Dialoguri (18)

Corneliu Coposu cu Vartan Arachelian

Vartan Arachelian: 
O scrisese cu treizeci şi ceva de ani în urmă! Cine era generalul centenar?

Corneliu Coposu: 
N-a apucat, era generalul Zadic, armean de origine.

Vartan Arachelian: 
Care a intrat la Chişinău, călare pe un cal alb.

Corneliu Coposu: 
Exact. Ne-a spus că a comandat armata care a eliberat Chişinăul. Acest general nu a apucat să împlinească  suta de ani, fiindcă a murit cu două zile înainte.
Veneau deţinuţii de toate categoriile. Mulţi muncitori. Mi-aduc aminte că a intrat odată un grup de vreo 30 de muncitori de la Malaxa, care îşi făcuseră o organizaţie regalistă, numită "Regele Minai". Regele Minai fusese expulzat, după ce abdicase. Au apărut o serie întreagă de figuri interesante. Au fost condamnaţi la pedepse grele. 
Condiţiile erau imposibile din punct de vedere al igienei. Nu aveai condiţii de spălat, nu funcţiona nici o baie (în întregime). Cînd se întorceau deţinuţii de la plimbare, aveau grijă să-şi umple gamela cu apă, căci ea trebuia să le servească pentru spălatul rufelor se spălau cămăşile şi indispensabilii într-o gamelă cu apă, aşa cum dădea Dumnezeu.

Vartan Arachelian: 
Vreau să facem o paranteză şi să vă întreb dacă "Asociaţia foştilor deţinuţi politici" sau, de exemplu, partidul dumneavoastră ştie cîţi martiri a dat? Care a fost numărul deţinuţilor politici din România comunistă?

Corneliu Coposu: 
O statistică exactă, generală, nu se poate face. Din informaţiile pe care le-am colectat de la organizaţiile noastre s-a putut stabili numărul aproximativ al deţinuţilor, care au fost arestaţi după dizolvarea partidului: 282 000...

Vartan Arachelian: 
Formidabil!

Corneliu Coposu: 
Din aceştia 2/3 s-au prăpădit în închisori, în lagăre, cu mine, în cîmpuri de concentrare...

Vartan Arachelian: 
Două sute de mii de oameni.

Corneliu Coposu: 
190.000, am apreciat noi numărul morţilor în închisoare. De altfel în închisoare s-au prăpădit Mihalache şi luliu Mnaiu, aproape toţi fruntaşii partidului nostru. Datorită acestei împrejurări am rămas doar eu din vechea conducere, cel mai mare în grad. Toţi ceilalţi membri ai delegaţiei permanente, ai biroului de conducere, au murit în închisori.

Vartan Arachelian: 
Şi o altă întrebare. Comparativ cu celelalte ţări comuniste din est, românii au avut mai mulţi arestaţi şi condamnaţi politic?

Corneliu Coposu: 
Proporţional, sigur că da. Dacă se face raportul la populaţie, cred că fost cel mai mare număr de deţinuţi din întreaga sferă de influenţă sovietică.

Vartan Arachelian: 
Cum explicaţi acest număr?

Corneliu Coposu: 
Datorită excesului de zel cu care instituţia represivă românească a căutat cu orice preţ să-şi depăşească patronul. Ea a transformat închisorile comuniste în nişte locuri de groază. Am stat, în numeroase rînduri, în aceeaşi celulă, cu foşti puşcăriaşi din Uniunea Sovietică şi am aflat de la ei aceasta.

Vartan Arachelian: 
Au fost transferaţi în România?

Corneliu Coposu: 
Nu, au făcut închisoare acolo, au fost eliberaţi de către ruşi, dar românii i-au arestat din nou şi i-au menţinut în puşcărie, deşi beneficiau de un decret de graţiere rusesc.
Aceştia istoriseau care era regimul penitenciarelor şi al lagărelor de muncă, al minelor cu deţinuţi din URSS. Din relatările lor rezultă că ruşii erau mult mai blînzi în aplicarea pedepselor. Şi faptul că oamenii se reintegrau în societate, fără nici un fel de discriminare, era, faţă de situaţia din România, altceva, în al doilea rînd, mulţimea deţinuţilor politici, pentru că la un moment dat Uniunea Sovietică avea peste zece milioane de deţinuţi, făcea imposibilă aplicarea unor măsuri corective, foarte dure, de aceea eu consider că regimul care s-a aplicat în închisorile din România, în special regimul de reeducare de la Piteşti, Gherla, Ocnele Mari, Rîmnicu Sărat şi din alte locuri e tot ce poate fi mai excesiv şi mai oribil în istoria penitenciarelor. La Rîmnicu Sărat am făcut ultima parte a puşcăriei.

