Blindatele morţii (23)

Sven Hassel

S-a vorbit să ni se ofere reprezentanţii de teatru în taberele noastre de retragere.
Totul s-a sfârşit cu necazuri pentru locotenent-colonelul Hinka.
Nu pricepuse că în armată teatrul nu era destinat regimentelor disciplinare.

PIURE CARTOFI CU SLĂNINĂ

Regimentul 27 a fost trimis puţin mai la nord de Popelina, la liziera unei păduri. Sector liniştit, câteva tiruri locale de artilerie, ceea ce pentru noi era o bagatelă.
Grupa noastră a plecat în recunoaştere în pădure, cu ţigara în gură, cu armele aruncate neglijent pe umăr şi tăifăsuind în aşa fel încât pălăvrăgeala noastră trebuie că se auzea la un kilometru depărtare.
Porta ceru insistent puţin timp de odihnă:
 ― Războiul o să ne‑aştepte, credeţi‑mă, chiar dacă ne oprim o clipă.
 ― Bine, zise Bătrânul. De altfel în pădurea asta n‑ar trebui să fie ruşi. I‑am fi văzut de mult.
Ne‑am strâns toţi doisprezece pe un taluz, ca nişte rândunele pe un fir telefo - nic şi la fel de nepăsătoare ca ele. Ideea că inamicul s‑ar putea găsi la doi paşi şi că ne‑ar putea doborî cu mitraliera nici măcar nu ne‑a tre­cut prin minte. Porta începu încă o dată să‑şi amintească de mâncarea lui preferată, piureul de cartofi cu slănină, şi crezu de cuviinţă să ne explice cum se face:
 ― Înainte de toate, spuse el, mâncarea asta divină trebuie făcută cu dragoste ― gesticulă insistând pe cuvântul „dragoste" ―, căci dacă nu pui sentiment nu me­rită să‑ţi dai osteneala să încerci!
 ― Stai puţin, Porta, îl întrerupse Micuţul, aş vrea să scriu reţeta.
Îi ceru lui Stege un creion şi hârtie, umezi creionul, se întinse pe burtă şi‑i făcu semn lui Porta să continue.
 ― Deci: se iau câţiva cartofi frumoşi pe care te‑aran­jezi să‑i furi dintr‑o pivniţă sau din altă parte şi‑i cureţi înlăturând părţile stricate, dacă sunt.
 ― Ce poafi stricat la un cartof? spuse Micuţul.
 ― Fă cum îţi spun şi în rest, gura. Aruncaţi fiecare cartof într‑o găleată cu apă minunat de limpede, ca unda unui mic râuşor.
Pe cuvântul meu, tu eşti poet! spuse Bătrânul râzând.
Porta închise un ochi:
 ― Ce‑i poet? Are vreo legătură cu băiat rău?
Bătrânul râse şi mai tare:
 ― E posibil să existe poeţi printre băieţii răi, dar nu la asta mă gândeam. Hai, continuă!
 ―  Fierbeţi cartofii, îi striviţi corect până ajung piure şi‑acum, ascultaţi cu toţii, ăsta‑i principalul: ţi‑vă pe o pajişte unde aţi observat că sunt dobitoace cu coarne, alegeţi o femelă şi mulgeţi un castron cu lapte pe care‑l vărsaţi în piure. Dar pentru numele lui Dumnezeu, să nu vă înşelaţi şi să luaţi o măgăriţă drept vacă! Trebuie să vă previn că laptele de măgăriţă se foloseşte la îm­băiere.
 ― Ce grozăvie! făcu Micuţul, şi‑aşa e nasoală o baie în apă, darămite‑n lapte. Minţi, Porta, de unde‑ai scos asta?
 ― Am citit, fiule. O poveste cu o stricată din Italia, de‑i zicea Popeea. Deci nu lapte de măgăriţă, ci lapte ade­vărat de vacă, pe care‑l amestecaţi cu blân - deţe în piureu, apoi puneţi sare, dar mereu cu sentiment. Şi continuaţi să ames- tecaţi, cu lingura de lemn, sau, dacă n‑aveţi, cu o baionetă, natural, ştearsă înainte! Când e gata, şutiţi zece ouă pe care le bateţi cu zahăr. Zahărul îl juliţi de la intendenţă într‑o noapte mai întunecoasă. Când totu‑i bătut bine, îl turnaţi în piure ― dar pentru numele lui Dumnezeu, încet, încet...
 ― De ce încet? zise Micuţul.
 ― Fă cum îţi spun şi nu mă întrerupe. Fierbeţi totul la foc mic... Ce mai e? îi spuse nerăbdător Micuţului.
 ― Mă‑ntreb dacă pentru foc se poate lua lemn de fag stropit cu benzina lui Hitler?
 ― Bine‑nţeles!
Micuţul se culcă la loc şi continuă să scrie, cu un scris mare, copilăresc, scoţând limba silitor.
 ― Slănina se rumeneşte pe jar de lemn de fag. O tăiaţi în cubuleţe mici pe care le strecuraţi în foc, dar totul trebuie făcut cu conştiinciozitate şi într‑o manieră foarte catolică.
 ―  Asta‑i acum, trebuie să fii catolic ca să faci piure de cartofi?
 ― Absolut, zise Porta. Aşa se cuvine, de pe vremea războaielor religioase.
 ― Bine, bine, răspunse Micuţul, o să‑l pun pe unul să mi‑l facă.
 ― În fine, urmă Porta cu un zâmbet încântător, pu­neţi puţin usturoi în piure. Nu strică nici puţină boia sau un cartuş plin pe jumătate de piper. În numele cerului, fiţi atenţi să nu lăsaţi prea mult pe foc ospăţul ăsta pen­tru zei şi ca să‑l mâncaţi mai întâi spălaţi‑vă lingura, căci ar fi o crimă să folosiţi o lingură murdară. Cât despre cubuleţele de slănină, amintiţi‑vă că trebuie slănină de porc alb sau negru. Unul pestriţ mai merge, dar nu porci roşii, Dumnezeule! E imposibil.
Îşi ridică fundul şi trase un vânt bubuitor care răsună în liniştea pădurii.

