Destinul

Constantinescu Elena Iuliana

Se scufundase totul în beznă...

timpul şi lumea fugeau pe lângă el fără să-l ia în vârtejul lor ameninţător

şi nu putea spune dacă merge sau zboară ori pluteşte

tot ce fusese al lui pentru a-l deosebi de ceilalţi dispăruse

acel ceva acea intimitate a lui era de mult în plasma din interiorul Soarelui

sufletul urmase traiectoria gândurilor şi ajunse şi el în Soare

întotdeauna iubise lumina dar acum îi era indiferentă

totul fusese eclipsat în Universul lui

destinul hotărâse aşa fusese voinţa sa

ori poate nici măcar o dorinţă

ci pur şi simplu o greşeală comisă în stare de euforie

ieşise din casă şi mergea pentru a nu sta

era o biată umbră în întunericul unui Univers păzit de Soare

nu-l mai preocupa nimic e o epavă...

eşuase undeva era singur la un capăt

după acea margine nu mai era nimic

şi totuşi mai rămase ceva o parte infimă din toată nebunia denumită artificial viaţă

dorise întotdeauna ca din paşii săi să rămână măcar o urmă

măcar o boare fină să aducă aminte de el...

nu exista decât pentru el însuşi şi pentru cei care ştiau să preţuiască Soarele

numai aceia puteau să-i înţeleagă viaţa şi să condamne greşeala imensă a destinului

era aproape la capăt el şi taina sa mai era puţin foarte puţin

putea să facă doi paşi uriaşi sau zece de furnică

nehotărât era ultima lui dilemă...dar s-a decis

pe lângă el trecea uşor o frunză avea o culoare ruginie

ah începea să-şi aducă aminte

uneori frunzele erau un degrade ciudat de galben şi maro

ideea nu şi-a mai continuat firul logic căci

alături de frunză Omul trecuse pragul

era capătul...