MIRCEA CĂRTĂRESCU
Norii se formau şi se deformau deasupra grădinii de vară, pătîndu-se cu verde de la vîrful plopilor şi platanilor, cu galben murdar de la tencuiala veştedă, bulbucată cu cariatide jalnice, de pe cornişa otelului. Cerul scînteia ca văzut printr-o lentilă cu un punct de aur în adîncul ei ― soarele cu neputinţă de privit. Vorbele damelor, o trăncăneală fluturătoare, se formau şi se deformau şi ele, răsfrîngîndu-se-n perlele uneia, în nasturii fantezi ai celeilalte, în halba (a cîta?) pe care bărbatul în stacojiu, bărbatul cu ochii mei, eu însumi de acum trei vieţi, o uitase pe masă, tot lungindu-şi gîtul spre ieşire. Ce aştepta? Ce aşteptam? Ce aştept? Ce nebunie cu neputinţă de privit se va forma şi se va deforma pe cerul mereu frămîntat al minţii mele, al cărţii mele? Frosica se aplecase acum mult peste masă, tîrînd cu bustul ei nu prea mare (dar cu dudele ţîţelor neobişnuit de lungi şi de aspre, îşi aminti Vasile, şi animalul inocent dintre pulpe începu să i se umfle din nou) solniţa şi-mprăştiind cîteva scobitori. Cu palma pusă complice pe braţul proprietăresei, îi şoptea ceva la ureche, arătînd cu ochii către o masă mai dinspre fundul grădinii. Şedea acolo un bărbat cu o-nfăţişare neobişnuită, avînd în mînă un pahar cu lichid verde luminos, pe care-l bănuiai de consistenţa gelatinei. Cine nu l-ar fi recunoscut pe gentlemanul îmbrăcat în cea mai fină stofă englezească? Chiar dacă n-ai fi fost în ultima lună la circ ― şi slavă Domnului că Sidoli bătrînul se hotărîse să mai treacă şi pe la Bucureşti cu cortul lui, după trei ani de rătăciri pe drumurile Ungariei şi Maliţiei, căci altfel bieţilor orăşeni rămaşi în urbe pe căldurile cele mari nu le-ar mai fi rămas ca loisir decît vulgarele grădini cu guriste şi mititei ― tot ţi-ar fi sărit în ochi de pe zeci de afiş jerpelite chipul roşu ca sfecla, încadrat de barbeţi, al lui Mr. Swan, un american care uimise lumea cu performanţele lui. Intra, de pildă, îmbrăcat, într-un mare acvariu unde, cu peşti galbeni şi albaştri în jurul său, mînca, bea şi fuma, ba chiar scria şi scrisori de cîteva file la o măsuţă, scoţînd din cînd în cînd pe nări ghirlande de bule strălucitoare de aer. "E foarte bine, soro, e mai bine aievea decît cînd îl vezi la comedie", îi şopti tînăra damăj lui M-me Zamphiresco, şi amîndouă chicotiră schimbînd priviri apoase, căci băgaseră de seamă, pasă-mi-te, că americanul cam trăgea cu ochiul către masa lor. Pe cine pusese ochii streinu-ăsta plin de parale? Frosica nu avea îndoieli, aşa că-ncepu să facă mii de fiţe şi mofturi, să-şi ţuguie buzele rujate-n inimioară şi să-şi arate albul ochilor, să-şi îndrepte graţios trupul ca să-i vadă bărbatul cel singuratic mijlocelul de viespe. Proprietăreasa nu se lăsă nici ea mai prejos. Nu avea, în definitivi decît (şi aici, ca de obicei, nu rosti nici măcar în gînd adevăra ta cifră a anilor) treizeci şi cinci, ba chiar numai treizeci de ani,! şi mulţi domni preferă o damă niţeluş planturoasă, mai ales dacă de pe urma a doi bărbaţi cu cununie, răposaţi, sărăcuţii, înainte! de vreme, avea strîns ceva la chimir. Ridică deci bărbia, de parc-ar fi ţinut un băţ în echilibru pe ea, ca guşa dublă să se netezească şi se aşeză în profil ca "să arate a camee", cum îi şoptise odinioară la ureche un impertinent, în tramvaiul cu cai.