Bătrânul îşi aruncă chiştocul, se ridică şi plecarăm să hoinărim prin pădure. Drumul şerpuia între brazii înalţi, negri şi deşi, transformându‑se încetul cu încetul într‑o po­tecă strâmtă, care, la un moment dat, cotea în unghi as­cuţit. Acolo, dintr‑o dată, am dat nas în nas cu o patrulă rusească, în mod evident la fel de uimită ca noi!
Timp de câteva secunde am rămas cu toţii înţepeniţi pe loc, cu chiştoacele lipite de buze, cu armele pe umăr, privindu‑ne zăpăciţi, drept în ochi, unii pe alţii... Apoi, ca la un semnal, cele două părţi s‑au întors şi au şters‑o la fel de repede pe cât le dădea voie echipamentul!
Am spălat putina fără nici o ruşine, cu Porta înaintea noastră, care literalmente zbura. La rândul lor, ruşii fă­ceau, fără îndoială, acelaşi lucru! Micuţul, bătând aerul, cu picioarele sale lungi, cotcodăcea de spaimă şi îşi pier­duse pistolul-mitralieră în fugă, dar nici măcar un ordin de la statul major n‑ar fi reuşit să‑l întoarcă din drum.
Într-un cuvânt, am fi murit fără îndoială de o criză de inimă dacă Porta nu s‑ar fi împiedicat de o rădăcină care‑l făcu să se rostogolească, cu toate patru labele în aer, de‑a lungul unei pante abrupte, cincisprezece metri mai jos! A rămas nemişcat, scheunând de spaimă, ca şi cum ar fi avut lupii pe urmele lui. Ne‑am dat multă osteneală să‑l punem pe picioare, după care‑a urmat o discuţie violentă despre numărul ruşilor pe care‑i zărisem.
 ― O companie, credeau Bătrânul şi Stege.
 ― O companie! strigă Porta. Nu zău, v‑a intrat un guguştiuc în ochi! A fost cel puţin un batalion!
 ― Erau peste tot, interveni Miţul.
 ― Da, peste tot, întări Legionarul, în spatele fiecărui copac, şi se uitau la noi ca nişte bufniţe! Dacă voi vreţi să rămâneţi aici, eu n‑am de gând. Am plecat, prieteni...
Ajunşi la companie, am făcut un raport neruşinat. Văzusem cu ochii noştri pe puţin un batalion de ruşi. Ra­portul ajunse la statul major al regimentului; divizia a fost pusă în alarmă şi trei batalione de şoc au sosit ca în­tărire. Regimentul 76 artilerie şi 109 aruncătoare de gre­nade au deschis un foc susţinut asupra locului unde se presupunea că s‑ar afla inamicul şi două batalioane de artilerie au înaintat în linie.
De partea lor, colegii ruşi trebuie că povestiseră la fel, căci artileria lor îşi dădea aceeaşi osteneală, fără îndoială spre bucuria la fel de mare a grupei lor de re­cunoaştere. Porta urmări cu o privire visătoare zborul grenadelor grele pe cerul întunecat.
 ― Sunt totuşi foarte mândru că am stârnit aşa ceva! spuse el cu satisfacţie.
 ― Şi dacă şi‑ar închipui că nu‑i nici măcar coada unui rus care să‑i primească! adăugă Micuţul cu haz.


va urma