ATERIZARE FORŢATĂ

Mihail Zoscenko

Unii oameni nu ştiu să se odihnească.
Îşi petrec tot concediul amărîţi ca vai de lume; ca şi cînd le-ar fi teamă, bunăoară, ca în lipsa lor doica să nu scape cumva copilul din braţe.
Alţii, odată sosiţi în staţiune, umblă două săptă-mîni năuci: nu se pot obişnui cu natura sau cu căminul unde sînt cazaţi.
Alţii nu pot sta fără lucru. Cum rămîn fără trea-bă, parcă le fuge pămîntul de sub picioare: slă-besc, încep să tuşească şi dau în melancolie.
Alţii se tem de vreun cutremur.
Alţii au presentimentul că în timpul conce­diului cineva îi „lucrează” la serviciu.
De-aia multora nu le place să se urnească şi preferă să se odihnească pe loc.
Dar nu numai această categorie de oameni, ci dacă te uiţi mai bine la toţi, vezi că cei mai mulţi nu ştiu să se odihnească.
De curînd am poposit pe litoralul Mării Negre.
De la Sevastopol am luat autobuzul spre Ialta.
Drumul pe-acolo, după cum se ştie, e superb. Unii novici, cînd îl străbat pentru prima oară, nu mai contenesc cu exclamaţiile. Într-adevăr, în jur e o splendoare. Dedesubt se întinde Ma­rea Nea-gră. În stînga se înalţă munţii. Din tăriile albastre dogoreşte soarele Sudului. Na­tura e oarecum săl-batică, dar în acelaşi timp e aşa că te face să-ţi doreşti să rămîi aici pen­tru totdeauna.
Care va să zică, străbatem noi drumul acesta splendid cu autobuzul. Şi deodată plesneşte un cauciuc.
Şi dă-i cu văicărelile! Pasagerii au coborît: drcuie, scrîşnesc din dinţi, tabără pe şofer, ocărîn-du-l pentru că a plecat cu un cauciuc nenorocit.
Mai rău ca toţi s-a indispus o cucoană. Să se ia la bătaie cu şoferul, nu alta.
Ţipă la el:
— Am să te reclam — zice. Noi mergem la odihnă, şi fiecare oră contează, iar dumneata ne faci să aşteptăm aşa, aiurea. Se vede treaba — zice — că dai cauciucurile bune pe băutură, şi pe noi ne duci cu nişte cauciucuri vechi. Încă bine — zice — că nu ne-ai răsturnat de la înăl­ţimea asta cu cauciucul dumitale nenorocit. Bun concediu aş fi avut!
Şoferul îi zice:
— Ştii ceva: slăbeşte-mă! Altfel fac prost reparaţia şi iar rămînem în pană. Dacă vrei să ştii, cauciucul era destul de bun cînd am plecat. Dar  v-aţi îmbulzit atîţia în maşină, cu saci şi cu boccele, că, la dracu', ar putea să ples­nească şi un cauciuc nou-nouţ... Dă-te la o parte, că-mi stai în lumină.
Cuvintele acestea au dat-o gata pe cucoană. A început chiar să se bîlbîie. Vezi însă că i-au luat partea alţi călători şi s-au apucat să-l mustre pe şofer.
Deodată, unul, destul de dolofan, zice:
— Ascultaţi aici: mă uit la dumneavoastră şi, ca cetăţean sovietic sută la sută ce sînt, vă compăti-mesc din suflet. Dar şi mai mult mă miră persoa-na asta gălăgioasă.
Cucoana era gata să sară la el, dar omul i-a spus aşa:
