Din aventurile lui Luke Skywalker (9)

George Lucas

Era înalt, dar nu arăta monstruos. R2 se încruntă în sinea lui, pe cînd îşi verifica circuitele oculare şi le reac­tiva pe cele interne. 

Acea creatură aducea foarte mult cu un bătrîn. Purta o pelerină ponosită, iar din straiele lălîi de dedesubt atîrnau cîteva cureluşe de piele, legături şi nişte instru­mente nemaiîntâlnite. R2 privi în spatele acestuia, dar nu detectă nimic înfricoşător care să vină pe urmele sale. Şi nici bărbatul nu părea înspăimîntat. Într-un fel, părea chiar mulţumit, gîndi R2.

Era imposibil de spus unde sfîrşea suprapunerea de veşminte ale ciudatului nou-venit şi unde începea pielea lui. Acea figură bătrînicioasă se pierdea în îmbrăcămintea bătucită de nisip, iar barba lui nu părea altceva decît o prelungire a zdrenţelor lălîi ce-i acopereau pieptul.

Chipul lui adînc brăzdat purta amprentele unei vieţi trăite în condiţii limită, altele decît cele ale deşertului, în care frigul şi umezeala atinseseră valori extreme. Din acel chip boţit de riduri şi cicatrice, răsărea un nas co­roiat şi scormonitor, ca un pinten de stîncă. Ochii lui apoşi erau de un azuriu de cristal. Amestecul de nisip, praf şi barbă dădu la iveală un zîmbet; bărbatul privea pe furiş forma inertă de lîngă spider.
Convins că oamenii nisipurilor fuseseră victimele unei iluzii auditive - ignorînd, în mod convenabil, faptul că şi el o trăise - şi dealtfel, fiind sigur că acest străin nu avea de gînd să-i facă nici un rău lui Luke, R2 îşi schimbă uşor poziţia, încercînd să-l vadă mai bine. Sen­zorii lui de-abia percepură zgomotul produs de o pietri­cică pe care o dislocase, dar bătrînul se răsuci de parcă s-ar fi tras în el. Privi ţintă spre nişa în care stătea ascuns R2, continuînd să zîmbească blînd.

- Salut, zise el cu un glas adînc şi surprinzător de voios. Apropie-te, micuţul meu prieten. N-ai de ce să-ţi fie frică.

Glasul lui suna sincer şi liniştitor. În orice caz, com­pania unei fiinţe umane necunoscute era preferabilă situaţiei de a rămîne izolat în acele pustietăţi. Se deplasă cu paşi mărunţi şi legănaţi spre locul unde zăcea Luke, coborît la pămînt. Îşi aplecă trunchiul ca de butoi pentru a cerceta trupul nemişcat. Emise nişte piuituri şi fluie­raturi de îngrijorare.

Se apropie şi bătrînul şi, aplecîndu-se, îi atinse cu mîna fruntea şi tîmplele. Tînărul începu deodată să se mişte şi să mormăie ca prin somn.

- Nu te îngrijora, îi spuse bătrînul lui R2, îşi va reveni.
Ca pentru a-i confirma spusele, Luke clipi şi, privind în sus, fără să înţeleagă, şopti:

- Ce s-a întîmplat?

- Stai liniştit, fiule, îl sfătui bătrînul, aşezîndu-se pe vine, lîngă el. Ai avut o zi grea.
Zîmbi din nou ca un puşti.

- Eşti al naibii de norocos că mai ai capul pe trunchi. Luke privi de jur împrejur, apoi ochii i se opriră pe chipul bătrîn de deasupra lui. Îşi reveni dintr-o dată, recunoscîndu-l.

- Ben... tu trebuie să fii!
O amintire fulgerătoare îl făcu să privească de jur împrejur, temător. Nici urmă de oamenii nisipurilor. Se ridică încet, în capul oaselor.
- Ben Kenobi... sînt bucuros să vă întîlnesc.
Se ridică şi bătrînul, pentru a cerceta canionul şi peretele arcuit de deasupra. Se juca cu piciorul în nisip.
- Pustiurile Jundland nu se traversează fără o pregătire minuţioasă. Călătorul prost inspirat stîrneşte "ospitalitatea" tusken-ilor.
Îşi întoarse privirea spre pacientul său.