Căpitanul nu băgă de seamă nimic din frămîntarea damelor! de care nu mai ştia cum să scape. Dar trăsura mult-aşteptată în-j tîrzia. Un strop de roz vesperal picură în apexul cerului şi difuza lent, atom cu atom, către margini. Între genele negre şi groasei corneele lui Vasile reproduceau înserarea ca două gravuri bombate ale aceluiaşi peisaj. Ca acele diapozitive uşor diferite-ntre ele ce se introduc în fantele unui stereoscop. Dac-ai putea pătrunde sub chipul său ca sub o mască şi-ai privi prin globii lui de cuarţ împodobiţi cu micile şi strălucitoarele picturi, ai vedel în relief grădina şi otelul, cucoanele şi halba, decupîndu-se net pe fundalul cerului şi-al unor acoperise îndepărtate. Căpitanul urmărea însă cu totul alte imagini, ale memoriei acelei dimineţii derulate rapid, prin rotirea unei manivele de nichel, între oglinzile mişcătoare ale unui vechi fenakistoscop, din cele ce ivea ochiului încîntat balerine şi cai de curse cu mişcări stereotipe şi graţioase.
Convoiul se-apropia de marele otel Bulevard. Se scurseseră deja prin tina acum plină de balegi aburinde carele alegorice ale berăriilor Oppler şi Luter şi cele ale topitoriei Lemaître. Plăpumarii nu putuseră înjuga decît un bou mai mult mort decît viu, împreună cu care trăgea-n jug, în huiduielile mulţimii, un catîr frumos acoperit cu satin galben canar. Dar micii funcţionari cu mînecuţe negre, bufante şi cu cozoroc de ţiplă, băieţii de prăvălie şi ucenicele ce-şi lăsaseră maşinile de cusut în croitorii ca să caşte gura la paradă rămaseră încremeniţi văzînd cum trece maiestuos prin faţa lor minunea cea mare a defileului, scandalul din vara lui '79, despre care-au urlat mai apoi jurnalele luni în şir, pînă cînd vestitul Zdrelea brigandul i-a luat locul şi privilegiul titlurilor de-o şchioapă. Trecea, prin urmare, carul monumental, tras de douăzeci şi patru de boi, ce-înfăţişa rectificarea Dîmboviţei şi noua ei matcă. Pînă şi Badislav se dăduse mai aproape ca să zărească bine construcţia ciclopică. Era, pur şi simplu, o bucată de Bucureşti pusă pe roate. Se puteau vedea acolo case negustoreşti cu oameni la ferestre şi pe balconaşe, o trăsură adevărată trasă de doi cai, porumbei ciugulind la picioarele şi pe umerii statuii lui Mihai Bravul, reprodusă cu măiestrie. Mica urbe era tăiată-n două de albia rîului îmblînzit, un enorm jgheab plin cu apă pe care scria "Dîmboviţa apă dulce". Pe apă se zărea o plută încărcată de flori unde zăcea pe-o rină un bătrîn cu barba-n noduri, întruchiparea mitologică a rîului. În jurul plutei înotau, cu ţîţele dezvelite şi cu picioarele în-făşurate-n pînză verde, sirene şi naiade, în care nu puţini recunoscură trupurile durdulii, mult iubite, ale Leonorei şi Acriviţei, al