăşuţă de culcare şi-n picioarele goale, în crîngul de copaci negri ca zmoala ce-şi aruncau nuielele-n cer. Nu-i zărea încă aripile, dar îl mişcă buchetul de flori viorii pe care-l strîngea la piept. Se opri, cu ochii la icoana de necrezut. În balta din spatele Mariei, încrus­tată încă în maluri de gheaţă, se ivi o clipă spinarea leneşă a unei ştiuci. Tinerii se priviră vreme-ndelungată, încremeniţi, apoi el se hotărî către ea iar fata, îngrozită, căci era prima oară cînd o vedea astfel cineva, zvîcni în văzduh şi, după cîteva lopătări din aripile ţepene, pieri după o pădurice ca şi cînd n-ar fi fost. Vasili crezuse că visează, dar, vis sau aievea, rămase cu chipul Mariei în inimă şi, cînd îl revăzu la horă, duminica, între atîtea alte feţe aidoma de codane, se-ndreptă către ea şi-o luă la joc.

Din dragostea lor, niciodată încununată cu pirostrii, se născu, la mai bine de-un an, pe aceeaşi vreme cenuşie şi îngheţată, Miron, prunc cu unghiuţe vinete, căruia au trebuit să-i tragă de pe cap o căiţă ca băşica de porc ca să i se poată vedea ochii de lapte. Acum, pruncul de-atunci avea paisprezece ani şi, ca şi cînd niembrana de pe faţă i-ar fi prevestit firea întunecată şi ascun­sa, făcuse deja o mulţime de ticăloşii care amarau viaţa maicii lui şi, de departe, a uitatului, înceţoşatului său părinte. Neîndoios, umbra tatălui său, suptă lacom de Dunăre, se întorsese în sufle­tul fiului. Prima ispravă a lui Miron, încă un ţînc ce abia putea să-ngaime trei vorbe, s-a petrecut cînd, făcînd într-o zi ochi înainte de revărsatul zorilor, o văzuse pe mamă-sa luminînd odaia cu mătasea multicoloră a aripilor. Se făcuse atunci că doarme mai departe, dar o pizmă ciudată îi cuprinse pieptul ca o gheară. Aşteptă ca femeia să se-ntoarcă şi să meargă-n cuptor, iar apoi se vîrî sub laviţă şi tîrî afară lada Mariei. Scoase aripile şi-ncercă să şi le agaţe-n spinare, dar ele nu se prindeau. Unde le atin­gea cu degetele, rămîneau pete mai negre ca păcura, pe cînd în jur culorile dansau cuprinse parcă de spaimă, şi chipuri de ştime şi de balauri se năzăreau din mozaicul frenetic. Atunci, Miron a scos în curte valurile de brocart şi le-a dat foc în lumina in­certă a zorilor, pînă ce din aripe a rămas doar un pumn de ce­nuşă în care se vedeau cîteva nervuri ca de frunză moartă. Maria a-mbătrînit în ziua aceea dintr-o dată cu zece ani. Şi a continu­at să îmbătrînească văzînd cum învăţătura nu se lipeşte de copil la şcoala primară abia deschisă în sat, şi unde învăţător era însuşi popa, iar clasa ― o încăpere de chirpici proptită în grabă de un zid al bisericii. Cîte nuiele n-a luat la dos, cîte ceasuri n-a stat la colţ, în genunchi, pe coji de nucă, doar-doar s-o apleca mai cu osîrdie asupra ceaslovului, şi tot în zadar. În schimb, umbla la ţîţele fetelor şi se-ncăiera cu băieţi mult mai răsăriţi ca el, de venea acasă mai mereu cu ţoalele tăvălite şi rupte bucăţi. Nu l-a mai primit la şcoală din ziua în care, intrînd preotul să vadă cum dă cu mătura prin biserică, l-a prins pe Miron cu nădragii in vine, frecîndu-se în faţa icoanei Sfintei Născătoare. Atunci nepricopsitul s-a vîrît slugă la un gospodar, pe mîncare şi adăpost, risipind la jocul de miale, cu alţii ca el, banii primiţi de ma­mă-sa de la căpitanul de pompieri. Îşi păstra paralele (şi asta avea s-o facă pînă la moarte cînd, în 1899, un burjui din Garda Naţională, ce abia ştia cu ce parte trebuie îndreptată flinta-nainte, ce doborîse pe cînd încerca să treacă prin contrabandă, pe la bariera Rahovei, cîteva kile de spirt ascunse într-o tocilă veche) într-o pungă palidă şi tare ca pergamentul, la care ţinea ca la ochii din cap, că doar venise pe lume cu ea peste faţă. Cu nepu­tinţă de spus de ce trăiesc pe lume unii oameni, care mănîncă pe apucate, beau pe apucate, dorm pe apucate şi plodesc pe apu­cate, niciodată cu un gînd pentru ziua de mîine, niciodată cu o strîngere de inimă pentru ziua de ieri. Viaţa lor, ca a cîinilor fără stăpîn, e o negură de vorbe şi gesturi, o încîlceală de huliri necugetate şi omoruri nevinovate, căci să suceşti gîtul unui pui de găină sau să vîri cuţitul într-un seamăn al tău e pentru ei ace­laşi lucru, nu cu mult mai însemnat decît tuşitul sau strănutul. Căpitanul Badislav era destul de amărît de isprăvile unicului său fecior, şi poate s-ar fi bucurat să ştie că acea după-amiază de vară în care se răcorea la grădina otelului Dacia, în compania celor două dame, avea să-l scutească de a mai cunoaşte vii­toarele mîrşăvii ale lui Miron, fiul fluturiţei ce-i era încă atît de dragă.



va urma