- Spune-mi, tinere, ce te aduce în această inimă a necunoscutului?
Luke i-l arătă pe R2 :

- Roboţelul acesta. Un timp am crezut că a luat-o razna, cînd susţinea că îşi caută un stăpîn mai vechi. Acum, nu mai cred aşa. N-am mai întîlnit atîta devotament la un robot - greşit programat sau nu. Părea ca nimic nu-i poate sta în cale. A recurs chiar şi la păcăleli. Ochii lui Luke căutară în sus.
- Pretinde că este proprietatea unei persoane cu numele Obi-Wan Kenobi.
Luke privi cu atenţie, dar bătrînul nu reacţiona în nici un fel.
- Este rudă cu dumneata? Unchiul meu crede că a existat cu adevărat. Sau informaţia asta nu-i decît un fragment nesemnificativ care a fost copiat în memoria funcţiilor de bază ale roboţelului?

Bătrînul se încruntă gînditor şi chipul lui deveni de nerecunoscut. Kenobi părea că meditează asupra între­bării, scărpinîndu-se absent în barba sa murdară.
- Obi-Wan Kenobi! repetă el. Obi-Wan... un nume pe care nu l-am mai auzit de mult timp. De un car de vreme. Foarte ciudat...

- Unchiul meu spunea că a murit, interveni Luke, plin de solicitudine.

- Nu, n-a murit, îl corectă Kenobi domol. Nu încă. Nu încă.
Luke se ridică în picioare emoţionat; i se spulberase din minte orice alt gînd ce-ar fi avut vreo legătură cu tîlharii tusken.

- Atunci, îl cunoaşteţi?
Un zîmbet de puşti şmecher despică acel colaj cu barbă şi piele ridată.

- Bineînţeles că da: eu sînt. Exact cum probabil că ai presupus. Deşi nu mai port numele de Obi-Wan cam de pe vremea cînd te-ai născut tu...

- Atunci, îndrăzni Luke, arătînd spre R2-D2, acest robot vă aparţine cu adevărat, aşa cum pretinde.

- Asta-i cu totul altceva, mărturisi Kenobi, sincer nedumerit, uitîndu-se la tăcutul robot. Nu-mi prea amin­tesc să fi avut un robot, cu atît mai puţin un R2 modern. Foarte interesant. Foarte interesant.
Deodată, ceva îi atrase atenţia spre peretele arcuit de stîncă, din apropiere.

- Cred că ar fi mai bine să folosim spiderul tău. Oamenii nisipurilor se sperie uşor, dar se întorc curînd, întăriţi. Un vehicul ca ăsta nu este o pradă la care să renunţi cu uşurinţă, şi, în definitiv, ei nu sînt jawa.
Punîndu-şi mîinile la gură într-un anumit fel, Kenobi trase puternic aer în piept şi dădu drumul unui urlet ne-pămîntesc, ce-l făcu pe Luke să sară în sus.

- Asta ar trebui să-l pună pe fugă, pentru o vreme, chiar şi pe un mocăit, zise bătrînul cu mulţumire.

- Ăsta-i un urlet de dragon! spuse Luke, cu gura căscată. Cum aţi făcut?

- Am să-ţi arăt cîndva, fiule. Nu e prea greu. Tre­buie să stai într-o anumită poziţie, să foloseşti un grup de coarde vocale bine încălzite şi să tragi foarte mult aer în piept. Ei, dac-ai fi un funcţionar imperial, te-aş putea învăţa imediat; dar nu eşti.

Aruncă din nou o privire spre stîncă.

- Şi nu cred că e nici locul, nici timpul potrivit pentru asta.

- Şi eu zic tot aşa.
Luke îşi freca ceafa.

- Hai să pornim.
În acel moment, R2 scoase un piuit puternic şi începu să se agite. Luke nu putu decodifica ţipătul electronic, dar înţelese imediat motivul care-l declanşase.

- 3PO! exclamă Luke îngrijorat.
R2 o pornise deja la drum, cu toată viteza.

- Haide, Ben!
Robotul îi conduse pînă la marginea unei rîpe imense, acoperite cu nisip. Se opri acolo, arătînd în jos şi chiţăi tînguitor. Luke privi în direcţia indicată, apoi începu să coboare cu atenţie panta netedă şi alunecoasă. Kenobi îl urmă cu uşurinţă.
3PO zăcea în nisip, pe fundul povîrnişului, unde că­zuse rostogolindu-se în tumbe. Carcasa era ciobilă şi turtită rău, unul din braţe, rupt, zăcea îndoit puţin mai încolo.