Vartan Arachelian: 
Acolo a murit Mihalache!


Corneliu Coposu: 
Da... puşcărie monocelulară, fiecare deţinut fiind singur în celulă, nu avea deloc lumină naturală; iluminarea era asigurată de un bec de 15 w, iar în timpul iernii nu se făcea încălzirea celulei. E adevărat că fiind foarte veche şi clădită din două rînduri şi jumătate de cărămizi, nu se simţea nici o deosebire între vară şi iarnă; era aceeaşi temperatură rece şi întuneric.
Ferestruica celulei era în permanenţă oblonită pe dinafară ca să nu se poată vedea cerul. De altfel geamul era şi de neatins la înălţimea la care era situat. Era o interdicţie absolută de a face uz de pat, în afară de cele opt ore, care erau destinate somnului, în timpul zilei trebuia să stai în picioare, sau să stai pe tinetă.
Deci nu aveai dreptul să te aşezi pe pat, nu aveai cu cine să vorbeşti, în ultimii opt ani nu am rostit nici măcar un singur cuvînt şi la ieşirea din închisoare uitasem să vorbesc.
Mi-a trebuit o perioadă de readaptare de cîteva luni pînă mi-am redobîndjt graiul. Efectiv nu am spus nici un cuvînt în tot timpul ăsta. Intre timp mai interveneau pedepse, izolări...


Vartan Arachelian: 
Injurături...

Corneliu Coposu: 
Injurături mai puţin, fiindcă garda de la Rîmnicu-Sărat, gardienii care ne păzeau nu erau români, vorbeau o limbă stranie, asiatică, nu erau nici slavi, erau un fel de kirghizi, turkmeni, n-am putut să definesc niciodată limba pe care o vorbeau. Nu cunoşteau şi nu pricepeau limba română.

Vartan Arachelian: 
Adică erau sovietici?

Corneliu Coposu: 
Nu, erau îmbrăcaţi în uniformă românească, dar nu ştiau româneşte. Aveam aproximativ 80 de gardieni, care operau în 4 schimburi, iar numărul ofiţerilor era dublu; făceau şcoală. Rîmnicu Sărat era nu numai cea mai dură puşcărie,  dar era şi un fel de puşcărie experimentală, liceu de aplicaţie pentru viitoarele cadre ale puşcăriilor. Aceştia erau români, dar gardienii erau de un neam străin, nişte brute, care nu ştiau cu cine au de-a face. Nu ştiu ce idei aveau despre noi, dar, probabil, pentru ei eram doar nişte cifre şi pentru menţinerea ordinei aplicau ca metodă de disciplinare a
deţinuţilor bătaia. Intrau în celulă, 5-6 gardieni gealaţi din aceştia înarmaţi cu bastoanele şi băteau pe toţi deţinuţii, pe rînd, fără nici o justificare pînă cînd cădeam jos.
Toţi deţinuţii, indiferent de vîrstă şi de starea sănătăţii erau bătuţi metodic. Regimul acesta nu l-a ocolit nici pe Mihalache, care avea vîrstă de 82 de ani şi nu a fost scutit de  bătaie nici Pogoneanu, fostul director din Ministerul de Externe, care, paralizat pe jumătate, nu putea sta în picioare, stătea permanent în pat şi era bătut în pat, culcat.

Vartan Arachelian: 
Cred că ar fi momentul să-l evocaţi pe Mihalache  despre care am aflat că a avut o comportare extraordinară.  Informaţia o deţin chiar de la unul dintre cei care au lucrat în conducerea penitenciarelor româneşti din anii aceia.