— Ascultă, cucoană, uite, dumneata mergi la odihnă. Eu aşa zic: că vrei să-ţi mai calmezi ner-vii şi să adaugi vreo două kilograme la greu­tate. Păi, odihneşte-te de pe-acum... Poftim, am avut, ca să zic aşa, o aterizare forţată. Profită şi dum-neata de moment. De jur împrejur e o frumuseţe. Te afli în sînul naturii. Uite, colo pe munte, ce-a fost aia? O vulpe? Şi chiar dacă, bunăoară, n-a fost vulpe, ci numai un cîine, şi tot e interesant. Fă şi dumneata o plimbare pînă acolo. Retrage-te un pic în singurătate, dat fiind că, după cum se pare, ai sistemul nervos zdrunci­nat şi eşti mereu gata să sari la bătaie. Toate as­tea au să-ţi prindă bine. Or, noi ce vedem? Dumneata, pardon de expresie, ţipi, îţi faci sînge rău, şi din pricina asta cred că ai pierdut un ki­logram, după ce că eşti aşa de prăpădită.
Şoferul intervine:
— Dînsa a pierdut un kilogram, dar pe mine  m-a făcut să pierd vreo trei. Păi, treabă-i asta?
Pasagerul cel dolofan zice:
— Mă uit la ceilalţi călători. Toţi se arată nemulţumiţi că de ce ne-am oprit. Sînt zoriţi, vezi dumneata, de parcă a luat foc mai ştiu eu ce. Şi printre ei sînt, de bună seamă, unii ofticoşi, alţii bolnavi de nervi, alţii poate au suferit o operaţie. Şi la toţi le-ar prinde bine să stea un pic întinşi sub razele tămăduitoare ale soarelui, să se plimbe cu folos, să culeagă floricele, ori să stea aşa pe un bolovan şi să admire natura săl­batică... Păi uitaţi-vă la mine! Ce, eu îl înjur pe şofer sau mi-e necaz că a plesnit cauciucul? Dimpotrivă, chestia asta mă amuză. Şi sînt tare bucuros că pot să stau şi eu de vorbă, o oră-două, cu natura. Eu aşa înţeleg odihna. Şi aşa trebuie să facă toţi.
Cucoana stătea ca pe jar: tare ar fi vrut să se ia la harţă cu pasagerul ăsta dolofan şi blînd. Dar auzindu-l spunînd asemenea vorbe cuminţi, s-a retras şi s-a apucat să culeagă păpădii, ca să şi le pună, cînd va ajunge la destinaţie, pe noptieră.
Ceilalţi călători s-au retras şi ei. Unii au luat-o spre munte. Alţii s-au aşezat la marginea şoselei, admirînd priveliştea. O domnişoară s-a apucat să scrie o scrisoare.
În jur s-au înstăpînit liniştea şi pacea.
Eu m-am apropiat de pasagerul cel dolofan.
— Dă-mi voie să-ţi strîng mîna — zic. Din­tre noi toţi, dumneata eşti cel mai înţelept. Dumneata — zic — priveşti problemele legate de odihnă ca un filozof. Mi-ar face plăcere să ne cunoaştem mai de aproape.
Am stat de vorbă amîndoi într-un chip plă­cut. Dorind să mă împrietenesc şi mai mult cu el, l-am întrebat unde merge la odihnă.
Omul îmi zice:
— Păi, eu nu sînt vilegiaturist. Eu lucrez aici, pe litoral. Şi închipuie-ţi dumneata, pe căldura asta, merg să iau parte la lucrările nu ştiu cărei comisii de inventariere sau cam aşa ceva, lua-le-ar naiba să le ia!
— De-aia — zic eu — nu eşti de loc grăbit!
Omul zice, după o clipă de codeală:
— Ba nu, sînt grăbit, dar avînd în vedere că s-a produs o aterizare forţată, de ce să nu stau şi eu un pic în sînul naturii? Ăia de-acolo mă aşteaptă ei. Ce să-i faci dacă am rămas în pană!
— De-aia — zic eu — faci dumneata agitaţie pentru odihnă şi-i dai cu filozofia asta.
Omul zice:
— Nu, agitaţia asta o fac din toată inima, pen-tru că, mărturisesc, chestia m-a bucurat. Gîndeşte-te, cum ajung, dă-i cu cifre, totaluri, chel­tuieli, să-ţi vină rău, nu alta. Pe cînd aici e atîta frumuseţe! Simfonia asta a Sudului...
În momentul acela şoferul a terminat repa­raţia şi a claxonat. Pasagerii s-au repezit la ma­şină şi curînd am pornit mai departe, spre Ialta, această perlă a Crimeei.



va urma