- 3PO! strigă Luke.
Nu se auzi nici un răspuns. Îl scutură pe robot, dar acestuia nu i se activă nici o funcţie. Deschise un capac din spatele robotului şi apăsă de mai multe ori, succesiv, butonul unui comutator aflat în interior. Se auzi un zumzet grav, care încetă, apoi porni din nou şi în cele din urmă se preschimbă într-un tors normal.

Folosindu-se de braţul care-i mai rămăsese, 3PO se răsuci cu faţa în sus şi se ridică în capul "oaselor".

- Unde mă aflu? murmură el, cînd fotoreceptorii începură să i se limpezească.
Apoi îl recunoscu pe Luke.

- Îmi pare rău, domnule. Cred că am făcut un pas greşit.

- Să fii fericit că-ţi mai funcţionează circuitele prin­cipale, îi zise Luke.
Privi cu înţeles în sus, spre marginea rîpei.

- Poţi să te ridici? Trebuie să ieşim de aici înainte ca oamenii nisipurilor să se întoarcă.
Servomotoarele suprasolicitate se ambalară, iar în cele din urmă 3PO încetă să se mai forţeze.

- Nu cred c-am să reuşesc. Duceţi-vă, stăpîne Luke. Nu are sens să vă riscaţi viaţa pentru mine. Sînt terminat.

- Nu, nu-i adevărat, i-o întoarse Luke, care se ata­şase într-un mod inexplicabil de acest robot proaspăt achiziţionat.
La urma urmei, 3PO nu era unul dintre acele dispozi­tive agrofuncţionale taciturne cu care era obişnuit Luke să aibă de-a face.

- Ce fel de vorbe sînt acestea ?

- Logice, îl informă 3PO.
Tînărul clătină din cap, supărat.

- Eşti defetist.
Cu ajutorul lui Luke şi al lui Ben Kenobi, robotul accidentat reuşi cumva să se ridice în picioare. Micul R2-D2 privea de pe buza rîpei.
Urcînd şovăitor o parte din pantă, Kenobi amuşină circumspect aerul.

- Repede, fiule. Iar s-au pus în mişcare.
Luke se lupta să-l tragă pe C-3PO din rîpă, cu ochii cînd la paşii săi, cînd la stîncile înconjurătoare.


Peştera lui Kenobi era spartană, dar nu lipsită de confort. N-ar fi satisfăcut pe foarte mulţi oameni, căci reflecta gusturile stranii, eclectice ale posesorului ei. Zona amenajată pentru locuit degaja un aer de confort modest, care acorda mai multă importanţă activităţilor mentale decît acelora legate de vremelnicul trup uman.
Reuşiseră să părăsească canionul înainte ca tîlharii tusken să se fi întors în forţă. Instruit de Kenobi, Luke încurcase urmele atît de rău, încît nici chiar jawa, cu mirosul lor atît de fin, nu i-ar fi putut găsi.

Luke îşi petrecu cîteva ore muncind şi ignorînd tenta­ţiile peşterii lui Ben. Stătea într-un colţ, ce funcţiona pe post de atelier, mic, dar complet, şi meşterea la braţul rupt al robotului.

Din fericire, decuplatoarele automate de suprasarcină cedaseră la presiunea puternică, protejînd astfel nervii şi ganglionii de o avariere puternică. Reparaţia consta pur şi simplu în a reataşa braţul la umăr şi a activa, apoi, auto-reconectoarele. Dacă braţul s-ar fi fracturat la jumă­tatea "osului", nu la încheietură, reparaţia n-ar mai fi fost posibilă într-un astfel de atelier.

În tot acest timp, atenţia lui Kenobi se concentrase asupra lui R2-D2. Robotul cel bondoc stătu pasiv pe podeaua rece a cavernei cîtă vreme bătrînul îşi făcu de lucru prin măruntaiele sale metalice. În cele din urmă, Kenobi se îndepărtă cu un oftat de satisfacţie şi închise capacul de pe capul boltit al lui R2.

- Acum hai să vedem dacă putem afla cine eşti şi de unde vii, micuţul meu prieten.
Luke era frînt de oboseală şi cuvintele lui Kenobi fură suficiente pentru a-i distrage atenţia.