Corneliu Coposu: 
Da, Ion Mihalache a stat multă vreme în celula de deasupra celulei mele. O perioadă de timp, cam în deceniul cinci, pe la început, puteam să comunic printr-un fel de alfabet  Morse cu el.
El cunoştea un singur alfabet de bătăi în perete, fiecare literă reprezenta o bătaie în plus. A, o bătaie, B două, vă  închipuiţi că la Z erau 24 de bătăi, un sistem de comunicat foarte dificil. Era singurul pe care-l pricepea şi am reuşit să schimb cu el cîteva fraze şi să îi răspund după un efort de o jumătate de zi. "Niculina e sănătoasă". Era vorba de soţia lui. 
Şi a priceput, exista un semnal de întrerupere a comunicaţiei şi altul de OK. După aceea, slăbindu-i auzul, nu s-a mai putut ţine legătura cu el. Protestele le făcea cu o voce foarte sonoră,  exact în momentul schimbării de gardă, cînd, datorită mişcării celulele scăpau de sub supraveghere. Atunci venea în dreptul uşii şi, cu o voce puternică, protesta. Din protestele acestea s-a aflat că patriarhul Justin Marina a fost la el în celulă, încercînd să-l convingă să dea o declaraţie de blamare a lui Maniu.
Am auzit din celula mea cum a strigat:" A fost nenorocitul
 de patriarh Justin Marina la mine, ca să mă convingă să mă 
desolidarizez de Maniu. L-am dat afară".
Urma deschiderea celulei, bătaia administrată de gealati şi totul reintra în linişte şi în normal, încă o dată a protestat, de data aceasta vizitatorul care a încercat să-l convingă pe Mihalache să dea o declaraţie salvatoare pentru el a fost Ghelmegeanu. Refuzul şi strigătele lui au fost imediat potolite prin bătaia administrată de gardieni.
A avut o comportare foarte demnă, pînă în ultimul moment al vieţii, în ultima fază nu se mai putea mişca, decît cu foarte mare greutate, după aceea a paralizat şi, în scurtă vreme, s-a prăpădit.

Vartan Arachelian: 
Domnule Coposu, nu credeţi că ar fi momentul să  evocaţi figura acestui mare om politic al partidului  dumneavoastră fiindcă pe cea a lui luliu Maniu aţi făcut-o?

Corneliu Coposu: 
N-am prea făcut-o, am atins numai o schiţă de portret. Eu aveam pregătită o carte care mi-a fost confiscată  la arestarea mea, cu un fel de portrete ale fruntaşilor P.N.T.

Vartan Arachelian: 
Şi n-aţi încercat s-o recuperaţi?

Corneliu Coposu: 
De unde?

Vartan Arachelian: 
Domnul Brucan şi-a recuperat dosarul de la Securitate, dumneavoastră n-aţi reuşit să vă recuperaţi manuscrisul?

Corneliu Coposu: 
Eu am încercat, în repetate rînduri, să obţin măcar ceva din lucrările care mi-au fost confiscate la arestare, în '47. Mi s-a răspuns în scris că manuscrisele care mi-au fost  confiscate au fost arse, avînd un caracter reacţionar. O carte, care era o biografie romanţată, a lui Maniu, intitulată Istoria unui tribun, ar putea fi eventual refăcută, dar o carte cu  portrete ale fruntaşilor noştri este de neînlocuit. Un manuscris  pe care îl regret şi care m-a costat vreo doi ani de muncă şi  de cercetări prin arhivele Ardealului, avea drept subiect luptele naţionale ale românilor din Transilvania, înainte de Supplex libellus valachorum. E o perioadă absolut neatacată de  cercetătorii noştri, asupra căreia există foarte puţine 
documente.
Reuşind să culeg de prin arhivele episcopiilor, ale oraşelor mai vechi, ale primăriilor şi din arhive particulare anumite mărturii privind activitatea pe plan naţional a unor intelectuali români ca şi relatări despre anumite răzmeriţe  săteşti împotriva stăpînirii austro-maghiare, le-am conspectat cu grijă şi am încropit din ele o modestă schemă a activităţii patriotice a românilor din secolul al XVIII-lea. După cum ştiţi, epoca aceea era complet lipsită de istorie. Istoria noastră  documentară din Transilvania începe cam cu Supplex libellus valachorum. Era un manuscris pentru care mi-am exprimat,  în diverse rînduri, regretul deosebit, fiindcă încorpora în el nu numai doi ani de muncă asiduă şi nenumărate deplasări pe la arhive, dar umplea un gol. Mi s-a răspuns că, fiind un material reacţionar, a fost ars.



va urma