lui Fifi şi-al Marghioalei, cocotele de lux, cu tariful pe uşă, de la otelul Victoria, din dosul bisericii Sf. Pantelimon. Pînă şi moşul de pe plută, ce căuta să se-arate demn şi semeţ între gherghine, era cunoscut ca un cal breaz, căci nu era nimeni altul decît milogul de la uşa aceleiaşi biserici. "Mai lipsea popa şi ţîr-covnicul, să tragă la jug", zisese-n gura mare un mucalit, şi, pentru o clipă doar, consternarea lăsă locul unui rîs mînzesc. Căci cetăţenii onorabili ai urbei nu glumeau cu onoarea de familişti. La vederea sfîrcurilor obraznice, întărite de apa rece, o mulţime de gură-cască se aruncară spre car, agitînd bastoanele-n aer şi înjurîndu-le de panaghie pe bietele muieri. Alţii luau noroi de pe jos şi căutau să le nimerească direct în obraz. Hotărît, dom' Spirescu, întors de curînd de la Venezia, cam sărise peste cal cînd închipuise acel car. Îşi lua şi el acum din plin răsplata nesăbuinţei, căci, fiindcă ţinuse să întruchipeze el însuşi un june boem ce privea visător, de pe un pod, în apa falsei Dîmboviţe, primea acum în cap o ploaie de murdării. Cu tot respectul pentru defileu şi pentru Majestăţile Lor, batjocura nu putea fi iertată. Căci ce avea mai scump bucureşteanul decît păcătuirea privată şi moralitatea publică? Fu nevoie de sute de opintiri ca să-ncline, în zgomot teribil de osii frînte şi roţi sfărîmate, imensul jgheab, din care-n cele din urmă un val distrugător, ducînd cu el naiade şi flori, bucăţi de pod şi de falsă tencuială, cîini şi pisici, copii îmbrăcaţi în marineri, mingii vărgate şi cocarde tricoloare, se revărsase peste casele şi prăvăliile din dreptul librăriei Alcalay, inundase magazinul de covoare Haas şi schimbase Podul Mogoşoaiei într-o mocirlă numai bună pentru porcii graşi şi pentru cîrdurile de gîşte din curţile din preajmă. Apoi tîrgoveţii, foarte mulţumiţi, deşi uzi ca vai de ei, o porniră în urmărirea curviştinelor care, doar în pantalonaşii cu înotătoare verzi şi cu braţele-ncrucişate peste sîni, înţeleseseră că nu era de glumă. Fugeau disperate, zbierînd cît le ţinea gura, căci cu doar cîte-va săptămîni în urmă Miţa Biciclista, cu toată protecţia Doam-: nei, fusese dată jos de pe velociped şi unsă cu chinoroz pe toată faţa de nici acum nu se arătase pe străzi, ci-şi îngrijea în cine ştie ce budoar ochii umflaţi ca sarmalele. Alte nenorocite, care umblaseră-n pantaloni vărgaţi, speciali pentru demoazele, prir grădina Cişmegiului, făcînd reclamă astfel croitorului viziona: Iţac (ce se alesese şi el cu acea ocazie cu vitrina spartă şi valur întregi de ştofă furate de pe tejghele), fuseseră aproape înecate în lac de matroanele ce se promenau pe acolo şi de ofiţeri, pe cînd poliţaii se ţineau cu mîinile de burtă de rîs.