- Am văzut o parte din mesaj, începu el. Şi...
Din trupul robotului se proiectă încă o dată, în spaţiul gol din faţa sa, uluitorul portret. Luke tăcu, pentru a doua oară fascinat de frumuseţea aceea enigmatică.

- Da, cred c-am reuşit, murmură Kenobi contem­plativ.
Imaginea continua să tremure, demonstrînd graba cu care fusese pregătită banda. Dar avea o rezoluţie şi un contrast mult mai bune acum, remarcă Luke admirativ. Un lucru era limpede: Kenobi era priceput în domenii mai complicate decît gunoieritul deşertului.

"General Obi-Wan Kenobi", spunea glasul melodios, "vorbesc în numele popoarelor unite de pe planeta Alderaan, şi al Alianţei pentru Restabilirea Republicii. Îţi tulbur singurătatea la rugămintea tatălui meu, Bail Organa, vicerege şi prim ministru al sistemului Alderaan".

Kenobi sorbea din ochi acest expozeu extraordinar; ochii lui Luke se bulbucaseră atît de mult, încît stăteau să-i iasă din orbite.
"Cu ani în urmă, generale", continuă vocea, "ai slujit Vechea Republică în Războaiele Clone. Acum, în acest moment de maximă disperare, tatăl meu te imploră să ne ajuţi din nou. Ar vrea să te întîlneşti cu el pe Alderaan. Trebuie să te duci la el. Regret că nu-ţi pot adresa per­sonal rugămintea tatălui meu. Misiunea mea de a mă întîlni cu tine a dat greş. Ca urmare, m-am văzut silită să recurg la această metodă secundară de comunicare. Informaţiile vitale supravieţuirii Alianţei au fost stocate în memoria lui R2-D2. Tatăl meu va şti cum să le re­cupereze. Te rog din suflet să ai grijă ca robotul să ajungă în bună stare pe Alderaan".

Făcu o pauză. Cînd reîncepu să vorbească, rugămin­ţile ei erau precipitate şi de o politeţe mai puţin formală.
"Trebuie, să mă ajuţi, Obi-Wan Kenobi. Eşti ultima mea speranţă .Voi fi arestată de agenţii imperiali. Nu vor afla nimic de la mine. Tot ceea ce-i intersează se află stocat în celulele de memorie ale acestui robot. Nu ne înşela aşteptările, Obi-Wan Kenobi. Nu mă decepţiona."

Un norişor de paraziţi tridimensionali înlocui gingaşul portret, apoi acesta dispăru cu desăvîrşire. R2-D2 se uita la Kenobi, asteptînd.
Mintea lui Luke era năclăită ca un iaz acoperit cu un strat de petrol. Răvăşite şi nesigure, gîndurile şi ochii lui îşi căutară punctul fix în cel care stătea alături, tăcut.
Bătrînul. Vrăjitorul nebun. Trăsnetul deşertului şi personajul atoateştiutor pe care unchiul său şi toţi cei­lalţi îl ştiau de-o viaţă.

Nu lăsa să se vadă că mesajul atît de încordat şi de neliniştit pe care acea femeie necunoscută îl transmisese în aerul răcoros al peşterii avusese vreun efect asupra lui. Kenobi se sprijini de peretele de stîncă şi-şi mîngîie meditativ barba, suflînd încet într-o ţeavă de crom care îşi pierduse luciul.
Luke rememora portretul atît de simplu şi totuşi atît de încîntător.

- E atît de... de...
Educaţia lui de agricultor nu-i punea la dispoziţie cuvintele de care ar fi avut nevoie. Apoi, ceva din mesaj îl făcu să-l privească pe bătrîn cu neîncredere.

- Generale Kenobi, aţi luptat în Războaiele Clone? Dar acestea au avut loc cu foarte mult timp în urmă.

- Hm... da, încuviinţă Kenobi cu simplitatea cu care ar fi vorbit despre o reţetă de tocăniţă. Da, cred că a trecut multişor de-atunci. Cîndva am fost un Cavaler Jedi. Ca şi... tatăl tău, adăugă el, cîntărindu-l pe tînăr din priviri.

- Cavaler Jedi, se auzi glasul lui Luke, ca un ecou.
Apoi păru contrariat.



va urma