Curînd însă marea butaforie fu dată la o parte şi defileul îşi putu relua cursul. Treceau carele mai puţin însemnate ale unor meserii totuşi folositoare propăşirii generale: vidanjorii, hingherii şi cioclii, ultimii impresionînd mulţimea cu o splendoare de dric sculptat în abanos, cu geamuri hipnotice de cristal faţetat, pe capra lui şezînd însăşi Moartea, ce ţinea cu-o mînă hăţurile cailor mascaţi, cu panaşe de struţ în frunte şi acoperiţi cu valtrapuri grele, iar cu cealaltă sprijinea pe genunchi un mare ornic sclipitor, de alamă plină, cu un pendul lustruit ca oglinda ce luneca lent, la dreapta şi la stînga, sub un clopot de sticlă. La urmă de tot trecu carul Justiţiei, nu fiindcă dreptatea ar fi şchiopătat în amărîta ţărişoară dunăreană (cum şi începuseră să rînjească unii din gloată), ci pentru că una dintre roţi i se-nţepenise şi nu se mai învîrtea laolaltă cu celelalte. Carul nu se voise original. Era tras de două perechi de cai albi cu panaş verde strălucitor şi-nfăţişa o sferă cam cît un stat de om de înaltă, pe care se afla un tron încăpător. Trei inşi ar fi putut sta alături, sprijiniţi de volutele baroce ale spătarului. Două fiinţe necunoscute (balauri? hidre? himere?) îşi arătau colţii curbi, înspăimîntători şi limbile bifurcate de-o parte şi de alta a marelui tron. Deşi total încremenite, în afara unei înfiorări aproape nevăzute a solzilor de peruzea, fiarele erau fără putinţă de tăgadă vii, şi limbile elastice, umede, şuierătoare le lunecau uneori din boturi, mirosind cu vîrfurile ascuţite spătarul caprei şi surtucul vizitiului. Pe tron stătea singuratică o femeie cu faţa dată cu pudră de marmoră. Pudră de marmoră avea şi pe piept, şi pe braţele rotunde. Buclele-i erau ca săpate în calcar şi curgeau în inele de piatră pînă spre mijloc. Un peplum de pînză albă şi groasă făcea sute de-ncreţituri complicate, ce nu puteau ascunde totuşi globii semeţi ai sînilor şi rotunjimea de lira a şoldurilor. Un picior puternic, cu unghii cornoase, în sanda de piele şi ţinte de fier ieşea de sub cutele rochiei şi apăsa pe o carte legată în marochin. Dar căpitanul, care se depărtase de mult de carul său şi nu mai spera să răzbească pînă la el prin gloată prea curînd, se simţi săgetat deodată nu de trupul de regină al femeii necunoscute, ci de faţa ei de neuitat. Femeia-ntruchipa Justiţia, Şi o-ntruchipa cum se cade. În dreapta ţinea o spadă strălucitoare ― iar ochiul lui Vasile nu se putea înşela: nu era un băţ poleit ca toate celelalte din parada aceea, ci o unealtă de război care trecuse poate prin multe trupuri ―, în stînga o balanţă cu talere inegale, iar ochii-i erau acoperiţi cu o fîşie din aceeaşi pmză albă şi aspră din care era făcut peplumul. Rămîneau afară, pe ovalul de piatră al feţei, gura roşie şi cărnoasă şi o bărbie cu gropiţă adîncă, asemenea unui vîrtej dintr-o apă liniştită. Rujată gros, crudă şi voluptuoasă, trufaşă şi liniştită, gura femeii îi păru atît de chinuitor de senzuală lui Vasile, încît nu se putu-mpiedi-ca să nu-şi închipuie, copleşit de o sudoare-ngheţată, cum, pătrunsă şi răvăşită de plăcere, muierea sfîşie gîtul bărbatului, trăgînd afară artere şi nervi, dezgolind vertebrele însîngerate ale celui care, confundînd agonia cu un orgasm halucinant, îşi înteţeşte mişcările sacadate ale şalelor. Cu toate acestea, o frunte foarte înaltă deasupra eşarfei de pînză şi atît de imaculată, încît osul craniului părea străveziu, lăsa să se ivească, aproape tangibilă, o fiinţă melancolică şi-nchisă-n sine ca-ntr-o enormă carceră de sidef.
Cine putea fi acea divă de calcedonie? O cîntăreaţă de operă din trupa Giorgiani, tocmai abătută prin acele părţi sălbatice ale Evropii? O călăreaţă de la circul Sidoli, din cele cu aripi roz-bonbon din franjuri lucitoare de mătase? În nici un caz vreo frumuseţe dîmboviţeană, aristocrată sau plebee, căci Vasile ajunsese să le ştie pe toate, care din încercate, care din auzite: toate aveau moliciuni şi fasoane orientale, nasuri late şi ochi tîmpi, de baiadere. Corpul lor, cu cît mai revărsat, cu atît mai rîvnit ― funduri mari şi roze, burţi cu cîteva rîndun de slăninuţe, în care buricul se pierdea ca un sorb fără capăt, ţîţe cu vinişoare albastre şi areole stacojii acoperindu-le aproape întreg botul ―, nu putea fi cel al feei doar fibră de pe tronul marmorean. Aproape că vedeai ochii ei prin eşarfă: albaştri şi-ngheţaţi ca două pietre apoase de safir, nu de pe lumea asta şi în nici un caz din Balcani. "Trebuie s-o uit, s-o uit imediat", îşi spuse căpitanul, şi, cu un gest copilăresc, închise pleoapele cu speranţa că, atunci cînd le va redeschide, fantasma de pe globul din cercuri de oţel va dispărea sau va lăsa locul vreunei demoazele plictisite, cusătorea-să la atelierul de după colţ. Dar cînd cojile fluturătoare desprinse de pe obiecte se reîntoarseră în globii lui oculari, Vasile alunecă într-un vis în care se făcea că diva întoarce capul către bucata de Bucureşti pe care se afla el pictat, scanează figurile de gură-cască şi negustori de asemenea zugrăvite-n decor şi îl localizează, tocmai pe el, cu o intuiţie de insectă oarbă, decupîndu-l din întregul univers disponibil. Şi îi trimite, tocmai lui ― singurul rămas colorat intens, smălţuit ca un soldat de plumb într-o lume de viduri, linii punctate şi epure abstracte ―, un zîmbet care-l îngheaţă. Şi-i face, tocmai lui, un semn de chemare, imperceptibil aproape, dar imperios ca al unei zeiţe. Şi coboară, în vis, nlutind cumva, în diorama cu oteluri şi berării, părul fluturător stergînd firme şi felinare, pînă pe macadam, în faţa lui Vasile, şi-şi apropie gura de obrazul lui şi gîndeşte lîngă el, şi Vasile ştie cum va sfîrşi ziua aceea, ştie că va lua o trăsură cu un muscal în surtuc verde pe nume Efraim Scopitul şi că va ajunge la exorbitanta cochilie a casei de rugăciune şi că va zăcea în cele din urmă într-o baltă de sînge, fără vină, dar în mod necesar, asa cum crucificaţi iar şi iar atîrnă Criştii în centrul marilor picturi ale crucificării, şi săgetaţi iar şi iar îndură supliciul sfinţii Sebastian de cîte on legenda lor e-ncondeiată din nou de maeştrii sadici şi minuţioşi ai vremurilor apuse. Abia atunci Vasile deschide ochii cu adevărat, ca să mai vadă doar spatele carului, spătarul tronului săpat în volute şi-ncrustat cu pietre semi-preţioase, un zuluf ca de piatră, ţeapăn în aerul trompe-oeil al verii, o roată care nu vrea să se-nvîrtă şi lasă o dungă hîrşită pe pietrele buhvarului.
De-atunci orele trecuseră lesne. Pompierul se grăbise să-şi ajungă compania şi-şi luase locul între fruntaşii ei, tocmai cînd carul trecuse semeţ prin faţa tribunii Majestăţilor Lor, înţesată de camarilă, miniştri în fracuri, generali şi înalte doamne. An-gelul pompier stinsese flăcările de ţesătură purpurie, salvase cetăţenii desperaţi şi coborîse pe pămînt cu bine, în aplauzele tribunii. Pompele strălucitoare, cu manometre strunjite-n alamă, trecură şi ele, trase de atelajele de cai păşind în buiestru, trecură şi eroii din Dealu Spirii, apoi coloana se opri undeva, pe o străduţă lăturalnică, ofiţerii oftară uşuraţi ― o făcuseră şi pe-asta, slavă Domnului! ― iar Vasile, în aparenţă schimbînd însufleţit felicitări cu camarazii săi şi ascultînd respectuos inepţiile unui general senil, se chinuia mai departe să uite statuia vie a Justiţiei, cu ochii după trăsurile care treceau în depărtare. Nu zărise însă, pe capra nici uneia, muscalul în mundir verde, pe care dorea cu ardoare să-l întîlnească. Uliţele se afundau în întuneric, iar ta capătul lor ardea cerul albastru.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu